Egali

Standard

Urâciosul Andrei vorbește cu Sara cum ar vorbi cu un adult. Cu un adult pe care îl urăște. Sara îl ignoră în general, dar nu-l pierde din vedere cu coada ochiului. Abia dacă-l salută și la orice lucru pe care îl spune verifică din două surse informația, întrucât a decis că Andrei e un păcălici. Totodată, când găsește crabi mici în mare are grijă să îi ducă lui. Cu precădere pe ăia morți:)

Îmi e drag un episod recent de la țară.

Viermelui îi place să se plimbe cu ATV-ul. Fără mă-sa, dacă se poate, cu Andrei, da, Andrei cel pe care îl ignoră.

Și Andrei, da, cel care vorbește cu ea de parcă ar fi un adult pe care îl urăște, o plimbă de fiecare dată, deși a merge cu ea echivalează cu a merge extrem, dar extrem de încet.

Într-o după-amiază leneșă de vară, Andrei scria și Sara voia la plimbare. Cu el. Nu cu mine.

Baletează prin curte prefăcându-se ocupată.

-Ce faci?

-Scriu, nu vezi?

-Ba văd. Cât mai ai?

-Jumătate de oră.

Sara are ceas, și știe să se uite la ceas. Vine să îmi spună: are treabă. Jumate de oră.

Mhm, zic și continui acțiunea clasică caracteristică zilelor leneșe de vară: sparg alune din copacul bunicii cu un pietroi și citesc o carte.

Sara se dă cu trotineta. 10 minute.

Baletează iar la Andrei.

-Hai. A trecut jumate de oră.

-Unde te uiți tu fată? Ce ceas ai? bombăne Andrei în timp ce pune capacul laptopului și se ridică să meargă la plimbare cu viermele.

Pe drum spre poartă, îi mârâie:

-Du-te și schimbă-te, nu te iau așa (n.n. Sara e în o rochie complet diafană plină ochi de fluturași).

Atât i-a trebuit. S-a pus mâța pe un plâns de sărea cămașa de pe ea, a aterizat la mine-n brațe și-mi umidifica de zor bucata de material a tricoului gri de pe umărul stâng.

Nimic nu i-am zis. Doar am ținut-o în brațe.

-Hai fată, zice Andrei, hai să mergem.

-Nu mai vreau, zice viermele printre lacrimi și suspine.

Și atunci Andrei s-a dus și a adus ATV-ul în curte, dărâmând aproape în totalitate atât poarta curții cât și leagănul pe care consolam viermele și i-a zis iar, Haaaaaaaiiiii!

Pentru prima oară în viața ei am văzut-o răzgândindu-se (de obicei, dacă zice nu, nu rămâne de-ar fi să sufere o mie de ani).

Și-a șters mucii cu mâneca inexistentă și a plecat călare  pe vreo 20 de cai (putere) spre asfințit.

:).

Însă râd și acum de schimbul lor de mesaje (Sara de la calcultorul meu, Andrei la telefon) din aceeași seară:

img_2709img_2710img_2711img_2712img_2713img_2714img_2715img_2716img_2717

Copiii nu au nevoie de tras de obrăjori şi cuvinte stâlcite, au nevoie în schimb să simtă că îţi sunt egali 🙂 Egal de urâcioși :p

PS. Mi-a plăcut că a început să îi trimită inimioare abia când i-a greșit numele :)).

Empatia

Standard

E una din valorile mele fundamentale (duamne ce cuvânt urât, dar n-am avut ce să fac că principale sau de bază erau și mai urâte). Am mai scris că dacă încerc să îi arăt ceva Sarei e să fie un adult curios și empatic.

Chiar cred că e un lucru bun. Am primit-o și ca pe un compliment, când începusem să analizez dacă nu cumva sunt ușor narcisistă (că doar sunt a very special snowflake, I am, frumoasă e ok, nu m-am suspectat niciodată). N-ai cum să fi narcisist și empatic și empatică ești, mi s-a închis scurt mintea ce o luase razna.

Apoi mi s-a spus și ca pe o veste proastă, de una din cele mai urâcioase persoane pe care le iubesc: Suntem amândoi doi proști empatici. Da’ era cumva cu parfum de alintătură. Mai bine așa decât deștepți și răi.

So pluteam destul de roz pe norișorul meu, convinsă fiind că, printre jdemiile chestii nasoale pe care le găsesc cu ușurință la mine (Mrs. Knowitall, încăpățâtă, egoistă, mă rog, hai nu vă întindeți) aveam o chestie bună pe care i-o puteam transmite Sarei.

Până când am prins o grămadă de neni deștepți desființând cu maximă nonșalanță taman chestia asta.

Așa că bineînțeles că m-am pus pe ciulit urechile cât casa. Cineva nu e de acord cu mine? Perfect, bring it on.

Încerc să rezum. Critica principală e că empatia te face părtinitor. Cea subsidiară e și că te face să suferi ca un bou, dar asta nu era așa de importantă, mi se pare suportabil să suferi ca un bou atâta timp cât poţi ajuta unul necăjit.

Așa că am lăsat-o pe a doua și m-am concentrat pe prima.

Ne face empatia părtinitori?

Clar da. Sunt părtinitoare cu diversele minorități (homosexualii, refugiații), cu cei care mi se par bătuți de unul mai tare la un moment dat (în general cam orice urlet descreierat de la unul mai puternic la unul mai slab).

Bun. E asta rău?

Blip blip blop blip blip blop. Da. E.

Pentru că nu întotdeauna empatizăm cu cel care are dreptate.

Cu toții empatizăm cu cineva. Cu partea A sau partea B. Cu refugiații care sunt izgoniți din casele lor sau cu cei care spun că vor năpădi Europa și să mă vadă pe mine ce-o să zic când Sara s-o însura cu un musulman (nimic n-o să zic, dacă ea va alege să iubească un musulman, atâta timp cât o tratează cu blândețe și respect, nimic n-o să zic). Cu homosexualii care nu au voie să iubească pe cine simt (cum dracu să nu iei foc la asta) sau cu cei oripilați de manifestările lor publice de afecțiune, complet dăunătoare dezvoltării psihice echilibrate a copiilor lor (*cough bullshit).

Și în exemplele de mai sus, noi, fiind cam pe aceeași lungime de undă o să zicem că daaaaaaaa, dar aveam dreptate, nu?

Poate. Dar e ușor să îți imaginezi exemple în care empatizezi cu cineva fără a avea neapărat dreptate, doar pentru că e mai aproape de tine, face parte din cercul tău, semănați, aveți puncte în comun. Inevitabil, întotdeauna, dar întotdeauna vom face parte din „noi” vs. „ei”.

Unul recent a fost când am încercat să prezint argumentele logice ale părții adverse în speța recentă cu jdemii de uameni ieșiți în stradă. Complet black out. Niciunul din oamenii mei inteligenți, care se inflamaseră ca un butoi cu gazolină nu le-au citit sau tratat măcar cu atenție, doar pentru că erau ale părții adverse (și iarăși îmi vine să scriu de Mill).

Un altul, tot din proasta mea experiență personală (nu experiența fiind proastă, eu) în care m-am băgat între doi tipi care se certau într-o limbă pe care nu o cunoșteam doar pentru că unul era în mod vădit mai puternic și atacator și celălalt era mic și neajutorat. Am sărit fără să mă gândesc să îl apăr pe ăla mic fără să am habar despre ce e vorba: poate cel mic furase de la cel mare, era perfect posibil și justificat să fie atacat.

Cât de des nu facem asta zilnic? Prietena A vine la noi să se plângă de ce nesimțită a fost prietena B sau ce urât a tratat-o soțul în episodul 6 al seriei 3 din Drama personală și empatizăm cu ea și ne enervăm și explodăm de indignare fără a ști măcar care e poziția părții adverse.

De la mici dileme personale până la războaie în care mor oameni și de o parte și de alta (chiar și în istoria recentă) pe care le tratăm cu superficialitate, acceptând automat poziția celui mai puternic (și deci mai cunoscut) doar pentru că nu vrem să știm sau respingem fără drept de apel argumentele celeilalte părți, privind doar văduvele îndurerate din spatele unui steag și uitând de copiii distruși din spatele celuilalt.

Ok. Deci am stabilit că empatia te face părtinitor și că asta poate fi un lucru rău.

Ce căcat facem?

Well. Nenii ăia deștepți de mai sus sugerau cu delicatețe să abordăm politica compasiunii, rezolvând mai mult problema simțitului ca un bou (nu mai suferi atât) decât a ce e de făcut.

Soluţia pare a fi privirea rece a datelor şi încercarea utilizării creierului şi nu a inimii. Aflaţi în faţa dilemei A sau B facem pe hârtie matematic +uri sau -uri şi încercăm să decidem după ce am făcut totalul. Nu?

Nu. Sau nu întotdeauna.

Știți dilema clasică. Ești la macaz. Din stânga vine un tren și în dreapta în stânga e un singur om, în dreapta cinci. Ce alegi? Pe idiotul singur, no brainer. Next step. Ești pe un pod, vine un vagon de marfă spre cinci muncitori, cu siguranță îi va omorî sau răni grav. Lângă tine, pe pod, un copil. Dacă arunci copilul peste vagon, îi vei încetini traiectoria și cei cinci vor fi salvați, dar cu siguranţă va muri. Sau, nu faci nimic, copilul trăiește dar cei cinci mor. Ce alegi? Upsy daisy. Rațional, omori copilul. Uman, mai greu.

Și aici mi se pare cheia. Uman, nu putem alege întotdeauna rațional. E asta rău? Aș vrea vreodată ca oamenii să aleagă așa? Nu. Pentru că am deveni roboți. Și mie nu îmi plac roboții (Ex Machina, nu Westworld, mulțumesc de întrebare), prefer și aleg oamenii.

Avem „defectul” ăsta. E întrucâtva un defect şi nu o calitate. Dar, revenind la început, tot asta aş alege, de-aş putea, pentru Sara: curiozitate şi empatie. Cred că avem nevoie să fim empatici ca să ne putem apăra copiii, prietenii, oamenii pe care îi iubim atunci când matematica dă cu minus. Și nu aș vrea să schimb asta. Vreau ca oamenii să rămână oameni și nu mașini. Să aleagă prost, din iubire. Cred că altfel lumea ar fi un haos negru.

So, what say you? Oameni sau roboți? 🙂

img_3310

Helicopter parent

Standard
helicopter parent

noun

informal
plural noun: helicopter parents
  1. a parent who takes an overprotective or excessive interest in the life of their child or children.
    „some college officials see all this as the behaviour of an overindulged generation, raised by helicopter parents and lacking in resilience”
    Cred că am mai scris că dintre toate chestiile pe care le fac mi se pare treaba asta cu părințeala cea la care dau greș cel mai des. Sigur că atunci când o fac nu o percep ca atare, mi se pare justificat, dar, pe măsură ce depășesc momentul de criză mă privește așa din spate un monstru hidos pe care îl studiez curioasă ca să îl descifrez și ca să mă feresc de alții viitori.
    Am mai zis și că mi se pare că am eșuat lamentabil la primele luni de mămicie, pentru că mă simțeam obligată să fac ceea ce se aștepta de la mine, nu ceea ce simțeam (o prostie în general, abordarea asta).
    Despre a doua însă nu prea am vorbit. De la câțiva ani distanță însă parcă aș vrea să îl povestesc, în aceeași idee că poate ajută pe cineva.
    So. Părinții și mamele în special își iubesc copiii mai mult decât orice altceva. E normal să o facem, pentru că altfel nu ar avea nicio șansă. Trebuia să o iubesc pe Sara mai mult ca orice pe lume ca să nu plec în Honolulu când plângea noapte după noapte după noapte.
    Însă iubitul ăsta vine la pachet cu o grămadă de păcate. O dată, că atunci când iubești pe cineva atât de complet vrei să îi oferi tot ce poți și să îl protejezi totodată de orice e rău.
    Și eu, una, în cei doi ani cât am stat acasă cu Sara cam asta am făcut. Am citit pe de o parte cam tot ce am putut ca să mă facă să înțeleg ce i și ni se întâmpla și apoi i-am creat o lume, o bulă :), în care erau veselie și culori și niciun șarpe.
    După ce a început să vorbească și până să meargă la grădiniță copilul ăsta nu prea plângea.
    Apoi a mers la grădi.
    Nu mai zic ce listă de întrebări aveam pentru grădinițe (deși nu îmi amintesc să fi trecut pe listă, de exemplu, cum e educatoarea și cum se înțelege fii-mea cu ea, iar acum aș șterge toate întrebările și aș lăsa-o doar pe asta). Oricum niciuna nu se ridica la standardele mele. 😀 Însă apoi, M. a deschis o grădi aproape de noi, Montessori și a unei prietene so m-am gândit că și de nu o să îmi placă ceva la ea, o să pot să „corectez”.
    Pe scurt, ideea e că în primul an de grădiniță, de pe la 3 la 4 ani, am fost a total helicopter parent. Orice o supăra pe Sara (reminder că aveam și camere pe care le monitorizam non-stop) se transforma într-un taifun în mintea mea (nu că ar fi fost vreuna ceva grav, majoritatea erau lucruri relativ normale, se mai făceau și greșeli, sigur, dar niciuna așa de mare cum le vedeam eu) și mă duceam și mă supăram și certam și încercam să fac să fie bine.
    Pe de o parte, justificat e. Adică tot nu cred că felul potrivit de a crește un copil e să îl lași cu niște străini și nu cred că cineva mă poate convinge de contrariu. Plus că era atât de mică și de lipsită de apărare, unde mai pui că mi se transformase și în cascada urlătoare din cel mai zâmbăreț copil.
    Mă întreb uneori dacă ar fi fost să o duc pe Sara la grădi mai târziu aș mai fi fost la fel,
    înclin să zic că nu, dar suntem întotdeauna supraoptimiști cu comportamentele noastre viitoare sau ipotetice.
    Eniueis. M-am oprit, din fericire. Nu știu nici eu cum exact, am mai scris, pe de o parte Sarei a început să îi placă acolo și pe de altă parte m-am schimbat și eu cumva. Acum, de exemplu, nu am nici cea mai vagă idee care e Delia și care e Andreea din educatoarele Sarei și am fost doar o dată într-un an să vorbesc cu Miki. Nu pentru că nu m-ar mai interesa, ci pentru că mă raportez exclusiv la Sara. Dacă o văd pe ea bine, nu am nevoie de nicio părere de la o terță parte.
    Mi-a adus aminte de felul în care eram un episod recent, în care Sara mi-a povestit că a făcut-o un băiețel la grădi să plângă că i-a zis nuș ce și că fugărește fetele tot timpul și mă rog, din astea.
    So acum 3 ani aș fi înșfăcat papornița cu o mână și aș fi galopat spre grădiniță să dezbat problema cu educatoarele, să înțeleg ce se întâmplă, cum se poate corecta comportamentul copilului respectiv și de ce ele nu l-au sesizat până acum.  M-aș fi și enervat teribil, bineînțeles.
    Acum?
    Păi acum mi-a zis Sara și eu am întrebat-o: ok, și tu ce ai făcut? Am plâns. Aha. Did that help, I asked her. Nu. Păi cred că atunci trebuie să te gândești la o modalitate de acțiune care să producă un rezultat mai bun. Cum adică? Păi nu știu mama, găsește o tactică, poți să îl eviți, să încerci să discuți cu el când face din astea, sau să ataci înapoi, să găsești și tu ceva de spus care să îl deranjeze. Tu cum ai face? Na, aș încerca să vorbesc cu el, dar dacă asta nu funcționează aș încerca să îl evit și dacă nici asta nu funcționează aș ataca înapoi. Nuș, încearcă mai multe abordări și vezi ce funcționează.
    Mai plânge Sara la grădi când o supără careva? Mai plânge. Dar ceea ce s-a schimbat e că încearcă să găsească singură soluții, să se descurce.
    Acum poveștile ei sunt: X a făcut A și eu am făcut B. Până acum poveștile erau doar X a făcut A și eu am plâns. Și sunt infinite spețele astea, o fetiță a mințit că ea a distrus nuș ce rahat pe acolo, alta a tras-o de păr, alta nu mai știu ce.
    Băi. Mă scuzați, dar e normal. Sunt copii. Orice adunare de mai mult de doi oameni, indiferent de vârstă, presupune de la început un potențial conflict (care na, se manifestă la diferite vârste în diferite feluri, la sub 6 ani tinde să fie cu mușcături, alergături și vorbe care dor). Pe mine de exemplu, la gărdiniță, mă teroriza un băiat brunet, mic și îndesat, care mă alerga prin toată curtea să mă pupe pe bot, ceea ce și reușea uneori, spre disperarea mea, cu o ștampilă umedă ce încă îmi produce coșmaruri. Habar n-am cum am scăpat de Adi, știu sigur însă, că nu a fost maică-mea la grădi se se certe cu educatoarea pe tema asta.
    Și asta e aplicabil cred la orice vârstă crești un copil. Rahaturi o să i se tot întâmple. Și nouă ni se întâmplă rahaturi și lucruri incorecte. Nuș dacă ați sesizat, da’ pretty much this is life. Nu rezolv însă absolut nimic dacă mă duc să zbier la educatoare, învățătoare, profesor, mamă de copil bătăuș.
    Nu mă înțelegeți greșit, încă o cresc pe Sara pentru o lumea mai bună. Dar pe ea. Pe a mea. Ca și la oameni, nu schimbăm lumea judecând greșelile altora ci fiind noi mai buni.
    Ceea ce încerc să fac (baby steps, că nici eu nu știu de unde să o apuc și nici Sara n-are cine știe ce experiență la treaba asta) e să îi arăt ei că are tot timpul armele necesare la ea pentru a dezamorsa, pentru a se apăra sau a ataca înapoi chiar, nu cred în întoarce obrazul pentru a doua palmă, fuck that.
    Altfel, iar, mi-e teamă de ce adult aș crește. Unul care se duce să se plângă la echivalentul educatoarei/mamei din viața de adult? Care apelează la mila apărării altora mai puternici? Unul dependent de protecție? Incapabil să stand her feet? Again, fuck no.
    Experiențele astea fac parte din felul în care își formează personalitatea. Nimic nu s-a schimbat, și în triburile de acum 2000 de ani erau copii bătăuși și vor mai fi și peste 2000 de ani, de o reuși să nu ne autodistrugem ca rasă între timp. Nu ferind-o de pericole o ajut, ci făcând opusul, expunând-o (treptat, într-o lume ideală) la ele și învățând-o să se descurce.
    :)) Râd ca năroada că stiu că îmi ies oribil de haotice articolele astea. Sorry about that.
    Dar mă rog, ați prins ideea. Fără cupole de sticlă și părinți elicopter care se isterizează pe copilul celălalt (sigur, există și cazuri extreme, dar nu vorbesc despre asta).
    Mi se pare cumva că așteptările părinților (inclusiv ale mele la început) sunt ca lumea în care trăiește odorul la grădi să fie una perfectă. Fără bătăuși, fără copii care vorbesc urât, fără colege răutăcioase, cu educatoare cu atenție multiplă constantă la 20j de plozi plus sau mă rog, câți or fi acolo.
    Not gonna happen, pentru că pur și simplu lumea nu e așa. This is not Utopia. This is human nature. Întâlnim oameni care ne plac și oameni care nu ne plac. Nu avem cum să ne ferim de a doua categorie și nici cum să ne placă toți oamenii (și eu una nici n-aș vrea). A bunch of them are assholes. A whole bunch of them actually.
    Și ce dacă? We deal with them și carry on. 🙂
    3

Geci

Standard

O dată geaca mea groasă. Am cunoscut-o anul trecut în octombrie și m-a cucerit irevocabil la prima vedere cu promisiunea că n-o să mai îmi fie niciodată frig iarna. Nu m-a mințit, nu mi-a mai fost. Nu i-am spus niciodată că aș fi iubit-o oricum, doar pentru că e albastru închis ca cerul nopții, am lăsat-o să creadă că sunt topită după inteligența ei, după fermoarele și fermorașele ce țin buzunare sau mă apără de vânt.

A doua, geaca după care mi-am pierdut mințile. Neagră cu flori colorate, e geaca (de fapt nu cred că e geacă, nu știu exact care e numele chestiei ălia) care nu are nicio grijă pe lume și, dacă o îmbraci, nu poți fi supărat. Pur și simplu nu ai cum să ai zile rele în geaca asta. E complet prostuță, are mânecile trei sferturi și mi-e veșnic frig cu ea, îmi trag bluzele cât pot încercând să mă apăr, dar în zadar. Cu toate astea, o iubesc iremediabil și complet irațional.

Ultima, geaca bleumarin cu glugă gri. Sunt invizibilă în geaca asta și zău că îmi place să fiu așa. Plus că nu am nevoie de umbrelă cu ea, ceea e foarte bine, urăsc cu desăvârșire umbrelele și refuz să ne împrietenim, oricât ar spera ele. E subțire și stă cu mine muuuult timp, până aproape de vară.

Atâta că niciuna nu-i de vremea asta. Geaca de iarnă nu pot să o port, mi-e frică că aș speria primăvara cu ea, iar celelalte două, deși le port, o fac complet zgribulită.

Deci nu e de la vreme.  Vremea e ok. E de la haine. N-am eu hainele potrivite de vremea asta nehotărâtă. Să mă duc să cumpăr dracului o geacă, vă gândiți probabil, complet justificat, atât că nu pot să cumpăr haine care nu îmi plac și îmi place ceva cam o dată la 10 ani.

N-am de ales, e clar, trebuie să aștept. Dar e ok, I can wait without waiting, cu un picior în iarnă și cu altul în vară. Nu că nu mi-ar plăcea primăvara, baîmiplace, dar ce-mi place la ea e anticipația a ceea ce va urma, tot la marea mea visez.

Acuma serios. Tolerez temperaturi 10 grade, dar vreau dracului niște raze de soare cu dinți să mă ascund după ele, don’t you agree?

Patience în așteptarea zilelor cu galben, pentru că am dat peste și mi-a plăcut filmulețul de mai jos.

PS. Și eu îi cântam GNR (Don’t Cry) pe post de cântece de leagăn, it kinda worked. 🙂

Decizii

Standard

Viața e compusă din decizii. Serios, e. Non-stop, o poți urmări ca un ghem de miliarde de ațe colorate de la A la Z, dacă cineva ar avea vreodată răbdare să facă așa ceva.

Alegem să ne trezim la 7 nu la 7:15, să ne îmbrăcăm cu jeansi și nu cu rochie, să mâncăm la prânz sau nu, să cumpărăm cașcaval Hochland și nu Delaco și pot să o țin așa până mâine.

Unii oameni sunt mai buni la chestia asta decât alții, dar overall, toți avem o limită de decizii și uneori face whatthefuckmight come numai să nu ne pună cineva să alegem. Deși n-aș zice că am dificultăți la capitolul ăsta, de câte ori am posibilitatea să nu aleg, o iau. Nu aleg unde mergem la cafea, dacă plecăm la mare marți sau joi, în general mă îmbrac cu prima bluză din teanc șamd.

Însă avem nevoie să putem lua decizii. Lipsa controlului ne face mai stresați (ad literam, ne crește nivelul de cortizol și vine la pachet cam cu o tonă de alte probleme și, overall, cu o slabă calitatate a vieții, plus, bonus, una redusă).

Recent am aflat de un studiu făcut pe vreo 7000 de studenți. Rezultatele de promovabilitate a unui procent uluitor (peste 50% dacă am ținut minte corect) au fost îmbunătățite printr-un experiment simplu. Jumătate din ei au fost rugați să își facă un plan pentru următoarea perioadă de timp, cealaltă jumătate nu. Rezultatele mai bune au fost obținute de cei cu o planificare.

Nu mă mir că n-am excelat la școală, niciodată nu mi-a plăcut să fac planuri 😀 (decizii da, planuri nu, dar asta nu e despre mine).

Gata, nu o iau iar pe cărări (deși aș putea scrie vreo două zile pe temele de mai sus). Aș vrea să spun că datorită faptului că am citit cele de mai sus am ales să o las pe Sara să ia decizii, dar nop, le-am aflat recent, iar cu Sara procedez așa de pe la 2 ani. Am scris însă ca să argumentez, nu e o prostie să lași copilul să aleagă.

Acuma, în teorie cu toții suntem de acord cu cele de mai sus. Da, copilul trebuie să aleagă, nuș aproape niciun părinte care ar zice nu (mă rog, în bula asta de oameni în care mă învârt eu). Atâta că, în realitate, limităm domeniile în care copilul poate alege cu adevărat. Ok, poate alege cu ce jucărie se joacă, dar nu și dacă doarme la prânz, nu ce va mânca (va mânca ce am gătit, că doar nu am munci degeaba), nu la ce școală sau liceu merge (imaginați-vă doar că ar vrea fiica voastră să meargă la școala de sculeri-martițeri) aso.

O facem din responsabilitate și din dorința de a proteja. We know better.

We know shit.

Fiecare om, fie el de 88 sau 8 ani are nevoie să ia decizii și să și le asume.

Plus că, sincer, e mult mai simplu pentru părinți. Cred că sunt printre puținii părinți care nu are încă coșmaruri despre vârsta de 2 ani. Da, a avut și Sara etapa NU, de testare a limitelor, dar, pe de o parte, mi se părea amuzantă și speram puțin să rămână așa și pe de altă parte am descoperit relativ rapid că dacă îi dau posibilitatea să aleagă apele se vor calma.

Încă o fac. Am mai scris, nu aleg eu ce gătesc azi pentru ea, o întreb pe ea ce vrea de mâncare din felurile pe care știu să le pregătesc (nus prea multe oricum :D), ea alege ce vrea să facă în timpul liber, dacă seara după ce îi citesc eu o poveste mai citește una și se culcă la 10 sau cinșpe și se culcă la 12.

Când sunt chestii care trebuie făcute (pentru că și eu sunt un adult care crede că anumite chestii trebuie făcute), îi ofer alternative sau într-un plafon maximal. De exemplu îs muci de oboseală și visez patul pentru că am avut o săptămână horror la birou. Îi spun Sarei că e ora 9 și că până la 10 aș vrea să fim în pat pentru că altfel o să adorm pe podea. Dar e alegerea ei dacă între 9 și 10 va face baie lungă sau scurtă, se va uita la desene sau se va juca un joc (povestea nu e opțională, să vină tsunami peste noi și povestea tot am citi-o).

Trebuie să facem vaccin? Ok, complet nenegociabil dar îi pot oferi alegerea zilei, putem merge marți sau miercuri.

Sigur că sunt și lucruri la care pur și simplu nu e nimic de ales. De exemplu, că mergem în scaunul de mașină (dar aici e ușor, așa a călătorit de când s-a născut ca atare nici nu își imaginează că ar putea fi altceva) sau să mergem la doctor dacă e bolnavă. În cazurile ăstea revin la partea cu planul de mai sus. Da, evident că îi explic de ce trebuie să mergem azi la doctor, dar nu doar atât. Îi descriu întreaga experiență pe bucăți. O să te îmbraci, ne spălăm pe dinți, ne suim în mașină, mergem pe strada X, ajungem acolo unde ai mai fost, la clădirea galbenă, urcăm la etajul 2, Iulia o să fie acolo, o să te dezbrace să se uite la tine, o să te întrebe lucruri, apoi te vei îmbrăca la loc, vom sta pe scaun și Iulia ne va spune o rețetă, apoi vom merge la magazin și îți vei alege ceva dulce (da, e dezlegare la dulciuri după experiențe nasoale, bad parenting, I know and don’t care).

O fac și în ideea că va ajunge un adult care poate lua decizii. Care nu rămâne prins, pe veci, în intersecție, neștiind dacă să cotească stânga sau dreapta. Cred că e important pentru o viață fericită, rahatul ăla de citate de-l citiți pe Facebook că nu regretăm lucrurile pe care le facem ci cele pe care nu le facem e adevărat (nu pentru că zic eu, există studii pe tema asta, we’re wired that way; mă rog, e mai mult de atât, dar nu mă pornesc că e lung rău :D).

So, again, scriu nu pentru a da sfaturi, ci doar pentru a spune ce a funcționat la noi (și încerc să explic și de ce a funcționat). Dacă reușesc să obțin o cafea băută liniștit pentru un părinte de todler, a meritat să scriu articolul ăsta 🙂

img_9353

 

 

 

Something new

Standard

Majoritatea adulților pe care îi cunosc sunt mulțumiți cu ei. Cu ce știu, cu ce pot face. De ce n-ar fi? Au petrecut 16/17 ani tocind. Apoi au început să muncească, deci se adaugă (la vârsta noastră) undeva între 5 și 10 ani experiență la ce faci la job. Mai mult, 365 de zile x 35 de ani = 12775 de ocazii să experimentăm diverse chestii. Să nu mai zic de când știm să scriem (deși, la unii, meh), de când utilizăm cuțitul și furculița, ne ștergem singuri posteriorul din dotare sau nu ne scobim în nas în public (ci doar în mașină, la semafor).

Ca atare, fiind așa  de pătrați și ordonați, autosuficienți, nu ne apucăm (la vârsta asta înaintată) să învățăm lucruri noi. E și ușor jenant, când, de exemplu, mai orice sport sau instrument sau limbă străină sau orice te-ai apuca acum să înveți colegi îți vor fi în cel mai fericit caz studenți de 19-20 de ani sau, în cel mai rău caz, copilași de 3.  Plus că NUETIMP, boala tuturor oamenilor mari. Oamenii mari nu au timp de nimic. Nu au timp să citească o care, să meargă la film (uneori nici să-l vadă acasă), să se dea cu bicicleta în parc, să asculte muzică, să se joace cu copilul și cu siguranță nu să învețe ceva nou ce nu are legătură cu job-ul și zerourile din bancă.

De fiecare dată când spun că m-am apucat să fac X sau că am citit Y privesc niște priviri condescendente în care mi se clipește des: – Tu poate ai timp, eu nu apuc să fac nimic.  Îi invit cu interes în viața mea de adult mamă de București fără bonă sau bunici prin preajmă. Nu știu dacă li se va părea mai simplu, dar ce pot să vă spun, din interior, e că mă lăfăi în o grăăămaaaadăăăă de timp.

Și atunci, având în vedere toate cele de mai sus, e cumva de înțeles atitudinea și nemulțumirea față de rezultatele propriilor odoare, cărora le ia secole să învețe să facă la oliță, să vorbească sau să adune 2 cu 2.

Sara mea, de exemplu, a băgat capul în apă la snorkeling în fix, dar fix ultima zi din vreo 8 petrecute la mare. În 6 din ele am bătut-o eu la cap în fiecare zi să încerce că e MI-NU-NAT, ar fi vrut, dar era ceva nou și îi era frică, în a 7-a a încercat în piscină și abia într-a 8-a, pentru fix 5 minute a reușit. Apoi, ajunse acasă, a avut a total meltdown că vrea înapoi la mare și că ce rahat de viață e asta în care ea merge la grădi și eu la buro (am încheiat citatul și sunt de acord cu el).

Dar mi-a rămas în cap nemulțumirea unei mămici pe care am văzut-o în iarnă. Mie nu prea îmi e frică de uameni, că pot să mă umflu și mă fac cumva uriașă din mică ce sunt, dar sfinte sisoe, de tanti asta îmi e tare frică. E înaltă și rigidă și te privește cu niște ochi de oțel în timp ce recită expresii din cărțile de comentarii la limba română de-a 6-a. Well. și ideea e că era fuarte, dar fuarte nemulțumită că plodul din dotare îl făcea pe 3 E sau invers (ceva aaaaaaaabsolut normal, o etapă firească în viața oricărui copil care învață să scrie). Cum draci e posibil, după o săptămână încă să scrie cu aceeași greșeală?

Well, e.

Când înveți ceva nou, privit din exterior, ești lent și prostuț și încet și scoți sunete ciudate sau faci mișcări ilare. Suntem, cu toții, puțin ridicoli când învățăm ceva nou (poate de asta îmi place atât, mă amuză să mă văd așa, și mi-e frică rău să nu ajung vreodată un adult care se ia în serios). Greșești și greșești și orice lucru ce presupune necunoscut îți face creierul să se chircească în agonie. E greu, oribil de greu să înveți lucruri noi. Greșești de mii de ori și e frustrant și uneori nu avansezi și te chinui și cazi și te lovești. Dar în același timp, e și îngrozitor de frumos, I kid u not. Când îți iese ceva, când în sfârșit poți să tai carnea cu cuțitul (sau să faci S-urile pe pârtie :P), te inundă o fericire imensă, imensă, stai pe spate, cu capul pe zăpadă în timp ce te ninge din cerul alb decorat în marginea de jos cu vârfuri de brazi și ești, cu siguranță, infinit.

Uităm asta, noi adulții, încercam să zic, pentru că pur și simplu nu ni se mai întâmplă, nu ne mai dăm ocazia să ni se întâmple. Și atunci devine frustrant când Gigel nu ia locul 1 cu coroniță la concursul cangur (sau panda sau cum draci ziceați că-i zice) și suntem nemulțumiți de ei și ne îngrijorăm și turbăm și mai abitir cerem și așteptăm de la el.

So, voiam să vă propun, cu articolul ăsta (cam lung), să ne dăm ocazia, măcar din când în când, să fim copiii din nou, măcar pentru puțin timp. Să învățăm ceva nou. Să fim ridicoli sau caraghioși. Să râdem de noi înșine. Să simțim agonia de a nu-ți ieși ceva a suta oară când repeți sau fericirea de a reuși atunci când ai încetat să mai speri. Și poate, data viitoare, să fim cu toții mai îngăduitori cu 3urile încăpățânate și răsturnate, fie ele ale noastre sau ale copiilor noştri :).

IMG_5131

O femeie

Standard

Acum câteva zile, Alina, cea care era perechea Erikai la grădiniță, m-a taguit pe Facebook într-o poza frumoasă de anul trecut în care era cu Sara.

O văzusem si acum un an și m-am fâstâcit și atunci, ca și acum.

De data asta i-am comentat la poză așa:

🙂 🙂 🙂 as vrea sa scriu multe, dar ar fi tareeee siropoase. deci ma abtin si sper ca le stiti chiar daca nu le scriu. si multumim. tare 🙂

Și ea a zis că le știe.

După care, stăteam așa și m-am gândit. Dar de ce trebuie oamenii pe care îi apreciem să ghicească ce credem noi? Pe cine ajut așa? Sigur că ea simte ce simtim  eu și Sara despre ea. Dar de ce să nu îi spun (cum regret de altfel că nu i-am spus niciodată învățătoarei mele sau dirigintei mele că am învățat o grămadă de la ele, și nu mă refer doar la matematică sau unde să pun cratimele corect).

Pentru că ne e cumva, avem o teamă, sau eu am o teamă să scriu cuvinte goale. Laude și mulțumiri pătrate. „Vă mulțumim, doamna educatoare pentru tot ceea ce faceți pentru copiii noștri” (yawns and rolled eyes).

Așa că i-am cerut voie Sarei să scriu articolul ăsta și ea a fost de acord (acuma, chiar să-i spun direct nu mă țin bojocii, mi-a luat câteva luni bune să o pot privi în ochi, nu numai Sara e timidă). Și chiar sper că, dacă scriu adevărul și doar adevărul nu o să iasă pătrat.

Am cunoscut-o pe Alina în ziua de deschidere a grădiniței, când Sara avea 2 ani și 8 luni.

Sara mirosea o floare. Alina a venit la ea și a întrebat-o nu mai știu ce, cum o cheamă, dacă îi plac florile, dacă vrea să vină la ea, ceva.

Sara s-a ascuns după mine și mai să plângă. Alina, caldă, cum e ea natural, a insistat, să-i aducă floarea mai aproape să o miroasă?

Și m-am aricit toată și am plecat cu copilul, nemulțumită că nu o lăsa în pace să se descurce singură, ce Montessori e ăsta?

🙂

Silly me.

Mi-am înghițit și paraînghițit cuvintele alea. Sara e o orhidee mică, v-am mai spus. Are tabieturi și e timidă și plânge și suferă și se ascunde.

Un om, omul ăsta, în afară de familia Sarei a fost singura care a știu ce înseamnă o privire, un suspin, o mișcare a copilului meu.

Nu știu dacă a fost de fiecare dată acolo pentru Sara. Nu cred sau nu știu dacă o iubea în mod special pe Sara, pentru că e așa cu toți copiii.

Nici nu spun că e perfectă. Nimeni nu e.

Dar ce pot să spun e că am simțit în anii în care a fost cu Sara 8 ore pe zi că e un om cald. Căruia îi pasă. Omul care o pupa pe Sara pe picior când se lovea și făcea buba că așa era obișnuită acasă și i-a oferit lucrul ăsta acolo. Cea care stătea cu mine ore întregi, după program, de acasă, să îmi povestească că în ziua X Sara a plâns pentru că, fără să o întreb sau să știu măcar că s-a întâmplat ceva. Să mă liniștească și pe mine, pentru că știe și ea cum e să fii mamă și cum e ca societatea asta cu normele ei tâmpite să ne facă pe noi să stăm 8 ore pe zi la birou dacă vrem să avem bani de rate, 8 ore în care Sara e crescută de alții (don’t get me started on that one).

Zâmbește cu cel mai mare zâmbet din lume când ne vedem pe culoar și vorbim despre Sara mea sau despre David al ei și suntem într-o bulă cu raze de soare și temperaturi peste 25 de grade chiar de îngheață pietrele afară.

Și am vrut să scriu asta. Aici. Pentru ea. Să știe, să nu ghicească. De ziua femeii, ok, fie, de ce nu.

Pentru că pentru mine, și pentru Sara, ea, Alina e o femeie faină. Un om bun. Și sunt recunoscătoare că Sara a avut-o în viața ei într-un moment în care îi era greu (pentru că E greu pentru un copil să iasă din viața doar cu părinții și să intre în viața cu o groază de persoane noi).

Am vrut să scriu și pentru voi. Cred că e o prostie să nu folosim cuvinte să spunem ce simțim, chiar dacă persoana cealaltă știe. Avem nevoie să auzim. Au nevoie să audă. De ce nu? Deci poate, doar poate, azi, spuneți și voi, unei femei căreia îi doriți binele și pe care o simțiți cald și aproape acolo, în cotloanele sufletului vostru, fix asta. Că  sunteți fericiți, recunoscători, că viața a adus-o în calea voastră 🙂

Siropos? E. Fuck it, I don’t even care 😛

img_2860