Story of my life

Standard

Stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră holbându-mă la fusta mea albastră. Nu m-aș uita, în mod obișnuit, la fusta mea albastră, dar acum sunt trei pete pe ea. Prima seamănă cu acvila de pe stema României, a doua cu un măr și a treia cu un iepuraș. Le-am primit ieri seară, pe la 10 trecute, când m-am hotărât să îmi cumpăr o înghețată. Ceea ce e relativ ciudat, pentru că nu prea mănânc înghețată. Însă era foarte cald și umblasem pe jos, prin soare, spre 10km în ziua cu pricina, așa că am decis că aș putea să încerc o înghețată. „Cea mai mică înghețată (din lume, aș fi vrut să îi spun) vă rog”. Doamna cu bonetă din fața mea m-a aprobat și a purces la îndesat într-un cornet echivalentul a vreo 10 cupe românești cu ciocolată. Aș fi vrut să o opresc să adauge noi și noi tone de înghețată, dar mi-a fost rușine, poate o jignesc dacă îi spun că realmente nu îmi place atât de mult înghețata. Mi-am luat însă două șervețele. De parcă mi-ar fi fost de folos. Oricum am talentul să pun pe mine aproape orice mâncare aș alege, iar cu înghețata a fost chiar mai ușor ca de obicei. Unde mai pui că era și noapte și nu vedeam ioc.

Așa că acum, de dimineață, stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră și mă holbez la trei pete de înghețată pe fusta mea albastră. „Ar trebui să îmi cumpăr o fustă, mă gândesc”, dar nu prea vreau să îmi cumpăr o fustă nouă pentru că sigur nu o să găsesc una care să îmi placă și în plus rucsacul meu e plin ochi cu laptopul, pentru că din ceva motive ciudate pot să scriu doar când sunt plecată, aparatul foto, care atârnă cam un kg, și vreo două cărți însumând o mie de pagini și aceeași greutate.

Apoi primesc un fluturaș cu 30% reducere la un magazin pe care îl pot zări în zarea stânga apropiată. „Nu mai am scăpare”, mă gândesc și mă preling fără chef să caut o fustă fără trei pete și n-ar fi rău șunceva pentru mama că taman ce e ziua ei azi. Dar sunt multe haine și niciuna a mea. Probez oriceuri fără succes. Părăsesc magazinul și cele 380 de fuste fără pete și mă pierd din nou pe părți de străduțe cu umbre în ele.

La intersecția 3231 mă împiedic de-o vitrină cu cărți colorate, oricare din ele mai apetisante ca orice fustă fără pete din Univers. „Nici să nu te gândești” îmi spun, fii drăguță și mișcă-te mai departe, ai la tine două cărți uriașe și un rucsac de (deja) 100 de tone. Unde mai pui că în el nu se află nici cadoul pentru mama și nici jocul cerut de Sara. Iar cele 16 cărți necitite de acasă o să se uite foarte foarte urât atunci când vei ajunge și le vei aduce altele noi. Așa că merg, cu căştile în urechi, dar mai încet, paralel cu vitrina cu cărți, în timp ce mă uit lung la ele. „Poate nici nu au cărți în engleză”, îmi spun „Mai mult ca sigur că nu au cărți în engleză” și „Oricum, chiar dacă au, nu trebuie să cumpăr niciuna, doar o să mă uit”. Bineînțeles că au cărți în engleză. Bineînțeles că au cărți în engleză pe care nu le-am citit și pe care le vreau. Bineînțeles că îmi cumpăr nu una, ci două cărți și o las cu regret pe a treia în spate. Și o traistă cu un cățel care scrie o poveste. Pe care va trebui să o pun tot în rucsacul deja aglomerat de cele 2 tricouri, 2 cărți, un laptop și aparat de fotografiat supradimensionat în care nu se află (încă) nici cadoul mamei și nici cadoul Sarei.

Oftez în timp ce deschid cartea nouă gri pe măsuța din tren, așteptând să ajung în orașul următor. De sub ea mă privesc încă înapoi trei pete neregulate, diluate de şerveţelul umed din geantă şi apa de la chiuveta din tren, foste acvilă, măr și iepuraș.

„E prea caldă vara asta. Mi-e dor de marea mea”, mă gândesc, în timp ce adorm cu fix 25 de minute înainte de staţie.

IMG_5131

 

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

One rule

Standard

Oamenilor nu le prea plac numerele. Sunt pătrate și nu se îndoaie cum vor ei. Îi înțeleg pe de o parte, nici mie nu îmi plac lucrurile pătrate, dar numerele (și matematica) nuș de ce, mi-s dragi, mi se pare că sunt plasa de siguranță pentru normalitate într-o lume care uneori pare să facă ce îi trece prin cap, privindu-mă fix între ochi și spunându-mi că unu și cu unu fac trei. Poate și de asta mi-a plăcut atât Tim Urban. El vede numerele, le înțelege și le transformă în imagini ordonate și clare care te lovesc mai tare ca un ciocan în moalele capului. În articolul ăsta, pe care sper să-l citiți, dumicățește multe din cele ce țin de viața unui om. Eu mă opresc azi la bucata cu copiii pencă blog.

„It turns out that when I graduated from high school, I had already used up 93% of my in-person parent time. I’m now enjoying the last 5% of that time. We’re in the tail end.”

Hai să o scriu și eu în română. Într-o variantă super optimistă (în care ne vom prinde copiii în viață când vor avea ei 60 de ani) ne-am petrece 93% din timpul cu ei până la 18 ani când pleacă la facultate (mai scădeți o leacă dacă fac cumva și liceul pe coclauri, mai scădeți o leacă pentru fumat, trăit în stres, mâncat zahăr cu lopata și alte delicii are lumii moderne, că nuș care mai apucăm 90j de ani).

NOUĂZECIȘITREI LA SUTĂ PÂNĂ LA 18 FUCKING ANI.

Sara are acum 6 ani. 93:3=31.

Mi-am petrecut deja 31% din timpul pe care îl am cu Sara. Mai mult de o treime (de fapt probabil chiar spre 40% având în vedere că primii doi ani i-am stat cu ea acasă).

Gone.

Never ever ever coming back.

Nu vi se pare năucitor? Mie da. Mi se pare că abia a venit în viața mea, că am o eternitate de petrecut cu ea, vreau să petrec o eternitate cu ea. Sigur că vreau să plece unde o vedea cu ochii la facultate și n-o vreau legată de fustele mele, dar până atunci mai e mult, nu?

Nu. A trecut deja mai mult de o treime din timpul pe care îl am cu ea.

That made me think.

Când ne trezim dimineața, facem cafeaua cu ochii picați în bot de somn, facem un duș rapid și ne machiem pentru a arăta vag umanoid astfel încât să nu speriem colegii de birou, apoi tragem de copil să se scoale (nu vrea, că s-a culcat noaptea la unșpe trecute stând să citească cine știe ce capitol) și îl pisăm la cap să se grăbească pentru că o să întârziem la grădi și implicit la birou, alergăm ca turbații și înjurăm dobitocii și mitocanii din trafic, apoi îndurăm la job zbierete și urlete și nervi și istericale de oameni care au uitat de ce ar trebui să se trezească dimineața și apoi, la 5 înfruntăm iar semafoarele și praful și căldura și betoanele și luăm copilul de la grădi și îl grăbim să se încalțe ca să ajungem în parc unde iar stăm cu ochii pe ceas hai hai că mai avem și de mâncat și de făcut baie și de și de și de iar acasă ne pironim ochii pe-un ecran de smartfeon în timp ce plodul zice mammiiiii vreau să facem același lego a 5798759475 oară și tu spui mami nu acum că uite am de mestecat în mămăligă și fă și tu lego ăla singur că doar ești mare și mami e obosită muci și uite s-a ars deja mămăliga la dracu. Pentru că e firesc oarecum să facem asta.

Ni se pare că timpul cu ei e infinit. Că vom avea o eternitate de după-amiezi în care să facem rahatul ăla de lego sau în care să colorăm broaște albastre cu ei și nu e musai să îl facem azi când am făcut pe Sisiful la birou.

Dar adevărul e că aici, azi, acum, asta e. Dacă am avea 10 zile cu ei, 3 deja ar fi trecut. Oribil, oribil, cutremurător de mult.

Așa că am i-am zis Sarei:

-Mama, am inventat o regulă.

Viermele se uită la mine cu neîncredere.

-Tu? O regulă? Ție nu-ți plac regulile mami, ai uitat?

-Nu, dar asta e una singură și mi-am pus-o singură și e doar a mea.

-Ceee regulă maaamiii? fii-mea vorbește cu mine în majoritatea timpului de parcă ea e adultul și eu copilul, de altfel nici nu-s foarte sigură că nu e adevărat.

-Nu am voie să-ți spun nu.

-Niciodată?

-Ei, nu niciodată, când faci prostii tot o să îți spun. Nu o să zic niciodată, dar niciodată nu când o să spui: Mami, hai să ne jucăm, indiferent, dar INDIFERENT ce aș face atunci.

-Chiar dacă lucrezi?

-Da.

-Chiar dacă gătești și arde mâncarea?

-Da.

-Chiar dacă ai ceva urgent de făcut?

-Da.

-Chiar dacă..ești la baie?

-Mok, poate atunci o să îți spun totuși nu 😛

-Și dacă uiți?

Darn she knows me well.

-Ei, n-o să uit asta mami, și dacă uit îmi aduci tu aminte.

Îi place regula Sarei, râde pe sub mustață și nu o comentează deloc (semn bun, copilul ăsta comentează orice). Cumva am încercat să o fac tot timpul, dar tot îmi găseam scuze de la ea (oboseala, sună telefonul, se arde peștele, vine meteoritul și distruge dinozaurii etc). De vreo două săptămâni, zero excepții: zac în hamac citind o carte ajunsă la punctul culminant și Sara vrea să jucăm fotbal taman atunci? Las cartea și mă duc să îmi iau adidașii. Desfac bagajele și-s îngropată în 50j de mii de tricouri și cărți și ea vrea să ne jucăm Piticot? Las totul în mijlocul casei, haos bahaos și mă joc piticot în exact secunda aia. Șamd la opt culcat.

Zero excepții. That’s my new (only) rule.

Ps. Yes, she’s a Tomboy și mă umflu în toate penele mele de gâscă de numaaaa.

IMG_5076

Dear Baby

Standard

Dear Baby,

Te întrebi probabil ce e cu scrisoarea asta. Bună întrebare. Nici eu nu prea știu. Stăteam acum ceva (multă) vreme și mă gândeam la copii. La tot soiul de copii, de diferite dimensiuni. La ce sunt, la cum se transformă, la cum ajung oameni mari (sau mici). Și m-am gândit atunci, acum ceva (multă) vreme, să (le) scriu o scrisoare. Am scris-o prima oară cu stiloul, pe hârtie și birou, să mă asigur că e chiar asta, o scrisoare adevărată, cum scriau oamenii pe vremuri. Mi-ar plăcea să scriu sau să primesc scrisori dar nu mi se întâmplă, desigur. M-am simțit puțin ciudat, dar și bine în același timp. Cred că o am încă printr-un sertar la birou.

Revenind, Dragă Baby (fie mic, mare, blond sau șaten, cu ochi albaștri sau verzi), vezi, voiam să îți reamintesc niște lucruri, de asta m-am apucat să scriu scrisoarea asta. Uneori, adulții vor să explice totul. Să adune și să împartă. Să măsoare. Să estimeze. Să facă previziuni. Să construiască cutii mici, pătrate, în care să stea tot timpul doar pentru că se simt în siguranță. Uneori, vor să pună și copiii acolo, dar copiii nu au loc în cutii mici pătrate construite de adulți, evadează tot timpul. Sigur, să măsori, aduni și împarți e într-o oarecare măsură folositor și pe parcursul vieții de om mare avem nevoie de toate astea. Dar tot cred că uneori e bine să ne amintim să ne bucurăm doar de lucruri fără să înțelegem neapărat cum funcționează.

Nu știu exact ce vârstă ai, tu, copilul care citește scrisoarea asta acum (de fapt, dacă va fi citită scrisoarea asta de vreun copil, poate n-o să se întâmple deloc, dar e ok, simplul fapt că am scris lucrul ăsta mi-a adus mie, la modul egoist, puțină bucurie). Dar m-am gândit că un reminder ar fi folositor, fie că ai acum 4 ani și 2 zile și ești enervat la culme că nu poți să nu știu, mănânci treizeci de înghețate cu ciocolată, sau 10 ani și 4 luni, obsedat de jocuri pe calculator sau mers pe sârmă, 17 fără câteva zile când ești îndrăgostit până peste cap de niște ochi cu stele în ele, sau 30 de ani, 8 luni și 10 zile, stând cu o bere în mână pe canapea, uitându-te la al treișpelea serial și întrebându-te what the hell happened și când o să înceapă să kick in this adult thing pentru că te simți încă sută la sută iresponsabil și copil (nu-ți face griji, cam așa ne simțim cu toții, doar că oamenilor mari nu le place să o recunoască cu voce tare, e o treabă destul de înfricoșătoare).

O să fie și momente în viața ta când s-ar putea să te simți trist sau albastru, să simți că nu ai loc nicăieri, sau că îți lipsește ceva, sau vei fi nervos, nerăbdător sau poate pur și simplu nu vei simți nimic (asta e cel mai urât).

Și pentru momentele alea, vezi tu, eu am niște mici medicamente. M-am gândit să le scriu în scrisoarea asta, ca un dar de la un adultocopil electronic imaginar pentru un alt copiloadult electronic imaginar.

Deci asta e lista mea de medicamente (oamenilor mari e posibil să li se pară prostești, stupide sau prea simple, dar te asigur că funcționează):

-lumina soarelui de dimineața foarte devreme, în momentul în care ieși din casă, dimineața, spre școală sau birou.

-puii de animale (acțiune garantată)

-să mănânci pepene verde vara și să ți-l înșiri peste bluză și bărbie

-să amețești la apus pentru că, spre deosebire de restul planetei, nu-l înregistrezi ca pe un spectacol plictisitor și repetitiv ci ca pe ce este în realitate, un punct fix strălucitor la care te uiți în timp ce te dai pe o planetă care se învârte

-să te pierzi în ochii persoanei pe care o iubești. Chiar și într-o sală plină de oameni. Tot se pune.

-să râzi atât de tare la ceva complet întâmplător încât să te doară burta.

-să ajuți (surpinzător, am constatat că asta poate fi o sursă inepuizabilă de fericire)

-scârțâitul pe care îl face bocancul tău, într-o dimineață de ianuarie, când calci într-o baltă înghețată

-un rollercoaster sau leagăn sau orice asemănător

-să mănânci înghețată

-să te uiți la soare printre frunzele unei păduri

-să înoți în marea rece ca gheața (și în ea caldă e ok, desigur)

-să ai o conversație adevărată cu un prieten. Un prieten bun și drag

-să ai un copil

-să zâmbești străinilor pe stradă și ei să îți zâmbească înapoi (poți să alegi bebelușii sau copiii pentru exercițiul ăsta, ei zâmbesc întotdeauna înapoi)

-primul sărut cu persoana pe care o iubești de cinci eternități (și jumătate)

-să asculți muzica care se potrivește ADN-ului tău (nu toată muzica se). Ignoră ce spun alți oameni, doar dă-ți seama singur ce îți place (și repetă rețeta pentru orice)

-să citești o carte care te face să dispari complet (există, they really really do).

O să mai găsești și tu altele. Sigur sigur. Și eu încă mai descopăr. Poate o să le scrii pe o listă, cum am făcut eu acum pentru tine. O vreau și eu. Lista. Dacă o scrii, desigur.

O listă cu lucruri care să îți amintească că în orice situație, indiferent cât de neagră sau gri sau fără de ieșire, există întotdeauna niște raze jucăușe de soare care nu așteaptă altceva decât să fie descoperite.

Gata. Atât. Go be happy baby.

img_2830

I see

Standard

Femeie, în jur de 50 de ani, ochi blânzi, păr alb, ușor îngrijorată, unghii roase.

Bărbat, 30 de ani, ochi vicleni, păr blond, extrovertit, râde și vorbește mult în scurta excursie cu liftul de la etajul 4 la parter. Aruncă priviri repetate în oglindă.

Eu. Căști, zâmbesc involuntar la contact vizual accidental, try to walk as if I’m invisible, reușesc mai rar decât îmi propun.

Suntem ce știm că suntem. Un bloc pătrat, cu un cerc de culoare verde închis pe partea dreaptă și o zgârietură din excursia de la mare de acum trei ani în colțul stânga sus.

Nimeni sau nimic nu ne poate schimba, știm exact cum arată fiecare latură și natura compoziției noastre. La fel și la ceilalți. Colegul bun, colegul rău. Prietena bârfitoare, prietena plângăcioasă.

Sara. 6 ani,  păr scurt, șaten, cooperantă, curajoasă, face doar ce vrea, dar ascultă atunci când ai argumente.

Sara, 6 ani, păr scurt, șaten, încăpățânată, plângăcioasă, face doar ce vrea, nu ascultă nici dacă ai argumente.

Mă gândisem la asta doar în capul meu până să o observ la ea. Mă uit cum o văd, uneori, ceilalți adulți. O văd cum reacționează când îi cer eu un pix sau când îi cere Y un pix. E diferită, 100% diferită. Și Sara mea e cea adevărată, și Sara doi e adevărată. Which one is the real one?

They both are. Copiii (dar și oamenii) sunt amestecuri de culori. Multe, multe culori infinite în pahare Erlenmyer (din ălea cu gât subțire). Dar pentru simplificare, pot să fie doar cu alb și negru. Și una și alta sunt acolo. Depinde ce parte alegi să privești.

Sara e cooperantă, curajoasă, inteligentă, blândă, dulce, calmă, empatică, inteligentă pentru că eu văd toate lucrurile astea în ea. Nu mi le imaginez, sunt acolo. Dar pentru că aleg să le văd, ea mi le arată.

La fel cum poate arăta că e un drac mic încăpățânat dacă încerci să o forțezi să facă ceva ce nu vrea și nu înțelege.

Nici oamenii mari sunt diferiți. Am un nene pe care îl văd rar, rar de tot. Nimeni, dar nimeni nu-l suportă, zeci de oameni care au intrat în contact cu el mi-au spus că e cea mai nesuferită persoană în viață, și așa îl vedeam și eu. Până cineva mi-a spus că n-a observat deloc lucrul ăsta, că i se pare un ursuleț.

Un ursuleț? Idiotul ăla atotștiutor și arogant și certăreț și nepoliticos? Ursuleț?

Da, un ursuleț.

Și de atunci s-a întâmplat ceva cu creierul meu și îl văd și eu la fel. Îi zâmbesc când ne vedem între ani sau în mailurile de la km distanță. Ba chiar i-am spus că îmi e simpatic, nici nu mințeam. Am răbdare cu el și îl ascult. E un ursuleț.

Citeam acum câtva timp într-o carte o chestie similară (o reproduc din amintiri, nici nu mai știu în ce carte era).

Scrii o prezentare și o trimiți spre consultare unui coleg. Vine feedback-ul înapoi.

Prezentarea ta e bună, dar are nevoie de îmbunătățiri. Slide-ul 3 și 4 sunt prea încărcate. Slide-ul 5 e incoerent. Ai ratat să menționezi  X și Y. O zi faină! 🙂

Ok. Acum imaginează-ți că textul de mai sus vine de la colegul cu care te înțelegi cel mai bine. Cel care te-a ajutat într-o grămadă de situații și care pur și simplu e pe aceeași lungime de undă cu tine. Super drăguț feedback-ul, nu? A luat din timpul lui să-ți citească prezentarea, a observat că e bună, ți-a dat sugestii folositoare. Your day is great.

Ok. Acum citește-l cu cea mai antipatică persoană de la birou în cap. Individul ăla care te contrazice la orice propoziție, care nu te lasă niciodată să vorbești, care te urăște din motive ce te depășesc, care e hotărât lucru cea mai antipată persoană din Univers. Mamă ce mai incredibil de nesuferit. E bună, dar? DAAAR? Și ce e cu zâmbilicul ăla arogant la final? Urăsc rahatul ăla de zâmbilici, poate să și-l bage în fund! Your day sucks.

🙂

Percepția ne e alterată de ce alegem să vedem. Nu mă înțelegeți greșit. Unii oameni chiar sunt ticăloși aroganți iar alții chiar sunt buni ca pâinea caldă. Dar marea majoritate sunt puțin din amândouă. La fel, chiar dacă percepția noastră e că tipul x has the hugest crush on us, asta nu va schimba cu nimic realitatea că he really is barely aware of your existence on Planet Earth. Există limite a ceea ce putem influența cu imaginile din capul nostru, cu siguranță, dar la fel de real e că de multe ori imaginile din capul nostru fac un om galben, albastru, sau mov cu picățele.

Iar revenind la copii?

La copii, vedeți, eu cred că e puțină magie.

Noi, părinții lor, îi vedem cu cele mai multe culori din lume, pentru că îi cunoaștem ca nimeni alții. Și atunci e extrem de importantă oglinda pe care alegem să le-o ținem pentru a se privi înapoi. Ce vedem noi le conturează într-o oarecare măsură personalitatea, comportamentele, încrederea de sine. 🙂 Nu doar acum, puțin pentru tot restul vieții lor (și fiecare dintre noi are poveștile proprii și personale despre cum putem face X sau nu putem face Y pentru că ai noștri ne-au spus întotdeauna că Z).

So, ce oglindă scoatem azi din buzunar? Una mică și neagră de trecerea timpului, roasă și murdară sau una mare cât un televizor cu diagonala de uitat la fotbal, cu rama albă de lemn? Iar pentru copii, doar din alea cu puțin galben și roșu și praf de stele din care ne privesc înapoi niște superoameni cu ochi negri uriași blânzi.

PS. În poză, what Sara sees in me.


PPS. Playlist deeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Hold it, hoooooooooooooold it. I.U.N.I.E! Summer, my summer is here. Am o inimă umflată cât o roată de cașcaval cu soare și mare.

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.