Oooooctombrie

Standard

Vă place toamna? Prietena mea L. de exemplu spune că toamna o deprimă, i se pare că totul moare și o exasperează îngălbenitul frunzelor și faptul că rămân copacii goi.

O înțeleg, poate că așa vedeam și eu lucrurile acum ceva vreme. Atâta că acum pur și simplu toamna nu mi se mai pare tristă, ci doar insuportabil de frumoasă. Prea frumoasă, prea frumoasă, serios, mi se pare inacceptabil să fie chiar atât de frumoasă.

De fapt, poate mai mult ca orice anotimp, poate chiar ca vara, toamna mă face să mă îndoiesc dacă realitatea în care trăiesc există cu adevărat. Poate că suntem într-o simulare pe calculator a unei minți (ar merge să scriu diabolice, dar o minte așa diabolică n-ar putea să inventeze zile așa frumoase; nu sunt de acord cu văr-miu, oamenii deștepți, oamenii chiar geniali pot să fie răi, dar îmi e greu să cred că o minte care a creat vreodată ceva groaznic de frumos ar putea fi vreodată rea; iar o iau pe câmpii. revenim) complicate :).

De fapt, nici nu m-ar deranja dacă stau să mă gândesc. Dacă aș trăi acum, cu Sara lângă mine, în zile calde de toamnă în care pot să mă plimb printre copaci în timp ce vântul le zburătăcește frunzele și în stomacul meu e plin de raze de soare, când retina mea e puțin zăpăcită de sumedenia asta de culori, zile cu mâncare caldă acasă și nas puțin, doar puțin roșu de la frig, zile în care merg mai mult decât gândesc, zile în care o melodie mă obsedează (Încet, dar nu prea încet) și rulează la infinit, în căști, mașină, și la calculatorul de birou, chiar dacă toate astea ar fi doar imaginare, doar în mintea mea și nicăieri altundeva, asta nu m-ar supăra foarte rău. Ar fi ok. Pot să trăiesc, ușor, doar în imaginație, atâta timp cât imaginația e amabilă cu mine.

Zile de toamnă cu frunze colorate și vânt, melodii care uită că regula e să mă plictisesc de ele o dată ce le ascult de 1000 de ori și îmi plac chiar mai mult a o mie una oară, fracțiuni de secundă care rămân, nici eu nu știu de ce, întipărite în legături de neuroni aleatoare, câte un rând de carte scris anume pentru mine, și desigur, întotdeauna marea. Pe voi ce vă face să vă îndoiți, vreodată, de realitatea în care trăiți? Sau sunteți siguri tot timpul că alb e alb și negru e negru?

Aici galben, roșu, cărămiziu, maro, albastru și toate amestecate. Octombrie 🙂

IMG_7409

Reclame

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

În loc de dopuri în urechi

Standard

Ultima oară când am zburat am avut doi bebeluși în avion. Unul ceva mai în față, neplângăreț, unul exact pe rândul din spatele meu, dar în diagonala, mega plângăreț :D. Eu pe locul de la culoar, el pe rândul celălalt, la geam, cu mămica lui.

Acuma, recunosc că atunci când nu eram mamă kindaaa speram să nu nimeresc o orăcăitoare din astea mică lângă mine, să-mi tihnească zborul spre vacanță și coctailuri cu umbreluțe.

Mso, avionul a întârziat cam cu jumătate de oră decolarea, bebelușul se plictisise, that plus presiunea din urechi și ceva oboseală l-au pus pe urlat. Și urla, și urla.

Duduiul de lângă mine ofta disperat. Eu citeam. După cca 15 minute de urlat și niște șâșâieturi disperate și repetate ale mamei, am zis să mă uit în spate, în speranța că reușesc să fac eye contact cu mămica și să-i zâmbesc cu toți dinții ca să înțeleagă că nu tot avionul vrea să o ucidă cu furculița.

Nu am reușit misiunea, pencă era prea concentrată asupra bebelusului (bebelușei acutually). Am zâmbit oricum și am dat să mă întorc la carte când s-a agățat de privirea mea cucoana care stătea pe locul de la culoar, pe rândul cu pricina.

M-aș fi așteptat să zâmbească înapoi, gândindu-mă că o tanti trecută de prima tinerețe știe cum stă treaba cu plozii. I was wrong. S-a uitat la mine și și-a dat ochii peste cap, as in ce mama dracu plânge bebelușul ăsta atât.

Atât. I dropped my smile și m-am uitat la ea cu privirea mea de ucis dragoni (nu-s precisă că privirea asta există altundeva decât în imaginația mea, dar eu i-am arătat-o oricum).

M-am întors apoi la carte și bebelușul a perseverat neînduplecat. Peste încă vreo 10 minute, am întors iar privirea spre mămică, în aceeași idee de mai sus. Legăna mega stresată bebelușul. Când mă uit la cucoana de mai devreme, era super aplecată în față, se holba nestânjenită la mămica care era deja roșie de pe acum, iar la un moment dat chiar s-a apucat să îi dea sfaturi despre ce să facă. Evident, non-funcționale.

So aș vrea să aduc următoarele clarificări pentru situația de mai sus.

  1. E un bebeluș în avion care plânge. Aiurea, nașpa, cam nasol pentru tine, călător.
  2.  Dar știi ce? Nu e nici, dar nici pe departe la fel de nasol ca pentru bebelușul ăla care habar nu are ce dracu se întâmplă, de ce stă presat în juma de metru și îi vâjâie urechile.
  3. Și știți cine se mai simte mult, mult mai nasol decât voi? Mama bebelușului ăluia care plânge. Vă garantez că nivelul ei de cortizol e undeva la o altitudine de 100m plus față de voi în momentul ăla, indiferent cât de sus ar zbura avionul.
  4. Bun. Atunci vă rog, dar vă rog frumos ca, atunci când vă aflați într-o situație din asta să nu vă uitați enervați la ei, să nu oftați, și mai presus de toate, să nu dați sfaturi prețioase. Mămica aia își știe cu siguranță bebelușul ca pe propriul buzunar și chiar dacă nu, oricum îl știe mai bine ca voi.
  5. Puteți să faceți ceva? Mda, puteți să încercați să vă jucați cu bebelușul (doar dacă reacționază), să îi zâmbiți, să fiți o prezență liniștitoare, și dacă bebelușul insistă să orăcăie puteți să îi spuneți mamei pur și simplu că e ok și că this too shall pass. Și să îi zâmbiți și ei. Are mare, dar mare, dar mare nevoie.

Dacă nu vă lasă inima aia de piatră să faceți niciuna din cele de mai sus, atunci măcar please shut the fuck up.

IMG_2108

Fragile

Standard

De când sunt mică mică mă fascinează oamenii. Aș putea să stau (și uneori chiar stau, până și acum) ore în șir doar să mă uit la ei. Studiez contracții de mușchi, priviri, gânduri nespuse, pași dar probabil, inventez povești în spatele fiecărei măști. Poate uneori chiar le nimeresc. Poveștile.

Ce mă fascinează, cred, e cât de incredibil de fragili sunt oamenii. Incredibil de fragili. O maimuță fără păr, forță și expusă, atât de expusă unei infinități de pericole. Copii care cad și își rup mâna la locul de joacă, adulți care suferă ani pentru cine știe ce iubire neîmpărătășită, cărămizi care cad (și spun generic cărămizi, sunt atât de multe chestii, voluntare și involuntare care ne pândesc în orice moment) și ne omoară pe loc, într-o fracțiune de secundă, transformând toate cele din primul paragraf într-o figurină a la Madame Tussaud.

Cel mai fragil produs al evoluției mamiferelor, aș spune, dacă ar fi să măsor ca în jocurile pe calculator fiecare din însușirile potențiale ale unui om. Ment to fail. Nimeni n-ar paria pe un personaj care nu are forță, colți sau gheare, într-un joc care colcăie de chestii de gen.

Mdar. Evident, așa fragili și prostuți cum suntem, suntem supereroi. Am creionat lumi reale și imaginare. Electricitate, hârtii care învârt lumea și pentru care oamenii merg în fiecare zi de luni până vineri, de la 9 la 5 la birou. Asfalt, calorifere și hotă. Mașini și avioane. Corporații și bitcoin. Panouri electrice și Elon Musk fumând marihuana în studioul lui Joe Rogan. Suntem, așa chei și fără gheare, infiniți.

Și atunci, mă enervează, da enervează, rău de tot când aud spunându-i-se unui copil că nu poate, că să nu facă, că mai târziu, că nu acum, că nu e voie.

Sigur, eșecul e parte din aritmetică dar copiii au nevoie să știe că pot să facă magie pentru că altfel nimeni n-ar mai face-o. Nimeni n-ar mai inventa avioane, penicilină, vaccinuri (care să fie refuzate de o hoardă despre a cărei evoluție prefer să nu comentez acum), romane care mă fac pe mine să pierd nopți sau melodii extraterestre, care trăiesc, mor puțin și apoi învie mai puternice ca niciodată.

Se poate, să facă, acum, e voie.

IMG_5615

Dor

Standard

N-am fost niciodată, sau aproape niciodată genul de părinte nedezlipit de copilul său. Mi se pare și nociv cumva să stea tot timpul lipită de mine. Are nevoie să fie singură, să fie cu alți oameni, să fie cu alți copii. Crește așa.

Am scris aproape niciodată pentru că atunci când era tare tare mică, și foarte foarte dependentă de mine, n-am plecat nicăieri. Mi-ar fi fost imposibil. Însă de pe la 2 ani ai ei am tot avut zile, uneori chiar săptămâni în care nu am fost împreună.

Și mi-e bine fără ea. Mă văd cu prietenii, ies la un film, la un teatru, îmi place inclusiv să stau singură acasă și să fac nimicul meu. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu singură, și da, chiar și fără Sara. Mă rog, cu asterixul că atâta timp cât ea e ok. Dacă simt că nu e, turbez (a se vedea prima zi în care a plecat în tabără). Apoi, când i-am fost și ei bine, m-am relaxat și eu.

Nici nu mă gândesc la ea tot timpul când nu suntem împreună. O am, constant, într-un strat de spumă de mare ce alcătuiește probabil baza sufletului meu și o simt acolo tot timpul. Dar nu mă gândesc propriu zis la ea. Știu că e ok și că oricum, dacă i se face cu adevărat dor de mine îmi scrie (nici Sara nu sună decât atunci când e groasă rău. E rar groasă rău, deci în general îmi scrie).

Însă. Uneori, doar uneori, când văd ceva ce i-ar plăcea și ei, sau citesc ceva ce doar ei i s-ar părea amuzant, sau de exemplu noaptea, când stau în pat încercând să adorm și neplanificând deloc să mă gândesc la ea, când mintea mea e aproape goală și ceața aia ondulată vine încet încet, atât de încet încât o simt dar nu o controlez, aud în urechea mea stângă, întotdeauna cea stângă, un firicel de voce. Cel mai melodios și cristalin firicel de voce. Cel mai precis firicel de voce, e corect până la ultimul semiton, nici nu aș fi știut niciodată dacă nu erau nopțile așa că am capacitatea să înregistrez, chiar așa, ultima inflexiune a vocii ei. Care nu spune niciodată mult, de fapt e tot timpul un singur cuvânt. Mami. Și atunci, indiferent cât de adormită aș fi, mi se face cel mai teribil dor din Univers de ea. Unul pe care îl simt până în ultima celulă permeabilă (nu am chef să mă gândesc acum dacă e potrivit să spun despre o celulă că e permeabilă, dar ar trebui să fie, pare un adjectiv potrivit pentru o celulă) din stomac. Și care mă face să vreau să mă urc atunci, dar chiar atunci, pe toți caii înaripați ca să ajung la ea, acasă, doar pentru o secundă să o țin în brațe și nimic mai mult. Dacă, atunci când îmi e tare, tare dor de ea, aș putea să o țin în brațe doar pentru o secundă, m-aș putea liniști și aș adormi. Dar altfel, pentru că nu e lângă mine, se întâmplă să am nopți în care nu prea dorm.

Dar e ok, recuprez în nopțile când o am lângă mine.  🙂

IMG-2605

My future self is a total douchebag

Standard

Nu m-am prins din prima, asta e clar. Din prima m-am prins doar că my former self is an idiot. Asta a fost ușor, și se vede și aici ușor, dacă citesc primele mele articole habar nu am cine e aia de le-a scris, io sigur nu-s. Dar le las aici, că doar ale mele sunt și nu mi se pare că e o rușine că ai fost cândva și mic și foarte prost.

Cu my future self însă e alta povestea. La început am fost convinsă, sau mai mult am sperat, că e om de bază. Deci, mă purtam în consecință: Uite, my dragă future self, azi nu am niciun chef să fac temele ci să ies cu prietenii la joacă, faci tu mâine temele te rog? Niciodată nu mă contrazicea atunci când îi spuneam planul, ceea ce mă făcea să am multă încredere în el. Îmi e lene să fac curat azi că am avut o zi grea, dar nu e așa că mâine o să faci tu lună în toată casa? Dragă future self, am doar 21 de ani și nu am niciun chef să îmi petrec semestrul tocind, nu e așa că în sesiune n-o să joci numai cărți, asculți muzică și să discuți despre orice cu colegii de apartament până la 5 dimineața? Și niciodată, mă dar niciodată nu m-a contrazis. Și my current self era tare liniștit așa, își vedea de ieșitul cu prietenii, lenevit, ascultat muzică, neînvățat șamd.

Până mi-am dat seama, nu știu nici eu exact când, că my future self is kinda of a douchebag. Deși nu mă contrazice niciodată atunci când îi pun în cârcă toate responsabilitățile prezente, nici că are cel mai mic chef din lume să facă ceva atunci când vine vremea lui. My future self e complet iresponsabil.

Și de atunci a trebuit să mă schimb. Deși după ce am făcut bagajele pentru vacanță ultimul lucru pe care am chef să îl fac e să fac ordine în casă, o fac. Pentru că știu că, întoarsă din vacanță, my future self nu va vrea să facă absolut nimic altceva decât să zacă în depresie o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp pentru că s-a terminat vacanța.

Deși nu am chef să strâng vasele după ce gătesc, o fac, pentru că știu cu precizie matematică că vor zace exact, dar exact în locul în care sunt nemișcate un milimetru pentru următoarele 24 de ore.

Sunt nevoită să fac totul cu eul meu prezent pentru că eul meu viitor e un ticălos mic, leneș, puturos de-a dreptul, inconștient, zăpăcit și complet delăsător. Și zeci de ani de experiență m-au învățat lucrul ăsta.

Partea bună e că my current self might not be so bad after all, deși, după cum se poate citi mai sus, rămâne un total sucker de care eul meu viitor profită permanent.

La voi, care e cel responsabil? Trecutul, actualul sau viitorul?

PS. La Sara înclin să cred că e trecutul, copilul ăsta nu se apucă de nimic nou înainte să fie sigură că eul ei trecut a învățat deja toate fațetele lucrului respectiv.

IMG_5977

Smile

Standard

Problema dinților mă depășește. De ce a ales evoluția să schimbe un set complet de dinți vs. să crească doar juma dintre ei la bebeluși și restul la copii mi se pare un mister, n-ar fi fost oleacă mai simplu cum propun eu? Da mă rog, nu e ca și cum mă pot certa cu ea.

Eniuei, am ajuns la faimoasa vârstă când se schimbă dinții de lapte. Care au început, desigur, să se miște. So am fost la stomatolog pentru primul, al doilea, al treilea. No. 4 and 5 i-a scos Sara singură. Înțeleg că există tehnici prin care părintele poate ajuta procesul, dar fii-mea a exclus categoric posibilitatea și sincer nici eu nu mă simțeam chiar în măsură. Aș fi putut de ar fi trebuit, dar mi s-a părut mai corect să și-i scoată sigură (as in a tras de ei până au ieșit, ca la dentist).

Now, la ăia de jos a mai fost cum a mai fost, dar când au ieșit ăia de sus, holly cow, am crezut că am născut un extraterestru. Am fost convinsă că e o anomalie genetică și că Sarei îi cresc doi dinți legați într-unul. Băi, voi știați cât de mari sunt incisivii (sper că i-am nimerit) superiori? Sfinte căcat, sfinte căcat. Fucking huge. În cazul Sarei, de fix 2.5 ori mai mari ca cei de lapte. Mai mari ca ai mei almost. Sigur mai mari ca ai mei.

Mă rog, cert e că m-am speriat, am fugit cu ea înapoi la Roxana, cu cei doi dinți de 2.5 ori șiiii cu 3 carii. Mdap. 3. Bad mom. Habar  n-aveam că are Sara carii (toate erau în partea de sus și nu le-am văzut, iar pe ea n-au deranjat-o sau nu s-a plâns deși una dintre ele avansase ceva). Dulciuri (și încă a început pe la 3 ani cu ele, altfel poate ar fi avut 10) și spălatul probabil deficitar pe dinți and there we were.

Now, când s-a așezat fii-mea pe scaun la prima carie a bocit de numa. Când i-a scos dinții a fost zen, dar la caaaarieeee, pentru că era ceva total nou a bocit non-stop.

Și aici voiam să ajung. Nuș dacă instinctiv sau din experiență Roxana (care are și ea o fetiță de vârsta Sarei) a apăsat exact butoanele potrivite. Mso la fii-mea nu merge cu albinuța bondărelul draci bălțați, i se fâlfâie complet că e un bondărel sau un aparat chirurgical dentar care îi forează în dinți. Ce o ajută pe Sara atunci când e speriată e să îi explici, ca unui adult, complet și punctual, fiecare pas.

Mso. Prima carie a durat o oră. Pentru că Roxana i-a explicat absolut fiecare căcățel pe care îl făcea. Ce face freza aia, ce face ustensila asta, acum usuc cu aer, acum pun o soluție să dezinfectez acum pun un fel de plastilină să acopăr gaura, acum usuc plastilina cu lampa asta, acum asta acum aia. Și fii-mea asculta tot și dacăăăă cumva, duamne fer uita Roxana să îi explice ceva o întrerupea să îi spună ce face chestia aia nouă. Mi-a fost și mie util, să fiu sinceră, mie nu mi-a explicat nimeni până acum. 😀

La cariile 2 și 3 am stat cred 15 minute pe scaun, pentru că deja știa ce se întâmplă și n-a mai fost nevoie de explicații.

Așadar, dacă aveți un copil ca Sara, la care nu merge lugu lugu și funcționează doar interacțiune directă (nu prin mamă) și explicații detaliate și complete atunci când ajungeți la faza dinți, vi-o recomand pe Roxana (Negrea), pe care o găsiți la Intermedica (vis-a-vis de Mall Vitan).

Data viitoare sigilăm măselele de 6 ani, chestii nouă, deci estimez iar o oră de stat pe scaun, dar sigur nu mai estimez bocete, deja mi se pare că merge la stomatolog ca la coafor. Oh wait. La coafor chiar nu merge 😀

IMG_1067