May be

Standard

Mă întâlnesc cu Seminţe pe culoarul muncitoresc la 8 trecute fix.

-Eşti veselă şi radiezi? mă jumate întreabă jumate afirmă în timp ce ne intersectăm razant.

Merg în continuare şi mă gândesc o leacă, că doar eram, fără să ştiu ce. Cu ceva delay, îi răspund încet:

-Maybe I am.

Cică primăvara ar trebui să avem ceva astenii şi să ne plouă. I guess I missed that class, pentru că mie mi se pare că dacă am soare, marea la 2 ore distanţă, Sara veselă şi doritoare de parcuri, hei, poate o bere din când în când, un weekend luuuuung şi oi mai găsi câteva ingrediente, maybe I am just that. Happy. Ceea ce vă doresc fuarte şi vouă. 🙂

Playlist de mai. Prima jumătate a se dansa like you don’t give a fuck şi a doua a se asculta like you do 😛

 

Musafiri-Episodul 1: Magda

Standard

Ok, scriu direct că nu prea ştiu altfel.

Blogul ăsta e pe aici de câţiva ani. Deşi cred că mă schimb constant, şi uitându-mă în spate, am câteva articole în care nu mă recunosc, overall îs doar una, în general cam aceeaşi.

Şi mi se părea că spun acelaşi lucruri, aceleaşi idei, dar cu alte cuvinte. Ceea ce nu e deloc…mmm nuş cum să zic. Productiv îmi vine, da e un cuvând tâmpit.

So m-am hotărât să întreb oamenii dacă nu vor să vorbească cu mine. Dar chiar aşa, ca atare. Uneori facem lucrurile mai complicate decât sunt deja şi mi se pare o prostie.

Prima e Magda, pentru că e des pe aici prin prisma grădiniţei Montessano (nu e singura care se ocupă, dar pentru mine Monessano va însemna întotdeauna Magda).

Am apucat să vorbim vreo jumate de oră, dar mi s-a părut că am vorbit cam o fărmâmă din toate chestiile pe care voiam să le discut cu ea, deci o sa revenim.

În jumătatea de oră azi, avem despre:

-cum i-a căşunat Magdei să deschidă o grădiniţă

-de ce Montessori

-ce contează? pedagogia sau omul?

-alimentaţia sănătoasă

-relaţia grădiniţă părinte

şi încă câteva.

Sper să vă placă 🙂

PS. Magda e cea cu vocea frumoasă iar eu aia cu prune-n gură (a, şi Magda îmi zice veve-don’t ask).

 

Poveşti

Standard

Care era povestea voastră preferată când erați mici?

Mie îmi plăcea o carte galbenă cu marea pe ea, care se numea Povești Albastre (sau ceva de genul) și Legendele Olimpului. Cred că am citit de sute de ori volumul I din legende (doar pentru că a durat ceva până am primit volumul doi).

Poveștile sunt fascinante, mai ales când ești copil, pentru că oferă explicații presărate cu stropi din magia lumii în care înotăm.

Pe la 12 ani am găsit o biblie pe la bunica și am citit-o. Pe la 14 (parcă) citeam din Coran (cred că îl auzisem pe tata dezbătând despre subiect dacă nu mă înșeală memoria cu un nene 120kgplus căruia îi spunea lumea Puiu). Apoi istoria religiilor lui Eliade prin liceu.

Pare sfornăitor și autolaudativ. Dar nu e, pentru mine au fost dintotdeauna povești foarte frumoase, și cred că e bine să citim copiilor din toate (sunt ok când primește cărți religioase de la mama și sper să mă lase o dată să îi citesc măcar o poveste din Legende- m-a mâncat în behind să îi zic că a fost cartea mea preferată ca atare nu vrea să o atingă :D).

La fel cum Cenușăreasa sau Fata Moșului și Fata Babei spun povestea hărniciei, a modestiei și a ce o mai fi pe acolo, oferind rețeta atributelor necesare pentru a obține a perfect match (eyes rolled), la fel și religiile spun o poveste, una însă mult mai cuprinzătoare a lumii și a sensului nostru pe pământ. Nu mă înțelegeți greșit, Iisus a existat istoric, cu carne și oase și multe calități. A fost botezat de Ioan Botezătorul și ucis de Romanul Pilat din Pont după cum ne spune și filmul pe care îl vedeam anual de Paște după Revoluție. Tot istoric însă, au existat mai mulți oameni cu calități excepționale, doar întâmplarea face ca în jurul lui Iisus să se contureze una din cele mai mari religii ale lumii.

Și în Cenușăreasa ca și în ortodoxism (de exemplu) e adevăr. În religii găsim un set de reguli după care ar trebui să trăim (și nu e neapărat ceva rău în asta, sunt niște reguli pretty decent) și un sens vieții. E cam la fel de prostesc să negi complet utilitatea religiei sau valorile din ea cum e și să o crezi cu virgule și puncte, cu îngerași și moși cu barbă. (și nu prelungesc ideea, că nu asta mi se rotea în cap).

Am ascultat un podcast în care se menţiona un studiu din Irlanda (parcă) care zicea că ceva gen 80% din oameni (l-am căutat şi nu dau de el, so take it with a grain of salt) spun că cred în Dumnezeu dar când sunt întrebaţi ce înseamnă asta pentru ei afirmau că a fi bun.

Şi cred că pentru mulţi oameni asta înseamna religia. Să crezi că poţi să fii bun (după o reţetă, ca să poţi culege o recompensă la final). Nu mi se pare un lucru rău. Cred, mă repet, că e adevăr în religie.

Mi se par însă ridicoli cei care ţin post luni în şir şi stau la cozi să pupe moaşte dar plecaţi dintre sfintele cărămăzi se stropşesc cu ură la vecina de la 4 sau bârfesc vecinul de la 5. La fel de ridicoli ca cei care dispreţuiesc complet şi irevocabil religia.

E o poveste. E ca şi cum am spune că Raskolnikov, Anna Karenina sau Fermina Daza merită dispreţuiţi doar pentru că nu au existat vreodată decât în imaginaţia noastră.

Nu cred în Dumnezeu, în viaţă după moarte (sau orice formă de continuitate a eului), în Rai, îngeraşi sau pedepse pentru păcate. Nu prea sunt nici aşa sigură care sunt valorile şi care sunt păcatele şi cu siguranţă sunt incapabilă să respect toate poruncile din Biblie (şi nici nu vreau sau încerc). De una singură dintre valori sunt sigură: adevărul (vorba lui nenea Thoreau). Nu ca o chestie rece şi pătrată ci ca pe una subiectivă şi supusă greşelii, dar cred că în viaţă, în creşterea copiilor, când mergem pe stradă sau citim o carte la mare, toate ar trebui să le facem cu adevărul în noi, unul pe care îl căutăm şi îl descoperim şi la care adăugăm în continuu. Altfel nu ştiu, pe termen lung minciunile de sine macină tot :).

Mă încăpăţânez însă să cred că oamenii sunt fundamental buni (meh, probabil o poveste chiar mai naivă decât cea cu Dumnezeu).

Ceea ce e fascinant la povești e că ne dau explicații, iar religia (povestea completă) sens. Iar noi, oamenii, suntem atât de însetați de explicații și sens (mai puțin adevăr, mai ales atunci când nu ne place), dar sens da.

Pentru că e înspăimântător să nu existe sens. Dacă nu există sens, atunci e haos, nu? Nihilism. De ce trăim? De ce să facem orice e bine? De ce să nu facem numai ce ne convine, independent de consecinţe? Şi atunci revenim la setul de reguli, sau măcar valori, la veşnicul sacrificiu de sine pentru a urma un model şi pentru a spera că aşa, doar puţin, şi mica noastră viaţă proprie şi personală va avea sens.

Îmi place ce spunea Dostoievski (scuze again, ştiu că pare snob să scriu de el, dar jur că era un băiat mega simpatic, I really like him şi cred că mi-ar fi plăcut de l-aş fi cunoscut): „I am by no means jesting; I am not jeering: among us there is a widespread, honest and serene expectation of good (this is so, no matter what one might say to the contrary); a longing for common work and common good, and this — ahead of any egoism; this is a most naïve longing, full of faith devoid of any exclusive or caste tinge, and even if it does appear in paltry and rare manifestations, it comes as something unnoticeable, which is despised by everybody… And why should we be looking for “solid hate”? — The honesty and sincerity of our society not only cannot be doubted, but they even spring up into one’s eyes. Look attentively and you will see that … first comes faith in an idea, in an ideal, while earthly goods come after.”

Well, şi eu cred asta. Nu cred că fără religie, reguli sau sens avem haos şi răutate. Cred că nevoia noastră de a face bine e una intrinsecă şi dacă nu ar exista Iisus, Cenuşăreasa sau Fermina i-am inventa, doar ca să avem o reţetă. Ne plac tiparele, ne simţim confortabil în ele. Dar noi suntem cei care suntem buni, doar noi. Nu avem nevoie să urmăm o reţetă sau de nimic altceva pentru asta. Doar suntem 🙂

Revenind la copiii noştri, tot nu ştiu cum să tratez subiectul cu pricina pentru Sara, dar sper să citească cât mai multe poveşti.

Acum câteva seri, m-a întrebat (pentru că ne auzise discutând despre în familie):

-Bunica şi bunicul cred în Dumnezeu?

-Da.

-De ce?

-Nu ştiu sigur, cred că încearcă să fie buni şi viaţa e puţin mai uşoară dacă crezi în ceva.

-Tu crezi?

-Nu. Tu?

-Nu (îmi zice, dar o simt că zice doar pentru că asta e ce am zis eu).

-E ok mama, nu trebuie să te hotărăşti acum. Ai tot timpul să o faci.

Şi chiar cred asta. Copiii au timp să se hotărască singuri.

img_2929

strumf? strumf :)

Standard

De multe ori mă gândesc că nu sunt o mamă prea grozavă pentru că eșuez sau nu fac o grămadă din chestiile pe care le fac celelalte mame:

-nu îmi place să colorez cu Sara sau să fac lego cu ea

-nu știu să gătesc

-nu cânt cântecele și nici nu ascultăm muzică de copii (dar ne plac amândurora aceleași formații rock :D)

-o las să mănânce cartofi din KFC-ul meu

-o las să mănânce dulciuri (uneori)

-nu am nici cea mai vagă idee unde va urma facultatea sau liceul (și școala a ales-o ea)

-mă alint prea mult

-nu țin și nici nu învață engleza sau alte chestii la modă (spaniola îi place tough)

-uneori mănânc pe ascuns în cămară ciocolată fără ea (noroc că nu prea îmi plac dulciurile, so o dată pe an or so)

-o rog să îmi aducă cine știe ce de pe cine știe unde

-uit tot și mă bazez pe ea (care ține minte tot, are o memorie de elefant copilul ăsta)

-încă îmi place să fac (și) chestii fără ea.

Pot (și fac) doar următoarele:

-mă prostesc cu ea (sau fără ea, dar spre amuzamentul ei)

-mă lupt/întrec/gâdil/alerg/dau cu trotineta cu ea

-mă joc cărți sau șah cu ea

– o ascult si o inteleg

-cântăm împreună

-tai excelent morcovi si ardei (atat ca mint, le tai destul de prost)

-îmi plac desenele animate.

Serios, I really do, chiar le prefer multor filme. Statistic (:D) șansele să îmi placă un film de desene animate sunt mult mai mari decât un film normal. Cam 10’la 1. 

Weekendul trecut am fost la ultimul Ștrumfi (Satul Pierdut), eu prima oară, Sara a doua. And we loved it. Nu că ar fi un film bun, doar că ne-a plăcut. Poate pentru că și eu mă uitam non-stop la Ștrumfi când eram mică? Am râs cu lacrimi la câteva faze (doar eu și Sara actually dintr-o sală plină ochi; ma amageam ca vezi duamne am eu un simt al umorului ciudat, mbut maybe actually am doar un simt al umorului de plod preacolar :D). Si chiar am lăcrimat puțin când Ștrumfița …ăăă nevermind, spoiler alert. Mi-a plăcut că e despre o fetiță curajoasă care nu se potrivește nicăieri :). Și am zis să vă zic de el, merge de văzut cu viermii mici 🙂

După, Sara și-a recitit cărțile cu ei și a ales cine sunt eu, și cine e ea (a se vedea în pozele de mai jos, bănuiesc că nu e nevoie să explic cine e cine) :P. What Smurf are you? 🙂

PS. Have fun în vacanța asta, că nuș de ne mai citim, sunt atât de avidă de lene de nu pot să explic 🙂

PPS. Dar ne vedem după, cooking a little tiny surprise 😛 (sper să iasă și să vă placă)

 

A question I often ask myself

Standard

Stăteam săptămâna trecută, la 8 fix, în fund pe o treaptă din fața unui hotel dintr-un oraș gri și ploios. Mă uitam la oameni. Mii, ca furnicile, cu costume și uneori serviete asortate. Toți se grăbeau cu hainele negre și fustele negre și pantofii negri. Săreau în taxi-uri, trăgeau trollere, chemau, verificau ceasul, alergau. Voiam să prind doar unul, unul singur din ei, ca pe o pasăre speriată, să aștept să se liniștească și apoi să-l întreb: Unde te grăbești așa? De ce?

Dar doar m-am uitat, desigur.

Sara nu e atât de politicoasă cu mine, ea mă interoghează cu subiect și predicat:

-Mama, de ce trebuie să merg la grădi?

-Pentru că eu trebuie să merg la birou și nu ai cu cine rămâne acasă, plus că așa stai împreună cu alți copii.

-Aha. Și tu de ce trebuie să mergi la birou?

Inițial răspundeam ce credeam eu că e adevărul:

-Pentru că avem nevoie de bani ca să plătim ratele și altfel n-am mai avea bani și nu am mai avea bani de casă, de căldură, de jucării etc., de aia e nevoie să mă duc ca proasta o lună întreagă de la 8 la 4 juma, ca să avem bani de toate asta.

Sara se tăvălește pe jos de râs.

-Ai zis că te duci o lună ca proasta?

Râd și eu.

-Păi cam asta fac mami.

Dar apoi mi-am dat seama că nu e exact ce spun, aș putea de fapt să fac câte ceva de acasă (poze poate?) și probabil că aș câștiga undeva la un sfert decât câștig acum. Aș avea în continuare bani de rate, dar nu de cărți sau vacanțe.

So I asked Sara.

-Mama, uite, adevărul e că probabil aș putea sta cu tine acasă mai mult, chiar mult mai mult, dar aș câștiga mai puțini bani. Am mai avea casa, dar nu cred că am mai avea bani de vacanțe sau de jucării. Tu ce crezi, cum ar trebui să facem?

-Mwell (sort of), zice fii-mea. Jucării nu am nevoie că oricum nu prea mă joc cu ele, dar în vacanțe îmi place să merg.

So that was settled. Eu una muncesc pentru vacanțele noastre (și pentru cărți). Muncim pentru lucrurile de care credem că avem nevoie. Aș munci orice mi-ar aduce suficienți bani să fac astea două la intensitatea pe care o vrem, pentru că asta ne imaginăm noi două că ne trebuie (serios, n-aș avea nicio problemă să spăl veceuri dacă aș câștiga ca acum).

Mbut undeva, în adâncul ochilor mei mi se rotesc toți oamenii ăia negri din orașul gri. Oare ei pentru ce muncesc? Doar pentru lucrurile de care au nevoie sau pentru puțin mai mult? Status? O casă mai mare? Putere? Facultate de 5 stele pentru copii? Bijuterii? Mașină? Ce? Oare eu cât o să pot să muncesc atât pentru vacanțele mele cu mare și galben? Oare cât o să vreau să o fac? Dar Sara? Dar voi? Pentru ce munciți voi, de ce aveți nevoie cu adevărat? 🙂

IMG_2472

My take

Standard

Deci am stabilit că urăsc sistemul tradițional de învățământ și că HS (homeschooling-ul) nu e opțiune.

Paranteză. Am terminat săptămâna asta o carte delicioasă, dar absolut delicioasă, care m-a făcut să râd de multe ori în hohote, de mult nu am mai citit ceva atât de galben. Și cartea asta a reușit cumva să pună punctul pe i la ceea ce urăsc eu la sistemul nostru de învățământ. E fals. Am mai povestit cum, în primul an de facultate, prima materie la care am avut examen a fost dreptul constituțional. Băi, și sincer mi s-a părut interesant, am citit cărțile alea de fro 500 de pagini (2 volume, și acum le văd în fața ochilor) și mi-am imaginat cu linii și cercuri tot ce citeam și sincer, it was kinda fun. Mdar, la examen am picat cu brio. Pentru că nu asta se voia de la mine. Am înțeles apoi că era nevoie să tocesc cursurile profului și am trecut prin facultate destul de bine (nu pot să excelez la toceală oricât aș vrea, dar pot să supraviețuiesc). E infinit mai ușor să te prefaci că ai înțeles repetând mecanic 3 chestii decât să pricepi cu adevărat. So there. They want us to fake learning. That’s what’s wrong with school.

Ce facem? Well, we cheat the system.

Întâi de toate aș vrea să zic că mie mi se pare ceva extraordinar de mișto să înveți. Dar nu știu dacă aș folosi a învăța. Să afli lucruri noi. Știința (doamne, urâte cuvinte) e ceva absolut grozav și entuziasmant. La orice vârstă. Luni, de exemplu, mi-au sclipit ochii și m-am super energizat ascultând o conversație cu un cosmolog despre câmpuri magnetice, găuri negre și stele. Nu sunt eu de vină, el e de vină, era molipsitor și i se buluceau cuvintele la gură de nerăbdare să explice, să arate cât de frumos e Universul ăsta (it is). Și nu e doar fizica sau stelele, chimia, matematica, biologia, genele, psihologia, filosofia, toate mi se par niște minuni și mă foiesc pe scaun când vorbesc de oricare dintre ele 🙂

Vreau ca Sara să simtă asta, să iubească să afle, pentru că mi se pare una din chestiile cele mai mișto pe care ai ocazia să le faci în viață.

Deci nu m-aș mulțumi cu o particulară unde e lăsată în pace să frece menta. La grădi da, am scris de când avea 2 ani că e ok doar să se joace (deși a obținut mai mult de atât) dar la școală aș vrea să i se deschidă cumva, ca o carte cu multe poze, magia științelor :). Iar o particulară Auschwitz (cum sunt unele) mi se pare chiar mai rău decât sistemul tradițional, unde de bine de rău te mai poți ascunde.

Văd doar 2 variante:

a) o particulară unde chiar se întâmplă cele de mai sus. Copiilor li se menține curiozitatea (nu am nevoie să exceleze), doar să înțeleagă de ce ne sunt utile și de ce sunt fascinante biologia, chimia, fizica, matematica sau chiar istoria (it is possible, până și urâta asta poate fi interesantă). Cu exemple, cu experimente, cu lupte și scene, cu curiozitate și sclipiri în ochi.

Atâta că varianta a) e condiționată de rezerve financiare. Și nu toată lumea are asta.

Atunci, varianta b)

sistemul de stat, cu 2 amendamente:

  1. Zero așteptări de la copil. Adică fără presiune să învețe, să facă temele alea sinistre cu probleme de nici eu nu știu să le rezolv, fără meditații și concursuri Panda.
  2. O învățătoare mișto. Tânără sau bătrână, I couldn’t care less, dar care să simtă școala ca pe o ghidușie ce e. Care să le poată arăta ce am încercat eu să scriu mai sus. Care nu are rezultate la nuș ce rahat de olimpiade dar care face copiii să vrea să vină la școală (există astfel de oameni, știu sigur pentru că am dat de o parte din ei). La gimnaziu/liceu se complică ușor lucrurile că nu ai cum să alegi 20j de profi mișto, dar aș alege după cel mai mișto prof din oricare ar fi materia preferată a Sarei.
  3. Bonus track. Nu cred că rolul meu acasă e să fiu profesor și nu o să fac niciodată asta, dar pot să discut cu ea despre lucrurile care ne interesează pe amândouă, să citesc împreună cu ea cărți din domeniul care îi place sau să ne uităm la documentare pe temele respective. Să îi arăt că și eu sunt la fel de mică și neștiutoare ca ea, dar că nu asta e important, ci să vrei să înțelegi, să descoperi, să afli. The journey is always the real fun.

Habar n-am dacă o să reușesc cu Sara. Cred că în varianta b), indiferent de atitudinea părinților există un risc ca ea/el să simtă nevoia de a performa în cadrul ăsta stupid. Să fie mai bună sau măcar la același nivel cu colegii ei, să tocească comentarii tâmpite la română și date pe de rost la istorie din dorința de a simți că aparține. Și de asta nu prea aș ști cum să o protejez, indiferent cât aș vrea eu ca Sara să aibă încredere în mine accept că îi sunt doar mamă și că de multe ori opinia turmei s-ar putea să prevaleze (va vrea să o placă tipul X, să fie prietenă cu ființa populară și mononeuronală Y aso).

Dar o să încerc. O să încerc să fac tot ce pot să o păstrez cât mai mult așa cum e acum, așa cum e de când s-a născut: mică, năzdrăvană, sensibilă și curioasă foc, dar foc.

That’s my take on it 🙂

img_2966

Homeschooling

Standard

Mă gândeam de o vreme să scriu despre asta, dar cumva parcă nu e totul clar în capul meu și așteptam să se întâmple asta (it didn’t). Uneori însă, gândim în timp ce vorbim (sau scriem) so here goes nothing.

Știți că nu cred în școală. E o normă proastă căreia mă supun, pentru că probabil consecințele ar fi nasoale dacă nu aș face-o. Dar nu cred în ea. Numărul de ore petrecut acolo e aleator, numărul de ani e aleator, materia pe care o studiază copiii e supraîncărcată și lipsită complet de o analiză serioasă, împărțirea semestrului se schimbă de la un sezon la altul șamd. Există o nevoie adevărată de a învăța, dar cu siguranță nu există o nevoie adevărată de a învăța așa (și la fel de puternic cred că sistemul de stat românesc mai mult oprește copiii să învețe decât reversul).

Așa că m-am gândit, o vreme, când ar fi fost posibilă abordarea, la homeschooling. Adică să fi stat acasă cu Sara și să o învăț eu, eventual sub o instituție umbrelă din străinătate care să producă diplomele necesare (see above, nu mi se pare că o viață fără rahaturile alea de hârtii e posibilă dacă nu ești cumva un artist destul de bun-n.b. un artist poate să însemne și un frizer sau instalator foarte bun).

Sincer cred că un copil care învață acasă cu părinții poate ajunge la un nivel de cunoștințe similar sau chiar să depășească un copil care merge într-un sistem de stat sau privat. Deci nu mă îngrijora partea asta.

Nu excelez la rolul de profesor (îmi place să mă prostesc, să mă joc și nu prea sunt genul care să bată cu pumnul în masă, azi studiem trigonometrie!), dar cred că aș fi găsit cumva metodele să parcurg cu Sara cele necesare și fără să renunț la my goofiness.

Problema pe care am avut-o întotdeauna cu sistemul ăsta (am mai scris-o și pe blog acum vreo 3-4 ani) e că privează copilul de unul din aspectele pe care eu le consider esențiale dezvoltării: timpul petrecut cu alți copii.

Și știu că acum, în secunda 2, imediat adepții homeschooling-ului vor explica că nu, că merg la ateliere/activități de grup, că se pot forma grupe de copii care învață în sistem HS (băi, îl prescurtez că mi-e lene să scriu atât repetat).

Da, știu. Nu. Faptul că stă o oră pe zi sau zece pe săptămână în colectivitate cu diverși copii (că bănuiesc că se schimbă totuși componența în funcție de atelier) nu mi se pare același lucru.

Cred că oamenii sunt animale sociale (și da, o spun eu, care sunt introvertit declarat, nu îmi place să cunosc oameni noi și respirația îmi devine accelerată în mall-uri, cinema-uri sau orice adunare de oameni).

Cred că pentru a deveni un om întreg ai nevoie să îți fie greu. Cred că pentru a merge înainte e întotdeauna necesar să fii nemulțumit.

Și sincer, statul acasă e o bulă. Una frumoasă, nu zic deloc nu, dar o bulă. Într-o bulă ești mulțumit. Și cred că e ok să construiești bule, dar doar atunci când ai capacitatea din interior de a înțelege tot ce privești în exterior (despre bulele opace nici nu vreau să vorbesc, sunt o prostie). Dacă nu înțelegi nimic din ce se întâmplă atunci cred că o grămadă de sentimente negative ar intra și ar colcăi acolo, în spațiul ăla strâmt: nesiguranță, frică, stres.

Și cred (oribil de des scriu cred în articolele astea ipotetice, și pe mine mă enervează, nu numai pe voi) că reușim să învățăm cum să trăim în lume trăind în lume. Learning by doing. Cu alte cuvinte, cred că un copil are nevoie să petreacă o mare parte din viața lui printre copii. Aceiași grupă de copii, sincer cu cât mai mare cu cât mai bine. Pentru că așa poate învăța. Așa vede tipologiile diferite, așa se creează mecanisme de trial and error în rapoartele interumane, așa învață cum să se comporte cu tipologia A sau cu tipologia B, trece prin conflicte de diverse intensități pe care trebuie să învețe să le gestioneze într-un fel sau altul, să se îndrăgostească de unul pe care îl vede în fiecare zi și nu o bagă în seamă, să simtă nedreptate din partea educatoarelor (pentru că e imposibil, dar imposibil ca toate educatoarele să fie pâinea lui Dumnezeu), să descopere lumea.

Pentru că toate cele de mai sus sunt lumea. Are nevoie să stabilească ea singură cum se va raporta ca adult la alți oameni, la autoritate, la reguli tâmpite șamd.

Altfel, ar trebui să execute acest exercițiu în momentul în care va fi adult, în care va trebui să se descurce și cu un job, poate și cu un partener sau chiar și cu unul sau doi copii. Nu total imposibil, dar cu certitudine mai greu și deci mai riscant pentru sănătatea ei mintală (și sincer, at the end of the day pentru fericirea ei).

Și iar adepții HS mi-ar explica că poate să învețe cele de mai sus citind, prin cărți și nu neapărat prin experiență directă.

Well. If anyone wishes that to be true it would be me. Dar sincer, nu e. Într-o oarecare măsură, deși am mers la școală, eu sunt una din persoanele care a ajuns la maturitate bazându-și majoritatea ideilor, credințelor pe informațiile adunate din cărți (nu neapărat relațiile sociale, faptul că am fost la școală cred că e singurul lucru care îmi permite acum să mă prefac normală și să pot funcționa în situații în care de obicei nu mă simt confortabil). Și deși iubesc cărțile, honestly I was rather surprised când am văzut cum e lumea cu adevărat.

Mă așteptam, bazându-mă pe ceea ce citisem la cu totul altceva: la respect reciproc, la meritocrație în ciuda hainelor purtate sau a rudelor aparținătoare, la politețe, blândețe (cu excepții, desigur), la calm, decență, la adulți curioși, conversații interesante aso.

Bullshit, după cum bănuiesc că știți cu toții trăind în România, cele de mai sus sunt excepții de la normalitatea în care ne scăldăm. Și mie uneia mi-a fost și încă îmi e destul de greu să mă adaptez. Nici nu cred că e doar România, oamenii sunt buni și răi, amestecați (deși nu renunț la ideea că fundamental oamenii au capacitatea de a fi buni, cred doar că la acest moment în istoria omului, suntem la un moment în care realitatea ne forțează din diverse motive să le avem pe ambele simultan). În cărți cumva se polarizează binele și răul și rămânem cu senzația că binele extrem și răul extrem sunt excepții, oamenii de rând fiind rather good, nu very good, but rather good. Cred că împărțirea celor două e mult mai omogenă, chiar la nivel de individ și că avem nevoie să cunoaștem oamenii ca să putem funcționa eficient ca adulți.

Creierul meu merge în imagini și poate reușesc să explic mai bine așa ce gândesc. Picture a bubble. With one particle in it (or more particles, but in a finite number). Sparks appear when particles colide. Interacțiunea dintre particulele A, B…N are un număr finit de rezultate posibile. Particulele din interior au nevoie să se ciocnească de particulele X, Y, Z din exterior pentru a crea rezultate noi. Doar așa particula A din interior va ajunge la potențialul ei maxim :), altfel va crede (și va produce) întotdeauna doar rezultatul 1, 2 sau 3.

M, iar am scris cam mult și nici nu știu dacă am reușit să fiu clară, în ciuda faptului că am gândit pe măsură ce tastam.  Dar overall, this is it. Nu cred că putem crește, că ne putem dezvolta, că putem deveni compleți singuri, pentru că deși infiniți (pe verticală) suntem limitați în suma manifestărilor noastre (pe orizontal). Avem nevoie să vedem alți oameni, să interacționăm cu ei pentru a înțelege, pentru a simți, pentru a crește. Și de asta nu aș face, chiar de aș putea, homeschooling cu Sara 🙂

IMG_3501