Sleep more. And stop being mean.

Standard

Nu citesc despre compoziția plasticului care îmi alcătuiește cada și nici despre rocile ce compun solul din Brazilia. Aș putea să citesc, desigur, dar nu mă prea interesează. Poate mă va interesa la un moment dat, dar deocamdată nu, deci nu citesc despre asta. Cred că citim (și facem) doar (despre) lucrurile care sunt interesante pentru noi.

Citeam, deci, despre somn. Mă interesează somnul (big surprise) că na, și titlul blogului (încă nu am nici cea mai vagă idee de ce am botezat blogul așa, că somnoroasă nu sunt, cred că doar pentru că mi-a plăcut întotdeauna să dorm :D) și pentru că uneori e o resursă mai rară ca apa în Gobi (de exemplu, acum scriu la 3 dimineața :D).

Și somnul ăsta face o grămadă de chestii deștepte, că altfel nu l-am fi avut. Ne reglează procesele din corp si creier  (hormonii, nivelul de zahăr, tensiunea și o muuulte altele). Rămâne în continuare dovedit pe pielea proprie și personală că o noapte fără somn ne va face mai neatenți și mai agresivi (interpretăm greșit micoexpresiile altora ca semne de război chiar și atunci când nu sunt). Pune doi oameni care se iubesc de numa împreună după câteva nopți nedormite și chiar și ei se vor ciondăni. Dacă doctorul tău a dormit au ba 8 ore înainte de operație contează mai mult decât aproape orice alt factor (ani de experiență, titluri și alte drăcii) în statistica ca operația să dea greș. Dar nu voiam să scriu despre asta, pentru că unu mi-ar lua foarte mult timp și doi nu are sens, sunt cărți scrise deja.

Voiam să scriu însă despre amintiri. Nu știm precis mecanismul prin care se formează amintirile. Chiar nu știm. Știm bucățele din puzzle, dar nu înțelegem imaginea completă. Amintirile de peste zi sunt înregistrate în hipocamp, care e un fel de depozit așa, totul de-a valma. În timpul nopții amintirile sunt prelucrate în depozit (din amintiri de scurtă durată în amintiri de lungă durată) și sunt trecute mai departe în alte regiuni de creier (nu știm exact unde, pare că mai peste tot). Ceea ce mi se pare mie, însă, fascinant, e procesul prin care selectăm ce ne amintim pe termen lung. De fapt, habar n-avem cum și ce prioritizează creierul nostru. Sigur, stările emoționale puternice se asociează cu selecția amintirilor (de asta vă amintiți că v-a mușcat cățelul ăla la trei ani dar nu și ce culoare aveau pijamalele de la patru). Elementele de noutate ajută iar (când sunt puține într-un mediu familiar, altfel e iar bahaos). Ne vom aminti că avem un birou de culoare deschisă când o pată mare de cafea va rămâne de la ceașcă pe el, altfel nu prea băgăm în seamă mobila pe care tastăm 8 ore la buro.

Somnul are poate cel mai mare rol în formarea amintirilor. Fără el, nu am reuși decât să aglomerăm depozitul cu amintiri de scurtă durată (hipcoampul de mai sus), care are și el săracul, ca orice depozit, o capacitate limitată. Deci somnul ne ajută să ne amintim. 🙂 Cum era să nu îmi placă, na? Somnul e format din stadii de somn NREM și REM (bine, știați asta deja probabil, doar vă reamintesc că e legat de ce vreau să scriu imediat). Non rapid eye movement și rapid eye movement. Un ciclu de somn dureaza cam 90j de minute și are în el 4 NREM (stadiul 1, 2, 3 și 4, fiecare diferit) și al 5-lea, REM. Nu mai e nevoie să zic că al 5-lea e preferatul meu. Dar mă grăbesc. La începutul serii, NREM ne mănâncă cel mai mult din un ciclu de somn, iar spre dimineață, REM își ia revanșa. De aia power naps nu funcționează pe termen lung și de aia e important să dormim 8 ore pe noapte (să ajungem la the yummy and long REM). Doamne nuș cum să scriu asta mai scurt :)). Ok, ce rol au NREM și REM. Nu prea știm nici asta cu precizie, dar din ce știm până acum eu am priceput așa (mi-a plăcut explicația asta așa că o fur). So, dacă tot ce am trăit într-o zi ar fi o masă mare din lut din care ar trebui să sculptăm cea mai fină statuie, atunci NREM se va ocupa cu prima parte a muncii unui sculptor, eliminarea bucăților mari de material astfel încât să dobândim cap, mâini și corp pentru o domnișoară imaginară de lut. REM se va ocupa cu detaliile fine: genele, unghiile, forma buzelor. REM e corelat cu creativitatea (da, atunci visăm) pentru că stadiul REM e cel în care creierul nostru o ia razna în cel mai fain mod posibil, începe să se aprindă tot și să facă conexiuni neașteptate între amintirile de peste zi. De aia uneori soluția la problema la care ne chinuim de 3 zile vine în somn. Cred că dacă trăiam în altă viață mă făceam cercetător de somn, aș putea să scriu despre asta trei zile non stop. Serios, e fascinant :))

Spuneam deci, că deși știm bucățile de puzzle de mai sus nu știm încă cu precizie mecanismul în care se formează, se aleg amintirile. Gândiți-vă la o persoană. Încercați să îi evocați trăsăturile. Sigur veți reuși, dar mi se pare interesant că momentele pe care alegem să ni le amintim sunt de multe ori aleatoare. Uneori sunt cele asociate cu emoțiile puternice, sigur (de exemplu donno, dacă v-ați gândit la o colegă cearta aia din sala de ședințe, dacă v-ați gândit la cineva mai plăcut poate primul sărut), dar de multe ori sunt doar  fracțiuni de secundă din mijlocul unei conversații sau din una din cele trei sute de prime momente în care v-ați întâlnit pe strada. Îmi place să fiu atentă la felul în care îmi amintesc oamenii, să studiez amintirile ce îi (re)compun în imaginația mea, chiar și, sau mai degraba mai ales pe Sara.

Pentru că, desigur, la ea voiam să ajung. Dar întâi să scriu și că amintirile sunt extrem de subiective, nu sunt litere pe foaie albă de hârtie și nici poze în album. S-a dovedit că cea mai proastă probă posibilă sunt taman relatările martorilor oculari, pentru că sunt foarte convinși că își amintesc precis, dar they almost never do (fix trei sferturi din totalul condamnărilor greșite). Nu ne putem baza pe amintiri, pentru că ne amintim doar ce și cum vrea creierul nostru (a nu se confunda, vă rog, cu ce ar vrea eul nostru conștient) să ne amintim. Nu controlăm ce ne amintim și nici ce uităm. Deși ar fi plăcut și mai ușor. Dar, revenind la Sara, tocmai de asta cred că e atât de important felul în care trăim cu copiii noștri. Pentru că nici ei nu controlează ce își vor aminti la maturitate. Ar fi bine să își amintească ălea 5 minute din vacanță în care am avut în sfârșit timp să facem castel de nisip cu ei și nu cele 100 în care le-am zis nu acum, mai târziu că sunt ocupat/obosit/gătesc/muncesc/sunt pe WC. Dar nu putem să controlăm asta. Nici noi, nici ei.

Și atunci mi se pare că nu prea avem de ales, nu? 🙂 Dacă vrem să aibă amintiri frumoase din copilărie, să nu ne urască când ajung oameni mari, suntem condamnați să le oferim o copilărie mișto. În majoritatea timpului, nu doar în bucăți anterior programate de vacanțe sau minute de quality time cu alarma setată. Și nu doar cu ei, cu toți oamenii din viața noastră de care ne pasă. Pentru că nu știm niciodată ce amintire vor alege din depozit să urce în vagon și să ducă mai departe în cotloanele aproape nesfârșitului. 🙂

So sleep more. Dream more. And be kind. 😛

IMG_6674

Reclame

De ce-am purtat eu tocuri și de ce se îmbrăca Sara în bluze cu Elsa

Standard

Prietena mea Scooby Doo a scormonit în ceva poze de acum 10-15 ani (după o vârstă nu mai știi precis acum câți ani era) și a leșinat de râs. Ea oricum râde mult (și tare contagios), part of the reasons I like her. M-a întrebat cine mama dracu eram că iote, aveam un ghiul pe deget și purtam un sacou lucios.

Aș vrea să aduc următoarele precizări:

  1. Ghiulul nu era ghiul, era un ineluș mic și pricăjit.
  2. Sacoul nu era lucios, era un sacou din catifea și catifea plus blitz = reflectare aiurea a luminii. Deci fizica era de vină. 😀

Întrebarea rămâne însă, cum poate cineva care se îmbracă azi mainly în bocanci, blugi rupți și tricouri cu mesaje tâmpite să fi purtat la un moment dat ghiuluri, sacouri lucioase și pantofi cu toc înalt.

Dacă m-ar întreba cineva repede așa, n-aș avea alt răspuns decât că I was an idiot. Dar aici nu mă întreabă nimeni repede, deci am timp să răspund pe îndelete.

Sacoul întâi că e cel mai ușor. Nu mi-am cumpărat în toată viața mea de adult haine serioase. Sacoul cu pricina era cumpărat de tata :D, care era exasperat de halul în care mă puteam îmbrăca la birou, fiind convins că fac de râs toți strămoșii (care de altfel trăiseră perfect liniștiți în opinci). Poza cu pricina era de la prima mea conferință în primul meu an de buro. Deci tot timpul am fost genul blugi rupți, atâta că n-am fost tot timpul suficient de mare sau de curajoasă să mă cert cu lumea pentru hainele mele.

Ghiulul. Inelele, inelușele, cerceii, cercelușii, mi-au plăcut. Nu știu cum e posibil, dar chiar mi-au plăcut, dădeam banii pe așa ceva. Până la o carte (tot timpul cărțile-s de vină), poate chiar Sapiens, de care am scris aici, care parcă mi-a șters niște ochelari aburiți cu un șervețel moale și alb, de bumbac. Și m-am uitat la inelele mele și mi-am da seama că nu-s altceva decât niște pietre cu niște metal. Și de atunci n-am mai putut să mai port niciunul.

Pantofi cu toc am purtat ceva perioade mai lungi. Plus că nu poți să porți o pereche de pantofi cu toc, cum port eu acum o pereche de bocanci toată iarna, la pantofii cu toc îți trebuie vreo 12 perechi. Nuș precis să explic de ce, dar sunt pretty sure că pantofii cu toc umblă în perechi de 12. Am purtat pantofi cu toc mainly în 2 momente: adolescență (după perioada haine lălâi și înainte de perioada all black) și când m-am întors la buro după ce am născut. La 16 ani purtam pantofi cu toc pentru că așa credeam eu că fac femeile. La 16 ani, deși citeam noaptea Cioran și plângeam cu muci la poeziile lui Baudelaire, eram convinsă că sexul, salariul, menstruația și pantofii cu toc sunt obligatorii în viața de adult. Fără ele, nu ești uamă. Plus că mi s-a părut o provocare să învăț să merg pe ele fără să par o barză-n râu la țară. După ce-am născut a fost tot din ceva motiv asemănător. Purtasem 2 ani de stat acasă cu Sara numai adidași, pencă nu poți să plimbi căruciorul prin parc în toace de 12 (well, mă rog, poți, că am văzut dudui, dar eu doar femeie, nu și pitzi). Așa că atunci când m-am întors la buro rochiile și pantofii erau parte din încercarea de a mă recupera pe mine. Fusesem așa de mult timp doar mama Sarei că acum voiam să mai fiu și eu. Și iar mi-am imaginat că pantofii cu toc fac parte din ecuația asta.

Nu încerc să zic că e rău sau bine să porți inele, pantofi cu toc și sacouri lucioase. Nu de altceva, dar mi se cam fâlfâie cum se îmbracă lumea și în plus acum folosesc chestiile astea ca să pretirez uamenii. Porți ghete a la Spice Girls în 2018 pencă sunt la modă? Mok, probabil nu vom fi cele mai bune prietene. Ești dud și ai cravată roșie și sacou cu dungi? Pretty safe bet că n-o să ne spunem vreodată tu. Dar nu despre asta era vorba.

E despre faptul că oamenii cresc. Și copiii cresc. Parte din procesul de învățare, sau chiar de conturare a personalității proprii sunt și greșelile. Nu înțeleg cum și de ce ar vrea cineva să nu facă niciodată o greșeală, altfel cum dracu înveți cu adevărat? Și nu cred că ar trebui să ne fie rușine de greșelile noastre. E ok că Sara a purtat bluze cu Elsa. Nu o face mai puțin Sara și nu o făcea mai puțin Sara nici la vremea respectivă, chiar dacă eu muream puțin la fiecare bluză cu sclipici purtată. Testa, gusta, încerca, trial and error. De asta n-o să ascund niciodată că am purtat pantofi cu toc, pe care dădeam un rinichi pe an, că multă vreme am scris fie-mea nu fii-mea pe blog că mi se părea că sună mai aproape de realitate și mai departe de fals, că hmm nuș, dar sigur am mai făcut prostii.

Nu-mi regret prostiile. Cum nu regret nici că m-am schimbat. Nu o cert pe Sara când face prostii. Și îmi place că își schimbă culoarea preferată bianual. Being an idiot when growin up is ok. Și nu cred cu adevărat că ne oprim din crescut vreodată. Mulți oameni se, dar nu cred că e obligatoriu.

M? Voi ce prostii ați făcut când erați mici?

IMG_6604

 

Timpul trece

Standard

Aş vrea să anunţ, cu sinceritate, de la început, că e un articol în care o laud pe fii-mea. Musai să povestesc şi cum mă enervează uneori, să nu pară că doar o laud. O cam laud lately, nu? Adevărul e că pare un copil ok şi de asta o cam laud, dar nu e perfectă, doar aproape perfectă.

Aşa. Ce spuneam?

Da. Sarei îi place să gătească, parcă am mai declarat. E un mister pentru mine cum şi de unde a năvălit chestia asta peste noi, pentru că eu nu gătesc, tatăl nu găteşte, bunică-sa nu găteşte, nici unchi-so (văr-miu) şi părinţii lui, taică-miu se dă bucătar în ultimii ani, dar mie şi Sarei nu ne prea place oricum ce face că inundă mâncarea în condimente şi noi suntem doar două ţărănci. Deci nimeni nu găteşte. Nimeni.

Nu am nici cea mai vagă idee de unde i-a căşunat cu gătitul, că nu o plantam la TV la Master Chef când era mică.

Nu vă imaginaţi că face sos hollandaise sau berbecuţ în crustă de ierburi (am  nimerit-o cu berbecuţul?) că nu face.

Îi place în general să facă biscuiţi, saleuri (nici astea nuş sigur dacă aşa se numesc, beţe din alea cu carbohidraţi :D), brioşe şi mai nou tort. M-a pus și pe mine să îi fac un tort când era mai mică și vă jur că a ieșit cea mai reușită imitație de balegă de cal din toate operele existente. Sara e drăguță și zice că era gustoasă, dar probabil pentru că zahăr și plozi. O balegă nu poate fi gustoasă. Never.

În weekend am făcut tort împreună. Şi când spun împreună vreau să spun mai precis că Sara a făcut tort iau eu i-am stricat tortul.

So cu reţetele de pe net Sara a făcut blatul şi crema. De la α la ω, adică de la spartul oălelor la bătutul cremei până îşi dubla volumul şi şi-o putea turna în cap.

Eu am stricat tortul (şi mă ceartă de numa de atunci, în absolut fiecare zi), pentru că unica mea sarcină a fost să fac siropul, cel cu coajă de lămâie. Care coajă de lămîie a rămas în sirop pencă eu am uitat să îl strecor la final. Ok, nu chiar am uitat să îl strecor, nu mi-a trecut prin cap să îl strecor. Şi când Sara l-a gustat şi a dat de bucăţele de coajă de lămâie a zis că this is unacceptable, că am stricat tot şi that was that. N-a mai mâncat. Exigentă frate, când reiau ăştia emisiunea la Proteveu o trimit în locul ăluia slab şi rău.

On the bright side, am adus tortul la birou şi colegii l-au păpat pe tot. Cică a fost bun.

Cu tot cu coji mama, ai auzit, daaa?

So. Timpul trece, dragostea (pentru gătit) rezistă. 🙂 Ba pare chiar să crească. 😛

Poze din 2015 şi 2018. Deşi cred că pe la 3 ani s-a apucat, dar abia la 5 am pozat-o prima oară şi acum iar, la aproape 8 ani.

IMG_8397-210498537_553959811406026_4243509132379794304_o

Slow

Standard

Ştiaţi că oamenii care trăiesc în oraşe mai mari merg mai repede decât cei care trăiesc la ţară? Eu habar n-aveam, am aflat acum un an or so, deşi ar fi trebuit să ştiu, primul studiu e de prin 80 parcă. Nu că m-a mirat informaţia, makes a lot of sense. Şi chiar e observabilă. La fel cum e observabil, deşi nu s-a făcut încă un studiu pentru asta, dar sunt dispusă să pariez pe, că respiraţia oamenilor din oraşe e accelerată comparativ cu a oamenilor care trăiesc la ţară. Cel mai uşor e de observat în lift. Data viitoare când vă urcaţi într-un lift, fiţi atenţi la respiraţia oamenilor din jurul vostru. Marea majoritate vor gâfâi. Mi se pare fascinant cum respiră oamenii, jur :).

Şi chestia asta cu mersul m-a făcut puţin mai mult aware de felul în care merg eu. De mers, am mers întotdeauna (relativ) repede, deşi m-am născut în Motru cel cu doar 18k locuitori, unde toată lumea ştia pe toată lume. Am continuat să merg repede şi în celelalte 4 oraşe în care am locuit, nu aş zice că mai repede, doar la fel de repede. Merg încet, chiar prea încet, atunci când vorbesc cu cineva şi îmi place conversaţia, dar asta se întâmplă tare rar (să îmi placă conversaţia, nu să merg cu careva), deci nu se pune.

Una din explicaţiile pentru mersul ăsta rapid în oraşele mari e „valoarea economică a timpului”, cum ar veni, în oraşele unde puterea de cumpărare (şi GDP) sunt mai mari, oamenii se grăbesc pentru că timpul lor e mai important, au chestii de pierdut dacă merg încet.

Şi am căscat ochii cât casa. Cââât casa. Timpul, timpul meu rotund şi creţ şi galben are valoare economică? Sfinte căcat, nu-s suficiente cele 8 ore pe zi când sunt prizonieră la birou pentru măsurat secunde cu cenţi, acum tot timpul meu e afectat de asta? What else, o să aflu că numărul de prieteni e direct corelat cu monedele din portofel?

I hated that. Rău.

Aşa că, deşi toată viaţa mea am mers rapid (pentru că în general sunt rapidă, fie că intru ies pe uşi, fie că tastez la calculator sau conduc maşina sau mă grăbesc spre următoarea catastrofă din viaţa mea :D), am încercat ă merg tot timpul mai încet. Pe culoarul de la birou. În drum spre Mega şi înapoi. Pe trecerea de pietoni. În parcare. 🙂

Şi îmi place rău. Rău de tot. Nu doar că observ cu minim 30% de chestii în plus faţă de cele pe care le observam anterior, dar sunt mult mai relaxată şi mi se pare puţin mai suportabil prizonieratul de 8 ore. Acum îmi dau seama că puteam să iau exemplul Sarei care aşa se mişcă de când s-a născut şi nu să aştept cine ştie ce studii, da na.

Mso, cât de repede mergeţi? Unde vă grăbiţi pe bulevardele din Bucureşti (or elsewhere)? 🙂

PS. Să se consemneze tough că îmi menţin viteza de condus, la asta nu renunţ, too much fun 😛

IMG_9738

Average

Standard

Când eram eu mica ai mei (mai mult tata) m-au crescut cu ideea precisă că e cumva musai să fiu prima, și dacă nu prima, măcar printre primii. La școală, desigur.

Nu știu dacă pare ceva rău, dar gândind, acum, cu responsabilitate (nuș dacă cu responsabilitate, nu mă prea caracterizează responsabilitatea, poate cu atenție mai degrabă) nu mi se pare neapărat ca ceva rău din partea lor. Tata încerca să mă învețe doar ce funcționase în cazul lui, el a putut să scape din cel mai mic sat din lume doar pentru că a fost tare deștept și a învățat mai bine ca toți ceilalți copii din satul ăla. Era normal să încerce să mă învețe și pe mine să fac același lucru, să își dorească binele, așa cum îl știa, pentru mine. Chiar nu cred că era un lucru rău.

Din păcate însă, mi-am dat seama relativ curând că nu sunt altceva decât plain old average. I really am. Sigur, am fost printre primii pe la școală, dar nu neapărat pentru că eram mai deșteaptă decât ceilalți, doar că arătam a copil cuminte (încă arăt, înainte să ajungă cineva să mă cunoască :D) și m-am prins destul de rapid care e rețeta pentru a învăța cât mai puțin astfel încât să scap de profi. Dar, cum spuneam, mi-am dat seama relativ rapid în viață că sunt doar average.

90% dintre elevi se consideră peste medie. 90%. Majoritatea șoferilor (80%) se consideră, cum altfel, peste medie. Desigur, nu mai rămâne suficient să facem media, dar cui îi pasă :). Parcă am mai scris despre asta, toți ne considerăm puțin mai buni decât ceilalți. Probabil și eu am chestia asta, hm, desigur, muzica pe care aleg să o ascult e, cu siguranță, peste medie :P. Cărțile mele sunt, cu siguranță, peste medie, doh :D. Oh well, the illusory superiority condition. Nimeni nu scapă :).

Dar eu nu sunt peste medie (nu mai zic că sunt an absolute idiot many many times). Nu o să descopăr leacul pentru cancer, nu voi susține concerte la pian cu sala plină, și deși tastez destul de repede și scriu, în general, trei texte pe săptămână, e destul de sigur să spun că nu o să ajung următorul Steinbeck. Ei sunt peste medie. Restul, noi, suntem doar media :). Nu știu să gătesc foarte bine (aici sunt chiar sub :D), nu mă machiez peste medie (ok, nu mă prea machiez) și am părul (cum altfel) mediu.

Acuma, nu mi-au plăcut niciodată exemplele alea proprii: uite, eu am făcut X și nu-s chiar așa prost (in most cases yes you are). Dar în cazul de față nu sunt doar eu, sunt majoritatea oamenilor, pentru că majoritatea suntem, cum altfel, average. 🙂

Și sigur, n-o să fim Einstein sau Aristotel sau Bach dar n-o să fim nici cei mai proști din curtea școlii, pentru că suntem undeva la mijloc. Mijlocul nu înseamnă prostie și nici măcar mmm, limitare sau uniformitate. Suntem, aşa medicorii, unici, încă, la fel ca amprentele proprii şi personale. Încă pot să vorbesc fără sfârșit despre cartea aia, sau încă pot să râd în hohote la cele mai aiurea glume din Univers care mi se par, doar mie, amuzante ;).

Îmi aduc aminte ceva idee dintr-un film oare?, sau o carte, de când eram adolescentă, care întreba, pe un ton acuzator: Chiar vrei să îți petreci restul vieții fiind nimic altceva decât mediocru?

Și la fel de bine îmi amintesc că eu mă gândeam: Băi, da, nu văd nimic rău în a-mi petrece restul vieții într-o absolută mediocritate.

O viață mediocră înseamnă prieteni, oameni pe care îi iubești, copii, râsete, raze de soare, mare, stropi sărați pe buze, castele de nisip (uneori dărâmate, mok), miros de iarbă cosită, pagini albe de cărți pe sub pături călduroase, căței care își lasă capul în mâna ta, salată de vinete și cireșe. Pepene verde.

Deci da, recunosc, nu îi spun Sarei, deși e singurul ou din coș, că vreau să fie mai deșteaptă ca, să fie prima la. Mi-ar plăcea să fie puțin mai bună decât media, dar chiar dacă și la bunătate va fi exact ca media, after all, încă cred că nu e nimic rău la asta.

Voi? Doar puțin, puțin de tot peste medie? 😛

IMG_6387

Unknown

Standard

Nu știu sigur care e mâncarea mea preferată. Nici Sara. Îmi e imposibil să mă hotărăsc care e cartea mea preferată (și, de altfel, nici nu cred că mă voi hotărî vreodată). Nici Sara nu știe, cartea ei preferată e cea pe care o citește acum, cum alta. Niciuna nu avem o melodie preferată, dar facem obsesii diverse, unele finite, altele in. Ne e greu să alegem vacanța următoare (iar eu aș plăti pe cineva să aleagă hotelul/airbnb-ul pentru mine, urăsc partea asta din alesul unei vacanțe). Dar ce știm amândouă, cu certitudine, e că deși am fost în zeci, posibil sute de locuri din lumea asta, amândurora ne place cel mai mult aici. Din multe multe motive pe care  nu vreau să le scriu acum pentru că mi-ar lua o grămadă și plus aș fi tare siropoasă. Hai să zicem pentru că aici și doar aici un copac a crescut pe dos, îl vedeți, da? 🙂 Tell me, what’s your favorite place in the world? 😉

Polonic

Standard

hmmm, de obicei găsesc un titlu pentru fiecare articol care să mi se pară mie că se potrivește. Azi nu găsesc niciunul, poate pentru că sunt mai multe idei amestecate în el. Am vrut să scriu basme, dar nu prea cred că ne plac basmele, am vrut să scriu surprize, dar nu vi se pare că e un cuvânt colțuros și îîîîîh cum să îi zic amărui? pentru limba română. deci a rămas hm. Scratch that. Polonic it is 🙂

Am găsit un loc mișto în București. Pentru adulți și copii deopotrivă. Nu știu voi câte locuri mișto știți în București, dar în afară de parcuri, unde și Sara și eu suntem acasă, nu prea avem neapărat terenuri comune. Piscinele sunt ale Sarei, mie nu îmi plac, terasele la soare sunt mai degrabă ale mele, ea preferă mâncarea mea arsă de acasă și cititul pe canapea.

Dar locul ăsta e pentru amândouă. Am ajuns la Basme cu Cai la ziua unei colege de-ale Sarei (și una din cele mai bune prietene). La început am fost amândouă circumspecte, Sara datorită basmelor (versiunea Sarei de povești cu prințese e că toți prinții mor omorâți de dragoni/balauri înainte de a salva prințesele și prințesele rămân pe veci captive, pe principiul că așa merită dacă așteaptă să le salveze cineva :D). Eu din cauza animalelor, că îmi era frică că e un loc din ăla în care animalele sunt mmm exploatate.

aaand we were both wrong. Așa de tare îmi place când mă înșel, cel mai mult îmi place. So Sara was wrong pentru că basmele nu erau cu prințese ci mai degrabă cu iele și viteji luptându-se cu răul. I was wrong pentru că toți oamenii ăia de acolo iubeau cu adevărat animalele și vorbeau tare, tare tare cald și blând și nuștiu, cu galben cu ele. Și toate animalele de acolo arătau..mmmm fericite. da, fericite. iar eu sunt tare tare atentă la mai toate animalele pe care le găsesc, deci sper că știți că puteți avea încredere în mine cu asta.

La basme cu cai sunt, evident, cai, dar nu numai. O sumedenie de păsări de pradă și mai presus de toate un lup. Un lup lup. Adevărat :). Care se plimbă tare nestingherit peste tot atunci când nu sunt spectatori. Nu mai zic ce momente de tandrețe am surprins între stăpânul lupului și Bref (așa îl cheamă), de mă topisem toată de o mie de ori. Iar de cai, well, Sara știe deja numele tuturor, are un preferat (portocaliu) și un prieten negru (Cucharon) care e înnebunit după părul ei, pentru că i-l miroase tot timpul (numai pe al ei). La un moment dat a încercat chiar să i-l mănânce. 😀

What else. Muzica. Băi. E muzică faină. Care nu duduie, e incet doar si acolo. N-a fost nicio melodie nașpa (rock, dar știți că sunt oameni care ascultă un rock care nu are nicio legătură cu ce îmi place mie la rock? ăsta era rock de-al meu).

Cu ocazia asta Sara și-a descoperit sportul pe care vrea să îl facă (în afară de placă, care e doar iarna): echitația. I don’t nag. I hate nagging. Cred că e lipsit de sens și la adulți dar și la copii, cred că lucrurile se întâmplă atunci când nu știu, când ți le dorești cu adevărat. Și bătutul la cap nu face parte din rețeta asta. Dar recunosc că i-am zis Sarei de vreo 3 ori să își aleagă un sport, orice sport, că e tare mișto și mor dacă nu face un sport (de 3 ori IS nagging by my standards, ca să vedeți cât de important era pentru mine). So she found this. Și e absolut înnebunită după cai și călărit. Deci probabil ne veți găsi acolo, cât va mai ține vremea cu noi. Eu stau la soare cu o carte în mână și trag cu ochiul la Bref, Sara învață să călărească. Avem bucăți de mere în ghiozdan pentru cai și zâmbete în buzunar. Ne place tare acolo.

Și de asta am vrut să scriu. Chiar dacă nu am eu cine știe ce trafic, locurile bune merită reclamă și să supraviețuiască. Așa că sper să încercați să vedeți cum e. Și să îl vedeți pe Bref, neapărat (care nu e prietenos, e dooaar, tolerant. merge doar la cine are el chef și e drăguț doar cu cine are el chef. și cu majoritatea oamenilor n-are chef să fie prietenos. e ca și cum un animal a luat părțile mele preferate de la o pisică și părțile mele preferate de la un câine).

PS. Ei sunt Bref și Cucharon (Polonic). Polonic is funny too, tocmai îi spusese o poantă bună Sarei sau ceva, după cum se poate vedea 😛