O specie diferită

Standard

Sunt într-o deplasare de scârbici unde temperatura e sub 10 grade. Posed căciulă, fular și mai multe perechi de mânuși. Pe sub pantalonii băgați în bocanci port first layer-ul de snowboard. Winter is clearly coming, dar eu încă cred în vară.

Nu asta m-a făcut să scriu acum, seara, întinsă pe cearceafurile de hotel. M-a amuzat un nene. La minunatul job, mă văd în deplasări cam cu aceeași turmă de oameni. Mulți mulți ani i-am ignorat pe toți. Acum vreo mm 3 ani m-am împrietenit cu o fată care croșetează la întâlnirile noastre, chestie care mi se pare cea mai bună chestie pe care am văzut-o vreodată la întâlnire. Cea de-a doua persoană pe care o recunosc (pe restul jur că nu, deși știu că i-am mai văzut) e un nene tătăiță așa care are un ochi albastru mai mic decât celălalt ochi albastru și se îmbracă întotdeauna serios în jumătatea de sus (sacou și cămașă) și neserios în jumătatea de jos (adidași și blugi). Ambii mi se par, nu neg, poate influențată de ciudățenia lor, umpic mai inteligenți decât ceilalți și îi consider aliați de nădejde în diversele bătălii purtate pe câmpul de luptă.

La ultima întâlnire au zis că să ne vedem să mâncăm ceva seara data viitoare când ne nimerim împreună în același oraș. Mbine, am zis (întotdeauna întâlnirile viitoare par o idee bună). În ziua cu pricina am tot căutat scuze ca să evit reuniunea, dar n-am reușit să găsesc. M-am consolat cu ideea că o să fim doar câteva persoane (mai era invitată o persoană în afară de noi trei). Well, în loc de o cină cu fata cu andrelele și nenea cu ochii albaștri inegali m-am trezit la o masă cu 12 persoane. Trec peste cum a fost, că doar ne cunoaștem și știm că a fost îngrozitor. Dar sigur că am discutat cu colegul din dreapta, cu colega din stânga, am complimentat poze cu copii, am întrebat ce mai fac pisicile șamd.

A doua zi turma extinsă de uameni în care mă aflam a decis că cine vrea poate merge la o cină împreună (deci deja a doua, în două seri consecutive). Erau deja vreo 20 pe listă când nenea tătăiță a venit să mă întrebe dacă vin și eu. Am zis senină nu. El a întrebat nedumerit de ce. Și eu m-am gândit că cel mai bun răspuns e adevărul, so i-am zis că sunt o persoană introvertită și că mi-am consumat toate rezervele de sociabilitate ieri. El a căscat niște ochi cât casa și a zis: Serios? Dar nu te vedeam deloc așa.

Așa cum? M-am gândit eu. Dar știam că voia să zică că păream normală.

Sunt introvertită. Asta înseamnă că timpul cu mulți oameni în jurul meu, cu oameni care nu îmi plac, cu oameni pe care nu îi cunosc sau nu îi cunosc bine, îmi consumă multă energie. Multă. Rău.

Dar nu înseamnă că sunt antisocială. Sau că nu reușesc să discut cu alți oameni. Sau că nu știu să fac conversație despre vreme. It’s not rocket science, dragi extrovertiți, nu dețineți ceva superputeri. Pot să o fac. E ușor, zău. Doar că nu îmi place. Și ca orice chestie ce nu ne place, e al dracului de obositoare. Dar zău, nu îmi lipsește juma din cortexul frontal, doar nu îmi plac toți oamenii, ci doar foarte foarte câțiva.

Introvertiții sunt perfect capabili să facă fix aceleași căcaturi pe care le fac și extrovertiții în situații ce presupun oameni. Diferența e că nouă pur și simplu nu ne place și că preferăm să facem alte lucruri, majoritatea singuri sau cu oameni care chiar ne plac.

Îmi pare rău că am scris un articol despre mine și nu despre Sara, dar zău că e și despre ea. Și ea, desigur, tot o introvertită mică care e privită des cu milă din cauza asta. Nu văd de ce. Nu e un minus, e doar o diferență, un egal tăiat.

IMG_0315

Reclame

Vreau să fiu Dumbledore

Standard

În prima zi de școală a Sarei (parcă) învățătoarea ei ne-a zis să scriem un bilețel ce sperăm noi să obțină copiii de la școală. Era un bilețel tare mic, nelăsând nicio speranță celor care aveau de gând să înșire zecimale, logaritmi, integrale, limită, formula chimică a fericirii și atracția gravitațională la pătrat.

M-am uitat cu coada ochiului la ce scriau mămicile de lângă mine și na, din astea standard, să învețe, să fie cuminte, unii mai căzuți de pe casă scriau chiar să fie curioși.

Eu am scris așa: să afli ce îți place. Și eram destul de aware de când scriam drăcia că cele 5 cuvinte vor ridica eyebrowns de vor cădea în mâinile unul adult.

Ce e aici? Spectacol de balet să afle ce îi place? Școala e muncă și disciplină nu cai verzi pe pereți. Și mă rog, e și asta oarecum, adică uneori sunt și astea importante, dar în capul meu, care chiar mă gândisem serios la problemă cel mai important mi se părea să afle Sara ce îi place.

Mi-e ciudă că scriu acum articolul ăsta, că tocmai m-am apucat să citesc o carte despre subiect și probabil ar ieși ceva mai bine dacă aș avea răbdare să îl scriu după. Atâta că stau prost cu răbdarea plus că mă enervează chestiile astea care se rotesc prin cap, îmi place să le agăț cu o pensetă și să le scot (da, ca Dumbledore în Harry Potter, fix așa).

Am scris asta pentru Sara pentru că mie mi-a fost tare tare tare greu să descopăr chestiile care îmi plac cu adevărat: salata de vinete la 23 de ani, fotografiile pe la 29, notele pe la 35?. Cărțile le-am descoperit primele de fapt dar atunci eram încă mică și a fost ușor. După ce intri în colimatorul comunității preferințele sunt influențate de ea (părinți, colegi, oameni de pe stradă). Ziceți că nu? Well look random pe stradă la fustele sau adidașii a 100 de femei. Sau la bărbile a 100 de bărbați. La diagonalele televizoarelor din casă sau chiar la piscinele din fața a 100 de bogătani, deși poate juma din ei nu știu să înoate. Sau uite, chiar la distribuția copiilor la facultăți și școli tehnice.  Din ciclul nu, nu mi-au plăcut niciodată deși le-am făcut cu vârf și îndesat, de exemplu mersul în cluburi, petrecerile, cu precădere aia de Revelion, orice aniversare cu termen de luat cadouri, vizitatul obiectivelor în orașe și vizitatul orașelor sau țărilor ca obiective de bifat. Zilele astea de exemplu îmi dau seama că mă enervez îngrozitor pe mine mă când mă proțăpesc la câte un serial care nu mă învață ceva nou sau când aleg să citesc o carte mult prea ușoară doar pentru că sunt obosită.

Să ne înțelegem, nu scriu cu regret. Din ceva motive de noroc mainly dar nu numai, și alți factori independenți de mine, viața mea e ok. I kinda like it. Deci nu stau să mă uit la bec seara și să mă gândesc Oh căprioară, numai de-aș fi dat la teatru în loc de drept. Mnoup. În general îmi asum așa ca o felie mare de tort pe care deja am înghițit-o alegerile pe care le-am făcut în viața mea. Deci nu e despre asta.

Chiar cred însă că dacă Sara ar reuși să descopere ce îi place ei, dar doar ei cu adevărat, ar fi puțin mai fericită. Și ca orice părinte, evident că îmi doresc asta pentru ea.

Ce dracu e așa de greu? Se gândesc probabil unii. Mâncare bună, sex și uitat la TV cu burta în sus. Mpăi. Mpăi mpăi nu e chiar așa de simplu. Mâncare și sex da, că nici măcar nu ține de noi (deși pentru mine mâncarea e ca îmbrăcatul, o obligație și nu un drept), dar uitat la TV sau chiar scroll-uit pe Facebook nu sunt chiar așa de sigură. De fapt chiar și sexul și mâncarea intră sub incidența legilor utilității marginale (prima bucată de prăjitură nu e egală ca satisfacție cu a 99-a bucată de prăjitură, mba chiar the opposite).

Teoria mea e că există o serie de lucruri care nu se supun legii utilității marginale în descreștere, lucruri pentru care utilitatea marginală crește sau măcar rămâne constantă pe măsură ce le faci. Și am mai scris aici din exemplele personale, că na, altele n-am. Cred că lucrurile care ne plac cu adevărat nu sunt niciunul din cele ușoare, sau pasive, sau populare gen uitatul la, sau cumpăratul perechii ălia de cercei, sau a dracu știe telecomenzii (așa se acordă?) care îți controlează toate electronicele din casă. Dar dacă stau un weekend întreg în casă să mă uit la filme duminică seara o să am o senzație nașpa în stomac. N-o să am niciodată însă senzația asta după ce citesc o carte care a făcut o bucățică de lumină într-o zonă unde era întuneric înainte sau după ce merg vreo 4 ore pe munte. Deși niciuna nici alta nu e taman plăcută când se întâmplă, când mă apuc să citesc o carte despre ceva de care nu știu nimic simt pur și simplu cum creierul meu trece prin mișcări spasmodice de contracție și dilatare încercând să înțeleagă rahatul ăla de-mi vine să arunc dracu cartea și să fug la Cărturești cu o pancartă bring me Coehlo, iar picioarele mele bețe trimit mesaje isterice de abort mission creierului meu când urcă pieptiș o pantă abruptă.

Lucrurile astea mi-ar plăcea să le afle Sara, ideal mă gândesc că ar fi să descopere ce îi place să facă (cu mâinile sau mintea) până ce termină ăștia 15 ani de școală, mă gândesc că e mișto să sari de pat de nerăbdare că nuj, ajungi la laborator să vezi ce a făcut șoricelul sau să creionezi nasul bărbatului ideal pe o pânză albă de tablou. Și ar fi util nu numai la job sau la relaxare ci chiar la haine sau bărbați (mă rog, sau femei, om vedea).

Da. Gata că iar scriu mult și nici măcar nu recitesc ce am scris că sunt destul de sigură că iar a ieșit neclar și vag. Naiba să le ia de litere, chiar vreau penseta aia magică a lui Dumbledore să prind gândurile și să le pun într-un bol magic unde devin vizibile ca și cum ar fi filmate cu un Canon 7D.

Dar nu, zău, voi știți ce vă place? Cu adevărat? Că mie mi se pare că încă sunt la grădiniță la materia asta 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

Chiar n-am vrut

Standard

N-am vrut să mă duc la Atena, chiar n-am vrut. Eram supărată pe ea că voiam să o văd acum vreo 2 ani și n-a fost să fie, așa că am zis nu mă mai duc câte zile oi avea, na. Atâta că în iunie o conspirație mondială a făcut să aterizez cu scârbiciul acolo.

Eram hotărâtă să nu îmi placă deloc. Atâta că. Am băut cel mai bun frappe. Era cald de se topeau străzile unele-n altele. Și murdar. Foarte murdar. Și aglomerat. Groaznic de aglomerat. Mâncarea bună, ca de obicei. Mult mai ieftină ca în insule. Pisici uriașe ghiftuite. Oamenii zâmbeau și erau preciși că-s grecoaică, cred, că turuiau cu mine cu viteza luminii în ți și ki deși salutasem precis cu Hi, iar cu colegele mele taman ce terminaseră de vorbit în engleză. Într-o seară am intrat într-o librărie și un grec m-a înhățat de o mână, mi-a bolborosit ceva fiind convins că-l înțeleg și m-a plantat pe primul scaun la ceva audiție de naiba știe ce. Apoi mi-a pus în brațe 2 cărți și un formular (da, tot în greacă). Le-am lăsat pe scaun și am fugit, m-am întors a doua zi și m-am împrietenit și cu el, și cu taică-su, și cu maică-sa, ba mai mult am plecat cu o carte aleasă de mine, 2 de ei și vreo 5 semne de carte cadou. Iar Acropolele mi-a luat respirația. Nu știam că e așa frumos, chiar nu știam. Din poze pare mmm nuș așa de impersonal, dar când stai acolo sus pe trepte și vezi tot orașul la picioare uiți orice. Deci la naiba, mi-a plăcut mult mai mult decât trebuia.

Așa că în ultima săptămână de vacanță a Sarei am dus-o și pe ea. Cu Sara am descoperit marea, unde am fost în fiecare zi și o tonă de plaje pustii, că na, toți turiștii stăteau în oraș iar localnicii erau la muncă. Am amestecat lenea cu plimbările.

Îmi place să încheiem vacanța cu o vacanță. Și mi se pare oribil de trist că iar începe școala. Parcă școala doar începe și vara doar se termină, sau poate sunt eu albastră azi.

Mai avem nevoie de niște vară.

Unde să nu te duci dacă ai pană de bici

Standard

De când sunt propetară de bici, pe lângă că vin cu ea la birou cât de des pot, mai mergem si la plimbări lelea prin oraş, în general parcuri, dar nu numai. Ne întâlnim la o oră şi apoi vedem noi pe unde avem chef să ajungem.

Acum vreo 2 ture mie îmi era foame (eveniment rarisim), so ne-am îndreptat agale, prin căldură, spre Burger Van Home (unde vă recomand, pe lângă burgeri, care îs buni toţi, cartofii cu usturoi, nesperat de buni). Fix, dar fix la intare pe Strada Speranţei (pe trotuar, nu la parter), C. a făcut pană.

So după ce am consumat cele de mai sus, ne-am îndreptat per pedes către BikeXpert, că era şi aproape, plus că de acolo cumpărăm cu toţii bici de like nişte ani.

Am zis că intru şi eu, că era vremea de revizie sau ma rog, ce draci se face la bici, ziseseră ăia să o mai duc pe la ei.

Intrăm deci amândoi, şi C. zice că are pană şi dacă îl pot ajuta. Un domn mărunţel, cu păr alb, începe să agite un teanc de foi şi să ţipe că e vacanţă şi că sunt o grămadă pe lista de aşteptare şi că nu poate să îi facă pana.

C. se uită la el în disbelief şi zice ceva de genul: Pe bune, mă laşi cu pană după ce am adus toţi prietenii să cumpere bicle de la voi (which he did, a mea, a prietenei lui, a surorii lui şi încă vreo 2 prieteni, toţi ne-am luat de la ei duşi de C.).

Domnul mărunţel a mai agitat încă puţin hârtiile şi a zis bascially că da, i se rupe de pană.

Până aici aş fi putut înţelege. Căldură, vară, stres, se putea sigur să glăsuiască mai politicos, muuult mai politicos, dar na, trăim în România.

Însă apoi s-a întors spre mine şi m-a întrebat cu ce mă poate ajuta (fără să-şi dea seama că suntem împreună, cred).

So eu i-am zis că venisem la revizie dar înţeleg că sunt probleme cu service-ul so dacă n-au timp de pana lui C. n-au timp nici de revizia mea.

And then came la piece de resitence:

-A, nu, dumneavoastră aveţi altă prioritate, că aţi luat bicicleta de la noi.

Am fost mută. Şi bicicleta lui C. tot de la ei era, doar că luată acum câţiva ani, nu lucea a nou ca a mea. Le-am zic că e exclus să îmi fac eu revizia în loc de C. pana şi am plecat. Sincer, nu intenţionez să mai calc vreodată pe la ei.

Există şi a bright side. După experiența cu ei ne-am dus la Giant, care ne-au primit de pe stradă cu tot cu bicicletele noastre Cube, au reparat roata în 5 minute la un preţ derizoriu şi i-au dat şi o cameră? sau ceva de genul de rezervă.

Da, e săptămâna în care scriu de astea, explic sper săptămâna viitoare şi ce mi-a căşunat.

IMG_5624

Pedeapsa din tabără

Standard

Viermele din dotare a fost, după cum ne-am citit, în tabere. A fost și anul trecut, când am căcat steagul de emoții până în ziua 1 când i-am auzit vocea din care reieșea absolutamente fără putință de îndoială că îi e tare bine și a fost și anul ăsta (aceeași experiență, only better).

Ca atare, când a zis că vrea să meargă și în tabără de echitație cu prietena ei (care mai fusese deja de vreo 2 ori cu oamenii ăia) am zis mbut go mbut go.

Singurul inconvenient era că tabăra zicea că e de avansați, as in minim 10 lecții de călărit și să poată face trap singuri. Fii-mea are peste 20 de lecții de călărit dar încă nu făcuse singură trap, doar în lonjă (politica prietenoasă cu animalele de la Basme cu Cai, care ne place tare rău). So dau mail să verific dacă se califică și mi se răspunde că da, merge. Înscriu copilul (asta fuse prin aprilie/mai) și aștept să vină vara.

Acum vreo mmm 2 săptămâni vine ziua plecării în tabăra de echitație. Ne prezentăm la ora stabilită, o gașcă redusă de vreo 10 copii (ale noastre cele mai mici, restul 12-14 ani așa), un adult și o adultă.

Adultul el ne spune că dacă copiii se vor gândi la ceilalți copii și nu la ei înșiși se vor înțelege foarte bine și dacă nu înseamnă că sunt pe o cale greșită da și asta e ok că înseamnă că așa vrea Dzeo să fie pe calea greșită.

Mna, mă cam pierdusem o leacă dar mi-am revenit rapid când a întrebat dacă vrea să zică careva ceva înainte să purceadă. Io, am ridicat două dește, și-am menționat iar că plodul nu știe să facă trap (mainly parscă nu știam dacă domnul adult și doamna adult erau cei cu care mă conversasem pe mail au ba).

Domnul adult, cu o voce tare blândă și catifelată, de altfel, a zis că îi pare rău, dar nu are cum să mă ajute cu asta, nu depinde de el.

Io am simțit cum factorul bulbucare crește cu 50% în ochii mei și am zis că nu sună taman încurajator (având în vedere că totuj e adultul cu care îmi las unicul plod o săptămână și cu care semnasem un contrat în care zicea negru pe alb că dumnealui e responsabil de siguranța copilului meu).

Din fericire a explicat că voia să zică că nu se ocupă el de echitație și că, de altfel, habar nu are nici program, îi pare rău că nu îl știe, deși ar trebui, dar nu-l, dar că a transmis că ploada mea nu trăpuiește și that was that.

Am zis hai mă, că asta voia să zică, să nu mai fiu chițibușară, oricum nu suntem noi cu programul, important e să se distreze.

A mai glăsuit o mămică dacă fii-sa face sigur galop că se plictisește la trap și domnul adult a vorbit cam 10 minute cum că cine pune întrebarea copilul sau părintele că de multe ori părinții vor una și copiii alta pe un ton pe care eu l-am interpretat, recunosc, ușor agresiv, dar iar nu m-am băgat.

S-au încheiat ostilitățile și am suit plozii în mașină. Ale noastre, mai mici, au stat lângă 2 fetițe mai mari, toate 4 pe 3 locuri de microbuz. Meh, aveau centuri amândouă, deci am zis că nu-I bai nici asta.

În prima seară mi-a scris viermele că nu poate să mă sune că e prea gălăgie în cameră.  Mi-a zis că a călărit, so am dedus că e în al 9-lea cer. Mențiune că nu mă prind din scris despre nicio persoană dacă e bine au ba, puterile mele magice de citit mințile funcționează doar pe calea undelor sonore.

A doua zi eram deja așa de relaxată că am ieșit cu bicicletele prin oraș. Mă uitam totuși la ceas din 5 în 5 minute că ziceau că pe la 7 juma le dau telefoanele și tot nimic tot nimic. Pe la 8 jumate m-a sunat plodul mic, până m-am dat jos de pe bici, până am vârât mâna în buzunar, am sunat rapid plodul înapoi.

Care plod avea o voce dubioasă și se miorlăia că de ce n-am răspuns prompt. Tra la la lu lu lu a călărit, și lu gu ga ga. Mbine, mbine, zic eu, da ce ai ca ai ceva. N-am nimic zice (miorlăit intensificat) doar că nu-mi găsesc două perechi de pantaloni de călărit (din marele total de 3 din bagaj). Avai zic, păi și de-asta de miorlăi, ori i-ai rătăcit, ori vi i-ați încurcat pe acolo, pe scurt dă-i naiba de pantaloni. Dar din nou miorlau că pantalonii că unde sunt că i-am căutat și nus. Bine, zic, du-te și tu la un adult și zi-I că nu-ți găsești drăcoveniile (că mă gândeam că o ajută să îi găsească). Și aici a începutul potopul. Cu sughițuri mi-a zis că a fost dar că i s-a zis că “poate e o pedeapsă că și-a pierdut pantalonii”. Nuș exact ce pedeapsă, a cui, pentru ce, bănuiesc că una divină pentru ceva ce făcuse fii-mea anterior (nuș nici asta ce, mi s-au plâns ulterior adulții că a râs).

Acuma, înțeleg că poate pe 99% din copii i-ar fi durut la bască replica, dar fii-mea nu-i 99% din copii.  Ea plângea din toți rărunchii și chiar credea că poate a făcut ea ceva greșit că i-au dispărut izmenele.

Juma de oră m-am concentrat să o liniștesc (cât i-a fost permis să utilizeze telefonul), să îi explic că e exclus că e vina ei și again, sunt niște cârpe, dă-i încolo de pantaloni. Greu, greu am liniștit-o, încă suspina la final, dar m-a rugat să nu-l sun pe adult să îi zic vreo 2 (ceea ce recunosc că intenționam să fac, replica mi se părea totalmente deplasată, mai ales în condițiile în care a mea era printre cele mai mici de acolo) și a zis și că nu vrea să vin să o iau (la noi politica cu taberele, pe care o voi explica poate odată, e că dacă nu se simte bine și se hotârâște că nu mai vrea să stea, îmi spune și mă duc să o iau; never happened în celelalte tabere), că vrea să mai încerce, căluții, soare, prieteni.

Mbon, vorbesc cu celălalt părinte aparținător, ne hotărâm să dăm totuși un mail să vedem ce s-a întâmplat. Ajung acasă, dau mail (polite, calm) să cer mai multe detalii despre pățanie. Primim răspuns (prompt) că nu știau că nema pantaloni dar că a plâns și că i-au spus foarte multe povești (nuș de ce povești și nu o întrebare de ce plânge, da na). Mulțumesc și zic mai sun mâine să văz cum o mai duce. Dimineață primesc mail pe la 7 juma că s-au găsit pantalonii (în bagajul plodului). Mă bucur de apariție și zic că tot mai sun, că nuș dacă se înțelesese dar pe mine plodul mă pasiona, nu pantalonii.

Pe la 8 trecute fix țâr țâr, telefonul adultei. Răspund, nema adult, Sara plângând în hohote. Că vrea să mă duc să o iau. Răspund că acum mă sun în mașină, which I do. O liniștesc cât de cât și pornesc. Viraj, viteze, soare, faruri, îmi dau seama că știu doar localitatea, nu și adresa, deci dau mesaj să îmi dea și mie un share location.

Peste încă câteva minute bune sunt sunată înapoi. Veniți să o luați? Io pauză o secundă, adică de pe telefonul dumneaei mă sunase copilul, nu îl auzise plângând și rugându-mă să mă duc să o iau? Da zic, cu ceva delay, sunt pe drum. Dar ce s-a întâmplat totuși, de ce e supărată?  Cu același delay (întrucât mă gândeam că poate adulții cu care e să știe de ce e fii-mea supărată și nu eu, de la 200 km plus distanță, care abia vorbisem câteva minute cu ea în două zile) răspund că alea alea pantalonii. Doamna îmi spune că ei nu știau nimic de. Eu răspund că mi-a spus copilul că i-a anunțat și că a primit replica de mai sus. Cu viteza luminii mi se răspunde: E o minciună maximă!!!

Din nou tac. Din nou delay, și întreb: de unde știți? Discuția avusese loc cu domnul, nu cu doamna, și dacă tot nu știau de pățanie, de unde știa că e o minciună? Adică ori auzea prima oară de asta și atunci reacția firească ar fi fost să-l întrebe pe domn: ai zis tu așa ceva? Ori știa pățania cap coadă și toate discuțiile aferente. Am mai explicat că a mea are multe păcate, dar asta cu mințitul chiar nu-i printre ele (la modul real îmi doresc uneori să mintă măcar puțin mai mult, de exemplu când primește cadouri care nu îi plac). Plus că n-ar fi avut cum să inventeze replica cu pedeapsa pentru că noi/ea nu avem noțiunea cu pricina, așa atei/agnostici cum suntem ambii și amândoi.

Mă rog. Am primit la telefon pe domnul care mi-a explicat în aproape o oră (în care am menționat în van de vreo 3 ori să încheiem că poate are și alții copii acolo de care să aibă grijă) că e vina mea și a copilului. Copil care e dezechilibrat (pentru că în prima zi râdea și în a doua plângea) și eu care n-am avut încredere în el de la început și așa i-a explicat dumnealui acum 3 ani de zile o doamnă psiholog, că i-am transmis neîncrederea mea. Toate cu o voce foarte calmă și catifelată. A da, nu își amintea că ar fi zis ceva cu pedepse și de altfel nu își amintea nici ce îmi răspunsese mie la plecare și nici ce le mai zisese altor copii (care și ei plângeau). Și că să nu vin. Să aștept acasă și dacă e și mâine nașpa, mai vedem. Niet, am zis eu, am promis copilului, sunt pe drum, aveți, dacă vreți, 3 ore la dispoziție până ajung să vedeți ce face, eu sun când ajung, nu mă arăt, dacă-i bine mă întorc la București, nu-i bai, îmi place să conduc.

Zis și făcut, ajung, sun, mă întreabă domnul: Daaaa, cu ce pot să vă ajut? Păi zic nu a rămas că sun, că plod, că alea alea? A da, zice, a încercat să vorbească cu ea dar nu i-a zis ce are, e de la telefon, de la soare, nu se știe, dezechilibre. Nu era deloc mai bine, mba chiar suna mai rău. Deci am parcat, am luat copilul (care era e pu i za tă – emoțional, nu fizic) și am pornit înapoi.

Ușor ușor și-a revenit. A zis că nu s-a acomodat, nu voia să spună nimic, doar să uite. Am lăsat-o în pace și n-am insistat. Seara, înainte de culcare, mi-a mărturisit că oamenii aceia erau tare reci cu ea și că mai blânde erau fetele cu care făcea echitație câteva ore pe zi, că ele măcar se uitau la toți copiii, chiar dacă nu prea vorbeau româna (erau în Covasna). Și că mă sunase dimineața pentru că atunci când spusese că se gândește să plece acasă, că nu se simte bine acolo, adultul i-a răspuns “foarte bine, si eu vreau sa pleci”.

M-a mai întrebat dacă sunt dezamăgită de ea că a plecat din tabără și i-am zis că dimpotrivă, sunt tare mândră.

Și chiar sunt. Cred că s-a descurcat bine. Și mai cred că adulții care merg în tabere cu copiii trebuie să aibă puțin mai multă grijă la cuvintele pe care le grăiesc.

Nu ne-am certat cu adulții respectivi. Nu sunt supărată, nu port pică, pentru noi a trecut. E o experiență din care am învățat amândouă.

Au întrebat după dacă avem vreun feedback de la Sara și le-am spus cele de mai sus. Nu am mai primit alt răspuns și nici nu vreau. Poziția dumnealor e (cred) că ea minte și că au făcut totul cum nu se poate mai bine. De altfel, au și foarte multe recenzii pozitive, și chiar cred că au fost ok cu alți copii, doar că nu și cu al meu.

Mai jos, “patul” copilului din tabara. Și nu, Sara nu s-a plâns de el, l-am descoperit eu din întâmplare printre pozele de pe telefonul pe care l-a avut la ea (doar ea și prietena ei au beneficiat de tratamentul preferențial la fotolii, probabil din cauza vârstei). Again, om fi noi, dar voi nu vă așteptați să primească totuși un pat când îi trimiteți în tabere?

O să scriu numele taberei. Mbănuiesc, sau sper că, pe lângă faptul că agăța totuși ca un pietroi acolo pe undeva prin creier și mă bucur că am scris de, poate ajută cuiva în viitor. Tabere cu suflet. Mă rog, după noi, sincer, cam fără.

unnamed

My reality

Standard

Ascultam în ultima carte un nene care trecea prin mijlocul unei crize pentru că singura persoană care îi adusese bucurie în ultimii ani, un amic, se sinucisese. Motivul pentru care personajul principal era așa de zăpăcit era incongruența dintre experiența sa, care era fericit să descopere o persoană cu care putea să aibă o conexiune reală și experiența prietenului său care, deși părea la fel de entuziasmat ca el în timpul discuțiilor lor săptămânale, era de fapt, se vede, nefericit, întrucât tocmai se omorâse puțin.

Nu e o idee nouă (none is) și de altfel am mai scris despre asta, dar iar mi se învârtește prin tărtăcuță.

Suntem condamnați să experimentăm realitatea unilateral.

Ceea ce, dacă stai să te gândești, e tare înfricoșător.

Colega care îți e simpatică și despre care crezi că vă înțelegeți bine, până afli că te sapă la șef, tipa pe care o placi dar care flirtează cu cine prinde  deși tu ești convins că taman ce ți-ai întâlnit perechea, vacanțele cu prietenii care par fade pentru unii și incredibile pentru alții.

Dar mă gândeam și la copiii noștri, că na, blog de mamă scorpie, că și realitatea lor rămâne, cu precizie atomică, diferită de cea a noastră, chiar în cadrul acelorași experiențe. Copii care se fac mari și care spun părinților că cine știe ce din copilărie i-a marcat pe viață și sunt puțin stricați, de au nevoie să meargă la psiholog ore în șir, deși părinții nu și-au dat seama niciodată că au făcut ceva greșit. Anii din care noi ne amintim vacanțe și valuri și ei o clipă în care am ridicat vocea. Percepția noastră că le place școala vs. percepția lor că e cel mai groaznic lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Mnasol, nu vi se pare? Mie mi se și eram gata să înot într-o găleată cu apă albastră de necăjită ce eram dându-mi seama (din nou) de asta.

Atâta că nu cred că experiența eroului din cartea pe care o ascultam e taman corectă. Sigur, fiecare rămânem prizonierii realității personale, și vom face des greșeli despre percepția persoanelor din jurul nostru. Atâta că nu cred că atunci când suntem tare tare tare dar tare atenți la o persoană se pot întâmpla schimbări din astea radicale de situație.

Sara își dă seama că m-a necăjit ceva din felul în care mi se așază gura într-un zâmbet, eu o știu de la sute de km distanță că ceva nu-i în regulă după felul în care îmi spune Alo la telefon. Om mai rata fiecare câte ceva, dar în general, atunci când ești tare, tare, tare dar tare atent la o persoană realitatea se dilată și devine comună, nu mai rămâne unilaterală.

Sigur că avem o capacitate limitată de atenție. O putem acorda șefului sinistru de la birou sau cucoanei de la Mega care ne-a enervat că s-a băgat în față la coadă sau o putem rezerva pentru persoanele care sunt cele mai importante de pe Pământ pentru noi, cele pe care le-am urca pe o navă spațială să salveze specia umană dacă extratereștrii ne-ar invada, cum ar fi de exemplu, copiii noștri.

There is hope, asta voiam să scriu. We can try to bend reality toghether. Nu-i ușor, dar chiar cred că se poate. 🙂

 

Uneori

Standard

Pisica din spatele casei noastre pândește pașii cățelului din curtea de lângă. E atât de atentă că nu mă observă, deși mă uit la ea de minute bune.

Un greier uriaș sare pe încheietura mâinii mele în timp ce citesc. Las cartea jos, mă uit la el, el se uită la mine, nu zicem niciunul nimic. Scot telefonul și îi fac o poză. Nu ca să o arăt cuiva, ci ca să mă asigur că nu visez. After all, abia ce a locuit pe degetul meu mare un melc mai mic ca unghia mea. Poza există, deci nu visam. Sare mai departe.

Îmi place cum se aud florile plantei care aproape a mâncat cu totul casa în care locuim, atunci când cad. Nu știu de ce cad. N-am mai văzut flori să cadă, așa în plină vară, fără să fie uscate sau măcar supărate. Cad pur si simplu, de grele ce sunt, parcă sunt sufocate de atâta vară și bine.

Taică-miu vine din 2 în 2 zile să ne spună mie și Sarei că suntem prea leneșe și să ne facă program. Îi răspundem amândouă că da, suntem leneșe, și că nu ne place niciun program. Cred că se întreabă oare cât putem sta așa, întinse pe un șezlong, citind și ascultând flori care cad. Eons. Eons întregi i-aș răspunde, dacă aș vrea, dar nu vreau.

Lunei (cățelușa salvată de Andrei) îi place melodia pe care o învăț acum. Vine lângă mine și mă privește cu ochi mari care îmi cer să repet o dată și încă o dată. N-o știu încă bine, prostuțo, îi spun, ai și tu răbdare să o cânt bine înainte să îți placă. Dar nu pare să îi pese, mă ascultă neclintită în continuare.

Ne întoarcem de la bucata de râu unde putem să înotăm prin apă, până acasă. Ne ia mai mult de o oră vs. 20 de minute cât ne-ar lua pe drumul (încă) nepietruit. Nu e din Universul ăsta drumul ăla, pur și simplu nu e. E o gaură verde și albastră amestecată care stă aici, pe colțul ăsta dintre dealuri, nevăzută și neștiută de nimeni. Poate că noaptea dispare și se transformă în pietroie și praf. Există doar atunci când pășește Sara prin apa ei.

Un motan vine de trei ani de zile pe zidul din spatele grătarului. Eu am zis că are față de Fritz. Sara a zis că e cel mai prost nume de pisoi pe care l-a auzit vreodată, nici Mustață nu putea fi mai rău de atât. Bine, am spus și l-am strigat NonFritz de atunci. NonFritz vine în fiecare seară să ne salute iar noi îl recompensăm întotdeauna cu o bucată de pește. Când niciunul din cei 5 câini care sălășluiesc pe la noi prin curte nu e acasă, NonFritz se urcă pe șezlongul unde citește Sara și toarce atât de tare că aproape nu mai aud florile care cad. Mai e și familia de broscuțe care are ceva mai multă vechime decât NonFritz. Cu toate că ne cunoaștem de atâta timp, rămân la fel de timide.

Când eram mică știam să stau. Apoi, când m-am făcut mare, m-am uitat la oamenii din jurul meu și mi s-a părut musai să fac tot timpul ceva. Asta făceau oamenii mari. Erau ocupați, nu stăteau și am început să nu mai stau nici eu. Acum stau iar. S-au întâmplat multe de care am mai scris, și acum stau cât de mult pot, atunci când am chef să stau. Și Sara știe să stea și sper să nu se transforme niciodată în unul din oamenii ăia care nu pot să stea neclintiți pentru nimic în lume. Starea de a sta.

Ne întorceam din drumeția pe munte și Sara era leșinată de oboseală. Dar ne-am întâlnit cu o țestoasă, care nu și-a retras capul când m-am apropiat de ea și am întrebat-o ce face. Sara a început să o mângâie pe carapace.

Crezi că îi place mami? Să o mângâi?

Așa cred mami, cred că tuturor ființelor vii le place să fie mângâiate.

Și ție îți place mami?

Mmm. Uneori.

Și mie la fel. Tot uneori.

IMG_9829