Daydreaming

Standard

Am avut acum ceva vreme ședință cu învățătoarea Sarei (care s-a schimbat de acum o săptămână și pe principiul prost să fii noroc să ai, nu numai că mi-a plăcut enorm de prima învățătoare a Sarei, dar îmi place și de a doua rău di tăt).

Nuș cum e la alte ședințe de școală/grădi dar toate astea la care am fost eu se desfășoară după același tipar. Întâi se spun lucruri bune despre copil, apoi se spun, cât se poate de drăguț, și lucrurile mai puțin bune.

Ma bon. Înainte de ședință am negociat cu viermele ce pot să zic și ce pot să nu zic la întâlnirea cu pricina, și am primit binecuvântare să spun că îi plac cărțile, că nu îi place să i se spună să mănânce, că e ambidextră și că îi pare rău că pleacă prima învățătoare (fuarte mult a îndrăgit-o).

Buuuun. And I did say all of the above. În schimb, mi-au spus și ele ce face Sara la școală. Că citește non-stop, că e prietenă cu X, că lucrează foarte mult, că îi place să cânte la instrumentele din clasă, că e independentă, că e sensibilă, yaddy yadda, nimic nou (again, ziua în care voi afla ceva nou de la altcineva despre Sara va fi una tristă, sunt mai atentă la ea ca la nimeni și o miros din Zimbabwe chiar de nu vrea să îmi spună ce o necăjește-chestie care mi-a atras de altfel și interdicția de a-i mai citi mintea, cică e nepoliticos mami, dar asta e altă poveste, și nu e ca și cum o fac intenționat, e involuntar, deci nu pot să o opresc, doar să nu o mai arăt).

Așa. Trecând de cele bune învățătoarea nouă și cea veche a Sarei au început să spună fooooarte delicat, și lucrurile mai puțin bune. Deci fii-mea râde mult. Chiar și când nu e cazul. Știam (știați și voi, că v-am povestit cu formularul de gândire). Am fost profund distrusă, vă imaginați. Am zis și eu că mă bucur că râde mult, și am rânjit. Apoi cică singura chestie cu care nu îi place să învețe e socotitoarea Montessori. Păi da, mi-a zis, că nu pricepe de ce trebuie să facă adunări și scăderi cu ea, că le știe face din tărtăcuță și în plus mă terorizează pe mine acasă să îi dau înmulțiri și împărțiri (serios, pagini întregi de exerciții, zici că îi dau înghețată, așa chițăie de fericire când sunt de acord să îi scriu exerciții-asta facem noi în serile de weekend sfinte sisoe de mă uit la ea ca la un păianjen în dormitor). Deci a rămas că poate îi predau înmulțirea și împărțirea în clasa zero ca să nu mă mai streseze pe mine acasă.

După care le-am zis, că să știe, că o încurajez să facă prostii cât mai multe. Că e cuminte foc și na, e copil, năzdrăvăniile sunt bune. Deci să știe și ele că dacă face prostii pe acolo (nu face, din păcate, snif) e (și) din cauza mea. Și am rânjit iar. Ele au tăcut politicos, dar nici nu au părut șocate. Na, cum să nu-mi placă locul ăla.

Și apoi a venit la piece de resistence. Cicăăă, îmi zice A. vădit stânjenită de gravitatea situației, știți, uneori, în mijlocul lecției, se uită așaaaa, în zare sau pe geam și nu e acolo deloc, nu știu pe ce tărâmuri e, dar sigur visează cu ochii deschiși, uneori și câte o oră întreagă.

And I just melted. Și m-a bufnit și râsul. Adică copilul meu, al meu, al meu al meu, visează cu ochii deschiși?

Normal, dar normal că visează cu ochii deschiși, la fel de normal ca părul șaten și ochii căprui și unghiile ovale, ca felul ușor pițigăiat în care zice CEEEE, ca serile și diminețile și mâncatul cu cărți în mână, la fel ca încăpățânarea de catâr atunci când cineva o pune să facă ceva ce nu vrea, la fel ca obsesia de a mirosi paginile, ca gura cu colțurile ușor ridicate sau ca timiditatea excesivă.

She daydreams. Cum ar fi putut să nu? 🙂

IMG_9120

Anunțuri

Corolar

Standard

De fiecare, dar de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță fac, involuntar, același lucru. Caut o altă vacanță. Nu mă liniștesc până nu o am deja planificată pe următoarea, de parcă aș putea tolera să stau la birou doar în condițiile în care știu că la data X voi evada din nou. Și asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile astea pe dos, de care am mai scris, care se încăpățânează să nu respecte regula sațietății, de fapt nu doar prima lege a lui Gossen, cea a utilității marginale descrescânde, ci de-a dreptul pe toate trei. Așa, cu maximă inconștiență, doar de-ale naibii, că nenea ăsta a avut tupeul să spună că e lege că te saturi chiar și de lucrurile care îți plac.

Poate are nevoie de un corolar legea asta. De unul care o contrazice oarecum. Cred că lucrurile care îți plac cu adevărat, cele pe care le iubești cu adevărat de fapt, scriu gândindu-mă cu Sara în cap, vor aduce plus de satisfacție pe măsură ce le faci mai mult și mai des. N-am iubit-o pe Sara la infinit în secunda în care s-a născut, oi fi eu stricată, dar chiar n-am. A crescut treptat, dar mai important e că nu s-a oprit, crește în continuare constant. Pe măsură ce Sara adună zile în anii ei, în egală măsură eu mă uit mai tembel ca un tăuraș îndrăgostit la ea, în fiecare zi ce trece mi se pare mai mișto timpul petrecut cu ea și abia aștept să ajung acasă să îmi împleticesc cu ea picioarele pe sub o pătură, pe capetele opuse ale canapelei, citind sau să ne jucăm, la infinit, același joc, cel pe care l-a ales să nu se sature de.

Și sigur, sigur, nu e valabil doar pentru Sara :). Cărțile, muzica, marea și vacanțele în general, tot ce iubesc cu adevărat urmează același regim. The more I have, the more I want. Și cred că e la fel pentru toată lumea, pretty sure că Picasso nu s-a plictisit să picteze sau Steinbeck să scrie, Ansel Adams să fotografieze.

Revenind la vacanțe, stăteam și ascultam o conversație din culisele corporațiilor de azi, unde auzeam de generalizarea practicii de a nu-ți lua concediu de mai bine de doi ani. Trei luni trecute de atunci și tot nu pot să îmi scot chestia asta din cap. Oare cum dracu or trăi oamenii ăia? Cum? Doi ani fără concediu. Poate munca într-o corporație e pentru ei ce era pentru Piscasso arta, mbut somehow I doubt that. Doi ani fără concediu. Doi! Și eu am nevoie de voință ca să rezist mai mult de o lună fără una, cât de mică. Cred că mai degrabă au uitat cum e. A trecut, fără să își dea nici ei seama, atâta timp de la ultima vacanță că au uitat pur și simplu ce gust are. Și zău cred că de toți oamenii și-ar lua acum o vacanță în maxim 2 luni ar mai cere una.

Îmi plac vacanțele, nuș dacă reieșea foarte clar despre ce e articolul ăsta. Despre că lumea ar trebui să își ia mult mai multe vacanțe, zău, așa credem noi (Sara has my back on this one) 😀

IMG_9482

No hurry

Standard

Eu sunt rapidă. Îmi place viteza. Mult. E micul meu drog. Mă mișc repede, iau decizii repede, fac conexiuni repede (uneori prost, dar sigur repede), conduc cu viteză, fac cel mai repede și primele lucrurile care nu îmi plac astfel încât să mă pot bucura în liniște și fără întreruperi de lucrurile care îmi plac.

Fii-mea? Nu are nicio, dar nici cea mai mică treabă din Univers cu graba. None whatsoever.

Dimineața (sau seara), de când mă știu, eu sunt gata în maxim 10 minute de când am deschis ochii, cu tot cu duș, coafat și minimachiatul meu. Dar maxim 10 minute, cred că reușesc lejer și în 5. Când eram tânără mă uitam puzzled la clișeele alea în care un el aștepta o ea să fie gata de petrecere o oră pe ceas și nu înțelegeam cum dracu. Întotdeauna eu am fost gata prima.

Sara? Dimineața? Ha! Trebuie să o trezesc cu minim 40 de minute înainte de ora în care vreau să ieșim pe ușă. Se întinde înceeet, ca o pisică, întotdeauna întâi picioarele și abia apoi mâinile, niciodată sincron. Apoi își alege înceeet hainele, uneori se răzgândește, alteori își aduce aminte cine știe ce istorioară pe care e musai să mi-o spună atunci. În timpul ăsta eu execut micul dejun care o așteaptă prompt, întotdeauna la timp pe masa din sufragerie (nu folosim masa din bucătărie decât atunci când avem musafiri, în rest mâncăm, întotdeauna împreună, doar că prin casă, pe unde ne nimerim). Pe care ea îl mănâncă tacticos în miniiiim 15 minute. După care se duce la toaletă, se spală pe dinți, mai uită ceva, mai trage o cizmă și într-un final apoteotic ieșim pe ușă. Uneori, mă mai întreabă îngrijorată: Întârziem? Paradoxal, eu, deși rapidă, nu leșin să ajung nicăieri la timp, ea, deși fără grabă, vrea să ajungă la fix. Nu întârziem mama, și chiar nu întârziem niciodată.

Cu mersul? Am mai povestit că la Sara e ceva record, a început să meargă singură la 1 an și 7 luni. Pe la 1 an și 4 luni îmi amintesc precis că a făcut câțiva pași singură, dar când a văzut că e fără mâna mea she was like fuck this, not doing it again, pot să cad, și a insistat să fie asistată de un deget arătător slăbănog încă 3 luni din viața noastră.

Pamperși? Aș fi vrut să renunțe mai devreme, aș fi vrut. Am și încercat, pe la 2 ani jumate, parcă, pe la țară, să o las fără, complet inutil, se pișurina pe unde apuca fără nici cea mai mică intenție de a ajunge la un WC.

Și atunci, cred că prima oară, am început să o întreb. Când renunți la pamperși, mama? Că pana mea, erau ai ei, nu ai mei, so after all, it kinda was her call. So mi-a zis: vara viitoare. Și vara viitoare, promptă ca un ceas elvețian, a renunțat la pamperși, aproape fără accidente sau bătăi de cap.

Acum, de vreun an, o tot întrebam dacă nu vrea să vină să învețe cu mine să ne dăm cu placa iarna la munte. Voia, o simțeam până în capătul firelor mele de păr, că se tot uita cu jind la pozele pe care i le arătam și îmi admira placa mea, dar mi-a zis că nu anul ăsta mama, la anul. Și anul ăsta, din nou, s-a ținut de cuvânt. Încet și tacticos, la fel cum a învățat să meargă, a început și să se dea cu placa.

Mi se părea înainte că pierd timp cât așteptam. Așa de tare mă enerva, că am avut tot timpul sentimentul ăsta, de când eram copil, că sunt aici pentru doar o fracțiune de secundă și ar fi mișto să mă bucur de ea. So orice coadă, așteptare sau amânare îmi făcea sângele să clocotească în vine. Serios, it did.

Not anymore. Sara m-a învățat, în cel mai calm și negrăbit mod cu putință, că nu pierd timp atunci când nu mă grăbesc ci dimpotrivă, îl câștig. În cele 30 de minute pe care le am dimineața când ea baletează, eu citesc, cânt, sau ascult un podcast. Ba uneori chiar fac curățenie în casă. În anul în care n-a vrut să vină cu mine am mai furat câte o zi din weekend și m-am dus singură să mă dau. Cozile nu mă mai deranjează, iar o întârziere de ore a vreunui avion mă binedispune, pentru că am puțin mai mult timp să citesc șamd.

Deci da. Fără grabă. She taught me that. Și mie îmi place să învăț (mai ales de la ea) 🙂

PS. Tot conduc cu viteză tough, some things never change 😛

fullsizerender2

A încurca

Standard

Mami, ce înseamnă a încurca?

A încurca? Hm, când ești în dificultate cred, când nu știi pe unde să o iei. De ce mă întrebi?

Mă ignoră cu întrebarea mea și pune alta: Eu te-am încurcat vreodată pe tine?

Wtf.

Nu mama, cum să mă încurci.

Am încurcat-o pe S. (asistenta învățătoarei). A zis că am încurcat-o.

Așa a zis? De ce?

Păi. (toate poveștile Sarei încep cu păi și cu hohote contagioase de râs). Păi X avea muci și i-a întins pe nuș ce foaie și eu am râs.

Râd și eu, nu poți să nu râzi când râde Sara.

Și asta a încurcat-o pe S.?

Nuuuu, am primit și eu și X formular de gândire. X are deja două, eu sunt la primul, îmi explică mâța.

Ceeeee ai primit?

Formular de gândire.

Ce draci e ăla?

O foaie în care te întreabă de ce ai făcut ce ai făcut, ce ai urmărit cu asta, ce sperai să obții, chestii din astea. La 3 forumulare de gândire mergi la directoare.

Daaaa? Zic eu. Mișto, directoarea voastră e tare drăguță, mă bucur dacă ajungi la ea.

Și apoi vă cheamă și pe voi, părinții.

Abia aștept, îmi place la școala voastră. Da nu înțeleg, ce legătură are cu încurcatul?

Mpăi eu am completat în chestionar de sus până jos “să râd”. Ce ai făcut: am râs, ce ai urmărit cu asta: să râd, ce sperai să obții: să râd șamd.

Sounds fair. Și?

Păi S. mi l-a dat înapoi și a zis să reformulez.

Și tu ce ai făcut?

Am reformulat.

Cum?

Am scris așa: Ce ai făcut: m-am amuzat, ce ai urmărit cu asta: să mă amuz, ce sperai să obții: să mă amuz șamd.

Și atunci S. a zis că nu a mai văzut așa ceva și că am încurcat-o.

Nuș cum vi se pare vouă, da eu am acoperit-o toată de pupici.

IMG_3344

Aici

Standard

Nu vi se pare că e tare haios cuvântul ăsta, aici? Dacă l-aș auzi prima oară mi s-ar părea un cuvânt tare săltăreț, care m-ar face să râd. Aici. Dacă îl spui de suficiente ori, începe să semene cu japoneză, nu cu română. Aaaaaaaiiiiciiiii. Parcă ar fi un viermișor mic și alb, cu o șapcă roz și un fluier verde, sau ceva de genul ăsta. Să încetez cu prostiile, mnu? 🙂

Am citit o carte care făcea în vreo 350 de pagini apologia vieții moderne. Cum că e confortabilă și că oricine visează la trecut trebuie să fie puțin ipocrit. Actually, I agree. Sunt convinsă că ce urmează o să fie mai bine decât ce a trecut, în termen de standard de viață (duamne, urâte cuvinte).

Mdar. Una mi se pare să spui că avem avantaje în traiul de astăzi și alta mi se pare să spui că viața și statul în natură (of, trebuie să găsesc un alt cuvânt pentru asta) e ceva ce numai un dement își poate dori.

Pencă, call me crazy (I am anyway so who cares), dar pe mine una aproape nimic nu mă face mai fericită decât să stau ore sau zile doar afară). Fie că merg prin păduri, fie că mă dau pe munți sau că stau zi și noapte pe plajă, those are the times I love most. Nu zic că e ușor, după o săptămână la cort, fără apă curentă sau toaletă, când faci un duș zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Și există posibilitatea, pe care nu o neg, că e un fel de răsfăț al celor ce își permit luxul ăsta, adică al celor care au o casă la care să se întoarcă. Perfect plauzibil, ba chiar probabil.

Însă, trecând peste asta, oamenii sunt făcuți să stea afară. În aer și între copaci, pe munți, văi, râuri, lacuri sau la mal de mare. Ne aduce endorfinele în corp, mai ceva ca 2 ore pe bandă la sală (mă rog, de asta am citit, nu e ca și cum aș executa :D, încă nu pricep de ce în viața vieților mele aș sta închisă într-o cameră să fac sport în loc să înot, să mă dau pe munți sau să donno, merg cu tricicleta într-un parc).

Nu e exclus să fie de la miile de ani pe care oamenii i-au petrecut, în istoria lor, afară, mergând și culegând sau vânând, vs. grăuntele de viață recentă când avem iarna calorifer și apă caldă.

Dar indiferent care ar fi motivul, mi se pare așa o prostie că oamenii aleg, cumva împotriva firii lor, să rămână în case cât mai mult. E confortabil, sigur, dar să dea dracu dacă ceva confortabil ne-a făcut pe noi vreodată fericiți.Săptămâna trecută am fost puțin plecată și a plouat mult. Cu această ocazie am constatat că aveam o gaură în talpa bocancului meu drept, care m-a înduioșat nu de altceva, dar probabil se datorează exclusiv plimbărilor luuungi pe care mă încăpățânez să le fac.  I walk. 🙂 Nu o gaură foarte mare, una mică, dar complet suficientă ca să intre apa la cel mai mic pas. Piciorul meu drept a înotat constant, și deși îi place asta, nu e obișnuit să o facă împreună cu o șosetă, fie ea și multicoloră. Așa că, ajunsă înapoi în București, m-am înfipt într-un mall să iau bocanci noi. Nu prea calc în mall-uri (doar la filme, și acolo suntem in and out rapid), nu cumpăr haine decât rar și atunci de pe net, dar la pantofi e musai să încerc, merg cu anii în ei și dacă nu sunt megaaaa comozi mor. Și am rămas fascinată (că na, nu mai fusesem de mult) de cât de mulți oameni sunt în mall-uri. În culoarele alea de piatră, toate artificiale, cu lumina artificială, fără nici măcar o singură fereastră, numai lumini mari pe albe. Mă uitam înmărmurită de parcă era prima oară când ieșisem în lume, ca ultima țărăncuță dintr-un sat de vârf de munte (maybe I am) la cuplurile unde o ea își lăsa gingaș pe un umăr din el în timp ce se plimbau prin mall. Asta făceau ei vineri seara. Se plimbau prin mall sfinte sisoe. Familii cu copii cu punguțe de la H&M, prietene botoxate cocoțate pe toace de 12. O să fiu rea (de fapt știți deja că sunt rea), dar am avut cel mai puternic sentiment de grădină zoologică. Una pe care animalul homo sapiens și-o alege singur. Atâta că nu prea sunt vizitatori, majoritatea sunt exponate.

Adevărul e că m-am săturat să văd copii cu tabletă la masă și cu nasul în rahaturile astea de televizoare sau plimbându-se în pantofi drepți pe ciment gri perfect plat. Vreau să văd cât mai mulți copii care zac așa cu burta-n sus și capul pe spate pe o bucată ondulată de iarbă, încotoșmănați pe zăpadă la munte sau cu picioarele în apă, la mare. Și nu în mod excepțional, cum e acum, în una sau două săptămâni de vacanțe pe an, ci mult, mult, mult mai mult dintr-un an. Sunt precisă nu numai că asta îi va face pe ei fericiți, dar și pe noi. So. Unde e aici-ul vostru? 😛

IMG_4774

Afraid

Standard

Îmi aduc aminte că am mai simțit asta și la 1 an, 3 sau 5 ai Sarei, dar zău că 7 ani e cea mai mișto vârstă de până acum. Mi se pare atât deeee complet și rotund timpul cu Sara, cum e ea și mare și mică și atotștiutoare și naivă, și blândă și dreaptă, și iubitoare și independentă și nu aș schimba la ea niciun fir din capul ei. Aș întinde zilele astea cu ea așaaa ca pe o picătură de culoare cu un castron de apă, doar doar aș reuși să păstrez cât mai mult felul în care e ea acum.

Atâta că nu am cum. Felul în care ea e acum se va sfârși. Așa cum Sara de 3 ani a dispărut și nu o să se mai întoarcă niciodată. Și sigur, poate Sara de 23 de ani sau de 33 de ani va fi și ea drăguță, dar nu o cunosc încă. O știu însă pe Sara de 7 ani, care îmi ia mâna și se încolăcește în ea, care se ghemuiește la mine în brațe și deși eu sunt cea care are brațele în jurul ei de fapt ea e cea care mă înconjoară toată, Sara care râde în hohote de-ar face și-un munte măcar să zâmbească, cea care îmi spune că mă iubește și că ar vrea să nu mai facă nimic în nicio zi din viața ei în afară de a sta cu mine.

Dar vor veni zile în care nu îi va plăcea atât de mult de mine. Va fi adolescentă, va fi. Și ca toți adolescenții, va avea o grămadă de tragedii și crize existențiale și părinții vor fi cu siguranță parte din ele, că așa e normal să fie, trebuie să treacă peste mine ca să poată să prindă curaj să fie ea. Și nici nu aș vrea să fie altfel, nu, nu o vreau copil din ăla lângă fusta mamei la 40j de ani, vreau să fie ea întreagă, așa cum va fi, așa cum se va rotunji singură. Dar obiectiv vorbind, eu nu o să fiu parte din ea, o să fiu, în cel mai fericit dintre scenarii, extrem de improbabil, cineva cu care îi place să vorbească din când în când. Și mi-e dor de mor, de pe acum, oribil de dor, de fiecare seară în care e numai și numai a mea.

Știu că e egoist. Paradoxal, pentru nu fac parte din categoria care crede în a-și jertfi viața proprie și orice minut pentru copiii lor, ci dimpotrivă am și eu o viață, uneori mai gri, alteori mai galbenă, dar a mea, fără ea. Dar cu toate astea sunt complet egoistă pentru că poate tocmai pentru că am o viață a mea, îmi place extrem, dar extrem de mult, cu Sara în ea.

Știți ce se întâmplă în serile când îmi trec toate astea prin cap? Mi se face frică. Oribil, oribil de frică, tot timpul mi-e frică când sunt fericită și doar de asta mi-e frică, că o să pierd lucrurile care mă fac fericită. Mi-e frică că o să vină vremea, și știu că o să vină, în care Sara nu va mai fi cea mai mare parte din viața mea, iar eu nu voi mai fi cea mai mare parte din viața ei. Și niciun negru de pe lume nu mi se poate părea mai mare ca ăsta.

Ce fac atunci? Nimic. Doar stau încă o oră pe jos la ea în dormitor să mă joc un joc cu ea. Și poate, doar poate, deși i-am spus noapte bună și că o iubesc, mă mai duc o dată la ea în cameră, cerșind cu ochi mari de cățel o îmbrățișare, în care o țin cât pot eu de strâns și cât pot eu de mult.

Iar apoi mă bag în pat, puțin fericită și puțin tristă. Și apoi, a doua zi, o iau de la capăt.

Playlist de februarie.

 

As if

Standard

Mă obsedează (? e cam tare cuvântul, poate ceva mai blând, ca un gând recurent) cum ne creștem copiii, cum îi educăm as if am avea cea mai vagă idee din lume ce facem.

We don’t.

Tata a crescut în opinci și învăța la lumina lumânării. Mânca mâncare făcută la ceaun, pe foc de lemne, de bunică-mea și se deplasa cu carul. Mie la vârsta Sarei mi se lua lumina due to Ceaușescu și mergeam cu mătușă-mea să ne luăm bucata de brânză săptămânală sau lunară pe cartelă. Mă uitam la un TV alb negru și mințeam prietenele, încercând să mă laud și să impresionez (uat, aveam 5 ani) că am acasă un telefon în care vezi imaginea celui cu care vorbești.

Sara învață azi regulile de gramatică live, de la mă-sa, când vorbim prin mesaje, pe internet, ea din vacanța cu bunicii, eu de la birou. Eu căutam cuvintele pe care nu le știam într-o carte de 10 kile, ea în același dex, azi aplicație pe telefon.

Habar, dar habar nu avem cum o să arate lumea lor, cea de peste 20 de ani. Și atunci de unde dracu suntem așa de convinși că trebuie să învețe războaiele daco-romane și unde se află deșertul Valea Morții când de fapt e extrem, dar extrem de probabil că nu vor avea nevoie de informațiile astea. Așa de tare aș vrea să învățăm copiii cum să gândească și nu ce să gândească, cum mai scriam citând un nene acum ceva articole în urmă.

Nu pentru că nu mi-a plăcut mie școala (deși da, nu mi-a), ci pentru că pe bune habar nu avem ce să îi învățăm. Dacă, doar dacă sunt extrem de norocoși vor folosi 10% din tonele de informații pe care le acumulează acum. Nu ar fi atât de incredibil mai mișto să îi învețe cineva unde să caute informația, cum să caute întotdeauna și opinia contrară, cum să asculte ambele, sau multiplele argumente, cum să decidă împotriva bias-urilor proprii, cum să verifice veridicitatea datelor, cum să vadă greșelile din ele?

De fapt, cine să îi și învețe? Majoritatea adulților pe care îi cunosc (oribil de marea majoritate) nu știu nici ei să facă asta. Oamenii mari nu știu să asculte decât opiniile care le confirmă ce cred deja, nu caută niciodată să înțeleagă poziția contrară, nu ascultă argumente și în niciun caz nu știu să dezbată o idee. Se ajunge în două secunde, atunci când adversarul are argumente mai bune, la atacuri la persoană sau la ridicat și trântit mese sau ridicat voci.

Și totuși. Așa, dar așa de tare aș vrea să facă cineva poc și să se schimbe toate lucrurile astea, felul ăsta în care ne purtăm cu ei de parcă noi am fi deținătorii adevărului absolut, în condițiile în care singura certitudine e că habar nu avem pentru ce realitate îi creștem.

Evident că nu o să se schimbe nimic. Ca mai toate lucrurile la care visez. Dar asta nu înseamnă nici că o să mă opresc din visat și nici că nu o să continui să încerc să o cresc pe Sara fix așa: arătându-i întotdeauna cum, nu ce.

img_2414