Despre suprize, fete și băieți

Standard

Am un haos în cap deci de la bun început spun că e foarte probabil ca și articolul să iasă tot așa, dar îl scriu pentru că vreau să fac umpic de ordine în el și ca să mă lămuresc și eu cât de cât de ce parte a baricadei stau.

So, acum vreo două trei săptămâni, în timp ce baletam să o pescuiesc pe Sara de la școală, m-a privit înapoi de pe un perete un afiș pe care scria ceva de genul Fete vs. Băieți, de ce sunt diferiți. Eu nu mă duc niciodată la ateliere și chestii de genul ăsta (poate oi explica odată pe lung de ce, varianta scurtă e că prefer cititul, nu că mă cred prea deșteaptă pentru ele).

Și de atunci îmi stă în vârful capului (ca și alte subiecte, se învârtește pe lângă mine de mai peste tot, nu doar de la afișul de la școala Sarei).

So mok, există diferențe între băieți și fete indisputabile. Un cromozom diferit, masă musculară, testosteron vs. estrogen aso.

Does that make us diffrent? Yes siree. Din cap până în picioare, personalitățile noastre diferă din o sumedenie de cauze pornind de la gene, mediu și cocktailul specific din fiecare creier.

Mok, atunci ar trebui să fim tratați diferit. Nu? Păi hm, nu. De fapt, nu prea cred asta.

O să dau un exemplu.

Exemplu.

Statisticile arată că, în medie, bărbații sunt mai buni la matematică decât femeile. Da? Daaaa. Adică chiar da, that is what statisctics show.

Și acum să dig in puțin. De fapt, sunt mai mulți bărbați care excelează la mate (și la polul opus, care sunt complet cretini la mate) decât fete. Pe media medie, uameni care se pricep cât de cât la mate, suntem tot pe acolo. Situația e similară în mai multe domenii, pe extreme bărbații iau locul 1, fetele performează pe medie.

Dar. În condiții identice (environment, dar e mult mai complica de atât, de fapt în condiții egale în societăți sărace, unde o carieră cu matematică în ea ar face o tonă de bani), diferențele de nivel între fetele și bărbații din extreme se reduc. Adică fetele excelează la fel ca băieții la mate.

Și aici mi se par o grămadă de capcane.

Întâi, că dacă ne uitam doar la statistici, fără să identificăm cauzele din spate, eram înclinați să zicem că fetele sunt mai neinteresate/inapte de mate și deci să le dăm mai multe povești să citească (on average, fetele sunt mai bune la litere și comunicare decât duzii).

Ceea ce ar fi fost o greșeală, pentru că am văzut că provided oferim condiții egale, fetele nu-s așa diferite de băieți.

Ok. Atunci fetele sunt egale cu băieții la mate?

Da și nu.

Mai corect, cred că e important să oferim șanse egale, dar asta nu înseamnă automat rezultate egale.

Deci da, încurajăm fetele să învețe matematică dacă le place, dar nu avem așteptarea absurdă să existe un număr egal de fete matematician cu băieți matematician peste 2 zile la NASA pencă altfel e discriminare. That is simple bullshit.  În realitate, femeile rămân statistic, în medie, în spatele bărbaților (la mate), mai ales pe extreme, deci o prezență disproporționată a bărbaților în domeniul Z nu înseamnă automat discriminare sau misoginism (și de altfel, fix pe aceeași logică, adunată punct cu punct dar nu mai scriu că iese ăsta de 10 pagjni, nici diferențele salariale nu înseamnă automat discriminare).

Pare simplu, ne-am înțeles, nu? Oferim condiții egale și așteptăm ca în donno, 15 ani să avem poate nr. Egal de matematicieni femei și bărbați.

Well, actually, is not that easy :D.

În societățile unde există șanse egale pentru femei și bărbați, sunt multe mai multe femei în slujbe de fetițe (eg. Asistente) și mulți mai mulți băieței în slujbe de băieței (eg. IT) iar dacă lași o tonă de jucării păpuși și camioane într-o turmă de bebe bonobos (maimuțici) băiețeii bonobo vor alege mașinile și fetițele bonobo păpușile (asta nu schimbă că Sara nu s-a jucat în viața vieților ei cu o păpușă veci).

So, sumarizând, fetele pot să facă lucruri identice cu băieții, dar fetelor le vor plăcea lucruri diferite decât băieților.

Și iar am putea zice că am scăpat mbut we again didn’t. Pencă dacă plecăm de la premisa de mai sus, care jur că nu mi se pare rea, ba chiar o cale de mijloc în toată mișcarea feministo isterică uneori din our days, există posibilitatea să ratăm anumite înclinații în copiii proprii pentru că we weren’t really looking.

So dacă i-aș fi luat Sarei numai jucării de fetițe nu aș fi putut observa niciodată că preferă de fapt mașinile și puzzle-urile.

Dacă mă uitam doar că iubește cărțile (again, predispoziție la femei) poate aș fi ratat că are o inclinație și spre matematică și spre geografie (domenii unde bărbații more, cum ziceam mai sus).

Uite fix de asta îmi dau ochii peste cap când aud de statistici. Pentru că pot fi periculoase, punând idei în capul nostru atunci când statisticle acutally know shit (și în multe cazuri sunt greșite, în multe cazuri sunt alte cauze în spate care dacă ar fi corectate ar afecta radical rezultatul aso).

Nu poți să faci remarci generale despre un om pe baza statisticilor. Pur și simplu nu poți, e greșit.

Întorcându-mă la cărți, cum spunea unul dintre nenii care m-a salvat din prima criză existențială din viața mea (adolescența, de atunci cred că mai orice om care gândește se află oricum în una continuă), dacă am în față o găleată de pietricele și știu cu precizie (reală, din calcule și măsurări) că greutatea medie a uneia e de 23,58 de grame înseamnă că știu fix nimic despre oricare dintre pietricelele din găleată, pentru că niciuna, dar niciuna din ele nu va avea exact 23,58 grame.

Sau, în cuvintele unui alt nene simpatic pe care l-am citit mai recent, n-aș trece niciodată, fără să știu să înot, un râu cu adâncimea medie de 1.5 m.

Ce încerc să zic e să nu mai căutăm rețete și patern-uri când vine vorba de copiii noștri și de noi, diferențe și asemănări între fete sau băieți puse pe pereți de școală sau rețeta pentru a-i crește perfect când rețeta vine din experiențe de pe alți copiii prezentate la un seminar lucios de un nene de prin America sau Canada, pencă nu sunt doi la fel. Dacă suntem deștepți, putem reuși să ne cunoaștem pe noi înșine, și dacă suntem, extrem, extrem, dar extrem de norocoși, vom mai găsi poate încă o persoană care să vrea să fie atât de atentă la noi încât să ne cunoască. Și cred că asta ar trebui să încercăm măcar să oferim copiilor noștri, atenție fără prejudecăți.

De acolo vin surprizele. Și mie îmi plac surprizele. Ălea plăcute tough :P.

IMG_2254

Anunțuri

Antidot

Standard

Sunt zile, ca astea de săptămâna trecută (de care nu cred că vreau să scriu, doar să le uit, nu pentru că ar fi fost neapărat rele, mai mult că ar fi putut fi tare rele) în care aș vrea să fiu o cârtiță. Mică, neagră, cu mâini uriașe și apte de săpat cu care aș putea să sap și să sap și să sap bule și tuneluri sub pământ, o lume întreagă doar a mea (și a Sarei), în care aș putea să îmi târăsc cărți și ar fi ok. Aș ieși la aer, pentru că n-am cum să trăiesc fără el, doar din când în când. Bule încă, dar sub pământ, în care ești în siguranță.

Dar nu sunt o cârtiță :). Mică și neagră da, dar n-am nici mâini nici gheare mari (ba chiar tăiate scurt, cât mai scurt, cel mai scurt). Plus că nu m-am descurcat niciodată prea bine, nici măcar la înot, la lipsa de aer, I need it.

Deci când am săptămâni din astea, sau zile, caut antidot. Și caut și caut și caut. Uneori, dacă e doar o zi rea, îmi ajunge o melodie. De cele mai multe ori sunt melodiile, unele atât de puternice că pot să coloreze înapoi și săptămâni întregi. Alteori, cum v-am mai povestit, cărți. Singura carte pe care o fac cadou oamenilor pe care nu îi cunosc foarte bine e cartea mea mică, care m-a găsit acum vreo 3 ani. E așaaaa de albă că nu poți să îi reziști.

Acum însă, n-am avut nici melodii și nici cărți și n-am prea știut ce să fac. Scoteam nasul înapoi la aer și nimiiiic, nimic, so back down underground. M-a salvat tot Sara până la urmă, care a scris o nouă carte (scrie în continuare, de ani deja, cărți cu desene). Am pus mai jos coperta și prima pagină.

E o Carte amuzantă. Și prima poveste e cu un măr mare și roșu (cum îi plac Sarei), la care vine un câine să îl lingă și mărul hap îl mănâncă pe tot. Nu știu dacă vouă vi se pare funny, dar mie mi se. Așa aș vrea să fac și eu cu chestiile care mă necăjesc uneori, hap, să le înghit pe toate, fără pic de supărare și să le ronțăi apoi, un timp îndelungat, satisfăcută.

Însă nu povestea în sine m-a reparat, ci coperta. Cred că e cea mai frumoasă copertă din lume pentru că suntem noi două pe ea, într-o îmbrățișare. Și cred că asta e ceea ce avem nevoie cel mai mult când suntem necăjiți. De o îmbrățișare de la copiii noștri sau de la oamenii pe care îi iubim. Și atâta timp cât avem asta, avem un antidot.

So no end. Doar o îmbrățișare și un antidot 🙂

IMG_2264IMG_2265

Unpack

Standard

Urăsc desfăcutul de bagaje, atâta voiam să vă zic.

Una e împachetatul, n-aș lăsa pe nimeni vreodată să îmi împacheteze bagajul (nici Sara). Ni-l facem singure, tacticos. Cum să nu, e anticipația zilelor ce vor urma, mă văd tolănind în hamac în tricoul gri sau cu picioarele în râu în cel albastru. Nu mai zic de alesul cărților, de departe partea noastră preferată (și singura la care dăm rateuri). În rest, pot să merg pentru o săptămână doar cu un rucsac în spate, dar e musai să fie burdușit de cărți. O noapte? Două cărți. Întotdeauna minim două, poate una dintre ele nu mi se potrivește în ziua cu pricina și atunci ce mă fac? Nimic nu poate fi mai rău într-o vacanță decât să rămâi fără cărți. Trei dacă citesc una la care sunt pe la jumate, minim cinci dacă merg la sau cu oameni care citesc (dacă și-au uitat cărțile acasă, ce se fac ei acolo fără cărți sau poate că le-ar plăcea cartea asta, nu mai bine o iau și pe ea cu mine?). Fii-mea nu mai zic, citește minim 3 cărți deodată și nu pleacă niciodată undeva cu mai puțin de 5.

Când plecăm de unde am fost e ok, amân bagajul până în ultimul moment când îngrămădesc tot complet alandala pe unde apuc, și dacă sunt norocoasă nu pierd nimic.

Dar sfinte sisoe, bagajele ajunse acasă sunt un coșmar. Nu am chef de ele să le desfac și nici nu le suport în mijlocul casei, unde le las întotdeauna (dar fix în mijlocul casei) pentru că mă împiedic repetat de ele și îmi mutilez degetele de la picioare până ajung la un număr suficient care mă face să mă enervez atât de tare încât să le desfac. Și dă-i și du-le, cărțile la cărți, încărcătorul la încărcător, periuța de dinți și Sara nici măcar nu visează să mă ajute la asta (și nici eu nu o rog, o înțeleg perfect). Ce ar fi de plăcut la desfăcutul de bagaje? Vacanța s-a terminat și mâine ne așteaptă școala și biroul și o nouă zi de visat laaaaa.. vacanța viitore? :P.

Deci ce ziceți, îmi dau demisia și îmi fac o afacere de desfăcut bagaje? Cred că aș putea trăi din asta dacă toată lumea ar urî desfăcutul de bagaje la fel ca mine. Nu?

IMG_1979

Despre păsări și ciocolată de casă

Standard

Mie nu îmi plac dulciurile. Mai precis, nu simt nevoia să le mănânc. Niciun dulce minus ciocolata de casă, neapărat cu nuci. Ciocolata de casă cu nuci în ea îmi place. Nu știu voi cum procedați când aveți o bucată de ciocolată de casă cu nuci, dar eu, când rar pun mâna pe așa ceva, procedez în felul următor. Iau întâi o bucată mare și apoi aș vrea să o mănânc pe toată acum. Dar pentru că știu că nu o să mai am ciocolată de casă pentru mult timp, îmi înjumătățesc și înjumătățesc și înjumătățesc fiecare bucățică viitoare astfel încât să îmi ajungă mult timp. La final, când bucățica s-a redus destul de mult, dar încă nu suficient, adică aș mai putea să mai fac vreo 5 mini bucățele ca cele anterioare (ca dimensiune) din ea, o mănânc pe toată deodată. Și nu îmi pare rău deloc. Nu prea îmi pare mie rău așa în general, poate doar de lucrurile pe care nu le fac.

Și așa e cartea pe care o citesc acum. Am citit prima treime în juma de zi până mi-am dat seama că îmi place groaznic de mult fiecare cuvânt din ea și am trecut la tactica înjumătățirii de mai sus, doar doar o dura mai mult. Mă târăsc ca un melc pentru că nu vreau să se termine și știu că nu voi mai primi încă una de același autor prea curând, sau poate chiar deloc. Ei, și în cartea asta e reluată o povestioară care sună cam așa:

Un multimilionar se duce pe o insulă în Grecia și stă la taclale cu pescarii. Observă un potențial uriaș de a dezvolta afacerea lor și încearcă să îl convingă pe unul dintre ei să pornească pe calea asta.

-Uite, ai putea să faci așa și așa pe dincolo și ai avea mai mulți bani, mult mult mai mulți bani ca acum, pentru că ești sărac și nu ai nimic.

-Ok, zice pescarul. Și după ce aș avea mulți mulți bani și nu aș mai fi sărac, ce aș face cu ei?

-Păi ai putea să te retragi, să vii în vacanțe într-o insulă superbă din Grecia și să enjoy life, să te relaxezi, să stai de vorbă cu pescarii de aici, să pescuiești, să te bucuri de soare.

Pescarul îi răspunde: – Dar eu deja fac asta.

Mie mi se pare că lucrurile sunt o dată ce sunt și o dată altceva. Luna e o scurtătură spre un loc din trecut, unii oameni sunt ca niște vaze cu amestecături din culori prin ele, alții sunt dragoni ce scot flăcări iar uneori, văd în oameni mari niște puștani (preferații mei) :). Iar când stau seara înainte să adorm, oamenii (noi, cu toţii, nu unii sau alţii) îmi par niște păsări uriașe. Dar uriașe. Pornesc, desigur, ca niște păsări copii, cu aripi deee jumătate de metru să zicem. Și apoi aripile cresc și cresc și cresc de ajung laaa 6m lungime. Odată ajunse la maturitate, păsările se învârtesc de câteva ori, apoi, uitându-se la aripile alea mari (și poate ținând seama de ce fac și celelalte din jurul lor) se apucă să adune chestii pe ele. Azi o floare, mâine o ramură de copac, apoi o piatră haioasă, apoi, încet, încet mii și miliarde de obiecte, uneori la fel de mari ca un munte. Și, evident, pe măsură ce se îngreunează povara de pe aripi, nu mai pot să zboare și cad. Și uneori le place mai mult să își simtă picioarele pe pământ și rămân acolo. Dar alteori, unele tare tare curajoase, renunță la câteva sau la toate din cele de mai sus, pentru a putea zbura din  nou. 🙂

Whaaat, știu că e ciudat, dar dacă așa funcționează creierul meu, ce să îi fac? Am avut revelația asta relativ curând, când am trăit zile despre care nu pot să scriu, fără nimic la mine, haine sau obiecte, de multe ori fără nici măcar un leu în buzunar (sună dramatic, dar în realitate nu funcționa unicul bancomat din sat și noi nu suntem suficient de prevăzători să scoatem bani pentru X zile) sub o bucată albastră de cer, la un mal de mare leneșă. Și nu mi-a trebuit nimic. Dar nimic. Dintre obiecte 🙂 Mă rog, cafeaua de dimineață a fost un bonus nesperat.  Niciunul din sutele de chestii pe care le găzduiește apartamentul meu. Nici măcar unul singur. Întoarsă acasă, am început să dau din ele și tot dau, tot dau, și cu fiecare lucru pe care îl dau casa e puţin mai liberă şi eu puțin mai ușoară. Ne imaginăm că avem nevoie de miliarde de lucruri pentru a fi fericiţi, dar de fapt nu de lucruri avem nevoie, ci doar de noi înşine, şi uneori, dacă suntem norocoşi, de alţi oameni (mici sau mari). 🙂

Nu cred în Dumnezeu. Nici în viață după moarte. Nu țin niciun post.  Dar uneori mă gândesc că toate obiceiurile astea sunt doar un fel de remindere. Despre ce e cu adevărat important în viață. Despre ce ne dorim și despre ce aveam atunci când nu eram nimic. Despre zbor 🙂

img_2415

O săptămână

Standard

Întâi s-a ars becul din baie. Știu că toată lumea are becuri normale, din alea de te duci la Mega, îți iei altul și îl pui la loc. Nu și becurile mele. Becurile mele sunt speciale (moștenire de la cei de la care am luat apartamentul) și trebuie să aștepți 300 de ani să le livreze unica firmă unde le găsești, timp în care îi faci baie plodului cu ochii închiși, că oricum ar fi fix la fel și de i-ai ține deschiși.

Apoi am plecat la munci într-un alt oraș. Cu mașina de scârbici. Care, pe un drum foarte prost, s-a stricat. De fapt nu știu ce avea, dar părea a cânta o simfonie de coarde (vioară înclin să zic) cu măruntaiele proprii și personale.

Apoi am pierdut toate documentele pentru ședința la care mă duceam. Toate. Au dispărut de parcă nu le plăcea munca (le înțeleg) de pe un stick. Și m-am prins de asta pe la 9 seara când mă chinuiam cu o colegă să schimbăm o greșeală pentru  doua zi dimineață. Care a doua zi dimineață am ratat complet începutul ședinței pentru că drumul era închis spre locul unde era drăcia. Complet închis. Toate drumurile către el. Tot orașul era închis. I kid u not.

What else. A, da, a nins, frumos ca în povești, de ziceai că e Crăciunul, și mașina noastră s-a întors pe platformă iar noi cu ia-mă un nene amabil cu care am împărțit codul portocaliu.

And then, desigur, m-am încuiat afară din camera de hotel. În halat de baie. Ofc I did.

Și apoi mi s-a stricat mașina de spălat vase. Și exact la câteva minute s-a înfundat și chiuveta de la bucătărie de toate vrăjile mele cu bicarbonat și oțet n-au resuscitat-o.

Întoarsă la birou, am găzduit o frumoasă ședință unde am lucrat pe un document proiectat fix 4 ore. După care da, s-a blocat complet și a dispărut și nu l-a mai putut găsi nimeni. Alt stick. Altă firmă. Alt laptop. Nu cred că-s ele de vină.

Și sigur am uitat câteva, sigur sigur.

Dar. Orașul fiind închis, am mâncat 5 muieri într-un bar de rockeri supărați cu Harely-uri pe pereți și tatuaje și neni mari care se uitau la noi ca la felul 7. Exact și numărul de feluri de mâncare pe care ni le-am luat, de-am speriat chelnerița. Din fiecare 7 câte 3. Trei? Ne întreba. Trei! Răspuneam hotărâte. Și pe care le-am mâncat pe toate, pentru că erau absolut delicioase. Toate cele 21 de farfurii.

Și da, a nins, dar am schimbat mașina pe sanie și Sara a fost fericită, iar duminică s-a dat cu o prietenă pe un făraș toată ziua, dar toată ziua, de dimineața până seara.

Acum 10 ani m-aș fi enervat toată (cred), m-aș fi agitat, aș fi fumegat și n-aș fi rezolvat nimic. Nici acum n-am avut cum să rezolv unele dintre ele, dar de păsat nu mi-a păsat deloc de niciuna de mai sus și m-am bucurat că au fost doar chestii mici, nimic grav.

Am rămas în schimb cu un loc bun de mâncat și cu niște poze cu 2 fetițe râzăcioase. Iar diferența dintre eu de acum 10 ani și eu de acum e una singură. Sara. Care era ba supărată că nu mai are zăpadă, ba fericită că vine vara și abia o așteaptă. Și eu la fel. Fericită că vine vara. 🙂

IMG_9120

Împreună

Standard

Când am învățat eu să mă descurc singură cu cărțile, adulții din jurul meu nu prea mi-au mai citit, îmi amintesc că o mai făceau doar atunci când eram răcită, deci îmi plăcea tare mult să răcesc (încă îmi place, I get to stay all day in bed și să m, citesc :D).

Sara a procedat altfel. Deși știe de ceva timp să citească, iar mai nou așa cum am grijă să mă laud repetat, o face obsesiv și non-stop (n-o să mă satur niciodată să spun asta), abia așteaptă seara ca să îi citesc eu.

Cel mai și cel mai mult îmi place însă ce mă pune să îi citesc. Întotdeauna e chiar cartea pe care o citește atunci, cartea care îi place în momentul ăla, niciodată altceva.

Și mă topește, dar topește lucrul ăsta, pentru că mi se pare nuș cum să scriu, caaaaa un foc la malul mării într-o seară friguroasă. Poate pentru că știu ce înseamnă pentru mine când mă duc și oblig (mă rog relativ, mai mult sper că) câte un om să citească o carte de-a mea (rar, dar rar se întâmplă, în general nu sunt de acord cu obligatul la a citi un ceva anume). Îmi dă să citesc cartea ei pentru că vrea ca eu să știu ce îi place, să împartă cu mine bucuria ei. She lets me into her world.

Unii părinți speră la pahare de apă la bătrânețe, la respect, recunoștință sau dragoste nemăsurată și veșnică.

Mie însă mi se pare cel mai neprețuit lucru din lume fix ăsta. Să îmi dea voie să o cunosc, să fiu parte din ea, să mă lase să o văd. N-aș da asta pentru niciuna din cele de mai sus, pe care, de altfel, nici măcar nu le cer sau aștept. Nu aștept nimic de la ea.

Și sunt fericită, zău de nu. În fiecare seară în care îi citesc paginile pe care ea le-a citit cu câteva ore sau zile în urmă, și ea mă ascultă atentă, de parcă nu ar ști deja ce se întâmplă în poveste, simt că o cutie cu miliarde gâze mici bâzâitoare, poate ca cicadele vara, se deschide în mijlocul stomacului meu și mă inundă toată.

Sunt fericită împreună cu ea.

PS. Nu am playlist de aprilie, pentru că am în mașină un CD care afișează mare doar cifra 1. Și în cifra asta descopăr zi după zi sunete noi, suișuri și coborâșuri, tristețe și primăvară jucăușă. Mă pierd, intenționat, la fiecare drum, în toate cele de mai sus. Ceea ce vă doresc și vouă de la muzica pe care o alegeți în primăvara asta 🙂

img_9353

Certainty of uncertainty

Standard

Nu știu, adică mi-e greu să știu dacă așa am fost tot timpul sau e ceva dobândit. Însă e clar că așa sunt de la o vreme: sigură că nu știu. Nu prea înțeleg oamenii care sunt siguri de ceva. Mă întreb ce viață au trăit, de pot să fie așa siguri de ceva, și recunosc că îi invidiez puțin. Eu am știut, sau poate am învățat, că orice se poate schimba într-o fracțiune de secundă. Că ceea ce sunt sau am sau cred azi poate dispărea mâine. Nu mai zic cu câtă încredere privesc lucrurile la care visez. Asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat ce cred sau ce sunt azi. Or that I will ever quit fighting.

Am scris asta de mai sus ca un fel de explicație, de fapt încerc o continuare a articolului de luni, unde cineva made a valid point. Dacă nu îi spun unui copil să învețe, atunci există riscul să pice examenele importante în viață (capacitate, BAC).

Și cred că a pus cumva fix degetul pe rană. Pentru că de asta toți părinții insistă cu toceala, de frica unui BAC picat. Și zău dacă nu înțeleg. E îngrozitor de înspăimântător. Un BAC picat pare garanția unei vieți ratate. A lipsei posibilității de a avea o sursă de venit stabilă, deci implicit la o minimă șansă de a avea o viață fericită. Și nimeni nu vrea asta. Ba mai mult, suntem responsabili pentru ei, care nu sunt capabili să vadă pe termen lung și să înțeleagă necesitatea de a învăța acum pentru a obține ceva peste 20 de ani.

All valid points.

Am mai vorbit despre asta, cortexul prefrontal se definitvează la 25 de ani și e fix bucățica de creier care ne face să renunțăm la small current cookie for the giant future cookie. Deci chiar biologia ne spune că plozii sunt incapabili să gândească pe termen lung, cumva.

Well. Da. Dar. Există un experiment interesant (și cunoscut, bănuiesc că marea majoritate ați auzit de el, sau poate e doar the knowledge bias, dacă eu știu de el toată lumea știe de el). Mă rog, vorbesc de experimentul Marshmallow. Prin anii 70 un nene a adunat o turmă de copii de 3/4 ani și le propunea fie o prăjiturică imediată fie două, dacă așteptau un sfert de oră. Cei care așteptau 15 minute aveau rezultate mai bune practic la viață (pe termen lung): rezultate școlare mai bune, indice corporal optim etc.

Deci măcar unii copii sunt capabili de delayed gratification. As is Sara (că na, pe ea o știu, de când era mică își lăsa coaja de la pâine deoparte și mânca miezul primul pentru că îi plăcea coaja mai mult și voia să lase ce era mai bun la final). Again, experiența mea se raportează la ea.

Asta una. Doi. Cortexul prefrontal da, se dezvoltă la 25 de ani, dar guess what, nu prin minune, as in la 24 de ani, 11 zile și 364 de zile e căcat și peste o zi BUM, perfect dezvoltat, now you can go be an adult. Nu funcționează așa.

Pentru ca la 25 de ani să fim capabili să renunțăm la plăcere imediată pentru a atinge scopul final e nevoie să exersăm treaba asta. Day after day after day. Să avem experiențele necesare care să dezvolte bucățica aia atât de imens de importantă de creier (cea care, de altfel, e ceea ce ne face oameni). Și al naiba dacă faptul că faci ce-ți spune mami face parte din treaba asta. In a nutshell, cum spuneam și luni, dacă învață pentru că eu îi spun că e important să învețe, nu e productiv și s-ar putea să fie chiar dăunător.

Ok. Ce draci zic aici? Vreau ca Sara sa pice BAC-ul? 🙂

Nu. De fapt, mai corect spus, nu știu. Nu știu dacă a lua BAC-ul este garanția sau măcar primul pas pentru o viață împlinită. Acum, azi, mă îndoiesc că e. Mai cred că experiențele te învață mult mai mult decât teoria și o să încurajez cât pot să aibă parte de cât mai multe din prima categorie. Să încerce de toate, mi se pare înfiorător de important, și cumva opusul a ceea ce face lumea azi, parcă îi ferim să facă și îi ținem la un birou pătrat să citească despre a face. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cred în capacitatea Sarei să decidă, și e o chestie care, așa cum spuneam mai sus, are nevoie de repetiție. De asta o las și o încurajez să ia decizii care altora le-ar ridica părul pe șira spinării (again, ea singură a ales la 6 ani că vrea să mai rămână un an la grădi și tot ea și-a ales școala pe care o urmează). Ăstea sunt mai mari, dar de la 2 ani o las să aleagă între donno paiul galben și mov.

Iar referitor la școală și teste și BAC, i-am spus adevărul de acum, de la 7 ani. Atâta cât știu din el. Respectiv că o să dea câteva examene în viața ei. Capacitate, BAC, admitere la facultate. Grele, pentru care e nevoie să cunoască o grămadă de rahaturi, din care e posibil ca unele să nu o intereseze deloc. Că, așa cum e lumea acum, cam ai nevoie de rahaturile alea de hârtii să obții un job stabil. Poți să te descurci și altfel, i-am explicat, dar pentru asta trebuie să fii destul de bun la ceva (și pentru asta trebuie să descoperi acel ceva la care ești bun). Deci, cred că în treaba asta cu școala, ideal ar fi să găsească acel ceva la care e mai bună ca 90% din oameni. Dacă nu, atunci hârtiile alea s-ar putea dovedi folositoare.

Dar cred că e drumul ei. Alegerea ei. O pot ajuta și îndruma dar nu cred că dacă eu îi spun învață mama pentru că eu știu că e bine așa pentru ea o să fie mai bine pentru ea în viață, dimpotrivă, mi se pare că abia așa o distrug cumva, luând deciziile în locul ei, nelăsând-o să zboare singură. Evident că există riscul extrem de mare să pice, la un moment dat sau altul, dar nu picăm toți, mai devreme sau mai târziu?

Ce încerc să scriu e că totul, dar totul se schimbă și e incert. Singurul lucru pe care i-l pot da Sarei în viață, cu care pot să o ajut, e felul în care e ea. Mi se pare infinit mai important să aleg variabila asta pe care să o controleze, pe care să o cunoască, versus cealaltă, să aleg să mă asigur că va lua un BAC, care s-ar putea să nici nu mai existe peste 11 ani (titlul articolului e un principiu în mecanica cuantică, cu cât știm mai mult despre o caracteristică a unui lucru, cu atât știm mai puțin despre cealaltă). S-ar putea și să aibă noroc în viață. Ar fi grozav și m-as bucura enorm, enorm, să fie așa. Dar dacă nu va avea, aș vrea să se aibă măcar pe ea. Să fie încrezătoare în puterile proprii, să știe că se va descurca în orice situație, că poate, că e întotdeauna o cale. Întotdeauna.

Sunt mult, mult, mult mai multe lucruri legate de asta pe care le am în cap și care cred că ar merita măcar amintite, dar nu încap toate în o pagină de blog, deci asta e, îl las așa cum l-am scris deși știu că e ca un puzzle de culori din care lipsesc multe bucăți. Dar poate om mai vorbi despre astea :).

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Așa cum spuneam în deschidere, singurul lucru de care pot să fiu sigură e că sunt nesigură. Dar cred, sper, că nu o să mă schimb la treaba asa. La a avea încredere în Sara. La a o lăsa pe ea să decidă în ce ține de viața ei. Pentru că e fix asta. Viața ei. Nu a mea. I choose to let her make her own music. 🙂

PS. Și poate o acompaniez și eu încet, acolo, pe fundal, ca o a doua voce mai joasă, dacă mă lasă. 😛

IMG_9795