Dacă noi am scrie povești

Formatul postării

Mă uitam ca o curcă beată (și îndrăgostită) la un apus în mare, pe o plajă aproape pustie (da, se poate, chiar și în Thassos) după ce viermele mă ținuse în mare vreo 3 ore.

Marmota moșmondea ceva în spatele meu și era liniște. BAAAAAAAAU!!!! M-am trezit cu ea în fața mea cu o bucățică de hârtie. Asta:

IMG_3006

M-am topit. Da, e scrisă cu greșeli, dar e scrisă de ea, și singură, și repede, și din imaginația ei, nu am citit nicio poveste așa. Am plutit cam până după masa de seară, când Sara s-a necăjit că niște pini bătrâni o împiedicau să își vadă cerul.

Așa că, la plecare, am mers amândouă, de mână, cu capul pe spate, pe plajă, să ne vedem stelele. Și atunci, fără să vreau, a venit la mine continuarea poveștii Sarei, așa cum ar fi ea dacă oameni ca noi ar scrie povești. La culcare, i-am povestit-o și ei.

– Vrei să auzi continuarea poveștii?

– Ce poveste?

– Povestea ta, cu curcubeul.

– Păi are o continuare?

– Desigur că are, orice început are o poveste.

Demult, în pădurea prințeselor, trăia un curcubeu care toată ziua stătea pe munte.

Pădurea de pini era pe o insulă, în mijlocul unei mări cu ape albastre și calde. Era așa tot timpul, nu se schimba niciodată.

Prințesele trăiau fericite pe insulă, se jucau și alergau și înotau toată ziua. Mâncarea apărea din senin, dormeau în hamace prinse între doi pini și erau tare fericite. Singura treabă a prințeselor era să își imagineze propria poveste. Dar asta nu era deloc o treabă ușoara, dura ani buni și începea de când prințesele erau mici, mici și până când se făceau prințese mari și frumoase de se topea soarele de dorul lor. Povestea trebuia imaginată până la ultimul amănunt și era foarte important să nu uiți vreunul, pentru că altfel putea apărea ceva neprevăzut și toată povestea se năruia, prințesele urmând să fie prinse pentru eternitate într-o poveste distrusă. De aceea dura atât.

Fiecare prințesă de pe insulă își lua tare în serios munca și țesea, zi după zi, fire la povestea ei.

Mai puțin una.

Cea mai mică prințesă de pe insulă.

– Cum o chema?

– Sara.

– Eu eram?

– Nu știu. Hai să vedem.

Sara era cea mai mică prințesă de pe insulă, era subțirică tare, șatenă, cu părul până la umeri și zâmbea toată ziua.

Viermele zâmbește și el.

 

Prințesa Sara nu voia deloc să își imagineze povestea ei, prefera să înoate până hăt, departe în larg, să stea la umbră sub copacii de pini și să aștepte rășina să picure pe ea, vorbea și avea grijă de toate animalele pădurii, explora insula, cunoscând fiecare grotă în munte și fiecare ascunziș de veveriță, arici, vulpe sau iepuraș.

Celelalte prințese erau îngrijorate și o băteau la cap cât era ziua de lungă să înceapă să își imagineze ceva, dar timpul trecea și dacă Sara nu își crea una, urma să rămână pe veci captivă pe insulă.

Dar ei nu îi păsa, continua să viseze leneș cât era ziua de lungă, ignorând complet sarcina de a își crea propria poveste, pur și simplu nu o interesa deloc.

Toate prințesele erau prietene cu curcubeul, îl vizitau din când în când și curcubeul le zâmbea tuturor înapoi și purta conversații politicoase despre vreme cu fiecare dintre ele. Le asculta poveștile pe care le creau și uneori, dacă cereau, le dădea sfaturi.

Prințesa Sara nu vorbise niciodată cu el, și nici nu îl băgase în seamă, avea toate micile amărăluțe ale pădurii prietene și nu o interesa o persoană atât de populară cum era curcubeul.

Dar într-o zi, o mică cărăruie pe care nu o mai apucase până atunci, a dus-o exact pe vârful muntelui, la picioarele curcubeului.

– Mmm, bună ziua. A spus prințesa Sara.

– Bună, Sara, a răspuns zâmbind de-a-ndoaselea curcubeul, pentru că el știa numele tuturor prințeselor.

– Ce faci aici?

– Nimic important, pierd vremea, mă uit la mare, la pădure și la voi. Sunt fericit.

– Dar de ce ești tot timpul aici?

Curcubeul s-a încruntat. După un timp, a răspuns.

– De fapt, nu știu. Poate sunt sub o vrajă, și a zâmbit iar. Pe vremuri mă plimbam peste tot. Îmi place aici.

Și atunci mica prințesă Sara a făcut ceva ce nu mai făcuse nimeni până atunci. L-a rugat pe curcubeu să îi povestească despre locurile pe care le văzuse.

Curcubeul i-a spus despre cascadele din America, de râurile din Africa, de pădurile din Asia și de mările albastre din Europa. I-a povestit de gâze, de oamenii pe care îi văzuse (curcubeului îi plăceau tare mult oamenii), despre cât de diferiți și asemănători erau, i-a povestit tot ce știa.

Și mica prințesă a ascultat în tăcere. A uitat să doarmă, să înoate, să vorbească cu animalele, să mănânce, să lenevească. A stat zile întregi și l-a ascultat. 

– Crezi că tu ai putea fi Făt Frumos al poveștii mele? l-a întrebat ea la final. Cum a fost broasca aceea transformată în prinț? Fiecare poveste are un prinț în ea. Rapunzel are un prinț, Frumoasa din Pădurea adormită, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, toate prietenele mele au câte un Făt-Frumos în poveștile lor.

– Nu cred. Eu sunt doar un curcubeu.

Prințesa Sara a plecat. Nu era supărată, doar căzuse pe gânduri. Câteva zile, nu mai mult, prințesa s-a tot gândit.

Apoi, în a patra zi, s-a întors pe munte la curcubeu.

– Mi-am terminat povestea.

– Așa de repede? a întrebat-o curcubeul, puțin îngrijorat. Nu vrei să te mai gândești?

– Nu.

– Spune-mi despre ce e vorba.

– Nu, o să îți arăt.

Și atunci prințesa Sara s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-o ploaie scurtă și caldă de vară.

I-a zâmbit complice, printre picături albastre, curcubeului, care o privea cu ochi mari, rotunzi și uimiți, apoi s-a întors cu spatele și a plecat, nu înainte să îi facă o ultimă oară cu mâna.

S-a dus și a vizitat fiecare loc de care îi povestise curcubeul și încă o mie pe lângă. A văzut oamenii, le-a ascultat poveștile, a vegheat zile și nopți, s-a amestecat cu mări, cu râuri și cu frunze aproape galbene în luni târzii de august. A zâmbit mult, a mai și plâns când vedea lucruri triste, a alergat și a stat, a trăit. 

– Și curcubeul? mă întreabă Sara cea de 106 cm cu care îmi împart patul.

– Cum adică, nu știi ce s-a întâmplat cu curcubeul?

– Nu, de unde să știu?

– Păi când apare curcubeul?

– După ploaie.

– Păi vezi?

Atunci când ploaia de vară a plecat să cutreiere lumea, curcubeul s-a gândit puțin, s-a uitat în urma micii prințese și după o vreme, a plecat și el hai-hui, încet, încet, la plimbare.

De asta, doar uneori, după ploile scurte și calde de vară, apare și el. Vine să se întâlnească cu prietena lui, mica prințesă Sara.

Curcubeul îi povestește despre cât de frumoși și calzi și blânzi sunt oamenii, cum altfel ar putea să îi vadă, pentru că îi zâmbesc tot timpul și sunt bucuroși când îl văd. Sara îi mărturisește la rândul său că e cea mai fericită atunci când copiii mici mici sar în bălțile pe care ea le face sau atunci când un adult mai ciudat rămâne în mijlocul străzii, cu gura deschisă, să simtă pe limbă picăturile.

Prințesa Sara e fericită în povestea ei. Și tu, mama, o poți face puțin mai fericită dacă nu uiți să sari în bălțile pe care ea le face pentru tine.

– Poate de asta îmi place mie atât de mult să sar în bălți, cască Sara.

– Poate🙂

Dacă noi am scrie povești, le-am împacheta frumos, în hârtie colorată, cu veverițe, arici, vulpițe sau iepurași și le-am face cadou.

FullSizeRender(1)

 

 

Școala

Formatul postării

Atenție, ăsta este un articol sec. Meh, cei care sunt aici pentru curcubee [urmează., promit ;)] să nu piardă timpul degeaba.

Sara e născută în decembrie.

Asta o face bună de dus la școală (aka clasa zero) și acum dar și la anul. Acum ar avea 5 ani și 9 luni, la anul 6 ani și 9 luni.

Mă-sa (recte je) a fost dată la școală în varianta a).

Nu m-am simțit niciodată nici mică nici proastă. La capitolele astea nu avem probleme, cum am stabilit😛. Însă nici nu mi-a folosit la nimic. Am terminat facultatea la 22 de ani și muncesc tot de atunci. Nu mi-a plăcut nici școala și nici cu muncitul nu aș zice ca o fac din pasiune.

So.

Am ajuns la Sara.

Trecând peste dilemele Montessori vs. școală normală (pe care le-am mai explicat) și depășindu-mi fricile, am decis în unanimitate că Montessori rămâne.

De zis că diferența între grădi și școala Montessori nu e așa mare. Tot n-au teme (yey), tot singuri lucrează (diferența e că la școală în grupe de copii), tot (sper) curioși de toate îi ține. Ba mai mult, ultimele materiale de la grădi sunt primele de la școală, deci cumva nu pierde nimic nici într-o parte nici în alta.

În argumentele pentru mers la școală acum au fost:

-ar face față foarte bine (discutat cu Erika, educatoarea, în prealabil)

-ar fi mai interesant pentru ea

-la grădi poate ar stagna

În argumentele pro rămas la grădi au fost:

-încă lucrează mult cu materialele (chiar și cele mai simple)

-încă lucrează individual (un semn că e gata de școală e că încep să lucreze în grup, să le explice altor copii etc. nu e cazul la Sara)

-încă are nevoie de somnul de prânz (e irascibilă ca o muiere la PMS de nu)

-câștigă un an din viață de jucat și copilărit

Avea prieteni și care treceau la școală, și care rămâneau.

Logistic: dacă vreți să îl dați la școală la 5 ani și 9 luni trebuie mers la ceva testare care are termen limită prin iunie (parcă). Sara a fost și a luat-o, în cazul în care rămânea varianta școală.

Decizia finală?

Simplu. Am întrebat-o pe ea, explicându-i cele de mai sus.

Rămâne la grădiniță încă un an.

Smart choice if you ask me🙂

So there, am zis că poate e util pentru cineva🙂

IMG_2412

 

Nu

Formatul postării

Probabil că știți deja că vârsta de 2 ani vine cu faimosul NU. Am zis probabil pentru că am avut surpriza că unele amice mămici nu știau și se minunau ce drac le-a intrat în plod. Niciunul, e normal. Face parte din programă.

Pe mine, sincer, nu m-a deranjat foarte tare, ba chiar eram amuzată de avalanșa de nu-uri, spuse și pe post de da. Mi-a plăcut vârsta de 2 ani, de fapt orice mi-a plăcut orice de când a început să doarmă toată noaptea (1 an și 9 luni, mdap, za joy).

Însă ce te faci când nu trece?

Sara încă spune nu. Acum o vreme o făcea de amorul artei, așa că dacă voiam să facă ceva îi spuneam să facă opusul.😀 Funcționa.

Însă de la o vreme, nu mai face nici măcar asta. Spune nu atunci când nu vrea să facă ceva.

O întreabă o prietenă cu care se joacă: Vrei să mergem la lac?

Nu.

Fără nimic în coadă, doar nu.

O întreabă văr-miu: Vrei un câine?

Nu.  (între timp se pare că s-a răzgândit și ar vrea să adopte un cățel).

Și atât.

Vrei să mănânci?

Nu.

Ți-e frig?

Nu.

Dar trebuie să te îmbraci, e răcoare.

Nu. Chiar nu îmi e frig.

Vrei să mergem la plimbare?

Nu.

De ce?

Aș vrea să desenez acum.

Dacă e întrebată de ce, explică. Dar nu e nu și atât. Acceptă propunerile dacă vin însoțite de explicații logice, chiar dacă nu îi plac neapărat. Altfel, nu e nu.

Ne-a bufnit pe toți râsul când, săptămâna trecută, studia niște crăbușori pe sub apă de minim 2 ore, complet cufundată în subiect, când un băiețel a venit la ea (al 10-lea băiețel, mda, fii-mea se pare că are succes la sexul opus) să o întrebe, vesel: Ce faci aici? Vrei să ne jucăm?

La care Sara, ca o prințesă modernă, neînvrednicindu-l nici măcar cu o privire, i-a șoptit: Nu., și și-a ridicat (cu maximă eleganță) colacul, de parcă ar fi fost o rochie de gală și a început să galopeze spre șezlong. She doesn’t play hard to get, she realy is hard to get. :))

Mă încântă puțin descumpănirea partenerilor de conversație și mă fac că nu văd privirile acuzative despre cât de prost îmi cresc plodul. Oh fuck it, de fapt, recunosc, îmi place că are curajul să spună atât de senin și implacabil nu, sper să nu se schimbe niciodată.

E enervat uneori?

Da.

Aș prefera să facă tot ce vreau eu/altcineva?

Niciodată.

Pentru că atunci când primești, în sfârșit, un da, you know she really means itIMG_2472

Reparații

Formatul postării

Îmi bubuia capul la birou încercând să termin o scârboșenie când mă trezesc cu niște neni peste noi. Au verificat luminile, ferestrele, nu mai știu ce. I-am ignorat cu succes. Până au început să bocăne tare în ușă.

-Da ce fac? întreb colega de bancă din dreapta.

Ridică și ea din umeri.

-Cred că schimbă clanța.

-De ce, era stricată? Nu m-ar mira să fi fost și să nu fi observat eu, mi se întâmplă.

-Nu.

Mă duc la nenea.

-Nu vă supărați, dar de ce o schimbați? și zâmbesc cât pot de dulce cu toți dinții mei strâmbi.

Nu cred că am văzut om să se enerveze mai rapid, cu ou și cu oțet a șters cu mine pe jos a și țipat și a și pufăit.

-Dacă o schimb înseamnă că era stricată!

Aha. Ne rugăm să ne repare cineva chiuvetele cu găuri în ele de fro juma de an, da crecă ălea nu erau stricate.

Recunosc superioritatea tactică a adversarului asurzitor și abandonez lupta, îmi iau traista să mă duc la Mega să cumpăr ceva, că de lucrat nici pomeneală în atare condiții.

Pe drum spre Mega îmi dau seama că nu am nimic de luat de la Mega. Cotesc dreapta spre librărie. Dar mi-e rușine de tona de cărți care mă așteaptă cuminți și răbdătoare acasă și știu că fără minim 3 nu rezist să plec de acolo. Deci mă așez pe o bancă să-mi citesc cartea (da, Sapiens) și sun o colegă să mă bipăie când termină teroriștii.

Nuș cum citiți voi pe bănci dar eu mă înșir cât sunt de lungă (nu-s) cu cracii-n față, unul peste altul. Eram complet pierdută între două pagini când observ că o bătrânică cu baston se pregătea să îmi ocolească picioarele, așa că mi le trag rapid și mă întorc de unde plecasem.

Peste câteva minute revine și se așează lângă mine.

Acuma, în mod normal când se întâmplă așa ceva mă ridic și plec. Să împart o bancă cu un străin, chiar la capete opuse, chiar în tăcere, depășește cu mult (cu muuuuult) standardele mele extrem de reduse (ok, inexistente) de sociabilitate.

Dar de data asta am stat🙂

Pentru că am știut, cumva, de ce s-a așezat acolo.

Ne studiam reciproc cu coada ochiului și știu că ea mă plăcea și eu o plăceam înapoi.

Mai știu că era singură și că se plimba cât încă era dimineață și răcoare, urmând să își petreacă restul zilei într-un apartament pustiu.

Mai știu și că îi plac oamenii și să fie lângă ei și că i-ar plăcea să vorbească cu cineva. Nepoții, dacă îi are, sunt prea ocupați pentru asta.

Și eu aș vrea să vorbesc cu ea. Sunt curioasă. Cum o cheamă. Cum era când era mică. Cu cine se juca. Pe cine a iubit. Dacă regretă ceva ce a făcut sau ceva ce nu a făcut. I-aș asculta în liniște toate poveștile.

Dar, desigur, sunt doar eu. Complet incapabilă să deschid o conversație cu un străin, even if my life depends on it.

Așa că o studiez în continuare, în tăcere, cu coada ochiului, în timp ce înghit, încet, pagini.

Nu știu cât am stat împreună. 15 minute poate?

Dar au fost 15 minute perfecte. În care, cumva, între mine și ea s-a creat o legătură și o bunătate🙂. Serios. Era la fel de palpabilă ca lemnul băncii pe care săteam.

La plecare, mi-am luat inima în dinți și i-am zis, zâmbind: La revedere, vă doresc o zi frumoasă.

S-a întors repede și incantata, mi-a răspuns la fel: La revedere domnișoară, și eu vă doresc o zi tare frumoasă.

Și știți ceva? Chiar a fost. M-a reparat. Am radiat fericire și am zburat pe raze de soare toată ziua aia, fără absolut niciun motiv în afară de povestea asta de mai sus.

Și acum, încă zâmbesc când scriu (la câteva zile după).

Cred că unii oameni fac asta. Ne repară cu adevărat, cumva, printr-o magie. Oameni buni, care dăruiesc.

A little bit of sunshine. Just for you.

IMG_2115-001

 

 

Wonder

Formatul postării
noun
1. a feeling of amazement and admiration, caused by something beautiful, remarkable, or unfamiliar.
2. a person or thing regarded as very good, remarkable, or effective.
verb
  1. desire to know something; feel curious.
  2. feel doubt.

Nu mă omor după limba engleză, deși sunt nevoită s-o folosesc. Sunt altele care îmi gâdilă urechile și de care sunt puțin îndrăgostită, dar nu engleza. Mi se pare simplă și rece și calculată, fără duble înțelesuri sau rostogoliri de vocale pline de dulceață.

Însă wonder e un cuvânt care îmi place.

Nu cred în trebuie, v-am mai spus. Și deși iubesc cărțile, nu cred că trebuie să citim sau că o carte trebuie citită. Cred că oamenii care nu citesc sunt puțin mai săraci, da. Dar nu aș obliga pe nimeni să citească o carte. De altfel, eu însămi m-am încăpățânat să nu citesc nici măcar una singură din cele obligatorii în școală sau recomandate de profesorii de limba română.

Dar accept recomandări de la prietenii mei, ba chiar cer dacă cele de dinainte mi s-au potrivit. Și nu prea vorbesc de cărțile care îmi vin așa, pentru că mi se pare că nu sunt ale mele cumva. De asta uneori nu vă răspund la întrebări când mă întrebați ce citesc🙂.

Însă despre cartea asta o să scriu, pentru că a venit la mine din mai multe direcții și pentru că dacă aș alege o carte pe care să o citească Sara ar fi asta. Cred că poate fi citită oricând, de la 7 ani încolo, de fapt chiar o cred că ar prinde bine să fie citită cât mai devreme în viață.

Se numește Sapiens, A Brief History of Humankind și o puteți comanda aici. Transportul e gratuit oriunde în lume. Nu e tradusă încă în română, dar mă ofer eu voluntar de vrea vreo editură. Serios, o traduc moca.

Se citește extrem de ușor și e o poveste.Povestea noastră, a oamenilor🙂.

Însă ce îmi place la ea, atribut esențial al oricărei cărți bune, e că I think it will make you wonder.

Îmi place mult asta. Nu îmi plac regulile și nici soluțiile de tipul: e așa pentru că așa e. Nici explicațiile că ar trebui să existe o divinitate, o voință, o forță pentru că altfel existența noastră ar fi lipsită de sens (dar nu vă speriați, nu e o carte care se concentrează pe ateism).

E o carte despre istoria noastră, și e singura carte de istorie pe care am citit-o dintr-o răsuflare (urăsc cu fiecare por istoria, traumă din liceu, don’t ask). O spune sincer [are și poze, da :))] și mai ales fără idei prestabilite. O ia de la zero. Fără ce ni s-a spus deja că e.

E tare tare greu să vezi ceva exact așa cum e, imposibil aproape.

Dar cred că asta reușește cartea asta. Să arate oamenii așa cum sunt și, pe deasupra, să arunce în joc câteva idei noi despre mecanismele care ne ghidează și, bineînțeles, above all, to make you wonder🙂.

Nu cred că lucrurile sunt așa cum ni se spune, așa cum au fost întotdeauna, așa cum trebuie. Cred că majoritatea lucrurilor prestabilite sunt simple reguli create în diverse scopuri, diverse conveniențe și mie, cum am mai spus, nu îmi prea plac regulile impuse de alții.

Cred că fiecare suntem datori să ne găsim propriul program, înșiruirea unică de 1 și 0, what we like. Mă bântuie ideea asta din adolescență, dar atunci mi se părea ceva nedemn cumva, trebuia să trăiesc după codul de onoare al altora. Între timp, am descoperit că să-ți creezi propriul cod nu înseamnă neapărat să creezi unul egoist, de fapt cea mai mare plăcere/fericire vine din lucruri complet altruiste: să faci bine cuiva în completă anonimitate, să cedezi bucăți din tine pentru fericirea celor pe care îi iubești, să aperi the bullied down, să faci lucrul corect (in propriul sistem de valori) chiar și atunci când te costă și că de cele mai multe ori chestiile materiale aduc zero împlinire. Si nu ma refer la mine, chiar cred ca multi oameni sunt asa.

Nu trebuie să fiți de acord cu cartea asta (de altfel are câteva chestii în ea care sunt dificil de digerat în condițiile în care istoricii vremii o contrazic vădit, dar eu una n-am luat-o ca pe o chestie pătrată, cu date și statistici, yes, eyes rolled😛, ci ca pe una rotundă), nu trebuie să fiți de acord cu nicio carte, important e să vă facă să gândiți. Eu recunosc că găsesc în aproape orice carte o bucățică cu care nu sunt de acord (Walden fiind exepția care confirmă regula, cartea aia e 100% scrisă din mintea mea).

But do that. Fight with it. With the ideas in it. Find better arguments. Disagree.

🙂

Uite, eu recunosc că unul din lucrurile cu care nu am fost de acord e abordarea față de comunicare.

Spunea cartea asta, și sunt de acord, că, evoluționist, oamenii, ca și porcii, găinile și vacile sunt un succes. Am împânzit lumea, colcăie pământul de gene de oameni și porci și găini (uneori trăiesc cu impresia că amestecate) și noi, pe deasupra, o și conducem [a se citi distrugem :)].

Dar oare găinile la metru, porcii din grajdul bunicii, vacile inseminate în continuu cărora le sunt luate copiii sunt fericite? Mai fericite ca înainte să fie un succes evoluționist? Și noi? Suntem noi mai fericiți acum, căsătoriți cu doi copii și garduri albe, plătind rate la case care ne țin legați într-un loc, lucrând minim 8 ore pe zi, 5 zile din 7, plecând în vacanțe prestabilite în care ne simțim datori să fim fericiți decât atunci când munceam două zile pe săptămână să culegem fructe sau să vânăm animale și vânturam dintr-un loc în altul?

Eu una cred că nu. Mai sanatosi, mai bogati, mai lenesi, traind mai mult. Dar nu mai fericiti. Nu cred că suntem făcuți să muncim atât, cred că vacanțele ar trebui să fie regula și nu excepția, prin vacanțe înțelegând timp liber de la muncă petrecut cu oameni care îți plac și, dacă se poate, în locuri în care îți plac. 

Unul din exemple era comunicarea. Avem oameni la mii de km la distanța unui click de mouse sau unui apel verde, acum la super preț. Suntem toți aici, conectați, unul lângă altul, non-stop. Autorul cărții însă susține că așa am distrus comunicarea, că ne spunem banalități de dragul de a nu ne simți singuri (veșnica teamă) și că acum ceva sute de ani când nu aveam nici măcar telefon și era atât de greu să ne găsim, aveam mai multă grijă ce scriam atunci când puneam mâna pe o pană.

Da. Aveam mai multă grijă. Dar comunicarea era în general cu scop. A murit X, mă căsătoresc, am născut, vând casa.

Lucruri complet neimportante, dacă mă întrebi pe mine.

Nu cred că de vină că acum majoritatea oamenilor aleg să vorbească despre bere, telefoane, prețul benzinei, mașini, vreme e (r)evoluția tehnologică. Cred că la fel se întâmpla și înaintea ei. E o chestiune de alegere.

Adevărata comunicare între doi oameni (am zis intenționat doi, dar nu mă refer neapărat la cupluri, însă înclin să cred că în doi sinceritatea e mai ușoară), singura care contează, e cea în care se nasc idei, în care gândurile se cațără și se ramifică cam la fel de rapid și de dens cum a invadat poarta bunicii lămâița pe care i-am adus-o acum doi ani. Asta caut. Asta vreau. De asta trăim. Prin asta ne asemănăm. De asta suntem oameni. Și la asta, uneori, tehnologia poate ajuta🙂. Prefer, desigur, ochii literelor (sunt prima care mârâie când îmi scrie pe feisbuc cineva care e la doi pași distanță și mi se pare o prostie).

Mai important decât felul sau locul în care comunici e ce și cu cine comunici.🙂

Asta e adevărata magie a oamenilor, una pe care, din păcate, tot mai mulți alegem să o ignorăm sau să o sacrificăm pe altarul lucrurilor serioase.

IMG_0867-001

 

 

 

 

 

Life at 5

Formatul postării

Sara are acum 5 ani și jumătate. Încă stâlcește cuvinte și mai plânge uneori, dar rar. Doarme la prânz în fiecare zi și ar mânca trei tone de pește cu mămăligă.

Nu e deloc prietenoasă, dar dacă ai răbdare cu ea și nu o bagi în seamă ți se cațără în cap în 10 secunde. Îi place să se dea în leagăn și să meargă la piscină (unde este fix dar fix o pisică care nu vrea să ude preţioasa-i blană). Nu înoată, deși ar vrea. Îi e frică (doar puțin), îmi recunoaște. Nu vrea animale, deși eu vreau să umplem casa de ele, doar pe Charlie l-ar accepta.

Îi place la țară și la mare. Să coloreze, să deseneze (calești în formă de inimă trase de unicorni, desigur, unicorni, ce altceva), să decupeze.

Îi plac vacanțele și să facă bagaje. Nu să le și desfacă. Cărțile încă pe primul loc, încă citim în fiecare seară împreună și ea singură la somnul de prânz.

Nu obosește deloc și e cea mai răbdătoare ființă din Univers când călătorim.

Înghețata de ciocolată și mentă.

Eroii în pijama, desigur.

Și încă să gătească.🙂

Acum, de multe ori, își pregătește singură masa. Omletă, biscuiți, clătite, mămăligă, pește la cuptor, pe toate le poate face singură.

Însă într-o zi din asta cumplit de fierbinte mi-a zis senină, când eu mă gândeam la rețete și metode de stors stropi de energie din piatră seacă că ea vrea să gătească mâncare adevărată pentru păpuși.

Adică cum mama, adevărată, ce gătești de obicei nu e mâncare adevărată?

Nu mama, pentru păpuși nu pentru mine.

Îmi place că găteşte. O visez gătind din pasiune la restaurantul ei. Cât mi-ar plăcea să muncească cu pasiune şi nu după program de fabrică. I think this is how it starts, ce, credeţi că Jamie Oliver a început direct cu reţete perfecte?😛 I like to think that she will do what she loves. 

Și-a scos din frigider ingredientele, le-a pus pe masa din bucătărie. Am întrebat-o dacă nu vrea să lucreze pe blat sau dacă nu vrea măcar un tocător ceva, dar a refuzat.

Ou, ardei de două culori, cașcaval, brânză. Inițial voia să pună și ceva făină dar s-a răzgândit.

A durat ceva pregătirea după care s-a dus să servească plușurile cu ea. A gustat înainte, apoi m-a invitat și pe mine: Poți să guști, dar nu îți recomand.

:))

Nu cred că viața e simplă la 5 ani jumate, dar cred că e frumoasă🙂

 

Drawn to

Formatul postării

Sunt câteva lucruri care mă trag spre ele, fără să mă întrebe înainte dacă cumva sunt și eu de acord. Dintotdeauna, nu de acum, de când mă știu, toate, doar își rotesc rolurile la întâietate în mintea mea. Sau mă rog, nu chiar în mintea mea, în cotloane negre și ascunse🙂

Că poate dacă ar face bine să mă întrebe dracului înainte aş apuca să refuz politicos.

Aş sta cu marea la o cafea într-o zi cu apus cu nori şi i-aş explica că o iubesc de mor dar că e la mama dracu de mine și îmi iese limba de-un cot până ajung la ea.

Sau i-aș spune chitarei, pe un colţ de pat unde cântăm de obicei, că știu că am putea fi fericite împreună dar când, când? că abia am timp de cărți și de muzică, unde să mai pun și cântatul la chitară? Dacă nu e loc, nu e loc.

But do they ask me before? Never. They just draw me in.So I wait to see my sea (mint de fapt, aștept pe dracu, mă duc la ea de câte ori pot). 

Marea.

Muzica. Chitara. Pianul. Vioara.

Stelele.

Să conduc cu viteză. Să orice cu viteză. Viteza.

Aparatul de fotografiat.

Cărțile, ălea de mă iau de nas și de degete și mă trag în ele și mă îngroapă în ele de uit cine sunt.

Cred că am scris despre fiecare dintre ele.

Mai e unul.

Nopțile.

Îmi plac nopțile, cine mi-a zis mă că sunt o creatură de noapte? Sunt. O creatură de noapte. Munca (și deci ratele) mă forțează să trăiesc ziua, dar cred că de fapt sunt făcută să respir noaptea.

Nopțile de vară mai ales. După ce zilele de vară mă obosesc și mă consumă, noaptea mă încarc ca o baterie nocturnă.

Stau și uit de tot. Mă uit la stele căzătoare cu capul pe un colţ de prosop la un mal de mare, la mașinile care trec pe strada din fața geamului meu, la valuri dacă sunt norocoasă, la luna plină în mare, dacă sunt și mai norocoasă.

Ascult greierii. Sau cicadele.

Spre unul din locurile în care merg destul de des plec noaptea, pe la 5. Iarna e beznă bine. Îmi place să ghicesc contururile invizibile ale avioanelor după luminile de pe aripi.

Când m-am mutat în București ne plimbam serile prin oraș, căutând locurile care ni se potriveau. Cu geamurile deschise și cu puțini bani de benzină.

Mă ascund în ele ca într-o plapumă ușoară de puf într-o zi geroasă de iarnă.

Noaptea pot să respir. Indiferent de cum mi-a fost ziua. E mmm cum naiba să scriu. Curăță. Spală.

Nopțile iartă.

🙂

Nu uitați să trăiți nopțile astea de vară, will you?

PS. Playlist de august.  E așa o tristețe amestecată cu fericire în luna asta de m-aș muta pe veci în ea.