Geeking out despre vaccinul Pfizer

Standard

M-a întrebat colega mea de bancă acum vreo 3 zile cum funcționează vaccinul ăsta.

Și mi-am dat seama că habar nu am. Oricum îmi planificasem să mă uit la el cu lupa mea, dar haos bahaos momentan în viața mea, brief, deși sună de căcat, e adevărat, n-am avut timp (plus că îmi imaginam că mai e vreme să mă gândesc la subiect că nu e gata mâine).

Nu mai am, se pare, colegii mei deja discutau despre mâini crescute în plus.

Deci mi-am făcut timp din nimic și m-am apucat să citesc (și să ascult) tot despre Vaccinul Pfizer (nu citesc presă (nici de la instituții publice gen Guvern, Comisie, extrem de rar WHO, mai ales după cum au gestionat comunicarea pe criza asta), în afară de comunicatul Pfizer, toate cele de mai jos sunt din studii și ascultat specialiști în domeniu. Americani, nu români, că la noi nu mă uit la TV și nici nu citesc ziare). Vă spun și vouă ce am aflat eu, cu mențiunea (ovioasă) că nu sunt doctor și nu dau sfaturi (în general de altfel, mi se pare o tâmpenie). Scriu pentru cei care nu obțin aceeași dopamină ca mine din cititul de chestii medicale și pentru că m-au întrebat fetele ce am găsit. Îi cam greu acuma să fac ordine ca un amestec în tărtăcuță, dar o să încerc. Întrebările de mai jos sunt fix cele prin care am mers eu, deci nu vă simțiți insultați, e doar ce mi-a trecut mie prin cap.

  1. Ce vaccin e ăsta? E din ăla care bagă o bucățică de virus în tine, cum știam eu că se fac vaccinurile?

Nu. E un vaccin bazat pe acid ribonucleic mesager (mARN). Care nu e ADN, deci nu vă cresc mâini în plus, nu afectează genomul în niciun fel.

2. Ceeeee ziceai că face vaccinul ăsta mai precis?

Păi imaginați-vă o armată de ostași care caută un criminal într-un oraș. Deși sunt răspândiți peste tot, nu reușesc să îl prindă. mARN e ca o mașină cu o poză uriașă cu băiatul rău pe ea, care se plimbă prin oraș astfel încât vrednicii ostași (sistemul imunitar) să îl recunoască când îl văd și să știe ce să facă să îl distrugă (vaccinul afectează sistemul de prindere a virusului de celule, faimoasa coroană cu țepi).

3. Dar herp derp vaccinurile celelalte au durat 15 ani să se dezvolte, și ăsta doar un an, deci e de căcat.

Motivul pentru care vaccinurile durează în mod normal 15 ani e că îți trebuie vreun miliard de dolari să faci unul și companiile farmaceutice înaintează extrem de precaut ca să nu facă erori (dacă ajung în faza 3 cu un vaccin care nu funcționează, atunci pierd zeci, poate sute de milioane de dolari). Păi atât! s-au făcut erori dacă a mers atât de repede! Nu. Guvernele au pompat bani în companiile dezvoltatoare (practic permițându-le să se miște mult mai rapid decât de obicei). În cazul de față, Guvernele au zis: băieți, dați-I bice, dacă ajungeți în faza 3 și vaccinul nu merge plătim noi nota. Dar da, e o perioadă extrem de scurtă și e sincer impresionant că au reușit atât de repede. În martie, când a apărut eu ziceam că nicio șansă la vreun vaccin anul ăsta. I was wrong. Și de altfel îmi place când greșesc.

4. Dar efectele adverse?

Păi cu crescutul membrelor în plus am stabilit. În rest, realmente vorbind, e devreme să fim siguri de ceva. Pe măsură ce trec zilele și pe măsură ce începe vaccinarea o să putem fi mai siguri. În plus, deși am studiat tot protocolul https://pfe-pfizercom-d8-prod.s3.amazonaws.com/2020-11/C4591001_Clinical_Protocol_Nov2020.pdf după care au lucrat băieții, datele date nu sunt available (sau nu le-am găsit eu, dar dacă le aveți voi, send și la mine, deși sunt aproape sigură că nu sunt). Adică acuma știm doar ce au zis ăștia de la Pfeizer că o să facă și în ce condiții îl declară sigur (ceea ce am studiat, e ok). Dar nu știm exact exact datele din spate. Adică câți au avut efecte adverse minore, medii și severe, din ce categorii de vârstă, cu ce comorbidități etc.

5. Și totuși, cât de eficient e?

Ultimele date zic 95%. E puțin, e mult? E foarte bine. FDA (structura americană care verifică medicamentele și vaccinurile nou propuse) cere un prag minim de 50%. Ăsta are 95. Deci îi cam foarte bine. E însă posibil să scadă eficiența (de fapt aș zice chiar probabil, o dată intrat la scară largă), dar chiar dacă scade, acum e atât de sus încât putem să spunem că e ok și dacă mai scade puțin (ca termen de comparație, eficiența vaccinului pentru rotavirus e între 70 și 90%). Studiul Pfizer e făcut pe 40.000 de oameni. Iar, e mult, e puțin? E bine. Cifra minimă e de 10.000, la vaccinul de rotavirus au fost 70.000 de copii (tot zic de rotavirus că ăsta e un vaccin opțional pe care l-au făcut mulți părinți copiilor lor). 40.000 îi decent. Ăștia 40j de mii au fost împărțiți în două (juma au primit apă cu sare, juma au primit vaccinul, inițial în diferite doze, în faza III toți la fel). Apoi i-au lăsat în libertate, ca să zic așa, și 164 au luat coviduț. E puțin 164? Măi, nu e grozav, minimul cerut e 150, dar numărul o să crească pe măsură ce trec zilele și o să ne mai dispară aburul de pe lentile.

Cam în etapa asta mi-a trecut prin cap să mă uit la alte vaccinuri similare după efecte adverse la alte vaccinuri care folosesc mARN, dar nu sunt. Ăsta e primul vaccin cu mARN. Deci again, pe scurt, nu știm, la ora actuală ne bazăm pe date pe care noi personal nu le-am văzut (le văd ăia de aprobă vaccinul și oricum știu mai bine decât noi cu ce se mâncă treaba, dar eu tot aș vrea să le văd). Și înțeleg că vaccinurile de acest tip sunt asociate cu inflamațiile (dar nu îmi e clar de care, ce cum, deci, again, e pur speculativ). Asta ar mai trebui să mă mai duc să sap puțin.

În general, înțeleg că dacă e să apară un efect advers sever, apare cam în 2 luni (din experiența noastră cu vaccinurile anterioare), deci până la momentul în care noi vom fi vaccinați, vom ști cât de cât cum stă treaba.

6.Altceva?

Ar mai fi ceva. Vaccinul ăsta de la Pfizer trebuie transportat la -70 grade Celsius. În frigider poate sta maxim o zi. Știind cum merg treburile în țara asta, chestia de care îmi fac, personal, ceva mai multe griji momentan, e modalitatea asta de transport și stocare la noi. Deci înainte de a accepta să îmi bage acul în braț (în braț se face), m-aș asigura cât de bine pot că e transportat și stocat corespunzător. Ar fi util ca presa să facă ceva valuri pe tema asta. Ideea e că mARN e o moleculă extrem extrem de instabilă (hence transportatul la -70) și dacă îl faci cu o doză nepăstrată corespunzător îl faci fix degeaba. Iar dacă mă gândesc la posibilitatea ca asta să se întâmple pe scară largă, iar oamenii să se simtă protejați când de fapt sunt vulnerbaili (mai ales cei în pericol de moarte) mă apucă amețeala.

7.Eu m-aș vaccina?

Cred cu tărie că ordinea vaccinării trebuie și poate fi doar populația cu risc crescut (80+, 70+, medicii și asociații, comorbidități). Orice altă ordine e exclusă, incorectă și imorală.

Deci eu personal mă voi vaccina undeva în ultimele valuri. Și da, mă voi vaccina atunci, în funcție însă de datele pe care le voi ști până la acel moment.

Le-aș recomanda alor mei să se vaccineze? Da. În valul doi. Abia fac/au făcut 65 și nu au comorbidități.

Cred că pentru cei cu grad ridicat de risc e cazul de vaccinare în tura 1. Dacă aș fi în locul lor, eu una aș face-o.

Aș vaccina-o pe Sara? Nu. Nu încă. Studiul e făcut pe 18 +, apoi au scăzut la 16 și ulterior la 12 ani (și doar outside Europe, la noi nu ai voie să participi la studii de gen sub 18 ani).

8. Când obțin protecția și cât durează?

La 28 de zile după prima doză (7 zile după doza 2). Cam 3 săptămâni după orice test va ieși pozitiv. Asta înseamnă că mă pot îmbolnăvi de Covid de la vaccin? Nu. E fix ca și cum ai spune că te-a ucis un criminal desenat cu creionul. Cât durează? Well, asta nu știm. Vom vedea. Worst case scenario, va trebui să reluăm vaccinarea. Nu mi se pare o tragedie. Estimările de acum (dar nu e nimic sigur), sunt undeva la măcar 2 ani să avem imunitate. După 2 ani, e posibil ca virusul să sufere o schimbare atât de mare încât să nu mai poată fi recunoscut după poza de i-am făcut-o la vaccinul ăsta. Dar asta s-ar putea întâmpla și peste 1 lună sau, poate, dacă avem noroc, niciodată. Până acum, de când l-au descifrat nu s-a schimbat semnificativ.

9. Când se obține o protecție suficientă ca să putem renunța la măști și să ne întoarcem la viața reală?

Greu de spus. Vaccinul nu poat fi produs mâine în 8 miliarde de doze. Chiar și cu imunizarea extrem de extinsă la pojar, tot mai există outbreaks. Deci cel mai devreme, și doar dacă ne vaccinăm cu elan, 2022.

10.Alte vaccinuri.

Sunt și alte vaccinuri în dezvoltare. Moderna (tot mARN) cel mai dezvoltat după Pfizer și câteva după metodele clasice. Dacă până va ajunge rândul meu la vaccinat vor fi disponibile și alea care merg pe principiul clasic, cred că aș înclina totuși spre alea, pentru că știu deja cum funcționează, la ce efecte adverse mă pot aștepta etc. Mai multe certitudini. Dar dacă nu, mă voi vaccina și cu Pfizer.

11.Dar stai, nu ziceai că nu ți-e frică de Covid? De ce naiba te vaccinezi?

Ba da, ziceam la sfârșitul lui februarie că nu mi-e frică de virus. Și cred că am nimerit-o în februarie, nu e un virus așa de letal cum se credea inițial.

Însă față de ce date aveam la final de februarie, acum știm că virusul chiar în formele lui ușoare poate avea efecte nasoale pe termen lung pe care nu le înțelegem încă (inclusiv la copii, despre care credeam ințial că sunt relativ safe).

Trecând însă și peste asta (pentru că e încă neclar), chiar cu cea mai optimistă rată de mortalitate din cărți, dacă n-am face nimic, dacă am ieși din casă când suntem suspecți că avem COVID, ar muri minim minimorum 16 milioane de oameni. Doar tura asta, că, după cum spuneam, e posibil să se schimbe și să o luăm de la capăt (comparați cifra asta cu celelalte cauze de mortalitate, nu cum circulau graficele alea tâmpe pe net cu morțile actuale vs. alte cauze de mortalitate). Pe lângă ăștia 16 milioane ar mai fi încă pe puțin atâția. Celelalte milioane de oameni care nu au paturi la ATI cu alte boli decât covid. Și încă câteva zeci de milioane care au nevoie de doctori la care nu mai au acces. Pentru toate astea, oricât de înjurate ar fi, Guvernele trebuie să ia măsuri. Să măști, să lockdown, să restricționeze circulația între țări.

Cam asta. De știti altele sau găsiți greșeli în cele de mai sus, do tell.

PS. Nu în ultimul rând, m-aș vaccina pentru că vreau să pot să îmbrățișez un prieten când ne revedem după ceva timp. Și vreau să văd zâmbetele care îmi plac, nu să mi le imaginez. Îmi e dor rău de ambele. 🙂

Despre nimic

Standard

După un maraton de filme de Crăciun în weekend, desene infinite (chiar sunt curioasă, alor voștri le place în continuare să deseneze la aproape 10 ani?), mâncare făcută-n casă și zeci de pagini înghițite (also ceva jocuri pe telefon, recunoaștem), Sara mă întreabă aseară, din senin: tu crezi în Rai și Iad?

Acuma, ea știe ce cred eu și mai știe și ce părere am eu despre întrebările astea: Mama, dar nu cred că e important ce cred eu, cred că tu ești tu și va trebui să descoperi, să afli în ce crezi tu.

Ea zice repede: Păi eu știu ce cred eu: nu există Rai sau Iad, cred că murim și atât, dar oamenilor le place să creadă în ele, să își imagineze că ei sunt buni și că vor ajunge în Rai dacă respectă o rețetă în timp ce dușmanii lor vor ajunge în Iad pentru că sunt răi. Atâta că oamenii sunt buni și răi și nu au cum să zică de cei răi că sunt răi și ei că sunt buni pentru că fiecare se crede bun și pe alții răi. Dar așa le e mai ușor să trăiască. Plus că poate chiar încearcă să fie mai buni.

Deși m-am gândit intensiv la moarte începând cu vârsta de 6 ani (sau pe acolo), nu cred că eu aș fi reușit să debitez cele de mai sus la 10 ani, și în pofida orelor săptămânale de religie. Și nici la 12, după ce am citit Biblia, și nici probabil la 20 (când deja se întâmplase atâta viață că mă prefăceam că nu mai gândesc).

I-am zis și ei, că nu știu cum și de unde se gândește așa, iar mâța a ridicat din umeri: – Păi doar ai spus-o și tu de atâtea ori, probabil genele.

În continuare mi se pare prematur să se hotărască la milimetru despre religie, și de altfel sper să mai caute informații și să nu plaseze subiectul în categoria încheiat, mai periculos decât să crezi în ceva ce poate e greșit mi se pare să fii absolut sigur de ceva (nu prea cred că putem fi absolut siguri de nimic).

Dar overall, mi s-a părut ok și sunt de acord cu Sara în câteva din cele ce a spus mai sus. Întâi că oamenii sunt buni și răi. Mi se pare foarte important că a sesizat nuanța asta, cu atât mai mult cu cât citește enorm, iar cărțile (dacă nu citești nuș, psihologie și filosofie sau știință ci ficțiune, mai ales cea scrisă pentru vârsta de 12 ani or so) au tendința să împartă personajele în eroi și răufăcători. Dar oamenii sunt și una și alta și în același timp niciuna. Nu ne încadrăm la extreme și în fiecare din noi se află și alb și negru. Cum spuneam, mie mi-a luat mult mai mult timp să mă obișnuiesc cu realitatea (cred că la peste 20 de ani am acceptat că noi voi întâlni și pace personaje monocrome în realitate). Apoi, că a arătat înțelegere pentru oamenii care nu cred în ce crede ea. Marea majoritate a oamenilor nu fac asta (ci sunt, mai degrabă judgmental și îi încadrează în categoria EI vs. NOI pe cei care au credințe sau păreri contrare celor proprii). Iar nu în ultimul rând, că religia e doar o modalitate prin care oamenii încearcă să devină mai buni, chestie care, de altfel, nu e deloc rea (Tolstoi a scris pe sfârșitul vieții un eseu în care explica în linii asemănătoare decizia lui de a deveni credincios și de a merge la biserică în fiecare duminică, pe care Sara ovios nu l-a citit încă deci nu l-a plagiat, dar sper să îl citească someday).

Și trecând peste cele de mai sus, mă gândeam că de multe ori aduții presupun că viața interioară a copiilor e rezumată la ce mănânc la desert și de ce nu am voie mai mult pe calculator, dar în realitate, nuș, cel puțin a unora e mult mai complexă. Eu am onoarea, la dracu, că nuș cum să scriu altfel, ca Sara să mă lase uneori să intru în capul ei (și de la ea, și de la alții, că tot vorbeam tura trecută de cadouri, mi se pare cel mai important lucru pe care îl poți primi, o poartă deschisă spre nuș, minte sau suflet sau ambele). Deși, în același timp, mă ceartă uneori: nu îmi mai citi gândurile. E ok, are dreptul la ambele 😊.

O să mă mai gândesc însă cum aș putea să o ajut să mai sculpteze ideile de mai sus (cred că trebuie cercetate în continuare, după cum spuneam). Deși povestioare din Biblie a citit, de Eliade n-aș zice că e taman pregătită. Dar cu timpul, va fi, sper de altfel să îl descopere singură (oare mai e La țigănci în programă? Cred că e singura carte din programa de liceu pe care am citit-o, din simplul motiv că o citisem înainte să ajungem la ea, restul chestiilor nu s-au pupat cu lista mea de lecturi).

A iesit prea serios? La dracu, nu voiam, doar voiam să pun un asterix undeva, să țin minte, că omușorii ăștia mici sunt infiniți și complecși și minuni ambulante și universuri complete chiar dacă nu iau foarte bine la testul țâșpe de la mate (habar n-am ce notă a luat în testele la mate) și chiar dacă cască la științele naturii sau cum le zice când studiează confluența (kid u not, chiar studiează confluența într-a 3-a). Și că nuș, ar trebui să le oferim mai multe șanse să împartă cu noi gânduri (peștișori, poate vă povestesc o dată de ce când spun gânduri imaginea din capul meu e cea a unor peștișori). 😊

O roată mare de brânză

Standard

Mă gândeam la cadouri dimineața asta, poate pentru că pe caietul mic (doar ăsta are loc pe biroul improvizat de telemuncă de la București aka măsuța din balcon care a ajuns în dormitorul Sarei-ea școlește la biroul imens și oficial) din dreapta mea scrie destul de mare, pe primum rând al TDL-istului meu (încă îmi plac listele, deși nu le respect), „Cadouri”.

Vine Crăciunul și sunt în întârziere cu cadourile, de obicei le iau din octombrie. What. Îmi place să cumpăr cadouri.

Și m-am gândit la cadourile care mi-au plăcut cel mai mult în anul ăsta răcit. Întâi, o roată mare de brânză. Cred că era caș totuși. Din martie până în septembrie am telemuncit pe-un picior de plai, unde avem și o grădină în care tatei îi plăcea să stea ore întregi să bibilească la plante. Pe la final de martie, a plantat și Sara niște țelină și fasole. Țelina nu cred că a ieșit, dar fasolea da. Însă grădina asta e destul de mare și ca să o sape, chema oameni din sat (încă se ajută acolo oamenii să aibă grijă de grădini). Și mă rog, după o zi de muncă, tata le umplea o sacoșă cu cadouri (chestii cumpărate din supermarket care îs rarități la țară pencă supermarketul e la 30j de km fix).

A doua, sau a treia? zi însă, domnul acela care ne ajutase la grădină, un domn tăcut, micuț, cu ochi vii, slăbănog și zâmbitor tot timpul (deși nu cred că avea vreun job stabil și chiar dacă avea în mod evident nu era plătit cine știe ce) a trecut pe la noi dimineața și ne-a adus o bucată mare, rotundă, de caș, pentru că tocmai venise de la stână. Din puținul lui. Mi s-a părut cel mai frumos lucru din Universul apropiat și îndepărtat. Plus că a fost, de departe, cel mai bun caș pe care l-am mâncat vara asta.

Am mai primit pești pescuiți din râul din fața casei, pâine făcută în casă și o găleată mare de cireșe de la alți oameni din sat.

Apoi, am venit la București, unde vecinii abia de se salută. Dacă la țară știi numele fiecărui suflet dintr-un sat mic, în blocurile astea nu știi nici cum îl cheamă pe vecinul de lângă. Eram precisă că aici nu o să primesc nicio bucată mare, rotundă, de brânză.

Însă ieri, Ioana, vecina mea care arată a fotomodel deși are trei copii (toți băieți, de 2, 9 și 12 ani), a venit să îmi ceară un blender vertical. De care evident că nu aveam că în continuare nu îmi e clar ce e și ce face obiectul ăla. Dar am chemat-o înăuntru și i-am arătat un robot de bucătărie, care, credeam eu, are același scop în viață, să amestece chestii (la el fac supa cremă a Sarei after all). Ioana a râs și mi-a explicat că nu îi bun la ce îi trebuie ei. Apoi, pe la 7 seara, a bătut iar la ușă și mi-a adus un bol mare, gri deschis, plin ochi cu fasole bătută (care îmi place foarte mult și de care nu știu să fac, deci mânânc extrem de rar). Mi-a zis că a făcut-o cu multe condimente și multă dragoste și eu m-am uitat înapoi tâmp și cu un zâmbet mare cât casa. Mă gândesc deja cum o să o întind pe o felie de pâine (după ce o să mă duc la Mega să iau pentru că nu am pâine în casă, nici pâinea nu prea o înțeleg) la masa de prânz. Și o să îi duc înapoi în bol niște nuci și mere de la țară (ionatane, muști dintr-o sticlă de parfum când le mănânci). Și o melodie. Am mai primit recent o melodie care m-a făcut să zâmbesc tare mult și pe care încă o ascult, tot zâmbind, pe repeat.

Îmi plac cadourile mici, neașteptate, fără valoare materială concretă care ne fac să zâmbim. Și sper ca de Crăciun să primim toți o roată mare, perfectă, de brânză (în varianta personală, desigur, și o lună plină ar putea fi o roată mare, perfect rotundă de brânză, nu credeți?) 🙂

Mari

Standard

Una dintre temele recente ale Sarei a fost să țină un jurnal de lectură. Foarte des întâlnită temă, cred că de la Montessori până la cea câștigată clasă de concursuri Cangur de la stat (încă nu-s convinsă dacă Cangur le zice, poate or fi Panda?), fișe de lectură și jurnale de sus până jos.

Ați zice că am nimerit și noi îîîîîn sfârșit o temă să ne placă, nu? Nu.

Fără să o influențez deloc (altfel decât cu genele pe care n-a avut de ales decât să le ia), Sara a încrețit nasul când a dat cu el de întrebarea ce ai învățat din carte.

Cum adică ce am învățat din carte? Păi citesc ficțiune. Zice viermele. Nu citesc ca să învăț. Citesc pentru că e o plăcere.

Și that mi se pare ca sums it my entire life philosophy on books.

Nu știu cum e să citești ca să înveți ceva din asta, sau cu un scop anume, fie el și acela generic și la modă de a crește puțin, to upgrade yourself.

Sara, și eu, citim, nor by choice, ci pentru că nu avem de ales oarecum. Și aș vrea să discut acest aspect extrem de important cu oamenii care mai există pe planeta asta și care încă iubesc cărțile.

Citește cineva constant, oare, cu scopul în sine de a învăța?

Nu spun că nu învățăm nimic din cărți, departe de mine, de fapt cred chiar opusul. Cred că ce am citit a devenit moleculă cu moleculă parte din mine. Și cred că ce citește Sara devine moleculă cu moleculă parte din ea. Cred că ne schimbăm și ne formăm personalitățile, ideile și alegem drumurile pe care mergem în viață secundă cu secundă de citit. Dar by accident. E doar o consecință neintenționată a înghițirii de litere.

În secunda în care i-aș alege eu cărțile pe care le citește (împotriva voinței ei, că altfel are încredere în ce îi iau când aterizez prin librării și mă încurajează să îi cumpăr o carte care îmi place mie), aș pune pariu că nu ar mai fi egal de interesată să le citească.

Și aici cred și că eșuează toți părinții sau bunicii care fac din citit o obligație (oricât de limitată ca timp ar fi) sau o învățătură și vin să mă întrebe cum să facă să citească și copilul lor când o văd pe fii-mea că stă cu nasul în cărți ore întregi. Nu poate funcționa pe termen lung. Cred că nu vor reuși să obțină decât fix acele minute în care copiii sunt obligați să citească. Pe termen lung, când nu va mai fi monitorizat, copilul ăla obligat să stea la el în cameră cu o carte în mână sau în colțul de citit al clasei mari și albe Montessori va deveni un fost cititor.

Rețetea mea pentru a crește copii cititori e următoarea: nu există.

Nu am făcut absolut nimic să o fac pe Sara să citească. I-am zis chiar opusul, că nu trebuie să citească niciodată dacă nu are chef. Și are zile, desigur, în care alege să facă alte chestii, gen să se joace jocuri stupide pe telefon (cum fac și eu, de altfel :D), în care am cea mai mare grijă din lume să nu îi zic: mai lasă telefonul ăla și pune și tu mâna pe o carte.

Dar după, întotdeauna, dar întotdeauna se întoarce la cărți. Se întinde pe burtă cu picioarele bălăngânindu-i-se în sus și râde în hohote de câte o aventură de cățel curajos sau ce știu eu ce alt personaj.

Citește pentru că îi place.

Și asta, apropos, am învățat (sau mai degrabă am avut curajul să o accept ca o realitate) tot după ce am citit o carte, o carte care m-a învățat, ca să fiu în ton cu tema Sarei, despre importanța a what we like.

PS. Sara a făcut tema, reușind să sumarizeze perfect ce a citit în 2 propoziții (mai greu decât pare, am dovadă niște mailuri kilometrice de la colegi care nu reușesc să se exprime concis nici dacă viața lor ar depinde de asta). Însă tot nu cred că a învățat ceva din acțiunea în sine. Cred însă că se face mare, zi, după zi, citind. Gigantic de mare 😊

Se știe

Standard

V-am mai povestit cum am urât cu pasiune fiecare secundă petrecută în școala românească. Brace yourselves, că o să vă povestesc iar, de dată asta din postura de părinte.

Nu cred că mă poate enerva ceva mai mult decât școala, chiar și acum.

Plecând de la programă, la predare și la absolut orice.

Sara e în clasa a 3-a, materiile standard, vă spun eu, sunt așa: română + mate (la greu), educație civică (Sauron știe ce drac e asta, ăia de-au făcut manualul sigur nu), desen (rebranduit arte vizuale și abilități practice), biologie (da ovios că nu-I zice așa, științele naturii sau ceva), engleză, muzică (care oricum nu se face, pentru că covid), sport și desigur, religie.

Dintre toate astea singura care mi se pare ok e sportul. Jur. Chiar și în online, proful ăla urcă ceva exerciții pe platformă iar Sara și cu mine ne distrăm executându-le (și dansând în pauzele de relaxare) pe salteaua mea din sufragerie. Hai și engleza, deși e la un nivel absolut mononeuronal, pentru orice copil crescut în România filmelor pe Netflix încă nedublate.

Așa. Desenul. La ce ne-o folosi să pictăm copaci și sori nu am nici cea mai vagă idee din Universul apropiat. În niciun caz nimeni vreodată nu le va vorbi copiilor de Picasso, Van Gogh, sau măcar Grigorescu. Desenul nu este despre asta. Se pare că e necesar să știe fii-mea să picteze, nuș precis pentru ce, dar clar necesar. Întâmplător, Sarei îi place să picteze și chiar mă bucur că măcar au o materie în care se relaxează, deci nu militez să omorâm desenul, vă rog în genunchi să rămână în programă dar nuș, le putem arăta și un tablou faimos, eventual ar putea să încerce să reproducă pentru partea de fun. Dar așa, dupa zeci de ore de desen în școala generală, ne întreabă primul iubit dacă ne place Matisse și scoatem repede telefonul să gugălim.

Muzica. Similar, ferească sfântul să le zică cineva ceva de un Bach, Beethoven sau hai, un Schubert. Nimic nada zippo niente. Pentru corectitudine istorică, la peste 50 de cântece de diverși autori români (de care nu am auzit în viața vietișoarelor mele), e adăugat și unul de Mozart și juma de pagină despre Enescu. Atât. În rest, înțeleg că se cântă (teoretic, desigur, nu pe pandemie). La ce ne-o folosi să știm să cântăm când unii dintre noi, majoritatea chiar e clar că niciodată nu vom fi nuș cine dracu mai cântă azi, da hai, Axel Rose, că pe ăsta am crescut. Sau poate cineva și-ar imagina că vor zdrăngăni o chitară sau pian sau niște tobe? Evident nu, stați jos, nota 2.

Mai departe. Educația civică. Vă redau. Memorează versurile: “Eu, tu, ceilalți/Persoanele toate/Avem propria identitate:/NUME, PRENUME, se știe,/ RELIGIE, CETĂȚENIE,/ Căci din toate pe Planetă/ PUI DE OM nu se repetă.” Pe lângă faptul că e absolut incorect științific , frate, SE ȘTIE. SE ȘTIE. E e poezie cu se știe Am murit puțin.

La științele naturii e în general ok manualul, dar oricum nu primește deloc atenție în clasa a 3-a (ca și cele de mai sus) pentru că ne axăm pe mate și română. Ar trebui să adaug se știe, ca să fiu în ton cu educația civică.

Română și mate ziceam deci facem în schimb pe bandă rulată. Sara a terminat în o lună un caiet de română și unul de mate. La română am despărțit în silabe miliarde de cuvinte și cuvințele, ultima oară chiar și o poezie întreagă. Absolut stupide poeziile, m-a marcat pe veci una în care se făcea mișto de o fată care citea prea mult și socializa prea puțin (jur, asta era poezia, atât și punct). La ce ne-o folosi să știm să silabisim, la 38 de ani tot nu știu să răspund. Fii-mea scrie, v-am mai povestit, mai corect gramatical ca parte din unii din indivizii cu care interacționez la muncă (de la citit, nu de la tocit). Dar e complet irelevant atâta timp cât nu știe să silabisească piuneză. Și google that, nu e ce vă așteptați.

La mate, repetio mater studiorum este, mi li ar de (e desprărțit correct boss?) de adunări, înmulțiri și împărțiri. Desigur, o fi util pentru cei care n-au fost convinși că 1 și cu 1 fac 2, dar vă jur că unii au crezut de prima dată și chiar am fi dispuse să dăm în scris că suntem de acord și nu ne împotrivim numai să nu mai facem atâtea teme. Catralioane infinite de teme.

Între timp, orice copil normal are curiozități proprii și personale, pencă așa sunt oamenii, așa venim programați, indiferent ce decide madam făcătoare de manual să îi învețe standard, pe toți, uniform și egal și pătrat. Printre curiozitățile recente ale Sarei la 9 ani: nazismul și Matahari (au mai fost și altele, dar astea le-am ținut eu minte, pencă uit tot la onorabila vârstă antemenționată). Credeți că învață la școală sau poate măcar să discute cu cineva despre Nazism sau Matahari? Ovios. Nu. Caută acasă și face proiecte singură și discută cu mă-sa. Asta, desigur, dacă avem cumva timp pentru că majoritatea timpului ne-o ocupăm cu teme infinite la română și la mate.

Și nici școlile care nu urmează programa românească nu mi se par mult mai breze, pentru că premisa e oarecum aceeași: această plajă de informații trebuie să ajungă în capul tuturor copiilor, la X și la Y trebuie să fie atenți și nu la Z sau la K. În opinia și în capul meu rămâne însă că învățăm și reținem atunci când vrem, atunci când ne interesează, atunci când suntem curioși pencă fix așa ne-a tunat nouă și nu pentru că ne spune cineva că asta e ză shit și e musai să visăm noaptea. Am mai scris și de ce nu militez pentru homeschooling (între timp nici n-aș mai putea să îl fac): pe scurt, pentru că e nevoie de socializarea din școală (creștem din ea). Dar cu pandemia asta nici de socializare nu se mai poate vorbi. Măcar face online, trăiască școala online, o consider absolut inutilă dar o prefer oricând celei fizice în pandemie (din simplul motiv că nu îi lasă deloc să interacționeze sau să se joace). Mai bine acasă, unde râdem împreună.

Vă jur că dacă Sara va reuși să reziste la aceasta spălare ritualică de creieri și omorâre de orice fărâmă de curiozitate, dacă îi va mai plăcea să citească și mă va mai întreba din senin chestii care îmi învârt capul și în anii următori până scăpăm de școală, mă voi duce și voi cumpăra prima sticlă de wiskey din viața mea, o voi bea pe toată și voi cânta poezia cu se știe de mai sus pe ritm de manea. Promit.

Reguli

Standard

Cred că fiecare persoană are o limită legată de reguli, care variază de la om la om sau de la om la oamă.

Pentru unii e poate chiar infinita, știu eu un caz mic de înălțime (și de altfel care îmi e simpatic) care pare a iubi orice regulă oficială sau neoficială.

Însă nu e și cazul meu. Respect regulile care coincid cu valorile mele proprii și personale, și am reguli autocreate (din aceea motivație, chestii care țin de ce consider eu că e bine să fac) care nu sunt reglementate de cultură sau legislație (de fapt pe alea legiferate le cam respect, pencă, aşa cum spunea proful meu de penal în facultate, dreptul e doar bun simţ, mă rog, cred că 20 de ani peste, am fi de acord că interpretarea unora a regulilor de drept e cel puțin lipsită de bun simţ, dar trecem peste că iar divaghez).

Overall, am o oarecare limită de reguli.

Și momentan mă simt cu ea ușor overloaded.

Ok, port mască (of course I do, am mai mult de 2 neuroni în cap și scriam și pe vremea în care OMS behăia că nu e cazul că ar fi bine să purtăm oricum).

Dar alte reguli mă confuzează. O dată că sunt obișnuită să mișun liber prin Europa (și nu numai) și dacă înțeleg carantina atunci când vii din zone roșii în zone verzi, nu o înțeleg dacă vii din zonă roșie în altă zonă roșie. Apoi, nu îmi e clar de ce nu pot să mânc în oraș sau să mă văd cu prietenii dar la birou sau şcoală avem voie să mergem. Dacă sunt atât de idioată încât să iau virusul când mă văd cu prietenii voi fi la fel de idioată şi o să îl iau şi de la birou.  Nu mai vorbesc de țări unde sunt niște bule sociale limitate la un nr. anume de oameni care mi se par venite fix din 1984 (a lui Orwell, nu când aveam eu 2 ani).

Deci estimez că în viitorul apropiat, mi se vor scurtcircuita toate aceste reguli infinite în cap.

Şi îmi e frică de ce o să uit. Cele legate de coviduţ au prioritate, desigur. Deci poate o să trec pe roşu la trecere dimineaţa. Sau o să arunc şerveţelul pe jos. Sau poate când o să mă întrebe colega de birou dacă îmi plac cizmele ei noi o să răspund sincer că sunt cele mai hidoase chestii pe care le-am văzut în viaţa mea. O să pun muzică tare la 2 dimineața. I am worried.

Mdeci, purtaţi măscuţe şi aveţi grijă la Coviduţ, că e din ce în ce mai aproape de noi. Şi hai cu vaccinul ăla mai repede.

Umani

Standard

Acum vreo două săptămâni îmi povestea o colegă cum a muncit vreo 6 luni pentru o chestie și acum că a obținut-o nu mai e sigură că e vrea. Glumind, mi-a zis că poate e bipolară. Neglumind, i-am zis că nu, doar umană.

Fără legătură aparentă (dar cu legătură reală, promit), când a venit panica pandemiei am plecat val vârtej din București de frica de a sta o lună închisă la etajul 6. Am avut grijă să luăm cu noi un singur lucru: cărți. Dacă fără haine sau fără mâncare ne mai descurcăm, nu știu cum poți să supraviețuiești unei pandemii fără cărți. So pe de o parte am comandat ce am văzut cu ochii iar pe de altă parte am dat o raită prin bibliotecă și am luat ce mi-a picat la mână și nu citisem. Una dintre cărțile pe care le-am cules era Fundația, de Asimov. Carte care ședea liniștită în biblioteca mea de aproximativ 10 ani, de când o primisem cadou de la un prieten. Și pe care nu am citit-o timp de aceiași 10 ani și nici nu aveam de gând, pentru că, desigur, sunt o mega snoabă la autori. Asimov? Să citesc Asimov la aproape 40j de ani? Poate dacă aveam 15, dar la 40j de ani am oameni mult mai importanți de citit. Asimov e pentru copii. Atâta că am pus mâna pe ea prin iunie și long story short by August citisem tot ce a scris Asimov vreodată (pentru că desigur, rămân incapabilă să fac lucrurile normal). Trecând peste faptul că e o lectură ușoară, taman bună pentru o vacanță leneșă de vară (chiar și cu coviduț pe cap), mi-a plăcut pentru că am regăsit unele din ideile recente, hai să nu zic la modă, dar destul de discutate azi (cooperarea ca explicație a succesului oamenilor, de exemplu), dar și unele noi. Și ca să revin la colega mea, ideea mea preferată din cărțile domnului de mai sus se referea la trăsătura caracteristică, în opinia sa, a umanoizilor, aceea de a fi perfect capabili să simtă sau să gândească două chestii perfect opuse în același timp.

Și mi-aș dori să fi regăsit ideea asta mai des, tratată mai serios decât în niște cărți despre Imperiu și Roboți (nu că le minimalizez, repet că am citit din scoarță în scoață). Dar mă fascinează subiectul pentru că îl găsesc extrem de real. Oamenii nu sunt buni sau răi. Suntem buni și răi. Nu suntem doar triști sau doar fericiți, decât arareori, în majoritatea timpului suntem și puțin triști și puțin fericiți. Și cu siguranță nu suntem niciodată curajoși fără a nu muri puțin de frică înainte. 😊 Și nu sunt sigură dacă am citit într-un meme pe facebook sau la steinbeck (mai probabil într-un meme pe facebook), opusul iubirii nu e ura, ci indiferența.

Îmi plac oamenii. Nu în sensul de oh, lăsați-mă într-o mulțime de oameni și voi fi cea mai fericită din lume (I won’t, the opposite, voi fugi, ca întotdeauna, în baie să mă ascund), ci în sensul că îmi sunt simpatici. Cred în specia asta, în ciuda dualității ei evidente, sau poate tocmai datorită dualității ei evidente.

Îmi plac oamenii pentru că rămân la ideea (prostuță poate) că sunt toți, fundamental buni (chiar dacă și răi uneori, simultan). Îmi place de colega mea, pentru că a mers înainte cu chestia pentru care muncise 6 luni, deși îi era și frică de ce urma simultan.

Îmi plac oamenii pentru că fac ceea ce simt (cu adevărat), deși de multe ori le e teribil de frică să facă asta. It makes me smile. Our very human nature.

Când a început să mă preocupe treaba asta aruncam nervoasă cărțile după ce citeam ultimul rând, furioasă de extrem de multele chestii care ne condiționează involuntar reacțiile și existența, aproape, da, ca lipsa puterii de a decide singuri. Mă enerva ideea că suntem niște marionete ale genelor, mediului, procentului de hormoni ce circulă la un moment dat prin creier, al influențelor sau uneori chiar a vremii.

Dar once again, nu eram decât prostuță. Mi se pare că toate cele de mai sus nu sunt chestii cu care să încercăm să luptăm, ci doar să încercăm să le echilibrăm cu ceea ce vrem să facem cu adevărat. Bine, iar acum îmi vine să mă întreb cine dracu știe ce vrea să facă cu adevărat.

Prea puțini probabil. Dar nuș, eu una sunt dispusă să încerc. Cu frică, și speranță, simultan, cu doi pași înainte și unul înapoi poate, dar tot timpul cu coada ochiului la lumina de la capătul tunelului :).

Prea de toamnă? Oh well, e aproape 1 octombrie. Stați să vedeți ce-oi scrie la 1 decembrie 😛

PS. Fără imagini azi, că s-a schimbat interfața de la WordPress și abia am găsit butonul de publish, dar barem ăla de pus poze.

Broken heart

Standard

Săptămâna asta ne-au murit doi căței. Nu știu cum sunt familiile și cățeii voștri, dar cățeii ăștia doi erau ai noștri, ai fiecăruia din familia noastră și măricică și ciudățică. Oficial, Ciobanu era câinele bunică-mii, iar Charlie al lui unchi-miu și al mătușă-mii. Dar neoficial, și în realitate, erau și ai mei, și ai Sarei, erau ai noștri.

Prima oară a plecat Ciarli. Despre care am mai scris. Charlie e dragostea mea cea mai mare dintre toți cățeii, pisicile și porcușorii și orice animale am avut și om mai avea. Și da, am scris intenționat la prezent deși Charlie nu mai e de sâmbătă noapte.

Nu l-am iubit pe Ciarli pentru că era creț și moale. L-am iubit pentru că el iubea oamenii mai mult decât orice cățel pe care l-am cunoscut vreodată. Și nu cerea nimic în schimb (nici măcar mâncare, nu îmi amintesc să îi fi dat vreodată să mânânce, deci clar nu de astea mă iubea). Și nu era niciodată nici supărat și nici nervos. Poate doar speriat uneori, când avea nevoie să se lipească de tine sau mai făcea prostii. Și prostănac, l-am iubit că era prostănac, da. Acum vreo doi ani am plecat doar noi doi la plimbare, Ciarli nu se dezlipea de mine când eram împreună la țară. Eu cu bicicleta, el cu alergătura. La un moment dat, aproape de casă, pe drumul de întoarcere, m-am uitat în spate și nu mai era. Deși l-am strigat de numa, nimic. M-am întors cu bicicleta și l-am găsit tare departe, mă pierduse din priviri și începuse să alerge, căutându-mă, fix în direcția opusă. Prostănac. Cum să nu-l iubesc. Ciarli era cel mai fericit când ajungea la țară. Alerga în toată curtea și venea plângând la mine de fericire că ne vedem iar. Iar eu, vă asigur, eram cel puțin la fel de fericită ca el. Întotdeauna era fie la picioarele mele, fie la ale Sarei, când citeam pe șezlongurile noastre alăturate. Și întotdeauna lipit de noi. Nu era mulțumit decât dacă o bucățică de el atingea o bucățică de noi. Și iubea apa, am înotat împreună în fiecare vară. Când simțea că mergem la râu (cu mult înainte să fim gata), începea să sară și să latre.  Deci da, era și teribil de deștept. Amândouă simultan, fix așa. Sforăia ușor în timpul nopților lungi în care jucam noi cărți și mergea în orice plimbare, indiferent cât de lungă sau de grea, deşi era destul de grăsuţ :). Dar cel mai mult îmi plăcea la Ciarli că bucuria lui eram noi. Plus, cred că după tati mami și apă, unul din primele cuvinte spuse de Sara a fost Șiali. Atât de mult l-a iubit și ea. Nu știa niciun cuvânt sau nu le putea pronunța dar Șiali a învățat să spună. În teleșcoala din mai l-a chemat la ea în camera la ora de mate să le arate tuturor colegilor cățelul ei, așa le-a zis, că e al ei, și chiar era. Mândră până la cer și înapoi. De mica îl strângea în îmbrățișări așa de mari și de ferme că întotdeauna mă miram cum naiba rezistă câinele ăla fără să zică nici pâs, ba chiar părea să îi placă. Nu-l îmbrățișa ca pe un câine, ci cum își îmbrățișează copiii de la școală când se revăd. Ca pe un prieten adevărat.

Ciobanu, câinele bunică-mii, era cel mai drept și curajos și demn și mândru și blând și educat câine, desi era crescut la țară. Dacă ar exista aritsocrație în lumea câinilor Ciobanu ar fi fost cel mai bun rege. Când aveam eu vreo 16 ani și el probabil 1 s-a luptat cu un urs. A tărit, estimăm noi, cam 23 de ani. A murit încet, zi după zi toată vara asta. Acum, la bătrânețe, mai voia doar mângâieri. Venea, cu aceeași demnitate cu care sărea poarta de peste 1 m acum vreo câțiva ani, ceva mai nesigur pe picioare, la noi, să își pună capul pe genunchi și să se lase mângâiat. Când Sara avea un an, i-a băgat o boabă de strugure în bot. Apoi s-a răzgândit și înainte să pot reacționa, s-a răzgândit, a luat-o înapoi și a mâncat-o. 🙂

Toate verile astea, amintirile mele și amintirile Sarei din copilărie sunt cu cățeii ăștia doi. Nu știu, sincer, cum vom mai avea veri fără ei.

Mă gândeam că toți am folosit zilele astea expresia asta, de inimă făcută bucățele. Și poate părea exagerat, pentru cei care n-au avut onoarea să fie iubiți de un animăluț și să-l iubească înapoi, dar pentru ceilalți nu e. Ca de obicei, orice dragoste mare, vine la pachet cu inimi făcute zob. Dar asta nu înseamnă că ne pare rău că am iubit.

Deși vom mai avea căței, nu va exista un alt Ciarli și nici un alt Ciobanu. Pentru mine, recunosc, mai mult un alt Ciarli.

Nu cred în viața după moarte să mă consolez că aleargă acum amândoi prin ceva câmpii infinite, dar cred că atâta timp cât au trăit și unul și altul au avut o viață fericită. Cu înot în apa râului rece și alergat printre copaci. Iubiți, și iubind.

Ceea ce ne doresc și nouă. Știu că am scris urât, dar am vrut să scriu de ei doi. Ok, poate și cu scop terapeutic, poate n-o să îmi mai dea lacrimile chiar de fiecare dată când îmi aduc aminte de niște cârlionți galbeni. Și na, sunt lecții în toate astea, în tot ce trăim. Tristețe și fericire.

Deci da. M-am hotărât. Când mă fac mare, nu vreau să fiu nimic mai mult decât Ciarli și Ciobanu.

Viața în vremea covidului

Standard

Probabil s-a dat titlul ăsta de zeci de mii de ori până acum, și cumva e urât că îl folosesc și eu, dar la naiba, mi-a plăcut cartea aia, probabil e preferata mea de la GM, așa că o să îl folosesc și poate chiar o să recitesc cartea (tocmai ce am scos-o din bibliotecă).

Mă gândeam să vorbim, acum, la 5 luni plus după ce ni s-a schimbat viața din cauza coviduțului, cum e.

În primul rând, viața noastră, a majorității, chiar s-a schimbat (există sate din România în care viața trece la fel, nu sunt măști și nici griji, dar nici protecție, alta decât izolarea). Dar pentru noi, restul, s-a cam schimbat.

Unele persoane sunt încă în denial. Am înțeles denial-ul prin martie, când stăteam la o cafea cu colegii pe FB și mă întrebau de deplasarea aia de o aveau planificată pentru septembrie și eu le ziceam că anul ăsta nu prea, iar ei râdeau și îmi spuneau că la vară trece.

Acum, în august, însă, e puțin târziu să negăm existența sau impactul domnului coviduț (deși încă se întâmplă, gen tanti de la peco din penultimul articol).

Apoi, am trecut prin faza enervare. Că ne-au izolat în case două luni (parcă atât a fost, nu?) că trebuie să completăm declarația, că se dau amenzi prea mari, că s-a dus dracu economia, că sunt două zile de vid legislativ, că trebuie să purtăm măști.

Normală și asta.

Ulterior, am început să testăm limitele. Ok. A venit coviduț și trebuie să purtăm măști, dar mergem la birou, putem să mergem la mare la greci dacă avem rezistența să stăm cu 50% mai mult pe drum în mașină, mergem la cumpărături dar doar cu măscuță aso. Ne-am negociat, cumva, viața în noile condiții de coviduț.

După asta, eu am picat sincer în depresie sau un soi de tristețe teribilă, asta undeva prin iunie, dar la fiecare vine într-un moment diferit. În mai/iunie mi-a devenit clar că anul ăsta și cel mai probabil și tot anul următor vom trăi așa. Sunt infinit de mult mai multe chestii nasoale care s-ar fi putut întâmpla, și ăsta nu e un virus ultra periculos, în care să moară juma din populație sau ceva. Dar asta nu înseamnă nici că e de neglijat. Voi sta cu botnița aia pe bot când sunt în spații închise (pentru că e realmente util să stau cu botnița pe bot și aleg să o fac) și nu mă voi mai sui în avion de două ori pe săptămână dacă am chef. Oamenii din jurul nostru, uneori chiar apropiați, vor suferi din cauza acestui individ virus numit coviduț. Îmi pare rău, da e destul de căcat, dacă nici acuma nu suntem oleacă triști că viața ni s-a schimbat, nuș când să fim.

La final, previzibil deja, urmează acceptarea. Asta e. N-o să avem vaccin în românica prea curând, poate cu ceva speranțe la finele anului viitor. După asta, realistic vorbind, cel puțin încă un an, o vom duce tot așa (e nevoie de timp, chiar și de ar exista un vaccin funcțional să se vaccineze o masă critică de oameni). Apoi, și acest apoi e deja finele lui fucking 2022 și între timp, o să mai sufere milioane (la propriu) de oameni, unii din cauza virusului, alții din cauza foamei, o să putem începe să uităm. Unele chestii o să rămână probabil (telemunca, digitalizarea, sper), unele, din fericire, o să dispară (purtatul măștilor, distanțarea).

Nu mă încântă viața cu acest coviduț. Mi-aș roti de două ori bagheta magică și l-aș trimite înapoi în pădurile din China dacă aș putea. Dar nu pot. Trebuie să accept că viața mea, a noastră, va rămâne așa în urmtătoarele luni, poate chiar ani.

Și atunci, a trebuit să stau să mă gândesc care sunt chestiile pe care le voi face în viața mea, chiar dacă ar impune un risc suplimentar și potențial periculos (momentan în context coviduț).

Am ajuns la două. Nu că a trebuit să mă gândesc prea mult la bec pentru asta, mă aştepta răspunsul sub formă de panou de lemn lângă o plajă destul de pustie. Nu o să renunț niciodată să îmi văd marea sau oamenii pe care vreau să îi văd. Astea, dragă coviduț, sunt nenegociabile. Și dacă erai de 10 ori mai nasol, tot nu aș fi putut renunța la ele. Altfel, viața pe care o trăiesc ar ajunge la un grad de tristețe mult mult prea mare. Cumva, nu ar mai fi viață.

Mda, știu că e cam tristuț articolul ăsta, dar, cum spunea și Andrei săptămâna trecută (e pe FB, nuș cum draci să dau link că aș da), tristețea e uneori și necesară și frumoasă.

Voi? Care sunt lucrurile fără care nu puteți trăi și pentru care ați accepta cam orice risc?

IMG_6130

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095