Broken heart

Standard

Fii-mea se uită la desene, am mai zis. Nu calculator (deși programează niște lego pe niște tablete la școală la nuș ce opțional), dar da desene. A renunțat la TV, doar Netflix (poneii și urmașii urmașii urmașilor poneilor; da, poneii au urmași, don’t ask). În plus, ne place amândurora să mergem la cinema. Uneori am noroc de un film drăguț (ca Finding Dory), alteori ascult un podcast cât timp se uită ea la Micii Ponei-filmul (do not, I repeat, do not go la filmul ala dacă nu cumva vă obligă cineva). Filmul ei de desene animate era Ratatouille, că de altfel i-a plăcut și cartea (pe care a citit-o prima).

Până sâmbătă seară.

Sâmbătă seară, după ce fusesem să-și facă mâța o mască de vulpe pe la nuș ce ateliere și după ce ne jucasem 8850938 de jocuri prin casă, ar fi vrut să se uite la desene. Și m-am gândit să îi propun un film, că deja știam pe dinafară replicile la urmașii poneilor (TV e deschis doar pentru Sara, iar eu mă uit, da, recunosc public cu rușine la Vocea României când calc).

Așa că am descărcat unul din filmele mele preferate, poate chiar filmul meu preferat de desene animate: Wall-e.

Și ne-am făcut popcorn și marmota stătea înfiptă în umărul meu drept și osos și eram așa caldă și bleagă inside și probabil umpic mai mult fericită pânăcând.

Pânăcând a început să plângă cu muci si cu hohote de nu mai știam pe ce parte să o întorc să văd unde o doare, CE s-a întâmplat.

-CE s-a întâmplat? am întrebat-o și pe Sara după ce am constatat că nu țâșnește sânge în râuri din nicio bucată aferenta corpului ei.

-Eeeeee (tras muci, hohote, tras muci) eeeeee (tras muci) trist filmul (hohote, hohote, hohote, muci).

Acuma, nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng (am râs, recunosc). Pentru că am mai văzut cu Sara filme triste (gen Ștrumfii 2 unde crăpa ștrumfița sau Brave unde jeluiește roșcata pe corpul lui mă-sa) și am plâns EU (numai umpic, la ștrumfiță), ea deloc. Nu că mă stresam, mă gândeam că n-a ajuns la etapa empatie (post 6 ani, zice un nene mai simpatic ca turma de scriitori părințitori cotemporani, Piaget).

Well, apparently, am ajuns în faza cu pricina. 🙂 Abia, dar abia am reușit să o liniștesc, a bocit o jumătate de oră (și încă înainte să pățească Eve sau Wall-e ceva, la început, când Wall-e era trist că nu îl băga Eve în seamă), nu mai zic apoi, deși apoi amestecat, râdea plângând în hohote (da, se poate). Iar în noaptea aia, sincer vă spun, n-am prea dormit, pentru că jumătatea mea cea mica a bocit amintindu-și cât de trist era Wall-e. Nu, argumentele mele că la final s-a ales cu fata și a salvat pământul n-au contat.

Sincer, mă bucur puțin că tocmai Wall-e a fost primul care să îi rupă inima în două. :). Un film cu 30j de cuvinte și un roboțel mai uman ca mulți dintre oamenii pe care îi cunosc :), care te face sa gandesti. Imi aduce aminte putin de Minunata lume noua :). Ati vazut Wall-e, si va place, da? We really can’t be friends otherwise.

Între timp l-am mai văzut de vreo 2 sau 3? ori și, din fericire, Sara nu a mai plâns, dar a hotărât că Wall-e și doar Wall-e e preferatul ei (la revedere Eroi în Pijama, mă bucur că am scăpat de voi). Chiar dacă e trist, mama? am întrebat-o. E cel mai frumos din lume, nu contează că e trist, a zis viermele.

Și cred că are dreptate. Uneori, poate nu in ciuda ci datorita, lucrurile triste sunt cele mai frumoase 🙂

Anunțuri

I was wrong

Standard

Cred că imaginea asta de mai jos a fost prima pe care am văzut-o din cele de genul:

blind spot

Daca va acoperiti ochiul drept si va uitati la cruce si va apropiati treptat de ecran la un moment dat veti ajunge sa nu mai vedeti cercul.

Nu e o iluzie optica, e doar anatomie.

Suntem construiți așa, să ratăm cu desăvârșire anumite puncte (multe) care stau fix in fata noastră. Ele există, uneori toți ceilalți le văd, mai puțin noi, care ne aflăm în poziția nepotrivită.

E puțin bitter sweet, my favorite type, pentru că pe de o parte te întrebi cum dracu ai trăit până acum fără chestia X și pe de altă parte te bucuri așa de tare că ai găsit-o, chiar dacă târziu.

Am descoperit un punct mare și rotund, legat de Sara, pe care îl ratasem complet. Weekendul ăsta, nu mi-a luat decât vreo șapte ani de mămicie să îl descopăr. Oh well. L-am descoperit citind, ca pe multe altele. Recitind de fapt, un mic, mic, minuscul eseu. Senzația aia că te-a lovit un baros și te ridici de pe canapea bălăngănindu-te câteva secunde până reușești să îți readuci aminte cum dracu te cheamă și unde ești. Fix așa.

Am tot scris despre școală sau educație în forme mai pătrate sau mai rotunde. Și chestia e că de fapt tot despre ce am scris,  și probabil tot la ce m-am gândit e cumva legat de ce NU vreau să i se întâmple Sarei în ăștia 12 ani plus. Am atâtea tender points de îmi vine să urlu când mă atinge careva pe ele (actually chiar mă transform într-un mic monstru când cineva le redeschide) că știu foarte foarte precis ce NU vreau să i se întâmple Sarei la școală (să o lase în pace, să nu o streseze cu temele, să nu simtă presiunea concurenței stupide sau a notelor mari aso aso).

Și cu părinții cu care mai vorbesc tot așa pare să fie. Cumva, am ajuns toți aici, la școala asta, grădinița asta, în punctul ăsta fugind de, nu neapărat căutând ceva anume.

Adevărul e că habar nu am ce îmi doresc eu să obțină ea în ăștia 12 ani de școală. Îmi e atât de frică și groază și mi-e greață în stomac atunci când mă gândesc la școală și liceu și facultate că tot la ce m-am gândit până acum a fost că trebuie să supraviețuiască.

Atât. M-a întrebat și învățătoarea ei ce sper eu să se întâmple acolo (dar nu m-a pălit atunci) și i-am zis că sper ca Sara să rămână curioasă. Să nu o strice, voiam de fapt să zic. Jur. Atât voiam. Să supraviețuiască Sara cea mică și curioasă căreia i se pare o minune să afle, să citească și să zbiere tare melodiile mele rock în mașină.

Dar ce vreau de la școală pentru Sara?

Băi, sincer, nu m-am gândit la asta. Și mi se pare oarecum trist pentru mine că eram așa de preocupată de ce NU vreau să i se întâmple că am uitat cumva să visez la ce aș vrea să i se întâmple. E mult mai ușor să spui ce nu vrei decât ce vrei :). Eram leneșă și alegeam calea ușoară. 😀 Și cred că în cazul ăsta alegând calea cea mi ușoară aș fi putut să pierd, să o fac cumva pe Sara să fie axată pe a supraviețui în școală vs. nu știu,  pe a obține ce își dorește ea de la școală, pe ce ne dorim noi două, împreună de la școală.

Ce ar trebui să aștepte Sara de la ăștia 12 ani (presupunând că voi reuși să o păstrez în medii ca ăsta). Ce ar trebui să își dorească? Să ne dorim. Ce vreau eu pentru ea când va avea 18 ani și va pleca să dea la facultate?

Nu am răspunsuri azi 🙂 Doar întrebări. Și bănuiesc că o să ronțăi ceva la ele, pentru că nu e ceva la care vreau să răspund pătrat sau superficial sau cu clișee. Chiar vreau să mă gândesc serios la asta. It will take me some time. Și după ce mă lămuresc cât de cât o să o rog și pe Sara să se gândească și ea. Poate împreună găsim un răspuns.

IMG_9262

 

Randomness

Standard

Am niște frunze în fața blocului, cele care cad în fiecare noapte pe mașina mea neagră și murdară, foarte, foarte mari. Vreau de câțiva ani să aflu de ce sunt frunzele de pe mașina mea așa de mari.

Urăsc să stau 8 ore la birou (aș vrea să stau 2 sau 12 de ore în funcție de cum am treabă și cât îmi ia mie să o fac dar nu se poate pentru că reguli) dar cu precădere mă simt descumpănită după ce mă întorc după un weekend unde am stat cu capul în nori.

Nenea care parchează la 2 locuri de mine îmi tot cere să parchez mai aproape de cel din dreapta mea, pe unde se dă jos Sara, pentru că „idiotul de lângă el nu știe să parcheze”. Abia când m-ați convins (voi) să o parchez pe mijloc. „Idiotul” parchează bine, și el fix pe mijloc. Îi zâmbesc lui nenea isteric de fiecare dată și îi spun că sigur. Nu o mut niciodată spre mașina din dreapta.

Mi-am măsurat bocancii mei cu tenișii altcuiva la gradul de distrugere. Bocancii aveau jumătate de toc dispărută due to long walks iar tenișii erau jumătate dezlipiți (nu știu sigur de la ce).  Da, îmi plac încălțările distruse și le disprețuiesc puțin, doar puțin pe cele noi și strălucitoare.

Mă lupt de ceva vreme cu o piesă care mă enervează pentru că deși o cântam corect nu suna ca în capul meu. Mă exaspera, exaspera, o alesesem ca pe piesa ușoară și aia complicată mergea greu ca dracu dar suna bine, iar asta care ar fi trebuit să fie ușoară, deși o știu, suna prost și fals. Îmi venea să mușc din ea. Și nu știam da nu știam ce să îi fac, am ascultat-o de zeci de mii de ori să înțeleg ce nu se potrivește dar nimic. Până aseară, când m-am apucat să o bombăn prin casă. Bam bam bam bam bam bam bam. Și din nou bam bam bam bam bam bam. And it hit me. Le legam 2 cu 6 (3 plus 3) când de fapt era 2 cu 2 cu 2 și 2 cu 2 cu 2. Am fost așa de fericită că am făcut dansul victoriei singură prin casă. Mai am de învățat jumătatea grea din ea, dar o să fie ok.

I-a zis Sara unui băiețel (care îi plăcea) că are un Scooby Doo uriaș acasă. Băiețelul a întrebat. Te uiți la Scooby dooooo? Sara a zis da, se uita, acum nu se mai uită. Băiețelul a zis că e o porcărie. Sara a zis că pentru o lungă perioadă de timp a fost preferatul ei. Am fost mândră de ea.

Tot băiețelul ăsta a zis așa: Hai să nu mai vorbim de chestii de groază (vorbeau de fantome și vampiri) că eu sunt cam fricos. Dar nu sunt și plângăcios. Nu plâng deloc. Mai puțin când mă uit la desene animate și sunt foarte triste. Atunci plâng. Ce desene? a intrebat Sara. Mai bine nu iti spun, ca o sa plangi si tu. 

Și eu la fel, da nu i-am zis. I-am zis însă mămicii lui că mă bucur că o să fie și oameni buni când s-o face Sara mare.

Am făcut plăcintă cu mere. După rețeta mea de aici. N-a ieșit grozavă (still can’t cook) dar mi-a plăcut tare cum mirosea casa când era la cuptor.

Când ne mai vedem? a întrebat-o băiețelul la plecare pe Sara, doar între 4 ochi. Poate niciodată, mi-a spus Sara că i-a răspuns. I-am zis că nu-i prevăd probleme în relațiile cu băieții.

Citesc o carte scrisă de o femeie. Care îmi place. Cartea, nu femeia. De fapt ok, și femeia, e mai rar ca Sara să nu vrea dulciuri ca mie să îmi placă o femeie scriitor (long story, da cică ar fi o explicație, mi-a desenat mie cineva odată o cutie cu un șarpe mâncând un elefant ca să înțeleg). Sunt povestiri scurte dar nu sunt povestiri ca povestirile povestiri, tanti asta scrie ca o fotografie. Îngheață fracțiuni de mmm viață? pe câteva pagini. Uneori nu înseamnă nimic o poveste, uneori înseamnă totul. Mă bucur că am găsit-o.

Îmi place tare când dorm cu Sara, pentru că, uneori, pe la 5 dimineața, adormită complet, mă ia în brațe (mai precis mă strânge de gât cu mâna îndoită, într-o îmbrățișare în care trebuie să încăpem și eu și Cuți) cu așa o hotărâre și o nepăsare completă că mă topește. Numai certitudinea că iubești și că ești iubit înapoi la infinit îți permite să strângi oamenii în halul ăsta de gât și mă bucur că ea o are.

What have you been up to?

IMG_9092

 

Tsictsictsic Tsactsactsac

Standard

Tscistsictsictsic Tsactsactsactsac Ați auzit vreodată zgomotul unor foarfece mari, de grădinar, atunci când tund un gard viu? În capul meu, cel puțin, cam așa ceva sună: Tsic tsic tsic tsic, tsac tsac tsac tsac.

Bunicul meu tăia, uneori, gardul pe partea dinspre stradă, atunci când eram foarte mică, cu niște foarfece mari și negre. Gardul trebuia să fie drept pe partea cu care dădea fața cu oamenii așa că tsictsictsictsic tsactsactsactsac în fiecăre primăvară. Nu îi ieșea extraodinar de drept gardul bunicului și mie oricum îmi plăcea mai mult pe partea dinspre interiorul grădinii, unde creștea cum voia el, fără ca bunicul să îl reducă la o formă dreaptă.

Apoi, pe la primele mele ieșiri din țară am văzut parcă Schonbrunn-ul unde gardurile erau cu adevărat drepte. Nu numai gardurile, și copacii, toate urmau niște linii matematice, de nici nu mai semănau deloc cu o pădure ci cu niște cuburi dintr-un tablou cam prost. Mi-a fost puțin frică de ele. Încă îmi e.

Nu îmi plac deloc lucrurile drepte, pătrate, forțate să crească altfel decât ar crește dacă ar fi lăsate în pace.

Și am senzația des de tot că oamenii mari se tund singuri sau încearcă să își tundă și copiii pentru a păstra liniile drepte.

Aud tsictsictsictsactsactsac de fiecare dată când văd culoarea negru din cutie pe părul unei fete tinere. Aceeași culoare negru, fix, fix, aceeași. Pe două capete diferite, dar totuși la fel.

Tsictsictsictsactsactsac și la ochelarii cu ramă neagră groasă. Tsictsictsictsactsactsac la tenișii roșii. Tsictsictsictsactsactsac la părerea despre imigranți. Tsictsictsictsactsactsac la mașina pe care o visează orice puștan sau la nunta și rochia de prințesă pe care o visează fiecare puștoaică. Tsictsictsictsactsactsac uneori de sus până joc aplicat la o viață de om. Liniile drepte, musai a fi urmate, ca într-o rețetă de negresă cu o lingură de făină și două ouă. Iar copiii? Păi și ei. Trebuie să fie inteligenți, fiecare dintre ei, să se descurce cât mai bine la școală, că altfel e prăpăd, apoi să se angajeze, într-o slujbă cât mai stabilă, să se însoare și să facă la rândul lor copii și să intre în ciclul de somn mașină birou mașină masă televizor baie somn repeat cu pauze programate de vacanțe în locuri supraglomerate și superpiperate la preț, dar care merită, că doar nu de aia muncim un an?

Poate mie de asta nu îmi iese nicio rețetă din astea cu 6 ouă și 200 ml de lapte? Am încercat să îi fac Sarei un tort, și Sara a zis că era bun, dar sincer, semăna izbitor cu o balegă de cal.

M-am întrebat de ce. De ce vrem să facem toți toate lucrurile la fel? De ce ne luam aceeași pereche de ochelari cu aceleași rame sau aceiași adidași sau aceleași paltoane? De ce uneori când vin acasă, pe strada cu cafenele de fițe, am senzația că trăiesc într-un roman de Kafka pentru că toate fetele arată identic, dar identic, de parcă ar fi surori, cu aceeași formă botoxată a buzelor,  una care l-ar face fericit pe Picasso, cu aceeași culoare galben pai a părului și aceeași pantaloni de piele mulați? De ce ne dorim toți aceeași viață pentru copiii noștri? De ce ne e frică să îi lăsăm să devină scriitori sau cântăreți sau călători, de ce nu instalatori cu afacerea proprie? Toți trebuie să fie intelectuali din ăia cu foi pătrate, serviete și costume gri.

Cred că explicația sunt zebrele. Serios. V-ați gândit vreodată la zebre? Adică trăiesc în savană. Aia care e galben maronie așa. Și totuși ele sunt alb cu negru, ca proastele. Leii? Galben maronii. Suricatele? Galben maronii. Hienele, șoarecii de cîmp, mai toate animalele adoptă tehnica camuflajului. Mai puțin zebrele. Zebrele sunt alb cu negru pe un fundal galben maroniu. What the fuck were they thinking? Well, they were thinking in terms of numbers. Ceea ce protejează zebrele nu e camuflajul, ci faptul că pot dispărea într-o secundă în cireada (cireadă s-o numi la zebre?) din care fac parte. Chiar dacă leul o vede de la marginea pădurii și începe să o alerge, o va pierde în secunda doi când zebra va intra în grupul ei.

Siguranță în uniformizare. Nu e o idee proastă. Cred că asta caută mulți oameni, siguranță, prin alegerile identice. Lipsa ei atrage o grămadă de nenorociri (mainly stres care ne omoară încet și sigur, mai ceva ca zahărul și noxele de zi cu zi). But then, if we follow the perfect reciepe, why don’t we (all) get to the end of the rainbow?

Melc. Animalul Sarei preferat e melcul. I se pare că e animăluțul ei, că i se potrivește, că ea e un melc mic, care nu se grăbește niciodată (și zău că nu se grăbește niciodată). Habar n-am cum și l-a ales, dar bineînțeles că mă topesc toată. Ce copil e ăsta să-și aleagă un melc drept animal preferat și nu un cățel sau o panteră?

🙂 Copilul meu. Și îi doresc și eu siguranță și lipsă de griji. Dar nu prea vreau să cred că și ea va trebui să fie zebră. After all, chiar dacă leul nu va prinde o anumită zebră, cu siguranță va prinde cel puțin una. Aș vrea să încerc să îi arăt cum se poate trăi fericit și fiind melc. Poate or fi mai mulți în 2030. Melci, păsări colibri, țestoase, lupi singuratici, veverițe, albatroși? Mai puține zebre. Poate.

PS. Poză cu castaniu. De m-ar plăti cineva greutatea mea în aur și nu m-aș vopsi. Singurul cap cu o culoare identică de pe tot mapamondul ăsta e unul singur. Al ei.

img_9353

Playlist de noiembrie

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224

 

 

Școala

Standard

Am ezitat dacă să scriu despre cum îi e Sarei la școală. M-am hotărât să, o să explic de ce. Am ezitat din două motive: îmi era frică. Întotdeauna îmi e frică când ceva merge tare bine, sau când sunt fericită, sunt tot timpul în alertă după următorul lucru rău (everything goes round in circles) și poate dacă scriu aici o să jinx it somehow. În al doilea rând, m-am gândit de ce să scriu despre cât de fain e la școala Sarei? Am spus deja că nu o să zic unde merge, so nu e pentru reclamă, părinții care sunt la școli bune nu caută alte școli, părinții care sunt la școli de care nu sunt mulțumiți poate nu au opțiunea pe care o am eu, de a o trimite pe Sara la o școală privată, so why rub it on people’s face?

Ok. A trecut deja mai bine de o lună de școală. Pentru mine e inimaginabil. 🙂 Serios. Nu credeam că poate să existe o școală așa (deși știți că Sara a mers în Montessori și la grădi). Dar școala asta e mult dincolo de Montessori. E despre oamenii din ea. Care nouă ne plac tare mult.

Sara first. So viermele e mega fericită acolo. Vineri dimineață, când o trezesc ronțăindu-i degetele de la picioare (astea i le-am iubit din prima secundă când a existat pe lume) și mă alint că e weekend și mergem undeva să ne jucăm în toamnă îmi ciripește că luni se duce la grădi să lucreze la proiectul X. Wait. What? 🙂 A învățat în luna asta miliarde de lucruri, sunt, sincer, pe jumătate perplexă, de la biologia frunzei și a fructelor (nu mai mănâncă măr ci mezocarp de măr, de mă uit la ea cu o sprânceană ridicată), la articol nehotărât, caiete întregi, dar întregi scrise de ea, Teoria Big Bangului și operații complexe la matematică. Pare mult. E MULT! Dar ideea e că ea nu are nicio secundă senazția că depune efort. I se pare o joacă, ba chiar a mustăcit ieri că s-a prins de nu știu ce trick la aritmetică și a făcut toate problemle pe care i le lăsase învățătoarea în 5 minute. Nu vrea să iasă afară în curte (e adevărat și că nu e cine știe ce minune de curte, da oricum) ci să rămână în clasă să se mai joace. Nu că îmi povestește despre școală, minim o oră din timpul pe care îl petrecem împreună e doar cu ea ciripind despre ce a făcut acolo. Are o prietenă nouă, cu care se împacă foarte bine și cu care lucrează împreună la majoritatea proiectelor (dar nu toate). Sunt doar 6 copii în clasă (for now) și au o învățătoare și o asistentă. Nu doar că i-au păstrat curiozitatea pe care o avea, pe care o au toți copiii, nativ, dar mi se pare că i-au sporit-o de o mie de ori, e curioasă despre tot, la puterea zece 🙂

Me. Ok, de unde să încep :). Mie îmi e și rușine când mă duc pe acolo la ceva ședințe. Mi se pare că e așa de absurd să fiu de acord cu absolut dar absolut fiecare vorbuliță pe care o grăiesc tantile alea că tac adânc, mai dau din cap, dar mai mult mi s-ar părea.. nu știu cum, aș fi rușinată să arăt cât de mult sunt de acord cu ele.

Învățătoarea Sarei e o minune mică. Nici dacă o căutam o mie de ani și o descriam pe un caiet cu linii negre nu cred că o găseam așa. M-a cucerit din primele 5 secunde, când abia o văzusem și vorbind cu o mămică a făcut acordul corect la „o prietenă de-ale mele”. Fiecare cu obsesiile lui, na. Dar nu de asta, e incredibil de copilăroasă și jucăușă, dar și profundă, atentă și curioasă. Muncește enorm, enorm, o simți până în vârful degetelor că face ce face acolo nu cu plăcere ci cu pasiune (gol cuvântul ăsta, dar e adevărat). LE, Noroc cu Ana ca mi-a adus aminte. Cred ca e important si ca inainte sa fie invatatoare aici, a fost invatatoare la o scoala din Ferentari. So yeah, it proves ca ceea ce cautam sunt oameni si nu locuri :). Și nu e doar ea, așa sunt toate învățătoarele de acolo. Iar directoarea, well, directoarea, când m-am întâlnit cu ea prima oară, vă jur că parca cita din articolul ăsta de l-am scris eu acum jde ani, vorbind despre faptul că Montessori nu e nici nazism nici balet. Mi s-a părut pentru prima oară că un om înțelege la tanti asta de la 1900 toamna exact, dar exact ce înțeleg și eu. Urăsc ședințele, iar, m-am plâns de suficiente ori de rahaturile de ședințe de orice fel. Ei bine, la ăstea de la școală e așa o căldură și o liniște și o stare de bine, de mă duc cu drag și stau acolo și câte trei ore ascultând și zâmbind. La ultima am râs cu hohote, aproape am căzut de pe scaun, fetele astea nu sunt doar învățătoare, ce ar putea juca la orice teatru de povești sau ne începând cu mâine.

Deci e tare, tare, dar tare bine la școală. Nu e că e perfect. Sincer nu cred că e, nu pentru toată lumea. Dar pentru Sara, și pentru mine, este exact ce i și ni se potrivește. Nici nu cred neaparat ca nu o sa ne supere niciodata nimic. Vorba tot invatatoarei Sarei, asta e ca o relatie la inceput, dar o sa vina si vremuri mai putin bune. Cred insa ca vom gasi o cale să le rezolvam.

Și de asta am ales să scriu. Pentru că eu încetasem cumva să cred în ceva ce i sau ni se potrivește perfect. Credeam că întotdeauna o să fie mici chestii care nu o să fie perfecte, dar că suntem oameni cu toții, că suntem diferiți, și că trebuie să privesc imaginea de ansamblu.

Changed my mind. Cred că există, chiar și în România, o școală care poate fi perfectă pentru un copil, așa cum ni s-a întâmplat nouă când Sara a ales să meargă aici (nu mai zic iar cât de incredibil de mândră sunt că ea a ales aici și că a ales atât de nesperat de bine) și că se poate spera. De asta am scris articolul ăsta, pentru părinții copiilor care au acum 2 sau 5 ani. Și care nu se hotărăsc și care au obosit, poate, să caute. Keep trying. Don’t give up. 🙂

Ok, și la asta m-am gândit dacă să o povestesc. Știți cum cred eu în destin și what was ment to be și rahaturi gen suflete pereche și din astea? Fix, dar fix, dar fix deloc. Însă e o coincidență legată de școala Sarei care mă face să zâmbesc. După, deci încă o dată, după ce Sara alesese deja școala asta am făcut legătura între numele învățătoarei ei și un articol pe care eu însămi l-am share-uit acum câtva timp, despre o învățătoare. Era acceași persoană. 🙂 Pe vreamea aia nu mă gândeam deloc la școală sau la unde va merge Sara, doar mi-a plăcut ea, ca om, în articolul cu pricina. Îmi amintesc că m-a cucerit cu o frază în care spunea ceva de genul că simte copiii ca pe un iubit cu care o relație la început și simte mereu nevoia să fie perfect epilată. S-a rușinat când i-am spus că o știam din articol, a spus că a fost mult prea sinceră. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut la ea, și atunci, și acum, că am simțit-o ca pe un om cald, jucăuș, curios și adevărat. Și o să fiu și eu sinceră, de dragul reciprocității. Simt că Sara aici, în școala asta, e ca și cum ar înota într-un ocean după ce a încercat în piscine, râuri sau lacuri mai mici sau mai mari. Aici, pentru Sara, e un ocean. Unul de curiozitate. În care sper să îi placă să înoate cât mai mult timp. 🙂

IMG_9120

 

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353