Școala

Standard

Am ezitat dacă să scriu despre cum îi e Sarei la școală. M-am hotărât să, o să explic de ce. Am ezitat din două motive: îmi era frică. Întotdeauna îmi e frică când ceva merge tare bine, sau când sunt fericită, sunt tot timpul în alertă după următorul lucru rău (everything goes round in circles) și poate dacă scriu aici o să jinx it somehow. În al doilea rând, m-am gândit de ce să scriu despre cât de fain e la școala Sarei? Am spus deja că nu o să zic unde merge, so nu e pentru reclamă, părinții care sunt la școli bune nu caută alte școli, părinții care sunt la școli de care nu sunt mulțumiți poate nu au opțiunea pe care o am eu, de a o trimite pe Sara la o școală privată, so why rub it on people’s face?

Ok. A trecut deja mai bine de o lună de școală. Pentru mine e inimaginabil. 🙂 Serios. Nu credeam că poate să existe o școală așa (deși știți că Sara a mers în Montessori și la grădi). Dar școala asta e mult dincolo de Montessori. E despre oamenii din ea. Care nouă ne plac tare mult.

Sara first. So viermele e mega fericită acolo. Vineri dimineață, când o trezesc ronțăindu-i degetele de la picioare (astea i le-am iubit din prima secundă când a existat pe lume) și mă alint că e weekend și mergem undeva să ne jucăm în toamnă îmi ciripește că luni se duce la grădi să lucreze la proiectul X. Wait. What? 🙂 A învățat în luna asta miliarde de lucruri, sunt, sincer, pe jumătate perplexă, de la biologia frunzei și a fructelor (nu mai mănâncă măr ci mezocarp de măr, de mă uit la ea cu o sprânceană ridicată), la articol nehotărât, caiete întregi, dar întregi scrise de ea, Teoria Big Bangului și operații complexe la matematică. Pare mult. E MULT! Dar ideea e că ea nu are nicio secundă senazția că depune efort. I se pare o joacă, ba chiar a mustăcit ieri că s-a prins de nu știu ce trick la aritmetică și a făcut toate problemle pe care i le lăsase învățătoarea în 5 minute. Nu vrea să iasă afară în curte (e adevărat și că nu e cine știe ce minune de curte, da oricum) ci să rămână în clasă să se mai joace. Nu că îmi povestește despre școală, minim o oră din timpul pe care îl petrecem împreună e doar cu ea ciripind despre ce a făcut acolo. Are o prietenă nouă, cu care se împacă foarte bine și cu care lucrează împreună la majoritatea proiectelor (dar nu toate). Sunt doar 6 copii în clasă (for now) și au o învățătoare și o asistentă. Nu doar că i-au păstrat curiozitatea pe care o avea, pe care o au toți copiii, nativ, dar mi se pare că i-au sporit-o de o mie de ori, e curioasă despre tot, la puterea zece 🙂

Me. Ok, de unde să încep :). Mie îmi e și rușine când mă duc pe acolo la ceva ședințe. Mi se pare că e așa de absurd să fiu de acord cu absolut dar absolut fiecare vorbuliță pe care o grăiesc tantile alea că tac adânc, mai dau din cap, dar mai mult mi s-ar părea.. nu știu cum, aș fi rușinată să arăt cât de mult sunt de acord cu ele.

Învățătoarea Sarei e o minune mică. Nici dacă o căutam o mie de ani și o descriam pe un caiet cu linii negre nu cred că o găseam așa. M-a cucerit din primele 5 secunde, când abia o văzusem și vorbind cu o mămică a făcut acordul corect la „o prietenă de-ale mele”. Fiecare cu obsesiile lui, na. Dar nu de asta, e incredibil de copilăroasă și jucăușă, dar și profundă, atentă și curioasă. Muncește enorm, enorm, o simți până în vârful degetelor că face ce face acolo nu cu plăcere ci cu pasiune (gol cuvântul ăsta, dar e adevărat). LE, Noroc cu Ana ca mi-a adus aminte. Cred ca e important si ca inainte sa fie invatatoare aici, a fost invatatoare la o scoala din Ferentari. So yeah, it proves ca ceea ce cautam sunt oameni si nu locuri :). Și nu e doar ea, așa sunt toate învățătoarele de acolo. Iar directoarea, well, directoarea, când m-am întâlnit cu ea prima oară, vă jur că parca cita din articolul ăsta de l-am scris eu acum jde ani, vorbind despre faptul că Montessori nu e nici nazism nici balet. Mi s-a părut pentru prima oară că un om înțelege la tanti asta de la 1900 toamna exact, dar exact ce înțeleg și eu. Urăsc ședințele, iar, m-am plâns de suficiente ori de rahaturile de ședințe de orice fel. Ei bine, la ăstea de la școală e așa o căldură și o liniște și o stare de bine, de mă duc cu drag și stau acolo și câte trei ore ascultând și zâmbind. La ultima am râs cu hohote, aproape am căzut de pe scaun, fetele astea nu sunt doar învățătoare, ce ar putea juca la orice teatru de povești sau ne începând cu mâine.

Deci e tare, tare, dar tare bine la școală. Nu e că e perfect. Sincer nu cred că e, nu pentru toată lumea. Dar pentru Sara, și pentru mine, este exact ce i și ni se potrivește. Nici nu cred neaparat ca nu o sa ne supere niciodata nimic. Vorba tot invatatoarei Sarei, asta e ca o relatie la inceput, dar o sa vina si vremuri mai putin bune. Cred insa ca vom gasi o cale să le rezolvam.

Și de asta am ales să scriu. Pentru că eu încetasem cumva să cred în ceva ce i sau ni se potrivește perfect. Credeam că întotdeauna o să fie mici chestii care nu o să fie perfecte, dar că suntem oameni cu toții, că suntem diferiți, și că trebuie să privesc imaginea de ansamblu.

Changed my mind. Cred că există, chiar și în România, o școală care poate fi perfectă pentru un copil, așa cum ni s-a întâmplat nouă când Sara a ales să meargă aici (nu mai zic iar cât de incredibil de mândră sunt că ea a ales aici și că a ales atât de nesperat de bine) și că se poate spera. De asta am scris articolul ăsta, pentru părinții copiilor care au acum 2 sau 5 ani. Și care nu se hotărăsc și care au obosit, poate, să caute. Keep trying. Don’t give up. 🙂

Ok, și la asta m-am gândit dacă să o povestesc. Știți cum cred eu în destin și what was ment to be și rahaturi gen suflete pereche și din astea? Fix, dar fix, dar fix deloc. Însă e o coincidență legată de școala Sarei care mă face să zâmbesc. După, deci încă o dată, după ce Sara alesese deja școala asta am făcut legătura între numele învățătoarei ei și un articol pe care eu însămi l-am share-uit acum câtva timp, despre o învățătoare. Era acceași persoană. 🙂 Pe vreamea aia nu mă gândeam deloc la școală sau la unde va merge Sara, doar mi-a plăcut ea, ca om, în articolul cu pricina. Îmi amintesc că m-a cucerit cu o frază în care spunea ceva de genul că simte copiii ca pe un iubit cu care o relație la început și simte mereu nevoia să fie perfect epilată. S-a rușinat când i-am spus că o știam din articol, a spus că a fost mult prea sinceră. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut la ea, și atunci, și acum, că am simțit-o ca pe un om cald, jucăuș, curios și adevărat. Și o să fiu și eu sinceră, de dragul reciprocității. Simt că Sara aici, în școala asta, e ca și cum ar înota într-un ocean după ce a încercat în piscine, râuri sau lacuri mai mici sau mai mari. Aici, pentru Sara, e un ocean. Unul de curiozitate. În care sper să îi placă să înoate cât mai mult timp. 🙂

IMG_9120

 

Anunțuri

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Un laptop

Standard

Știu copii de vârsta Sarei care au telefon mobil. Presupun că-s mai mulți. Cei mai cuminți să zic, am înțeles că au un fel de ceas la care poți să vorbești. Nu sunt prea pricepută la tehnologie. Probabil că și eu i-aș fi luat dacă ar fi mers la o școală normală, dar așa nu i-am luat, nu mi s-a părut nevoie și adevărul e că nu sunt genul de părinte stresat de dezastre potențiale, n-am prea fost niciodată, nu știu ce soi de mamă e asta de sunt eu.

La fel, Sara nu are laptop sau tabletă. Mi-l confiscă pe al meu ca să își pună desene animate pe Netflix și cam atât. Aceleași desene (poneii). A mea e, face obsesii ca mă-sa pentru melodii.

Și mă gândeam așa dacă o veni vreodată ziua în care îmi voi dori sau în care mă voi îngrijora sau în care îi voi cumpăra din proprie inițiativă vreun gadget din asa.

Sincer, nu prea cred. Mi-e ciudă așa, puțin pe tehnologie, că mă face să am nevoie de ea. O dată pentru informație în domeniile în care mă interesează, dar la asta aș putea avea acces și în format hârtie, deși mai greu. A doua oară, pentru muzică, viața mea e mai bună de când am orice melodie în telefon. Apoi, pentru oamenii din el. Dacă i-aș avea lângă mine pe toți care contează aș arunca telefonul în budă și aș trage apa. Mi-aș cânta singură muzica și aș citi doar cărți, poate chiar pe aceleași :). La televizor nu mă mai uit de ceva ani, iar la laptop am cam renunțat în ultimul an. Îmi ajunge calculatorul la birou.

Dar Sara? Copiii de 6 ani? Păi ei nu-s obligați  să folosească niciuna din drăciile astea. Probabil că aș lăsa-o sau i-aș cumpăra dacă ar vrea, dar, din fericire, nu vrea. Și deși e clar că fără calculator nu e nimic în viitor, nu prea mă îngrijorez că nu o să știe să îl folosească dacă nu începe acum. De fapt cred că o să se descurce foarte bine. Și nu prea îmi pasă de el. Sau de televizor. Sau de telefon. Fii-mea, ca și mă-sa, urăște să vorbească la telefon, acceptă să vorbească cu o singură persoană (eu) și doar dacă suntem despărțite mai mult timp și doar dacă I pull puppy eyes on her înainte să plec.

Nu îmi plac ecranele astea de care suntem legați, mi-e ciudă pe ele azi, sunt puțin obosită și nesuferită și aș vrea tot mai des să o iau pe Sara să fug cu ea undeva unde e tot timpul cald și soare, unde nu-i școală sau scârbici și unde aș sta ore întregi doar să mă uit în ochii ei negri, să mă minunez ca o proastă de ce frumoasă mi se pare și să râd cu ea, de râsul ei, de al meu.

Aș vrea să prelungesc momentele în care degetele ei ating fire de iarbă, coajă de copac, prăjituri de nămol, creioane colorate, apă de râu grăbit și sare de mare leneșă vs. bucăți pătrate de plastic negru.

Nu mă grăbesc cu crescutul Sarei. Laptopul ei de acum 😛 Are tastatură, Google și „Nefix”. Poate o să i-l împrumut și eu. 🙂

FullSizeRender

 

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915

 

 

Alive inside

Standard

Îmi place când metroul iese la suprafață pentru scurt timp și wooooop se umple de galben și lumină de unde înainte numai becuri și fețe triste văzuse. E ca și cum trisează o regulă nescrisă care îi spune să stea pe veci la 3 metri sub pământ, regulă pe care azi nu mai are chef să o asculte și cu nasul pe sus, cu mâinile larg deschise, plonjează către aer și rămâne acolo cââââât de mult poate.

Îmi place când autobuzul larg se îndoaie, ca un bucătar gras cu bonetă care vrea să ocolească coada de la tigaie în timp ce are mâinile pline cu două oale cu supă, încercând să facă stânga, sau dreapta, spre o destinație care îmi e cu desăvârșire necunoscută și nici nu vreau să o descopăr prea curând.

Îmi place să învăț dalele: alb, verde, maro, albastru, alb, verde, maro, albastru sau romburile cuminți sparte de un zâmbilici, perechea celui din cover photo de la blog.

Îmi plac librăriile, portale magice spre siguranță și liniște. În orice oraș nou și mare unde mă simt uneori mică sau stingheră sau singură, le găsesc și mă pierd în ele cel puțin câteva ore. Off the radar.

Îmi place să fac stânga când ar trebui să merg înainte ca să ajung pe o stradă pe care, cu siguranță, mi se spune, nu e nimic de văzut și să găsesc acolo un cinematograf vechi și părăsit, cu gheretă de bilete și măști fioroase care îl apără de vizitatorii nepoftiți. Doar al meu.

Am văzut un documentar cu titlul articolului, despre bătrânii înconjurați de Alzheimer. Care nu mai vorbeau, care te priveau cu ochi goi, care nu își mai recunoșteau nici ce aveau mai drag pe lume, care, uneori, nici măcar nu se mai mișcau. But music they did remember :). Mă consolează cumva, că deși mi se pare infricosator (îmi pare rău de cuvântul ăsta, dar adevărul e că chiar îmi e frică rău de asta) să uit tot, tot ce am trait, o să am tot timpul ceva să mă tragă înapoi, care să îmi amintească, sa ma faca sa zambesc putin, care să mă facă să mai vreau aer în plămâni măcar o dată.

Playlist de octombrie.

 

Cum ne-am pregătit de școală

Standard

Ia să vedem cât de bine ne cunoaștem, cât de bine credeți că ne-am pregătit de școală? 😛

Yep. Deloc. Bine, e adevărat că Sara merge la o școală privată unde nu au teme și nici manuale (dar cred că așa ar trebui să fie peste tot la clasa zero, nu?).

Dar puteam să iau nuș..stilou? haine? penar? ghiozdan? ce mai auzeam vehiculându-se pe culoarele de la munci.

Haine nu a fost nevoie pentru că le-au dat 5 tricouri de la școală: 2 albe, 2 verzi și unul albastru. Nu-s rele, dar eu urăsc din principiu uniforma și de Sara o să se hotărî vreodată că nu are chef să o poarte guess who’s gonna back her up? 😛

Stilou și penar nu am prea înțeles sensul, deci skip, nici încălțări sau pantaloni, că na, doar nu umbla desculță.

Ghiozdan avea de la grădi. Or so I though până duminica seara înainte de lunea cu școala când mi-am dat seama că picior de ghiozdan la noi acasă. Previzibil, îl uitasem la grădi.

So, înarmată cu plodul de o aripă am năvălit în Jumbo unde mi-am imaginat eu că la cele 43848937498275937 de produse sigur să aibă și ghiozdane. Aveau. Hidoase, a zis Sara fără să știe că fix aia credeam și eu. Așa că am plecat cum am venit. Nu înainte să constat, plăcut surprinsă, că nu eram singurul părinte inconștient care bănănăia prin Jumbo la 7 juma trecute după rechizite și alte drăcii. Kudos to my fellows.

Ca atare, a doua zi Sara a mers cu ghiozdanul meu mic de la Dechatlon pe care am dat parcă 13 lei :D. Marți, după ce îl recuperasem pe cel de la grădi am întrebat-o dacă îl vrea pe ăla. Nu, a zis. Altul? am răspuns. Nu, a zis iar. Deci Sara merge la școală cu un rucsac galben de 13 lei care sincer, e tare încăpător și rezistent și drăguț. Iar eu sunt tare mândră că nu a cerut unul de cine știe cât și cu cine știe pe el (deși sigur că i-aș fi luat de ar fi vrut absolut orice ghizodan). Dar nu a vrut. I-a plăcut unul simplu și galben și vesel și sper să nu se schimbe niciodată.

And that was it 🙂 Cum a fost la voi?

IMG_5076

5

Standard

I-am promis Anei acum ceva vreme și bineînțeles că am uitat. Noroc că m-a pălit o răceală vineri de abia m-am ținut pe picioare sâmbătă așa că ne-am jucat numai jocuri din ăstea prin casă. Top 5 jocuri cu care se joacă Sara zilele astea (toate merg de la două persoane în sus).

5. Ghost Tower. E drăguț că spre deosebire de jocurile clasice, care promovează competiția, ăsta încuajează cooperarea, ideea e ca jucătorii să colaboreze să prindă toate fantomele înainte ca ceasul să bată miezul nopții.

4. Piticot. Sau, ăsta, în varianta copilăriei noastre. Sunt multe, multe jocuri care merg pe principiul ăsta (Sara mai are piticii de la Mega, unul cu o vrăjitoare, altul cu o comoară a piraților), dar mie sincer tot ăsta mi se pare cel mai reușit (și și ei, e cel pe care îl păstrează de fiecare dată când rotim jocurile care sunt cel mai accesibile- donno dacă doar noi facem asta, dar poate vi se pare o idee bună; fiecare joc stă fain frumos la locul lui, în camera Sarei, la vedere, dar câte 5/6 le luăm în sufragerie și sunt cel mai accesibile, că na, aici ne petrecem timpul; de fapt aș desființa dormitoarele și aș face o sufragerie și mai mare decât asta, uriașă; dar iar sar de la una la alta; so e bine că nu se plictisește de ele și apucă să de joace cu toate).

3. Dobble Sara l-a primit cadou. E un joc de atenție, fiecare cartonaș are un singur simbol în comun cu celelalte. Cine îl găsește primul, câștigă cartea. I so get my ass kicked at this game. Serios, dacă la unele o mai las să câștige pentru că îmi place să o văd fericită, la ăsta nu-i nevoie. Le vede instant.

2. Twister Noroc că am făcut copil să mă pot juca ÎN SFÂRȘIT cu jocul ăsta, aștept pe puțin de 25 de ani. Obișnuiam să bălesc la reclama cu el pe RTL și nici pomeneală la noi, desigur. Deci da, guilty as charged, când a cerut Sara un joc, dar să fie surpriză (și ei îi plac surprizele) pe ăsta l-am căutat. Și a fost mega hit. Vreo 2 săptămâni numai ne-am prăbușit pe podeaua din sufragerie cu jocul ăsta. Mie îmi place că am scuză de îmbrățișări cu el 😀

  1. Micul prinț Recunosc, e de departe și preferatul meu. Fiecare jucător își compune planeta lui, cu câte un personaj în fiecare colț (Micul Prinț, Regele, Omul de afaceri etc) fiecare dintre ei cu ceva al lui, exact ca în poveste (unul îi plac oile, altuia vulpile, sau trandafirii etc). Fiecare are puncte și e ceva de adunat la el, as in are, dacă asta căutați, și treaba asta.

A, și când mai mergem la țară am mai jucat și i-a plăcut Activity, e mega fun când familia e măricică, noi ne-am jucat și fără ea :D. Dar e cu siguranță un joc potrivit pentru copii de 6/7 ani (nu cred că și mai mici tough).

Și apropos, încă se joacă cu fiecare din jucăriile de aici: https://sleepy00.com/2015/10/07/5-jucarii-destepte/.

Dar. In all fairness, toate astea sunt abia pe locul 2. Întâi și întâi ne jucăm așa: lupte (e întotdeauna, dar întotdeauna prima alegere a Sarei), Adevăr sau provocare (nimeni nu are voie să mintă și indiferent de provocare e musai să o faci, eu mă folosesc de joc ca să aflu adevărul despre școală sau ceva ce mi s-a părut că a necăjit-o, sau să o fac să încerce chestii noi – ex. să poarte o fustă, fii-mea e rochii și pantaloni, veci fuste, donno uai, ea..well ea basically ca să facă mișto de mine. M-a pus să mă duc în pijama la magazin. I so did. Și m-a întrebat dacă i-am spus toate secretele mele). Îi mai place să probeze rochiile și pantofii mei cu toc, iar mie mi se pare că e perfect, oricum șed săracele degeaba în șifonier sau să își imagineze tot felul de jocuri, cel mai recent a fost un sandwich zburător cu tehnologie la buton (aka o minge de jonglat) care ne ducea în orice țară o alegeam noi, de pe o listă mare pe care desenase anterior toate steagurile lumii (da, încă cu geografia și nici de stele nu i-a trecut). În plus, desenează non stop, de la toate personajele de desene animate pe care le urmărește la case sau camere sau animale sau plaje sau locuri pe care și le imaginează. Și des de tot curcubee, after all ea a scris povestea cu Prințesa Sara și Curcubeul :).  So na, nu cred că jocurile sunt esențiale, în plus nici nu cred deloc dar deloc în adulții care propun jocuri copiilor, ci în ăia din care fac și eu parte, cei care doar ascultă copiii cu ce le trăsnește prin cap și-si dispuși să încerce orice prostie. Cu maximă seriozitate, desigur. 😛