Acasă

Standard

M-a întrebat săptămâna trecută o colegă dacă am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni.

Și sinceră să fiu am crezut că nu o aud bine, nu aveam căștile conectate și nu o auzeam prea bine. Dar a repetat întrebarea: Ai supraviețuit ultimelor 3 săptămâni?

Așa că am zis că da, doar sunt încă aici. Dar sincer habar nu aveam la ce se referă. Nici măcar nu am avut așa o perioadă grea la buro, au fost altele mai nasoale.

Cred că undeva la vreo 2 ore după mi-a picat fisa. Întreba de fapt cum am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni de telemuncit cu Sara acasă.

Acuma, din start scriu că nu pot să relaționez cu părinții care spun că e un coșmar să lucrezi cu ei acasă. O înțeleg așa cum înțeleg că cineva moare de cald în Seychelles când eu îngheț în o primăvară teribil de urâcioasă, dar nu o simt ca atare. Dar asta nu înseamnă că nu există. O aud atât de des repetat încât am acceptat-o și cred că e adevărat.

Desigur, mi se va spune iar că e din cauză că Sara e așa cum e. Și sunt de acord. Mie cu ea, nouă, ne e ușor să telemuncim împreună. Eu apăs taste sau videoconferențuiesc (mă lasă singură în cameră când se întâmplă). Ea citește, desenează, se uită la un film sau se joacă un joc. Din când în când vine și se uită la mine în ecran să vadă ce fac și zice că e plictisitor (it is). La pauza de masă ne oprim și mâncăm împreună, după școală ne scoatem pătura și mergem în parc să stăm o oră la un soare cu dinți și să vedem cât au mai crescut puii găinușii de baltă din aproape lacul lângă care locuim. E adevărat că am doar un copil. Dar aud des că dacă sunt doi se joacă împreună.

Îmi place când Sara e în vacanță. Îmi place să stau cu ea. Ei cred că așa și așa, îi place mai mult să meargă la școală și să alerge pe acolo cu ceilalți copii (și e firesc). Dacă am de ales între școală cu pepsiglas și fără pauze și teleșcoală aleg teleșcoală, dar altfel copiii au nevoie de mers acolo (nu ca să învețe neapărat, ci ca să socializeze).

Mi se învârt însă prin minte părinții cărora săptămânile de muncit de acasă cu plozii li s-au părut un coșmar. Și, cum spuneam, sunt convinsă că a fost. Însă mă gândeam că undeva în propoziția asta e ceva greșit. Că să petrecem timp împreună cu ei, chiar și atunci când avem 70j de mii de rahaturi de făcut și chiar dacă suntem doar împreună în aceeași cameră făcând lucruri diferite nu ar trebui să fie o chestie pe care o privim cu groază. Pandemia asta e enervantă, dar a fost și este o ocazie să schimbăm ceva. Să facem lucrurile altfel. Să fim antifragili :). Poate dacă e chiar așa de greu să telemuncim cu ei, poate putem să schimbăm ceva. After all, avem deja, doar atât de puțin timp rămas să îl petrecem împreună. Îl vreau pe tot. Fiecară picătură.

Da. Deci noi suntem bine. Sara a plecat azi de dimineață la școală cu un rucsac mai greu ca o piatră din râul de la țară iar eu am rămas singură acasă. E cam liniște, prea multă liniște. Abia aștept să ajungă înapoi acasă.

Voi ce-mi faceți?

Liste

Standard

Am citit o carte foarte drăguță, se numește Humankind (am furat-o dintr-o bibliotecă, mă rog, nu chiar, am împrumutat-o). Foarte multe gânduri răzlețe și gâdălicioase (foarte posibil să nu existe cuvântul ăsta) mi-a provocat, deci vi-o recomand.

Nu printre cele mai importante, dar pe la final, cartea asta amintea de maxima aia cu care ne pisau la școală (parcă): cunoaște-te pe tine însuți. Chiar, aveți idee de ce noi o învățam în latină când de fapt e în greacă? Mă rog, am descoperit cu ocazia asta că sunt 147 de maxime, unele mai drăguțe decât altele (iar câteva de-a dreptul amuzante). Vă las să le descoperiți.

De fapt, cred că una din greșelile generației noastre este o prea mare scărmănare în fund de sine. Mă simt bine? Sunt trist? Am suficienți prieteni? E ok canapeaua mea? Poza asta din vacanță arată cât de mulți bani am plătit ca să mă pot simți fericit? Am prea mult de muncă. Sunt prea ocupat aso aso aso.

Nu prea mai aud. X e supărat. Am fost să îi duc o supă. Y e fericit pentru că și-a cumpărat o casă nouă. Am fost pe la el și am râs vreo două ore. Lucruri despre alții. Dar bune. Toată lumea e concentrată pe ce simte el, ce traume are, ce poa să facă să fie mai fericit. Dacă vorbim de alții e doar ca să spunem ceva rău.

Gata. De fapt voiam sa spun ca am descoperit o serie de chestii la care nu mă așteptam atunci când eram mai tânără (deja nu mai pot să scriu mică) și m-am gândit că dacă oamenii tot sunt așa de hotărâți să se uite la ei înșiși atunci poate ar face bine să o facă cu sinceritate și nu prin prisma normelor sociale (mă rog, nuș dacă sociale e exact cuvântul potrivit).

Chestii care am descoperit că mă stresează:

  1. Să primesc multe mailuri/mesaje/telefoane simultan. Mailurile în general de fapt. Mi-aș desființa mailurile, dar nu e o opțiune.
  2. Termenele limită. Cu precădere cele scurte. Dar termene în general. De orice, nu neapărat de job.
  3. Să cumpăr chestii. Credeam că doar din magazine. Dar nu, și online. De la mâncare până la haine și canapele. Urăsc să cumpăr chestii. Și pachetele. Să primesc pachete. Duamne.
  4. Incertitudinile. Poa să fie cel mai rău lucru din lume, dar aș prefera să îl știu. Mi se pare foarte stresant să nu fiu sigură de ceva.
  5. Aglomeratiile. De la obiecte pana la oameni. Mallurile sunt un cosmar.

Chestii care am descoperit că mă relaxează:

  1. Să mă plimb prin ceva cu pământ și copaci.
  2. Să ascult. Atent. Alți oameni. Vorbind despre ei (încă mi se întâmplă des, da). Îmi tot spune o fată mică cu care vorbesc că se simte prost că numai se descarcă de ale ei când mă sună și eu nu știu cum să îi explic că de fapt nu doar că nu mă deranjează, ci mă și ajută. E plăcut să te preocupi de alți oameni. Reduce stresul. Dacă se întâmplă să ascult un om cu care conversatia este un ocean (trebuie să scriu și despre asta), creierul meu (de fapt nu știu dacă creierul, tot ce sunt eu, cap plus oase și suflet) toarce ca un motan înghețat într-o zi de iarnă băgat în casă lângă o sobă caldă.
  3. Să citesc. Sau să cânt.
  4. Băile calde, da, sunt femeie.
  5. Să o țin pe Sara în bațe (de departe cea mai eficientă metodă).

Chestia ciudată e că dacă m-ai fi întrebat pe la 23 de ani aș fi spus, și chiar credeam, că toate din prima listă sunt printre lucrurile mele preferate. Chestii care mă motivează, energizează. De fapt mi se pare că doar trăiam în imaginea standard a unui om ocupat și adaptat. Nu sunt nici una nici alta, nici acum.

Nuș, mă gândeam că poate v-ar ajuta și pe voi o listă din asta sinceră. Și apoi poate tăiem din ea. Încet încet, că nu e grabă. Și graba mă stresează mai nou, am zis? 🙂

Sacrificii

Standard

Săptămâna trecută (sau acum două săptămâni? Timpul ăsta se grăbește prea tare zilele astea) a fost ziua mamei. Sara mi-a făcut la școală un fel de felicitare tablou (care a fost destul de haioasă pentru că m-a desenat muncind și am o mutră încruntată și niște cifre zburând în jurul meu – foarte accurate).

Paranteză. Neapărat să scriu și despre de ce e nevoie să meargă copiii la școală (și de altfel și de ce e nevoie ca adulții să se întâlnească cu alți oameni, de preferat din cei care le plac). Închidem paranteza.

Mi-a scris și un mesaj, jumătate pe stilul ei (haios și nesiropos, care mi-a topit inima mea mică și neagră) și jumătate influențat de ce scriau probabil copiii din jurul ei (chestie pe care de obicei nu o face, dar acum încearcă să se integreze într-un mediu nou și probabil de asta).

Mă rog. Jumătatea aia care mi s-a părut să nu fie a ei era legată de sacrificiu. Cum că am născut-o, o cresc și merg la munci ca să pun pâinea pe masă gen.

Partea asta mi-a încrețit cuta aia dintre ochi (nu e rid încă pentru că mă încrunt foarte rar).

Nu sunt de părere că mă sacrific (și nici mamele în general) și nici nu intenționez să o fac. Nu aștept recunoștință și nici măcar un pahar de apă la bătrânețe. Nu fac ce fac pentru Sara plângând după alte lucruri pe care nu mai pot sau nu mai am timp să le fac și nici nu o fac ca o investiție pe termen lung (nu renovez case să le  vând, cresc un copil).

Pentru mine să o cresc pe Sara nu e un sacrificiu. E doar ceva normal. Greu uneori? Da. Mă face să renunț la alte lucruri? Posibil, dar sincer abia observ.

Mi se pare că e ca și cum aș spune că e un sacrificiu să respir, să dorm sau să merg. Fix la fel.

Sigur, să respir e consumator de energie. Să pun un pas înaintea altuia necesită o comandă din creier și calorii consumate, care altfel ar fi putut fi folosite să învăț mai repede nuș, o melodie sau să mai citesc o carte. Să dorm e uneori neplăcut, îmi consumă atâta amar de timp din viața asta scurtă.

Dar respiratul, mersul, dormitul și crescutul Sarei sunt activități pe care le fac natural, neforțat și în general neplanificat. Cu Sistemul 1. Dacă nu ați citit cartea aia cu Sistemul 1 și Sistemul 2 vă rog să o citiți ca să pot să scriu aici liniștită că mă înțelegeți :).

Nu mi se pare că am niciun merit că o cresc pe Sara (nici nu înțeleg exact de altfel ce înseamnă crescutul ăsta). Ce înseamnă? Îi fac de mâncare, mă joc cu ea, o trimit la școală, sunt disponibilă pentru asistență la teme dacă dorește și petrec timp cu ea (uneori ne uităm la filme, alteori ne jucăm sau ne plimbăm). Și nu dorm dacă e bolnavă. Dar nu e ca și cum aleg să nu dorm. Nu dorm pentru că nu dorm. Ah da, și îmi fac griji constante pentru ea. Partea cu făcutul de griji oricum e de la mine, nu are legătură cu ea, dacă nu aș avea copil probabil mi-aș face griji că mănâncă oamenii prea multă carne sau ceva.

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Probabil că atunci când Sara va fi mare și cu viața ei iar mie îmi va fi tare dor de ea voi fi nemulțumită că nu mă sună prea rar (știu de pe acum că mă va suna foarte rar, are o aversiune moștenită față de vorbitul la telefon iar la mesaje răspunde doar uneori și după ceva ore bune) și atunci o să pun și eu placa cu vai dar m-am sacrificat să o cresc și acum nu mă bagă în seamă smiorc smiorc. Dar poate nu. After all, în acești 10 ani mi s-a spus foarte des că o să fac A și B când o să ajung la punctul X (de ex. să mă aliniez la gândirea școlii de stat, la sistemul note  + Concursuri Cangur și că nu o să pot să dorm dacă nu ia note mari la școală pentru că tot viitorul ei depinde de asta; I don’t. și am fix aceeași părere despre sistemul educațional din România ca atunci când eram copil: dezastru absolut).

Deocamdată însă, nu cred că merit nimic de ziua mamei și nici vreo apreciere în general legată de treaba asta. Nu mai mare decât că nuș, am părul șaten cu niște fire albe în el. Nu ține de mine.

Mai degrabă e un sacrificiu să citesc sau să ascult muzică decât să o cresc pe ea (pentru că nici literele nici notele nu sunt pe Sistemul 1, pot să trăiesc liniștită ani după ani fără ele, poate mai tristă, sigur, dar tot funcționând normal, cum o fac atâția alți oameni).

Mă simt destul de des însă vinovată pentru multe alte lucruri pe care nu le fac cu Sara (dar despre asta altă dată, și așa am scris prea mult).

Deci. Fără sacrificii. Nu îmi plac. Deloc. Aș interzice cuvântul ăsta alături de trebuie. Poate chiar pe primul loc.

Niciodată dar niciodată când iubești un om (în cazul de față propriul copil, dragoste care da, nu se pre compară cu nimic altceva) nu e un sacrificiu. Zău.

Schimbări

Standard

S-a întâmplat că perioada asta am petrecut mult mai mult timp decât de obicei vorbind cu oameni. Și vechi, și noi. Întotdeauna îmi place să fac asta, doar că acum a fost o aliniere de planete și s-a întâmplat și mult mai des și mult mai lung decât de obicei. Din aproape fiecare conversație mi-a rămas câte o idee în cap, doar că uneori e mai greu să nu fiu leneșă și chiar să le scot de acolo. Suntem (și) oamenii cu care vorbim (alături de cărți și filme și orice ne înghite timpul și atenția). 🙂

Dar asta de azi chiar vreau să o scot că nu mi-ar plăcea să rămână înțepenită acolo. So un om drag mie m-a întrebat dacă am senzația că nu mă ascultă atunci când îi povestesc ceva că i-au spus asta vreo 2 muieri (sorry, nu pot să le zic altfel :P).

Și i-am zis că nu, ba dimpotrivă, în unele din cele mai grele momente din viața mea (nu că aș fi avut o viață extrem de grea, dimpotrivă, mă consider un copil râzgâiat al vremurilor ăstea) a fost tot timpul acolo lângă mine. Nu făcând ceva măreț sau arătându-mi calea spre lumină, ci doar ascultându-mă.

Mi se pare că deseori oamenii au așteptări de la alți oameni. Despre cum ar trebui să se comporte alți oameni cu noi. Și când nu primim comportamentul din capul nostru suntem extrem de șocați și supărați. Ne simțim nedreptățiți pentru că nu primim ceva ce ni se cuvine.

Eu n-am văzut niciodată relațiile dintre oameni așa (sau de fapt dracu știe dacă niciodată, am o falsă impresie despre cum funcționa creierul meu acum 20j de ani). Dar nu le mai văd acum.

Mie mi se pare că doi prieteni sau doi oameni între care există sentimente de (urăsc limba română că nu e un cuvânt potrivit) deeeeeeeeee bine pentru celălalt. Știi? Când vrei ca altcuiva să îi fie bine. Așa. Deci mi se pare că relația dintre doi oameni între care plutește sentimentul ăsta de bine e maleabilă, imprevizibilă și perfect incontrolabilă.

Ca două linii. 🙂

Și liniile astea uneori merg împreună, în paralel, aproape una de alta (când cei doi oameni au interese și preocupări comune). Alteori se despart, din diverse motive (fie fizice, fie legate de aceleași preocupări care nu mai sunt aceleași no matter what). Uneori nu se mai întâlnesc niciodată oricât de tare s-ar strădui proprietarii să le schimbe cursul. Uneori, doar poate, cine știe, poate chiar formează o singură linie.

Mă enervează deci așteptările. Nu mă aștept la absolut nimic de la niciunul din oamenii din bulă. Dacă se întâmplă să avem chef în același timp să fim împreună sau să ne sunăm mă bucur. Dacă ei vor asta atunci când eu nu am chef, nu mă simt vinovată. Dacă eu vreau asta atunci când ei nu au chef, mă simt uneori tristă, dar nu nedreptățită (și eventual mi se pare și că sunt și puțin egoistă). Și mă bucur cu atât mai mult când ne regăsim în același Univers. 🙂

La fel, am oameni cu care se întâmplă să nu ne fi văzut de mult timp. Semințe de exemplu. Nu ne-am văzut de două vieți. Dar îmi e dragă în continuare. Nimic din ce ar face ea în viitor sau cât de rar ne-am vedea nu va schimba niciodată faptul că eu am decis din cine știe ce motive (nici eu nu știu și nu avem cum, chimie, gene, mediu, naiba știe) că îmi place de ea și că o vreme liniile noastre au mers împreună. Am dat-o pe ea ca exemplu (deși cu siguranță nu e singura) că i-am scris chestia asta recent și m-a certat că i-o spun prea rar (i-am reamintit că i-am spus-o și față în față, dar s-a alintat și a zis că nu e suficient). Deci am zis să o scriu chiar aici, de față cu toată lumea (tocmai pentru că nu se aștepta), o găleată mare, să îi ajungă mult timp.

Mi se încolăcește de multă vreme ideea asta în creier. Nu știu dacă cel mai mare rău (acum mi se pare un rău destul de mare, dar posibil doar pentru că petrec timp cu ideea asta de ceva vreme) dar cu siguranță e rău să încercăm să influențăm, să schimbăm alți oameni prin ceea ce spunem noi, prin ceea ce credem noi în momentul T1 că e dezirabil. A face altcuiva bine prin prisma ideilor proprii (indiferent cât de bullet proof ar părea) e eronat. Marx much?

Am senzația că lumea ar fi un loc teribil dacă toți am încerca să schimbăm oamenii în versiunea noastră de bine și un loc mult mai bun dacă am înceta complet să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți în cel mai mic fel.

Oricum e infinit mai greu să schimbi la tine cel mai mic lucru decât să ai pretenția de la ceilalți să se schimbe radical (asta din urmă e tot timpul perfect rezonabil, doar ei sunt greșiți conform părerilor noastre actuale).

Începuturi

Standard

Cred că am mai scris pe aici că îmi plac începuturile. Mă topesc după ele. Când te apuci de o carte nouă care îți place, la filme întotdeauna uit finalul dar niciodată începutul, să înveți un cântec nou sau o chestie nouă în general (și acuma îmi amintesc că m-am simțit stăpâna lumii când nu am  mai căzut non-stop cu placa), când mobilezi casa ta sau când hotărăști să faci un copil, și, desigur, începuturile unei viitoare iubiri mari.

Atât că de fapt de fiecare dată când spuneam că îmi plac începuturile  eram deja cu mult trecută de ele. Întâmplător, acum mă aflu în mijlocul unui început.

Și se pare că am omis sau am îngropat în inconștient faptul că începuturile sunt și:

  • Grele
  • Frustrante
  • Enervante
  • Dătătoare de dureri de cap (sau plânsete, pentru aceia dintre voi care practică acest sport, eu lăcrimez la filme și cărți sau dacă văd un om amărât, în rest nu prea. Ultima oara am plâns in 2018 si înainte de asta in 2016)
  • Interminabile
  • Lipsite de speranță
  • Anxioase (at least)

Toate chestii pe care le experimentez în această perioadă. Dar știu, știu, că va veni și momentul când toate cele de mai sus vor dispărea și o să pun picioarele sus pe o măsuță joasă din sufragerie, cu un pahar de oh well cola, dar hai, poate bere în mână și o să zic: gata? Asta a fost tot? Dar abia mă obișnuisem, mai vreau, ce fac acum cu viața mea cu atâta spațiu în ea? Mă rog, minus ultima parte, îmi e dor să scriu și să citesc (mai mult) și să învăț note.

Voi, ce mai faceți, ce mai ziceți, cum e 2021? 🙂

PS. Tot zâmbesc în fiecare zi și nu renunț ever, nuș dacă reiese din articol. 😛

What is

Standard

Dragoste sau iubire sunt cuvinte mult prea uzate, seamănă rău cu niște haine vechi (parcă chiar miros puțin a naftalină) de care noi, ăștia mai urâcioși din fire ne ferim cu încăpățânare. De altfel și mi s-a parut ciudat să mi se spună ca atare, chiar în clipele alea de iubire de cățeluș prin care trecem cu toții când ne îndrăgostim, doar pentru că nu mi s-a părut necesar. Dar dragostea nu e doar sentimenul ăla de la începutul unei relații și e și incorect pentru ea și pentru noi să o privim doar cu lentile astea.

Deci azi, de Crăciun, aș vrea să-i dau iubirii ce e al ei și să scriu negru pe alb că fără ea niciun om nu poate trăi. Dar mențin că nu se referă strict la iubirea dintre cearceafuri dintre un bărbat și o femeie (nu că ar fi ceva rău cu forma aia), doar că nu se limitează la asta. Habar n-am dacă e siropos, și de fapt nici nu mă interesează dacă e.

  1. un telefon de la un prieten care te sună când are ceva pe suflet și vrea doar să îți audă vocea
  2. o prietenă care îți caută printre 30j de mii de anunțuri unul care ți se potrivește ție
  3. un tablou albastru cu pisică și pian pictat e cea mai creață și mai bună spridușă, tablou care va călători cu mine mii de km pentru încă o viață
  4. cele 6 ore de pândit carnea la garniță pe care le împarți cu cea mai mică mătușă din Univers
  5. să pun globuri în pom cu Sara
  6. să citim la infinit (Sara și cu mine) regulile de la Dungeons and Dragons și tot să nu înțelegm cum dracu se joacă, deci îl așteptăm pe Andrei să le citească el și să ne învețe
  7. să împachetezi cadouri în hârtie lucioasă
  8. drumul spre țară, chiar dacă e aglomerat rău. Simplul fapt că mergi încet spre locurile și oamenii pe care îi iubești și care te așteaptă e suficient
  9. jocuri în jurul mesei pătrate din bucătărie, în miros de sarmale
  10. plimbarea zilnică prin sau pe lângă pădure, cu Sara și cățeii, în care toți aleargă bezmetic și haotic, în care nasurile îngheață și suntem puțin fericiți
  11. să îți iasă jumări bune deși tu nu mănânci doar pentru că știi că le faci pentru oameni cărora le plac
  12. să citim fiecare câte o carte, răzlețiți prin diverse colțuri de casă caldă
  13. un semn pe care îl aștepți de mult timp, fără să îl aștepți și fără să crezi în semne

Și aș putea continua la infinit, dar mi se spune că 13 e un număr norocos. Uităm, poate, să vedem câte bucurii există printre milioane de fragmente mici de viață. Ca cele de mai sus. Suntem norocoși. 

Acceptabil

Standard

Mi-a scris o tanti de la buro saptamana trecuta de ceva ca e inacceptabil. Mi-am ridicat o spranceana la cuvantul asta, ca trebuia sa fim colaboratori prietenosi nu pe pozitii de razboi. Cand imi zice cineva ca e ceva inacceptabil am o tendinta masiva sa fac fix acel lucru. Nus de ce oamenii cred ca obtin mai mult cu amenintari decat cu vorba buna. La mine functioneaza intotdeauna mult mai bine cea din urma. Inacceptabil. Ce cuvant prostut. Insa imi vine si mie in cap, poate de la tanti aia mi se trage, cine stie.

Estimam acum ceva vreme felul in care e impartit timpul meu: https://sleepy00.com/2017/06/15/lost-in-translation/.

Cam asa e standard. In mod obisnuit, maxim 13% din timpul meu e ocupat cu categoria Diverse (chestii practice, care tin de viata de oama: facturi, birocratie, rate sau rati, chestii de le fac oamenii mari si seriosi). Acceptabil. Restul e ocupat de timp cu oamenii pe care ii iubesc (familie, prieteni) si visat la bec aka chestii absolut inutile pe termen scurt cel putin (gandit, citit, cantat, ascultat). Cam asta e viata mea si imi place asa.

Momentan cred ca undeva la 85% din timpul meu e ocupat cu categoria diverse. Diverse rahaturi pe care le am de facut. Si in restul se ingramadesc familia, prietenii si ganditul la bec. Dumica am fugit pana in celalalt capat de Bucuresti sa vad cea mai mica si mai draga prietena de-ale mele si mi-e si acum ciuda ca am putut sa stau cu ea doar o ora. Ma rog, si de as fi stat 100 tot nu mi-ar fi ajuns. Dar sa revenim. Ceea ce ma enerveaza de mor, dar de mor, e sa nu am timp de chestiile mele inutile. Mi se pare, asa cum spunea cucoana aia, inacceptabil. Ieri imi zicea un amic ca si viata lui e undeva pe acolo dar el a ajuns la concluzia ca e de acceptat si acuma ii ok. Inteleg rational ca abordarea e de urmat dar jur ca nu pot. Sau pot, ca de fapt asta fac, dar tot nu vreau. Deci daca, pe termen lung viata mea ar ramane in categoria 85% diverse practice si patrate si plicticoase si doar 15% chestii inutile care imi plac si care ma fac oamă mi-as da demisia. Nus frate, as pleca in lume sa traiesc intr-un cort. Urasc sa fac chestii necesare, hartii oficiale si neoficiale, plati si formulare, sa ma gandesc la ce mananc maine si ce mai am de platit. Toate astea ar trebui sa fie pe System 1, ala automat si sa nu necesite niciodata gandire propriu-zisa. Nu sunt facuta pentru aspectele astea practice ale vietii, aproape 40j de ani si tot nu stiu sau nu vreau sa ma fac om mare. Raman un copil batran.  

Accept pe termen scurt ca asta e, n-am de ales, rezistam cu gandul la recompensa pe termen lung, dar as vrea sa ne intelegem draga viata ca daca vrei sa mai continuam impreuna e doar temporar. Vreau inapoi la un fotoliu gras si o patura moale si timp ce miroase de la o posta a lene in care ascult frunzele cum cad cu oameni dragi pe langa noi. Cer gri, ploaie sau ninsoare, pricioare inghetate, pana si pe acest virusache tembelache le accept, dar nu si sa fiu cotropita iremediabil de chestii patrate si plicticoase.

Voi ce faceti? Vine Craciunul? 🙂

Taxi driver

Standard

Îmi place să merg cu taxi. Probabil unde merg foarte rar, și pe distanțe mari (de obicei la aeroport sau la ceva service unde îmi repar mașina). Îmi place pencă fie Uber (unde șoferii iau note) sau Taxi X din București, nenii care mă duc la destinația Z se apucă să povestească, iar mie îmi place să ascult, mă relaxează mai mult ca aplicația Calm din telefon 🙂

Ultimul nene avea peste 80 de ani, și era terapeut din acela energetic. Avea două flacoane de substanțe luate de la farmacie cu care se trata de Covid (am uitat ce erau, deși mi-a spus). Era un tratament aprobat în Columbia despre care OMS și Guvernul RO nu voiau să ne spună de el pentru că nu s-ar mai fi vândut noul vaccin. Mi-am propus să caut tratamentul din Columbia doar ca să nu mă mustre conștiința după că am respins automat ce credea el fiincă mie mi se părea o prostie, dar nu am mai apucat. Nu îi era deci frică să facă Uber, pentru că se proteja de Covid. Drumul meu de 40 de minute până la service a durat peste o oră, pentru că a ignorat cu desăvârșire toate rutele propose de Waze și a mers pe unde știa el, pe unde era blocaj total. Nu m-a deranjat (deși mă enervează să fac oamenii să aștepte după mine), m-a făcut să zâmbesc când mi-a spus că e tot timpul curios și caută să citească lucruri, și chiar dacă citește ceva pe internet, verifică din mai multe surse.  Nu i se părea Coviduțul foarte periculos, dar a fost de acord că e foarte contagios și ar muri mulți oameni. Mai mult decât am obținut de la șoferul anterior.

Șoferul anterior era cam de o seamă cu mine și de altfel avea o fetiță și ea de o seamă cu Sara. Maică-sa (a lui deci nu mama fetiței, respectiv nevasta) îl bătea la cap să mai facă unul, dar el nu voia, abia reușeau să se descurce cu banii și așa. Soția muncea și ea, recepționistă la ceva companie, și tot degeaba. Mai credea că virusache e fabricat și o conspiație mondială să reducă nr. populației îmbătrânite, problemă globală pe care toate lumea o cunoaște de altfel, deci era evident și automat că de acolo ni se trage cu coviduțul. Nu mi-a spus dacă intenționa să voteze cu (h)AUR.

Cel de dinainte, tot șofer de Uber, avea două facultăți, lucrase ceva în cercetare dar se închisese laboratorul din țara unde era înainte și acum se mutase aici. Vorbea și 3 limbi străine, din care franceza clar mai bine ca mine, după 12 ani de toceală (trăiască Madam T. din liceu care ne-a terorizat și cu care am uitat și bruma de o știam dn generală).

Nu îi contrazic pe nenii care mă plimbă prin oraș când nu sunt de acord cu ei și nici nu le spun când mă impresionează, doar îmi place să îi ascult. Și, de altfel, prietenul meu L. face momentan chestia asta în paralel cu o afacere de mobilă, undeva în Anglia. Prietenul meu L. care e unul din cei mai deștepți tipi pe care îi știu (deși nu iubește cărțile, snif), care era mai bun ca mine la mate în generală (și eu eram destul de okish zău), deși și el, ca și mine, nu făcea deloc probleme în timpul liber (spre deosebire de colega A. care ne bătea la toate Olimpiadele, dar care și prefera să facă exerciții în loc să bată ca noi mingea prin spatele blocurilor minuscule și verzi, chiar nu erau gri, din Motru). El se mai jăluiește uneori că face Uber și eu îi mai spun uneori că e prostănac (doar pentru că se jeluiește de asta, e complet irelevant ce muncim azi sau mâine, e doar o muncă și el tot deștept și haios rămâne cum aș rămâne și eu mâine 😛 dacă m-aș hotărî să îmi dau demisia din toate joburile și să mă duc la țară să cresc nuci-idee care de altfel mi se pare din ce în ce mai atrăgătoare, în pofida dezastrului financiar conex implicit).

Dar de fapt mă gândeam că ocaziile astea în care intrăm în contact cu alți oameni, care nu sunt cei din bulă, sunt din ce în ce mai rare. Ne adâncim în opinii proprii confirmate de algoritmurile lui Zuck zi după zi după zi. Și în pandemia asta nici nu știu cum să scăpăm. Dar uite, mă gândeam să mă înscriu într-un club de carte. După care mi-am dat seama că să vorbești cu străini despre cărțile pe care le iubești e o prostie (pot să vorbesc cu doar cei foarte puțin aleși :P) despre cărțile mele, deci nu o să mă duc nici acolo.

Mvoi? Cum ieșiți din bulă? Cum vă asigurați că sunteți expuși la idei contrare celor pe care le aveți deja? Și dacă nu o faceți, sau nu vă preocupă asta, nu vi se pare ceva teribil de îngrijorător, mai rău de 10 mii ca virusachele? Or is it just me, again? 🙂

Geeking out despre vaccinul Pfizer

Standard

M-a întrebat colega mea de bancă acum vreo 3 zile cum funcționează vaccinul ăsta.

Și mi-am dat seama că habar nu am. Oricum îmi planificasem să mă uit la el cu lupa mea, dar haos bahaos momentan în viața mea, brief, deși sună de căcat, e adevărat, n-am avut timp (plus că îmi imaginam că mai e vreme să mă gândesc la subiect că nu e gata mâine).

Nu mai am, se pare, colegii mei deja discutau despre mâini crescute în plus.

Deci mi-am făcut timp din nimic și m-am apucat să citesc (și să ascult) tot despre Vaccinul Pfizer (nu citesc presă (nici de la instituții publice gen Guvern, Comisie, extrem de rar WHO, mai ales după cum au gestionat comunicarea pe criza asta), în afară de comunicatul Pfizer, toate cele de mai jos sunt din studii și ascultat specialiști în domeniu. Americani, nu români, că la noi nu mă uit la TV și nici nu citesc ziare). Vă spun și vouă ce am aflat eu, cu mențiunea (ovioasă) că nu sunt doctor și nu dau sfaturi (în general de altfel, mi se pare o tâmpenie). Scriu pentru cei care nu obțin aceeași dopamină ca mine din cititul de chestii medicale și pentru că m-au întrebat fetele ce am găsit. Îi cam greu acuma să fac ordine ca un amestec în tărtăcuță, dar o să încerc. Întrebările de mai jos sunt fix cele prin care am mers eu, deci nu vă simțiți insultați, e doar ce mi-a trecut mie prin cap.

  1. Ce vaccin e ăsta? E din ăla care bagă o bucățică de virus în tine, cum știam eu că se fac vaccinurile?

Nu. E un vaccin bazat pe acid ribonucleic mesager (mARN). Care nu e ADN, deci nu vă cresc mâini în plus, nu afectează genomul în niciun fel.

2. Ceeeee ziceai că face vaccinul ăsta mai precis?

Păi imaginați-vă o armată de ostași care caută un criminal într-un oraș. Deși sunt răspândiți peste tot, nu reușesc să îl prindă. mARN e ca o mașină cu o poză uriașă cu băiatul rău pe ea, care se plimbă prin oraș astfel încât vrednicii ostași (sistemul imunitar) să îl recunoască când îl văd și să știe ce să facă să îl distrugă (vaccinul afectează sistemul de prindere a virusului de celule, faimoasa coroană cu țepi).

3. Dar herp derp vaccinurile celelalte au durat 15 ani să se dezvolte, și ăsta doar un an, deci e de căcat.

Motivul pentru care vaccinurile durează în mod normal 15 ani e că îți trebuie vreun miliard de dolari să faci unul și companiile farmaceutice înaintează extrem de precaut ca să nu facă erori (dacă ajung în faza 3 cu un vaccin care nu funcționează, atunci pierd zeci, poate sute de milioane de dolari). Păi atât! s-au făcut erori dacă a mers atât de repede! Nu. Guvernele au pompat bani în companiile dezvoltatoare (practic permițându-le să se miște mult mai rapid decât de obicei). În cazul de față, Guvernele au zis: băieți, dați-I bice, dacă ajungeți în faza 3 și vaccinul nu merge plătim noi nota. Dar da, e o perioadă extrem de scurtă și e sincer impresionant că au reușit atât de repede. În martie, când a apărut eu ziceam că nicio șansă la vreun vaccin anul ăsta. I was wrong. Și de altfel îmi place când greșesc.

4. Dar efectele adverse?

Păi cu crescutul membrelor în plus am stabilit. În rest, realmente vorbind, e devreme să fim siguri de ceva. Pe măsură ce trec zilele și pe măsură ce începe vaccinarea o să putem fi mai siguri. În plus, deși am studiat tot protocolul https://pfe-pfizercom-d8-prod.s3.amazonaws.com/2020-11/C4591001_Clinical_Protocol_Nov2020.pdf după care au lucrat băieții, datele date nu sunt available (sau nu le-am găsit eu, dar dacă le aveți voi, send și la mine, deși sunt aproape sigură că nu sunt). Adică acuma știm doar ce au zis ăștia de la Pfeizer că o să facă și în ce condiții îl declară sigur (ceea ce am studiat, e ok). Dar nu știm exact exact datele din spate. Adică câți au avut efecte adverse minore, medii și severe, din ce categorii de vârstă, cu ce comorbidități etc.

5. Și totuși, cât de eficient e?

Ultimele date zic 95%. E puțin, e mult? E foarte bine. FDA (structura americană care verifică medicamentele și vaccinurile nou propuse) cere un prag minim de 50%. Ăsta are 95. Deci îi cam foarte bine. E însă posibil să scadă eficiența (de fapt aș zice chiar probabil, o dată intrat la scară largă), dar chiar dacă scade, acum e atât de sus încât putem să spunem că e ok și dacă mai scade puțin (ca termen de comparație, eficiența vaccinului pentru rotavirus e între 70 și 90%). Studiul Pfizer e făcut pe 40.000 de oameni. Iar, e mult, e puțin? E bine. Cifra minimă e de 10.000, la vaccinul de rotavirus au fost 70.000 de copii (tot zic de rotavirus că ăsta e un vaccin opțional pe care l-au făcut mulți părinți copiilor lor). 40.000 îi decent. Ăștia 40j de mii au fost împărțiți în două (juma au primit apă cu sare, juma au primit vaccinul, inițial în diferite doze, în faza III toți la fel). Apoi i-au lăsat în libertate, ca să zic așa, și 164 au luat coviduț. E puțin 164? Măi, nu e grozav, minimul cerut e 150, dar numărul o să crească pe măsură ce trec zilele și o să ne mai dispară aburul de pe lentile.

Cam în etapa asta mi-a trecut prin cap să mă uit la alte vaccinuri similare după efecte adverse la alte vaccinuri care folosesc mARN, dar nu sunt. Ăsta e primul vaccin cu mARN. Deci again, pe scurt, nu știm, la ora actuală ne bazăm pe date pe care noi personal nu le-am văzut (le văd ăia de aprobă vaccinul și oricum știu mai bine decât noi cu ce se mâncă treaba, dar eu tot aș vrea să le văd). Și înțeleg că vaccinurile de acest tip sunt asociate cu inflamațiile (dar nu îmi e clar de care, ce cum, deci, again, e pur speculativ). Asta ar mai trebui să mă mai duc să sap puțin.

În general, înțeleg că dacă e să apară un efect advers sever, apare cam în 2 luni (din experiența noastră cu vaccinurile anterioare), deci până la momentul în care noi vom fi vaccinați, vom ști cât de cât cum stă treaba.

6.Altceva?

Ar mai fi ceva. Vaccinul ăsta de la Pfizer trebuie transportat la -70 grade Celsius. În frigider poate sta maxim o zi. Știind cum merg treburile în țara asta, chestia de care îmi fac, personal, ceva mai multe griji momentan, e modalitatea asta de transport și stocare la noi. Deci înainte de a accepta să îmi bage acul în braț (în braț se face), m-aș asigura cât de bine pot că e transportat și stocat corespunzător. Ar fi util ca presa să facă ceva valuri pe tema asta. Ideea e că mARN e o moleculă extrem extrem de instabilă (hence transportatul la -70) și dacă îl faci cu o doză nepăstrată corespunzător îl faci fix degeaba. Iar dacă mă gândesc la posibilitatea ca asta să se întâmple pe scară largă, iar oamenii să se simtă protejați când de fapt sunt vulnerbaili (mai ales cei în pericol de moarte) mă apucă amețeala.

7.Eu m-aș vaccina?

Cred cu tărie că ordinea vaccinării trebuie și poate fi doar populația cu risc crescut (80+, 70+, medicii și asociații, comorbidități). Orice altă ordine e exclusă, incorectă și imorală.

Deci eu personal mă voi vaccina undeva în ultimele valuri. Și da, mă voi vaccina atunci, în funcție însă de datele pe care le voi ști până la acel moment.

Le-aș recomanda alor mei să se vaccineze? Da. În valul doi. Abia fac/au făcut 65 și nu au comorbidități.

Cred că pentru cei cu grad ridicat de risc e cazul de vaccinare în tura 1. Dacă aș fi în locul lor, eu una aș face-o.

Aș vaccina-o pe Sara? Nu. Nu încă. Studiul e făcut pe 18 +, apoi au scăzut la 16 și ulterior la 12 ani (și doar outside Europe, la noi nu ai voie să participi la studii de gen sub 18 ani).

8. Când obțin protecția și cât durează?

La 28 de zile după prima doză (7 zile după doza 2). Cam 3 săptămâni după orice test va ieși pozitiv. Asta înseamnă că mă pot îmbolnăvi de Covid de la vaccin? Nu. E fix ca și cum ai spune că te-a ucis un criminal desenat cu creionul. Cât durează? Well, asta nu știm. Vom vedea. Worst case scenario, va trebui să reluăm vaccinarea. Nu mi se pare o tragedie. Estimările de acum (dar nu e nimic sigur), sunt undeva la măcar 2 ani să avem imunitate. După 2 ani, e posibil ca virusul să sufere o schimbare atât de mare încât să nu mai poată fi recunoscut după poza de i-am făcut-o la vaccinul ăsta. Dar asta s-ar putea întâmpla și peste 1 lună sau, poate, dacă avem noroc, niciodată. Până acum, de când l-au descifrat nu s-a schimbat semnificativ.

9. Când se obține o protecție suficientă ca să putem renunța la măști și să ne întoarcem la viața reală?

Greu de spus. Vaccinul nu poat fi produs mâine în 8 miliarde de doze. Chiar și cu imunizarea extrem de extinsă la pojar, tot mai există outbreaks. Deci cel mai devreme, și doar dacă ne vaccinăm cu elan, 2022.

10.Alte vaccinuri.

Sunt și alte vaccinuri în dezvoltare. Moderna (tot mARN) cel mai dezvoltat după Pfizer și câteva după metodele clasice. Dacă până va ajunge rândul meu la vaccinat vor fi disponibile și alea care merg pe principiul clasic, cred că aș înclina totuși spre alea, pentru că știu deja cum funcționează, la ce efecte adverse mă pot aștepta etc. Mai multe certitudini. Dar dacă nu, mă voi vaccina și cu Pfizer.

11.Dar stai, nu ziceai că nu ți-e frică de Covid? De ce naiba te vaccinezi?

Ba da, ziceam la sfârșitul lui februarie că nu mi-e frică de virus. Și cred că am nimerit-o în februarie, nu e un virus așa de letal cum se credea inițial.

Însă față de ce date aveam la final de februarie, acum știm că virusul chiar în formele lui ușoare poate avea efecte nasoale pe termen lung pe care nu le înțelegem încă (inclusiv la copii, despre care credeam ințial că sunt relativ safe).

Trecând însă și peste asta (pentru că e încă neclar), chiar cu cea mai optimistă rată de mortalitate din cărți, dacă n-am face nimic, dacă am ieși din casă când suntem suspecți că avem COVID, ar muri minim minimorum 16 milioane de oameni. Doar tura asta, că, după cum spuneam, e posibil să se schimbe și să o luăm de la capăt (comparați cifra asta cu celelalte cauze de mortalitate, nu cum circulau graficele alea tâmpe pe net cu morțile actuale vs. alte cauze de mortalitate). Pe lângă ăștia 16 milioane ar mai fi încă pe puțin atâția. Celelalte milioane de oameni care nu au paturi la ATI cu alte boli decât covid. Și încă câteva zeci de milioane care au nevoie de doctori la care nu mai au acces. Pentru toate astea, oricât de înjurate ar fi, Guvernele trebuie să ia măsuri. Să măști, să lockdown, să restricționeze circulația între țări.

Cam asta. De știti altele sau găsiți greșeli în cele de mai sus, do tell.

PS. Nu în ultimul rând, m-aș vaccina pentru că vreau să pot să îmbrățișez un prieten când ne revedem după ceva timp. Și vreau să văd zâmbetele care îmi plac, nu să mi le imaginez. Îmi e dor rău de ambele. 🙂

Despre nimic

Standard

După un maraton de filme de Crăciun în weekend, desene infinite (chiar sunt curioasă, alor voștri le place în continuare să deseneze la aproape 10 ani?), mâncare făcută-n casă și zeci de pagini înghițite (also ceva jocuri pe telefon, recunoaștem), Sara mă întreabă aseară, din senin: tu crezi în Rai și Iad?

Acuma, ea știe ce cred eu și mai știe și ce părere am eu despre întrebările astea: Mama, dar nu cred că e important ce cred eu, cred că tu ești tu și va trebui să descoperi, să afli în ce crezi tu.

Ea zice repede: Păi eu știu ce cred eu: nu există Rai sau Iad, cred că murim și atât, dar oamenilor le place să creadă în ele, să își imagineze că ei sunt buni și că vor ajunge în Rai dacă respectă o rețetă în timp ce dușmanii lor vor ajunge în Iad pentru că sunt răi. Atâta că oamenii sunt buni și răi și nu au cum să zică de cei răi că sunt răi și ei că sunt buni pentru că fiecare se crede bun și pe alții răi. Dar așa le e mai ușor să trăiască. Plus că poate chiar încearcă să fie mai buni.

Deși m-am gândit intensiv la moarte începând cu vârsta de 6 ani (sau pe acolo), nu cred că eu aș fi reușit să debitez cele de mai sus la 10 ani, și în pofida orelor săptămânale de religie. Și nici la 12, după ce am citit Biblia, și nici probabil la 20 (când deja se întâmplase atâta viață că mă prefăceam că nu mai gândesc).

I-am zis și ei, că nu știu cum și de unde se gândește așa, iar mâța a ridicat din umeri: – Păi doar ai spus-o și tu de atâtea ori, probabil genele.

În continuare mi se pare prematur să se hotărască la milimetru despre religie, și de altfel sper să mai caute informații și să nu plaseze subiectul în categoria încheiat, mai periculos decât să crezi în ceva ce poate e greșit mi se pare să fii absolut sigur de ceva (nu prea cred că putem fi absolut siguri de nimic).

Dar overall, mi s-a părut ok și sunt de acord cu Sara în câteva din cele ce a spus mai sus. Întâi că oamenii sunt buni și răi. Mi se pare foarte important că a sesizat nuanța asta, cu atât mai mult cu cât citește enorm, iar cărțile (dacă nu citești nuș, psihologie și filosofie sau știință ci ficțiune, mai ales cea scrisă pentru vârsta de 12 ani or so) au tendința să împartă personajele în eroi și răufăcători. Dar oamenii sunt și una și alta și în același timp niciuna. Nu ne încadrăm la extreme și în fiecare din noi se află și alb și negru. Cum spuneam, mie mi-a luat mult mai mult timp să mă obișnuiesc cu realitatea (cred că la peste 20 de ani am acceptat că noi voi întâlni și pace personaje monocrome în realitate). Apoi, că a arătat înțelegere pentru oamenii care nu cred în ce crede ea. Marea majoritate a oamenilor nu fac asta (ci sunt, mai degrabă judgmental și îi încadrează în categoria EI vs. NOI pe cei care au credințe sau păreri contrare celor proprii). Iar nu în ultimul rând, că religia e doar o modalitate prin care oamenii încearcă să devină mai buni, chestie care, de altfel, nu e deloc rea (Tolstoi a scris pe sfârșitul vieții un eseu în care explica în linii asemănătoare decizia lui de a deveni credincios și de a merge la biserică în fiecare duminică, pe care Sara ovios nu l-a citit încă deci nu l-a plagiat, dar sper să îl citească someday).

Și trecând peste cele de mai sus, mă gândeam că de multe ori aduții presupun că viața interioară a copiilor e rezumată la ce mănânc la desert și de ce nu am voie mai mult pe calculator, dar în realitate, nuș, cel puțin a unora e mult mai complexă. Eu am onoarea, la dracu, că nuș cum să scriu altfel, ca Sara să mă lase uneori să intru în capul ei (și de la ea, și de la alții, că tot vorbeam tura trecută de cadouri, mi se pare cel mai important lucru pe care îl poți primi, o poartă deschisă spre nuș, minte sau suflet sau ambele). Deși, în același timp, mă ceartă uneori: nu îmi mai citi gândurile. E ok, are dreptul la ambele 😊.

O să mă mai gândesc însă cum aș putea să o ajut să mai sculpteze ideile de mai sus (cred că trebuie cercetate în continuare, după cum spuneam). Deși povestioare din Biblie a citit, de Eliade n-aș zice că e taman pregătită. Dar cu timpul, va fi, sper de altfel să îl descopere singură (oare mai e La țigănci în programă? Cred că e singura carte din programa de liceu pe care am citit-o, din simplul motiv că o citisem înainte să ajungem la ea, restul chestiilor nu s-au pupat cu lista mea de lecturi).

A iesit prea serios? La dracu, nu voiam, doar voiam să pun un asterix undeva, să țin minte, că omușorii ăștia mici sunt infiniți și complecși și minuni ambulante și universuri complete chiar dacă nu iau foarte bine la testul țâșpe de la mate (habar n-am ce notă a luat în testele la mate) și chiar dacă cască la științele naturii sau cum le zice când studiează confluența (kid u not, chiar studiează confluența într-a 3-a). Și că nuș, ar trebui să le oferim mai multe șanse să împartă cu noi gânduri (peștișori, poate vă povestesc o dată de ce când spun gânduri imaginea din capul meu e cea a unor peștișori). 😊