A matter of choice

Standard

În prima zi de ninsoare de anul ăsta. Ok, singura zi de ninsoare de anul ăsta probabil, s-a întâmplat așa.

M-am trezit după 9 minute de cântat alarma și m-am uitat pe geam.

Reaction 1: Mooooaaaa ce tare că a nins, ce frumooooos eeeee, yupyyyy.

Facut duș, cafea. Trezit copil. Copil care nu se trezește neam, dar neam, dar neam la timp. As in în majoritatea zilelor durează minim 15 minute datul jos din pat.

Acum doar i-am șoptit. Mami, a nins.

În 0.3 secunde parcursese deja distanța de la pat la cel mai mare geam din casă (din sufragerie) și se uita mega încântată.

Apoi m-am apucat să beau cafeaua și să îmi dobândesc înfățișarea vag umanoidă pentru birou. Și am început să mă gândesc că urmează să dau juma de oră la lopată să scot mașina, după care n-o să găsesc loc să o las pe Sara la școală, după care n-o să găsesc loc să las mașina la birou, și am început să mă enervez.

După care Sara a lălăit-o (în ciuda trezirii rapide) mai mult ca de obicei și deja eram în întârziere, chiar fără deszăpezitul mașinii, și am bombănit-o. Chestie pentru care m-am enervat și mai tare (pe mine), că mă enervez rău pe mine mă când bombăn copilul deși nu are neapărat o vină. As in sunt de acord cu ea principial că e mai important să viseze ea la cai verzi pe pereți dimineața decât să alergăm la școală și birou.

Dar Sara a vrut să deszăpezească cu mine. So am coborât echipate tropa tropa și am deszăpezit împreună în vreo 20 de minute. Ne-am distrat amândouă in the process și n-a fost deloc obositor. Și atunci m-am hotărât că o să îmi placă ziua asta.

La Sara la școală era lanț de mașini de părinți și ca atare n-a fost nicio problemă să o las pe avarii în mijlocul străzii până am depozitat copilul, care copil era mega extaziat în continuare de zăpadă.

Apoi m-am băgat pe toate străduțele cu scurtături, în ciuda faptului că erau troienite, și în virtutea faptului că sunt mega relaxată să conduc pe zăpadă pentru că știu cam ce să fac cu mașina când rămâne blocată sau când o ia la plimbare singură. La semafor i-am scris lui C. să îi mulțumesc că a insistat acum douăj de ani să merg în toate iernile cu el să ne dăm cu frâna de mână prin mașini și prin oraș. Că de aici zenitatea de condus prin nămeți.

Am ajuns la birou (infinit mai rapid decât estimasem inițial pentru că străduțe și pentru că lipsă mașini) unde nu găsesc loc de parcare nici vara. Și în secunda în care am ajuns în fața biroului a ieșit un nene de pe un loc deszăpezit și m-a invitat să o parchez în locul lui. Deszăpezit. Invitat. Ba chiar am reușit să mă împotmolesc puțin de emoție și un alt nene a sărit cu o lopată cât casa să mă ajute. Atât. Evident că nu mi s-a întâmplat niciodată asta, dar barem într-o zi cu mega zăpadă.

Până și la birou a fost relativ drăguț (cât poate fi de drăguț la birou, na). Iar Sara s-a întors cu sania de la școală.

Acasă am mâncat și lenevit, iar pe la 8 seara, când deja sforăiam (nu sforăi) pe canapea cu o carte în mână fiecare, Sara a zis: dar eu când fac îngerași de zăpadă? Și eu am stat să mă gândesc câtă lene am în mine, dar am ales să o ignor, so am răspuns: Acum? Și atunci a fost, ne-am echipat în costumele de placă, am făcut îngerași, ne-am bătut cu zăpadă, am râs tone, ne-am dat în leagăn și ne-am uitat la lună printre crengile unui copac, stând întinse pe spate. La final, Sara mi-a zis că sunt cam tare copilăroasă. Până să apuc să mă bucur (cred) mi-a mai zis și că am capul turtit (do I?).

Deci da. Am avut o zi bună în prima, pardon singura zi de zăpadă de anul ăsta. Și cred ca a fost doar a matter of choice. Și o să mai încerc. Sper că și voi. Cum a fost ziua voastră cu zăpadă? Ok, sau fără 😊

IMG_8593

Chaos in my mind

Standard

De când mă știu când mă întreabă cineva ce e în mintea mea primul cuvânt la care mă gândesc e haos. Și chiar asta e, haos. Dacă ar fi să descriu o imagine, ar fi o chestie mare, neagră, unde plutesc diverse chestii, unele lent, altele cu o viteză îngrozitoare, uneori apar unele care nici nu știam că sunt pe acolo.

Însă ieri am descoperit o chestie care mă amuză îngrozitor și m-a făcut să chicotesc mai toată ziua.

So poate voi știați, dar eu nu, se pare că oamenii gândesc în mai multe feluri. Cei mai mulți, din câte înțeleg, au niște dialoguri din astea cu ei înșiși în capul lor.

Acuma, am văzut chestia asta în filme, dar mi-am imaginat tot timpul că e doar o ceva care se întâmplă acolo, as in a voice over care grăiește, pencă altfel n-ai cum dracu să redai în imagini+audio ce gândește Gigel. Și când citeam sau auzeam pe cineva zicând de vocea lor interioară mă gândeam că e o traducere pentru ceva ce nu poate fi descris în cuvinte normale (gen haosul din tărtăcuța mea).

Și holly shit, nu e așa. Chestie care mi se pare fascinantă și mega amuzantă, pencă, desigur, am crezut tot timpul că eu sunt ca toți oamenii și toți oamenii ca mine și deci habar nu aveam că oamenii de lângă mine poartă conversații întregi, as in cu întrebări și răspunsuri în capul lor.

Momentan îmi vine să mă duc la toți oamenii pe care îi văd pe stradă să îi întreb dacă aud o voce în capul lor când gândesc sau nu.

Pentru reciprocitate. I don’t. Nici cea mai mică voce. Gândurile mele sunt în bucăţi amestecate, uneori sunt senzații, nuș cum să explic precis, oricum nimic care să semene măcar vag cu o înşiruire logică. Şi ăn niciun caz nu e nicio voce acolo. Haos, tot ăsta mi se pare potrivit. Și acum mă gândesc că poate de asta sunt eu așa de amețită și cu capul în nori, pentru că în capul meu chiar sunt, la propriu, nori.

Sara (yes, I did ask) aude o voce, dar nu tot timpul, și e vocea ei. Alții înțeleg că aud alte voci, gen a famous voice dintr-un film. Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 😊 ,,Și mi se pare fascinant și mega interesant.

Aseară am sondat cu cele patru persoane pe care le pot întreba chestii tâmpite la orice oră şi înţeleg că e, desigur, mega important şi e musai să îmi răspundă instant. 2 aud voci, 1 era la băut şi deci incoerent, iar Andrei mi-s stricat tot fun-ul, zicând că e cu siguranţă la fel la toată lumea, atâta că descriem în feluri diferite. Şi probabil că aşa e, dar mi se pare mult mai amuzant să comparăm golurile din captele noastre. 😛

Deci spuneți-mi, vă rog vă rog, cum cum cum cum cum gândiți voi? Voice or no voice? Și da, vreau detalii, nu neapărat picante.

LE. Dar vocile tuturor prietenilor mei le aud in capul meu, atunci cand port conversatii imaginare cu ei. Si port des. Cvartetul de fete, de exemplu, poate sa confirme ca aud frecvent de la mine: Cum naiba nu v-am zis, ca v-am zis. Si chiar le/am zis, intr-una din conversatiile imaginare din mintea mea 🙂

 

IMG_9738

Big questions

Standard

Ar trebui să încep cu precizarea că Sara e un copil tare vesel. Râde extrem de mult și tare contagios. Sigur, e și introvertită și timidă, dar una nu o exclude deloc pe cealaltă. De fapt am citit abia când Sara era mare că bebelușii pot zâmbi cu adevărat abia pe la o lună. Singurul meu reper era Sara, și ea mi-a zâmbit din ziua doi de viață. Probabil în prima era WTF unde dracu m-ați adus iar în a doua a decis că hai că e simpatică tanti asta de se uită cu ochi de bovină la mine, să-i arăt gingiile (că dinți nu avea și încă îmi e neclar de ce nu a putut evoluția să ne facă să venim cu dinții deja crescuți).

Iar o iau pe arătură. E un copil vesel, râde mult de când s-a născut.

Însă în egală măsură are o preocupare din asta ușor ciudată pentru restul lumii cu privire la niște dileme din astea cât casa ale umanității, pe care și mulți adulți le ignoră cu brio până pe patul de moarte.

Am scris chiar aici că pe la 3 ani m-a întrebat de ce sunt făcuți oamenii.

I-am răspuns atunci, mai mult luată prin surprindere de ora înaintată și de prematuritatea întrebării că probabil ca să încerce să fie fericiți.

Nu cred că i s-a părut un răspuns prea bun (văr-miu ar fi de acord cu ea, că tocmai discutam că fericirea e o invenție a generațiilor recente), pentru că a devenit sau a rămas o întrebare recurentă. Ultima oară era invitată la o prietenă acasă într-o dimineață încă caldă de toamnă, meșterea ceva la o masă pătrată cu prietena ei și mama aparținătoare (eu doar mă uitam, că două mâini stângi după cum am declarat) și s-a apucat din senin, în timp ce își încondeia viitoarea baghetă de Harry Potter să glăsuiască: Dar totuși, nu înțeleg cum voi adulții puteți lua decizia să faceți un copil știind că vor muri.

Noooot exactly a Sunday morning visit question, is it? I-am zis că e prea de dimineață și că îi propun să reluam subiectul mai pe seară (întâmplător dormisem vreo 2 ore în noaptea de dinainte, deci din cei doi neuroni funcționali pe care îi am mai rămăsese doar unul).

Și acum se despart doi craci.

O dată. E normal ca un copil să se gândească la astfel de lucruri? Păi depinde cum definim normalul. Dacă îl definim ca fiind ce face toată lumea atunci probabil că nu e. Dacă îl definim ca fiind varianta optimă a unui comportament (așa cum de fapt o facem când ne referim la ceva ca fiind normal), atunci înclin să îndrăznesc să spun că s-ar putea să fie.

Ce încerc să spun e că tema asta e una care rămâne esențială pentru condiția umană, iar vârsta e doar un număr chit că ai 9 ani sau 59. Sunt întrebări care fac parte din ființa noastră. Unii, ca Sara, le materializează, alții le îngroapă.

Poate pentru că și eu am trecut oarecum prin aceleași etape, mie mi se pare că înfruntarea dilemelor ăstora e unica modalitate de abordare. Tactica capului ascuns în nisip nu funcționează pentru nimic, nici pentru sensul vieții sau teama de mortalitate.

Al doilea crac ar fi cu ce i-am spus Sarei ca răspuns la întrebare. Adevărul e că nu i-am spus nimic încă. Pe de o parte pentru că am uitat pe moment, pe de altă parte pentru că nici nu știu exact ce să îi răspund. Faptul că suntem singurele ființe înzestrate cu conștiință de sine ar putea fi doar un accident al evoluției, o manifestare secundară al unui alt țel, ar putea fi, chiar ar.

Și poate așa și e, de fapt. Dar acest accident ne-a permis să facem muzică care alină găuri din suflet, să scriem cărți care ne aruncă în hăuri negre sau ne urcă pe vârfuri albe, să uităm să respirăm când vedem o adunare de gaze incendiare cum apune în mare sau să fim, din când în când buni unii cu alții, poate chiar să iubim, nu doar să ne reproducem. Chestia asta care ne rănește mai mult decât orice rămâne cauza multor, poate chiar tuturor lucrurilor bune din viața noastră.

Nu cred că nimeni, dar chiar nimeni nu știe exact exact ce dracu face la modul real pe aici. Chiar nu cred că ne gândim măcar la asta. Cred că dacă am face-o, prea puțini am mai fi sclavii cravatelor și ai fundului pe scaun de la 9 la 5. Dar iar o iau pe arătură.  Unii sunt mulțumiți să trăiască pur și simplu până vine termenul limită, alții, ca noi, nu dorm uneori noaptea gândindu-ne la bec, nu că asta ar ajuta cu ceva. Finalul e identic, after all.

Știu că n-a ieșit deloc rotund și nici măcar pătrat. Dar chiar și așa, măcar am reușit să prind de un fir de ață.

O să mă mai gândesc de ce trăim. O să mă mai gândesc și cum alegem să trăim. Și cred că o să mă mai gândesc și la alte lucruri. Sper că și Sara se va gândi în continuare. Și poate și unii dintre voi.

🙂

IMG_1539

Căcat

Standard

Mblop.

Aș vrea să scriu mai des, aș vrea, dar n-am făcut-o un timp și acum e un ghemotoc de idei în capul meu și mi-e greu să apuc de un fir că se prinde de vreo alte 10.

Mi-ar plăcea să scriu despre:

-primarul din Sfântu Gheorghe, părerea Sarei despre opiniile domniei sale și tot a ei despre creșterea alocației pentru plozi (amânată sau ne)

-dilemele filozofice, tot ale Sarei, la 9 ani (despre fericire, bani și moarte), unele comunicate în momente total nepotrivite (ca de exemplu când e în vizită la o prietenă cu toata familia prietenei respective la masă)

-îmi vine des să scriu că îs norocoasă că am așa oameni mișto în viața mea, dar nu prea știu cum să scriu asta și întotdeauna iese prost, dar nu prea știu altfel cum să le spun, așa că probabil voi scrie un alt articol foarte prost în curând

-despre sinceritate, telefonul Sarei și statul (ei) pe el

-despre temele pe care le-a făcut în vacanță și despre cele trei doamne care au scris o carte de exerciții de matematică care a cauzat nenumărate înjurături în vacanța intersemestrială sau cum se numește (din gura mea, nu a ei, copilul meu e a Zen Master)

Însă azi nu mă pot gândi la altceva decât la unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-am cunoscut (oscilez între numărul de oameni realmente buni pe care îi știu. cu certitudine doi, nuș dacă mai mulți, mă mai gândesc). Și omul ăsta, care e un om pe care l-aș salva dacă ar veni extratereștrii (printre cei 10 care s-ar salva pe o navă care pleacă spre Marte),  tocmai și-a luat-o-n freză (în sensul că i se pune la îndoială competenţa prin spaţiul public), de la niște unii, că înjură (pe blogul personal, nu pe la jobulică sau altundeva).

Și aș putea scriu despre asta 10 pagini, aș putea, dar nu cred că aș reuși să surprind faptul că mi-a adâncit seminificativ ridurile de mirare de pe frunte. Sper doar ca şi copiii noştri să ştie că ziua în care nimeni nu va găsi niciul alt motiv să îi pună la zid decât ăla că înjură ocazional e realmente o zi teribil de bună şi nicidecum una proastă.

Închei, așadar cu un sincer pizda mă-sii (ipotetic şi fără destinatar precis, dar totuşi, vă asigur, foarte apăsat). Doar aşa, de-a dracului. 😉

IMG_0819

Fluturesc

Standard

M-am apucat de fotografiat ca să îmi conserv amintirile.

Și acum că stau să mă gândesc era înainte de a ști cât de sfărâmabile sunt. Când m-am apucat de fotografiat, mpeee la 28 de ani sau ceva de genul eram încă convinsă că o să îmi amintesc tot, pentru tot restul vieții mele. After all, îmi aminteam destul de precis liceul de exemplu, sau școala generală.

10 ani după și am amintiri vagi din liceu, iar jumate din numele colegilor din generală sunt pierdute.

Amintirile nu sunt ceva care să ne aparțină. Mba unde mai pui că multe sunt de-a dreptul fabricate.

Mă amuză uneori când mi se spune cu convingere maximă că acum țășpe ani am spus sau am făcut ceva. Din păcate, ce îmi aduc eu sau altul aminte despre ce s-a întâmplat acum douăj nu e deloc o chestie sigură. Nu avem capacitatea de a ne înmagazina toate amintirile, iar pe cele pe care alegem să le înmagazinăm le alterăm atunci când le evocăm. Un pic trist, nu vi se pare? De fiecare dată când ne amintim o chestie dragă o distrugem puțin. Sau hai, uite, nu o distrugem, doar o schimbăm după eurile noastre prezente, care, și astea, oricât am vrea uneori, nu sunt aceleași cu cele trecute.

Efemer e așa un cuvânt urât. Fluturești e un cuvânt mai neserios și deci mult mai potrivit. Așa sunt amintirile noastre. Fluturești. Bat din aripi de două ori și apoi dispar.

Dar revenind la fotografii. Nu mă gândeam la asta când m-am apucat de fotografiat, doar mă enerva foarte tare că amintirile mele nu semănau niciodată cu fotografiile pe care le făceam (când spun că m-am apucat de fotografiat vreau să spun că m-am apucat să învăț despre fotografie, așa de pozat sunt pozar de la primul aparat de fotografiat al alor mei).

Acum fac fotografii cu Sara (și cu Charlie, Luna și venerabilul Ciobanu în vârstă de 20 de ani). Multe. Și o exasperez cu cât de multe fotografii îi fac. Dar eu încerc doar să fur amintiri. Iar ei îi promit că atunci când o să fie mare o să îi pară bine că a avut o mamă nebună obsedată de acuratețea amintirilor. Ok, nu știu asta, doar sper 😛

Crăciun

Standard

Mă tot strigă Radu că nu îmi place Crăciunul și m-am gândit că poate s-a înțeles într-adevăr așa.

E fals. Îmi place mult Crăciunul. Nu îmi plac serbările.

Crăciunul mi-a plăcut întotdeauna pentru că ne strângem toți și lumea are tendința să fie mai bună ca de obicei, chestie drăguță by default. Nu m-aș supăra să ne țină tot anul, dar atunci ar pica mai-ul de la Crăciun.

Îmi place făcutul bagajelor, 10 cărți Sara (și e panicată că nu o să îi ajungă), 10 cărți eu plus încă vreo 5 din cele pe care le-am citit, aduse pentru ceilalți citicioși din casă. Ferestrele mari din hol se transformă automat în bibliotecă.

Îmi mai place că împărțim hainele, respectiv gecile groase de iarnă, când ieșim afară pentru drumuri scurte: să aducem ceva din beci, să plimbăm câinii, să căutăm cine știe ce. Rareori nimerim gecile proprii, luăm pur și simplu ce ne vine la îndemână, chiar dacă-i cu 6 numere mai mare sau puțin mai mic. Ca atare, întotdeauna e cineva care caută câte o geacă (pentru că cei cu 6 numere peste mine nu intră la fel de ușor în geaca mea xs).

Și papucii. Andrei umbla ieri cu niște papuci albaștri cu fundiță fără aparținător, eu port cizmele maică-mii șamd.

Îmi mai place haosul absolut al zilelor în care suntem toți împreună, nimeni nu mănâncă niciodată la ore fixe, fiecare la o altă oră și totuși niciodată nimeni nu mănâncă singur, întotdeauna e cineva pe acolo care spune sau ascultă o poveste. Niciuna din chestiile de făcut nu se face cu vreun program sau după vreo logică. Cineva se apucă de gătit, se găsesc vreo doi care să ajute. Altcineva pregătește pachetele pentru colindători, se găsesc vreo doi care să ajute și acolo. Dacă nu se găsește nimeni, e bine și așa, nimeni nu se supără.

Îmi plac poveștile din zilele de Crăciun, când e mult prea cald în casă, amintiri din copilăria bunicilor Sarei sau când râdem de pozele cu mine sau Andrei de când eram mici. Îmi place când unchi-miu ne spune poezii, cred că doar lui i-au plăcut atât de mult poeziile încât să țină minte o grămadă și să ni le spună când ne nimerim împreună.

Îmi place când vine bunică-mea și taică-miu îi pune un pahar mic de țuică și maică-mea o roagă cu mâncare iar bunica refuză întotdeauna (nici ea nu înțelege mâncarea și rostul ei pe lume, mănâncă foarte rar și extrem de puțin). Ne povestește în fiecare an câte ceva nou, anul trecut ne-a povestit cât de mult l-a iubit pe cel de-al doilea ei soț (nu și pe primul, tatăl copiilor ei, cu care s-a căsătorit obligată la 15 ani) iar anul ăsta ne-a ajutat să îi facem arborele genealogic Sarei.

Ne certăm întotdeauna de Crăciun, nu pe chestii lumești ci mai întotdeauna pe chestii imaginare, îmi amintesc de un Crăciun în care au discutat vreo 3 zile despre nuș ce categorie de film. Ne mai certăm și când jucăm cărți (whist în general). Nu s-au amestecat bine cărțile, nu s-a licitat bine, nu s-a ieșit bine șamd. Întotdeauna cel cu nu e cel care pierde. Mie îmi plac și certurile astea, mi se par tare amuzante :D. Tot la cărți pe mine și pe mama lui Andrei ne apucă întotdeauna, dar întotdeauna foamea și fugim în pauzele de făcut cărți să aducem repede ceva de ronțăit, chestie care îl scoate din minți pe Andrei.

Îmi place colțul de citit (2 fotolii uriașe, de-alea moi și cu puf) de sub scară, de unde se văd munții, și unde Sara stă aproape tot timpul. Citește în majoritatea timpului, dar se mai și joacă și pe telefon. Se mai joacă și jocuri cu noi. Nu e niciodată singură, chiar dacă noi facem altceva prin casă, Charlie sau Bubu, cățeii părinților lui Andrei sunt întotdeauna cu ea.

Îmi mai place și obiceiul ăsta vechi din sat, când seara, la lăsarea întunericului, iese toată lumea afară și pleacă la colindat din casă în casă, unde primește colaci, portocale sau mere, uneori un pahar de vin fiert. E despre comunitate și despre a dărui. Se fac niște felinare din coji de copac care iau foc ca niște artificii și pe care bărbații din sat le rotesc deasupra capului. Sat mic, de altfel, cu toate rudele venite acasă satul ăsta nu numără mai mult de 50 de suflete și rămâne, din fericire, la fel de izolat de civilizație ca atunci când era tata copil.

Îmi place și când lumea își desface cadourile, întotdeauna înmânate de Sara. Îmi place că văr-miu și eu luăm întotdeauna cărți, ca atare după Crăciun sunt chiar și mai multe prin casă de citit (chiar dacă cartea a fost făcută cadou cuiva anume, de obicei o citește primul altcineva, care e mai curios de subiect în secunda aia).

Îmi plac mult Crăciunurile astea. Pentru mine sunt despre haos, despre lene, despre împreună.

Gata că plec la lume, prea mult timp pe calculator, ne vedem la anul, poate nu neaparat putin mai buni, dar poate doar mai putin rai, da? 🙂

 

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.