Teme

Formatul postării

M-am întâlnit săptămâna trecută, în creierii dimineții, cu o colegă care de obicei nu-i la fel de matinală ca mine.

– Dafuq, zic, m-ai și speriat.

– Și îmi explică, funny as she is, cum că mai are o leacă și absolvă magna cum laudae grupa mare că taman ce fusese la grădi să îi explice plodului nu mai știu ce, chemată la apel de educatoare, ca și restul părinților, care erau părtași la tema copiilor.

Și că au învățat să citească, au învățat să scrie și mai au un pic și trec la grupa mare.

Ăăăă zic cool, na, eu nu prea prestez.

Tu nu ai fost la grădiniță? Și nu urmează școala? râdem umpic împreună.

Băi nu, n-am fost la grădi, doar fii-mea, ba chiar și la ședințele cu părinții îmi propun să trag chiulul cât mai des (sorry Magda, please don’t read this).

Ba chiar n-am învățat-o pe fii-mea să citească. Sau să scrie. Știți că știe, dar nu e meritul meu. Al ei și al grădiniței. Ok, poate și că citește atâtea povești a ajutat, dar cumva indirect. Deși, la un moment dat ne-a dat Erika un ceva cu litere să exersăm acasă, which we did, ăăăă once? și apoi ne-am întors la donno, ce facem noi: citit povești, desenat, vorbit de stele, filosofie, natură, animale, desene, puzzle, parcuri, muzee uneori și ăăăă cât mai multe vacanțe.

Nu-i bun?

Nu cred că-i bun. Cred că iar s-ar putea să fiu un părinte greșit. Pentru că ăăă (din nou) nici măcar n-am nici cel mai mic plan să mă transform în educator sau ajutor de educator. Auzeam cu o coadă de ureche nu mai știu unde cum un părinte spunea că e responsabilitatea noastră să îi învățăm acasă.

Măăăă nuj ce să zic. Eu sincer n-aș prea vrea. Adicăăă pardon me, dar nu de asta merge la școală sau la grădi? Sigur că sunt cu urechile căscate să văd ce o interesează, să îi explic orice întreabă și încerc să îi extind cât de mult pot orizonturile prin experiențe, dar să o învăț EU ceva? Să mă așez cu ea la masă să facem tema la mate? Să îi spun că TREBUIE să citeasca o carte pentru că e temă? Well. Nu. Cred că de asta merge la școală/grădi. O să las profesorii să își facă treaba și eu o să fiu aici pentru aceleași discuții de despicat firu-n patru şi visat la lună, cu 10 mii de cărți în bibliotecă de unde ea își poate alege șingură ce vrea să citească și gata de următoarea vacanță.

Sper să găsesc, așa cum am găsit și grădinița, școala care să îi permită Sarei să învețe acolo (fără teme Sfinte Sisoe, temele sunt greșite, timpul liber e timp liber, să facă temele la școală) și care să nu se bizuie pe mine să o instruiesc acasă (pentru 6-9 e școală Montessori, mai departe om vedea). Pentru că eu nu sunt profesor.Și nici nu vreau să fiu. Nici măcar o secundă (citeam un top al meseriilor în funcție de fericirea pe care ți-o dau și profii din păcate îs pe la coada clasamentului. contabilii pe ultimul loc. florarii pe primul. instalatorii pe un close second. meseria mea, care nici eu nu prea știu care e, nici măcar nu apărea :D).

Sunt doar o mamă cumplit, dar cumplit de imperfectă, care nu știe veci ce ar trebui să facă ci doar ce simte că nu vrea să facă, căreia îi place să se amuze cât poate, în viața asta scurtă, cu copilul ăsta drag, atât cât o aleagă ea să stea lângă mine🙂.

Ps. Și apropos că și ăsta e subiect la modă, nu, n-am nimic împotriva homeschooling-ului, u guys out there go go go, atât că la cât suntem eu și Sara de timide nu ni s-ar potrivi, are nevoie să meargă la școală să cunoască oameni , să se îndrăgostească și să facă (cât mai multe) prostii.

IMG_2412

 

Dilema

Formatul postării

Voi știți pe cineva care se consideră prost?

Serios.

Think about it for a second.

Băi, eu sunt mai prost așa decât media. Nu cu mult, cu puțin, doar puțin mai prost.

Știți?

Eu nu.

Toți ne considerăm a little above average (deep down inside), și spunem public că ne considerăm la fel de deștepți ca ceilalți (unii, puțin, chiar o și cred). Nici măcar nu vorbesc de aroganții care se cred MULT mai deștepți decât media. Doar umpic. Deep down. Admit it. Doar puțin mai deștepți decât media.

Apoi, știți pe cineva care se consideră rău?

Care să zică, nuj, băi, sunt un om de 2 lei. Pup în fund în stânga și dreapta ca să nu-mi pierd jobul sau mint de sting apele sau nu-mi țin cuvântul că doar n-am vorbit serios sau am înjunghiat mai mulți oameni pe la spate decât chiloți am spălat.

Știți? Na, eu nu. Toți oamenii pe care îi știu se consideră buni sau fundamental buni, chiar dacă mai au scăpări, pe care, unii, le recunosc.

Sunt justificate. Întotdeauna greșelile proprii sunt justificate (don’t even try to argue with me on this, we’re wired this way, studies have been made, brains have been watched, science spoke).

Dacă face altcineva ceva bun? Meh, aș fi putut și eu sau aș fi făcut și eu dacă aveam umpic mai mult timp liber. părinți mai bogați. o mașină mai rapidă. mai mult păr în cap.

Și eu sunt fix la fel. Mă consider un om bun și cred că sunt la fel de inteligentă ca oricine altcineva (uneori unii îmi demonstrează că sunt mai deștepți sau mai proști decât mine, dar premisa inițială e că suntem egali). Cred că și voi vă considerați cam la fel, nu?

Și atunci, dilema mea este:

Dacă toți suntem oameni buni și deștepți, why the fuck is this world so messed up?

Cine sunt ăia responsabili? Cine sunt proștii? Sau răii?

Până și Adolf Hitler credea cu sinceritate că e bun și luptă pentru o cauză nobilă. Sau hai, să fiu mondenă, până și Olivia Steer (așa o cheamă, da?).

So. Ce vă propun, și îmi propun, e să privim cu câtă sinceritate suntem capabili până în străfundurile sufletului propriu, negru și personal și să recunoaștem că uneori suntem răi. Egoiști. Că facem rău, fie și neintenționat, dar rău. Că poate nu suntem chiar atât de deștepți pe cât ne credem. Să ne asumăm greșelile. Fără justificări. Doar atât: am greșit. Nu e atât de greu și cred că e destul de eliberator. Și data viitoare când suntem pe punctul de a face o greșeală „neintenționată”, pregătiți deja cu justificarea pe mânecă să ne oprim înainte să o facem și să încercăm altceva.

Sigur, uneori n-ai de ales, orice decizie ai lua, face rău cuiva, dar cumva depinde și de felul în care o faci🙂.

Și poate să ne creștem și copiii așa, imperfecți. Nu cel mai frumos, cel mai deștept Gigel, ci un Gigel mic care e și bun și rău și curajos și fricos și blând și dur, și cald dar și rece.

Umani. Doar un pic mai umani🙂

img_0955

De-ale Sarei

Formatul postării

*Uitându-se cu milă la blugii mei rupți.*

Mami, cred că ai purtat cam mult pantalonii ăștia, ar fi timpul să îți cumperi și tu unii noi.

***

– Mama, așa de dor mi-a fost de tine! (îi mărturisesc eu, da, siropoasă, după o deplasare de câteva zile).

Și mie de tine mami.

– Și te-ai făcut și mai frumoasă și parcă te iubesc și mai mult. Știi ce mult te iubesc?

Da.

– De unde știi mama?

Pentru că îmi spui tot timpul.

***

Mami, tu eşti fericită?

– Da, cred că da. Tu eşti fericită, mama?

Nu.

– De ce, mama? (îngrijorată)

Pentru că trebuie să dorm (nn. noaptea).

Meh. I kinda agree.

***

*Privind cu compătimire şalvarii mei mov cu floricele, în timp ce ne pregătim să ieşim în parc.*

– Ai dormit în ăştia?

-Nu.

-Dar totuşi, mergi aşa, în pijama în parc??

😮 I so did.

***

Mami, de ce vin o grămadă de copii la mine să ne jucăm împreună?

– Nu ştiu mami, cred că te plac.

– Ţie îţi plac oamenii, mami?

– Da mama, cred că îmi plac.

– Nu prietenii tăi mami, oamenii în general.

Oh, that.

– Da mami, cred că şi oamenii în general.

– Păi şi atunci de ce nu vorbeşti cu ei?

– Ăăă, nu prea îmi place să vorbesc cu oameni noi.

– Nici mie. Nici oamenii noi şi nici să vorbesc cu ei.

Oh boy.

***

La restaurant.

– Ai nevoie la toaletă mami?

Nu, am nevoie de mâncare!!!

***

Şi apropos de mâncare, trebuie să o zic şi pe asta, deşi nu e a Sarei:

-Când mergem la masă?

-Oricând zic, mie mi-e foame tot timpul. Mă rog, în zilele în care mănânc.

-Adică o dată pe săptămână.

IMG_3344

 

Too much freedom

Formatul postării

In a nutshell, how the world thinks I raise Sara.

Chiar și cei mai dragi și mai apropiați dintre oameni mi-au zis-o pe șleau: Too much freedom. Nu se poate ca Sara să știe ce e mai bine pentru ea tot timpul, pentru că e doar un copil.

Deep breath.

Ok. Așa o cresc, da, cu too much freedom. Nu, n-o să schimb nimic.

O să încerc să explic de ce cred eu că e ok așa.

Libertatea ei nu e absolută. E enormă, dar nu e absolută. Da, are voie să facă ce vrea, de la ce și când mănâncă azi, la când doarme la prânz, la ce plajă alege să mergem, la ce școală vrea să meargă, când vrea ea să meargă, la ce haine cumpără. Da, ia deciziile singură, cu câteva excepții. De fapt doar două îmi vin în cap acum.

Prima, am mai zis-o, care ține de ceilalți. Da, poate face ce vrea ea atâta timp cât nu face rău unei alte persoane. De exemplu, chiar și pe mine, dacă mă vede că lucrez ceva sau cânt la chitară, așteaptă să termin până să zică: Mami, mami, mami, mami, MAMI, Mami, maaamiii, mami, fac pipi.

Intercalați fiecare mami de-al ei cu un Da mami de-al meu pentru imaginea completă.

E simplu, ei nu îi place să o întrerup când face ceva, ca atare nu întrerupe nici ea pe alții.

Argumentul suprem pentru orice, singurul la care cedează, e că s-ar putea să îi deranjeze pe ceilalți.

Dar atenție, nu și dacă asta implică în vreun fel drepturi egale, nu va ceda alegerea plajei pe care ea vrea să meargă dacă un copil cu care e atunci vrea să meargă pe alta. Copilul X poate merge cu părinții lui pe plaja Y, e alegerea lui, ea va merge pe plaja Z.

A doua limită ține de siguranță. Nu mergem decât în scaun de mașină, luăm medicamentele când suntem bolnavi, ne vaccinăm, nu sărim ca bezmeticii în barcă. Nenegociabil. Explicat de ce, desigur, dacă e nevoie.

Când are de luat o decizie, ex.: cumpărat sandale cu sclipici, mers la școală vs. grădiniță sau dormit la prânz mă opresc și îi explic pe îndelete argumentele pro și contra precum și părerea mea despre subiect (dacă mă întreabă, de obicei mă, e una din puținele persoane interesată cu adevărat de ce gândesc eu). La final îi reamintesc că e perfect ok să poarte aceeași bluză cu Elsa în fiecare weekend dacă așa alege, și eu o să îi respect decizia. Și sincer aș zice ok la orice decizie pe care ar lua-o atâta timp cât ar cântări serios și fără grabă argumentele, înainte.

De ce fac asta? Simplu. Unu, pentru că cred că eul nostru rămâne neschimbat și ca atare are dreptul de a alege. Sertarele mele au mai multe infomații decât atunci când aveam 6 ani, dar structura lor e aceeași. Doi, pentru că vreau ca ea să poată lua decizii. Știu atâția adulți incapabili să ia decizii, chiar mici, nu mai vorbesc de mari. Mai vreau să nu fie influențată. Să asculte, da, opinia altora, dar decizia să îi aparțină. Viața ei e a ei, nu o trăiesc nici eu nici nimeni altcineva. She needs to know how to take a hold of it.

And then the question pops up:

Tu te-ai uitat în jurul tău? Pentru ce rahat de lume crezi că o crești? O să o mănânce lupii! Tu mergi pe plaje pustii, Sleepy, pentru că nu îți plac oamenii!

Deep breath no. 2

Da, m-am uitat în jurul meu, da, știu că e posibil ca lumea ei să fie la fel de rea ca lumea mea. Da, s-ar putea să o mănânce lupii. Da, nu îmi plac oamenii (de fapt îmi plac oamenii ca specie și câteva bucăți chiar mi se par al dracului de mișto, motiv pentru care am și ales să îi vreau în viața mea).

Dar.

Aș alege la fel. Aleg să fac la fel. Pentru că eu cred că, dacă noi toți ne creștem copiii pentru lumea în care vrem să tărim și nu pentru lumea în care trăim noi, există o mică posibilitate ca lumea lor să fie una bună.

Nu îmi cresc copilul pentru pupincuriști, pentru hoți, pentru isterici, pentru mincinoși, pentru mișei, pentru chestii lipsite de coloană vertebrală.

O cresc pentru oameni ca ea🙂. Altfel, sincer, nu mai făceam copil.

Hei, worst case scenario o să meargă și ea vara pe plaje pustii, zău că nu-i nimic așa nasol în asta😛

Ps. De fapt, cred că noțiunea e o tâmpenie cât casa. There is no such thing as too much freedom. Nici pentru copii nici pentru adulți😉

img_2414

 

 

 

Tuns

Formatul postării

Știți cum e treaba aia că femeilor le place cel mai mult pe lume să meargă la coafor?

Timpul ăla în care ești răsfățată și te relaxezi și citești o revistă despre ceva VIP-uri cu aventuri suculente care te fac să te simți atât de bine cu viața ta perfectă?

Când îți trece și durerea de cap și aia de măsea după ce te masează cucoana aia pe cap și întreții o conversație sclipitoare cu dudul care te tunde, care e singurul bărbat din Univers care se poate preface destul de bine că te ascultă ce spui?

Da?

Ei bine, eu nu.

Urăsc să merg la coafor. Urăsc.

Mă duc o dată pe an (a se vedea rândul de sus, pentru că urăsc să mă tund), de obicei în septembrie, după ultima mare, deci teoretic ar trebui să am timp de treaba asta. Nu am. pentru că, a se vedea mai sus, nu îmi place😀. E întotdeauna o cafea pe care aș prefera să o beau în loc. Și singurul tip care poate tunde într-un mod vag acceptabil pleata proprie și personală din dotare (cea mai tâmpită ever, cu fir subțire, mult ca naiba și pe deasupra și cvasiondulat) e fix la mama dracu.

Apoi, spălatul pe cap. Asta mă omoară. Nu suport să fiu atinsă pe păr. Serios. Deloc. Nici măcar de Sara. Mi se strânge toată pielea dacă îmi atingi părul. Hate it. Și de fiecare dată când mă așez să mă spele cucoana aia îi spun: Știți, am o problemă cu atinsul pe păr, se poate așa mai ușor? Siiiiigur, zice, după care frământă cocă de cozonaci în capul meu. Cu unghiile. A fost ok? Mă întreabă la final. Daaa, o mint frumos cu lacrimi în ochi.

Urmează tunsul. Nenea ăla e băiat simpatic și timid. I like him. Atâta că fiind așa timid vorbește fuuuarte încet. Și eu sunt fuuuarte surdă, cu precădere când huruie rahatul ăla de feon în capul meu. Și el, săracul, că deh, așa e job description-ul lui, îmi pune întrebări. Pe care eu nu le aud VECI. So fie îi zâmbesc tâmp când mă întreabă dacă am cărarea pe stânga sau pe dreapta fie îi spun că da, e cald de leșini când mă întreabă dacă Sara merge la școală sau rămâne la grădi.

O dată scăpată de partea practică urmează plata (la recepție) plus bacșișul. În 99% din cazuri frize cel timid va avea o altă duduie pe scaun și eu nu voi avea cum să îi dau banii. Așa că îl voi implora din priviri să îmi arate unde draci să îi pun (pentru că NU ai unde să îi lași) și el, în 100% din cazuri, va întoarce galeș, da, FUNDUL către mine, să îi bag în buzunarul de la blugi. I don’t wanna touch your ass, dude!!! Și da, pentru că chiar nu vreau să îi ating fundul, tot bacșișul nu va ajunge în buzunarul spate lipit de fundul omului ci va cădea în schimb pe jos, făcând tot salonul și toate duduile să se întoarcă să se holbeze la el. Și la mine. Lung. Iubesc să se uite oamenii la mine. Stacojie ies de acolo. Every single time.

Ultima oară când m-am tuns era un nene în spatele meu care m-a fascinat. Una că se tundea la 1. L-aș fi tuns eu cu mașina pe care îl aranjăm pe Charlie în 5 minute, dar nu, el venise la coafor și părea să fie extrem de fericit. Pe lângă că a vorbit cu nenea ăla non-stop (ce? ce pot să vorbească doi bărbați, unul de tuns și unul tunsător? ce?) la final, vă jur, a adormit, ADORMIT în scaun. Și tunsătorul a continuat, în tăcere de data asta, să îl tundă la 1 cu foarfeca. A durat mai mult decât la mine, I kid u not.

Și apoi, desigur, săptămâna de după. Când tot Universul va observa că m-am tuns, pentru că, desigur, tunzându-mă o dată pe an e destul de greu să ratezi că mi-a dispărut mai mult de jumate din podoaba capilară. Te-aaaaai tuuuuuuuuuuuunsssssssss! Ce drăguuuuuț îți stăăăăăăăăăăă. U are soooooo cuuuuteeee!!!!

Cute. My favorite. I am a dragon spitting fire and I will bite your head off in 0.1 seconds if you fuck with me, I AM NOT CUTE!.

:))

Mbut then, pentru cel puțin o săptămână, trebuie să fiu.

So. Tell me. Ce îmi scapă? Ce ar trebui să iubesc atât la mersul ăsta la coafor? Huh?

PS. Și mă mai mir că fii-mea nu vrea să se tundă😀

img_7954

 

 

 

 

 

 

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Formatul postării

Pe voi vă întrebau adulții chestia asta când erați mici?

Pe mine mă.

Aveam și opțiuni ajutătoare: doctor, inginer, avocat, arhitect, profesoară, balerină. Băieții primeau și pompier.

Răspundeam balerină, mi se părea că implică cea mai puțină responsabilitate dintre opțiuni.

N-am știut nici la 16 nici la 23 și nici la 34 nu știu ce o să mă fac când o să fiu mare. Am ajuns să accept că e posibil să nu mă fac niciodată mare. Îmi place așa😛.

Deci bineînțeles că nu mi-a trecut niciodată prin minte să o întreb pe Sara ce vrea să se facă când o să fie mare.

Dar mi-a spus ea.

Vreau să scriu povești și să desenez singură ilustrațiile.

A început deja🙂. După prima poveste, pe care o știți deja, și care a fost un pic în colaborare😛, a mai scris Povestea Calului Înaripat și Povestea Dragonului Prietenos (cu ilustrațiile de rigoare și textul, ofc).

Va urma.

PS. Un mare kiss my ass tuturor grădinițelor și educatoarelor (nu, nu ale noastre) care obligă copiii să deseneze în contur și le dau buline roșii dacă nu o fac. In your face.😛

 

 

Cum

Formatul postării

Există 4 tipuri de părințeală.

  1. Ăia care cred că doar ei au dreptate și plozii îs niște chestii care trebuie să asculte și atât. Eventual cu două scatoalce, dacă trebuie, cu plăcere.
  2. Ăia care au alte treburi și care cred că plozii se descurcă singuri (îmi place de ăștia, dar sunt din ce în ce mai rari, mai prezenți în generațiile trecute, generația noastră are o obsesie cu crescutul plozilor).
  3.  Ăia care și-au făcut din plozi rolul lor în viață (de ăștia îmi place cel mai puțin). Care muncesc și trăiesc pentru plozi. Care își storc creierul cum să se asigure că plodul va ajunge un adult inteligent, îmbuibat ochi de cursuri de vioară sau pian, de meditații la matematică și de vizite la Antipa.
  4. Ăștia ca mine. Care îi lăsăm să facă cam ce îi taie capul, dar fără a însemna (din păcate) că reușim să fim la fel de detașați ca prima categorie. O facem pentru că așa credem că e mai bine.

So. Am mai scris despre asta. Cred cu fiecare celulă că învățăm doar lucrurile care ne interesează. Nu cred că nimeni niciodată poate să învețe ceva de care persoana cealaltă nu e interesată, indiferent cât de necesar sau atractiv ar fi/face domeniul respectiv.

Am mai scris și despre opționale. Cum am zis de la bun început că Sara va alege singură la ce va merge și am ridicat nepăsătoare din umeri la întrebarea: dar de unde o să știe dacă nu îi arăți tu.

Acum am un răspuns, pentru că mi l-a arătat Sara. Engleza e necesară. Nu prea poți fără ea. Ca atare, mai toate grădinițele, inclusiv a Sarei, au opțional de engleză. Mi-ar fi plăcut să meargă Sara la el? Da. Am înscris-o la el? Evident, nu.

După câteva vacanțe pe afară și 4343438 de întrebări: Ce ai zis? Ce a zis? a decis singură că  vrea să meargă la opționalul de engleză. Și merge. La începători, deși sunt mai mici, că a fost la cei de vârsta ei și a zis că nu vorbește încă suficient de bine. Și îi place și turuie în engleză prin casă și învață uimitor de repede.

End of story. CTFD works again.🙂

img_2532