Misfits

Standard

Sara și-a reamintit că îi place la nebunie să se dea în roller coaster în Orășelul Copiilor. Nu știu dacă ați fost, eu zic sa nu vă duceți. Nu în ăla mic, de copii, ntz, în ăla mare de 3.2 G. Adoră să se dea în drăcia aia (she is mine after all, de mai am uneori dubii ce gene a moștenit). Atâta că după 8 ore la scârbici în care 700 de oameni trag de mine în 1800 de părți de mă simt de multe ori ca o bucată uriașă de plastilină ultimul lucru pe care am chef să îl fac e să mă dau în drăcia aia care îmi duce tot stomacul în creier.

Mă duc cu ea oricum? Evident că mă duc, ce dracu să fac.

Trecând însă peste recomandarea de a nu vă duce în drăcia aia de orășel, nu veți avea decât de suferit, credeți-mă, voiam să povestesc altceva. Mă uitam, că încă mă uit,la oamenii din jurul nostru. Sunt obosită rău azi și nu o să reușesc să reiau tot ce am văzut, pentru că deja s-au transformat într-o mare amestecată, dar mi-a rămas lipită pe retină imaginea unor adidași albi care se prelungeau cu o brățară lată, argintie, ce cuprindea anevoios gleznele (nu de gazelă) ale unei doamne mult prea puternic machiate. Tricouri cu sclipici, mestecat de gumă, telefoane pe post de înaintaș la mers șamd. La copii.

Eu și fii-mea? Niște tricouri lălâi, blugi și teniși, eu rucsac în spate, al ei în mașină. Mă holbam la ea în marea aia de oameni și mă uitam la mine în marea aia de oameni și mă gândeam că ne potrivim nu. Adică nu că eram mai roz sau mai albastre, mai sus sau mai jos, mai blonde sau brunete decât toți oamenii ăia, doar atât: nu ne potriveam în peisaj.

Și e o realitate cumva. În peisajul majorității nici eu nici Sara nu ne potrivim. Majoritatea rămâne majoritate fie că ne convine au ba cum e ea. Noi? Noi doar nu ne potrivim. Probabil că viețile noastre o să continue să arate așa. Nu e nici bine nici rău. Întotdeauna găsești alți nepotriviți. Rar ca dracu, e adevărat, dar întotdeauna. Și da, (și) de asta scriu. Pentru nepotriviți. Ca noi. 🙂

IMG_7960

 

Reclame

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

π

Standard

Am încercat de mai multe ori să explic, și aici și în viața reală de ce e atât de mișto viața mea cu Sara și de ce n-aș schimba-o niciodată pe cea de dinainte de ea. Nu am reușit. Nu știu cum să le spun oamenilor fără copiii ce dracu e atât de mișto la viața cu un copil și nici să prind în litere cum sau de ce o iubesc atât pe Sara. Iar instinctele materne mă fac să-mi rotesc ochii. N-am instincte materne, când s-a născut Sara n-am simțit nimic și nici măcar n-am recunoscut-o că e a mea deși tocmai ce o născusem până nu i-am văzut tălpile. Da, o recunosc după tălpi.

Dar sunt încăpățânată, nu știu dacă se observă :D, nu-i nici bine nici rău, doar e, sunt tare încăpățânată.

Și m-am gândit să fac o listă. Cu viața mea de dinainte de Sara. Și viața mea de după Sara. Poate reușesc să demonstrez așa.

Viața înainte de Sara

-cheltuiam banii pe pantofi (știu, nici eu nu știu cine eram eu uneori)

-dilemele mele vizau cu cine să ieșim la masă în seara asta sau ce restaurant să alegem, sau ce film să vedem

-weekendurile erau zile lungi de holbat la TV, ieșit la cinema sau de grătare cu prietenii

-munceam, mi se părea interesant că cineva mă plătește PE MINE și mă enervam că oamenii nu mă ascultă pentru că eram prea mică

-nu-mi plăcea să gătesc și n-o făceam

-nu-mi plăcea să fac curat și n-o făceam

Viața cu Sara (la 8 ani, la alți ani ar fi fost altfel, dar nu mai bună, rămân la ideea că fiecare an e mai ușor)

-cheltuiesc banii în principal pe rate, școala Sarei , cărți multe pentru amândouă și vacanțe de leneveală. Nu îmi mai plac city-break-urile.

-nu mi se mai pare nimic interesant la birou, aștept în fiecare zi să plec acasă. Muncesc pentru banii de mai sus. Mă enervez tot mai rar când cineva nu mă ascultă.

-gătesc zilnic pentru Sara

-strâng de 7298379q87432984732894 de ori pe zi după ea, care, deși ordonată (genele), nu înțelege rațiunea măturatului sau a spălatului de haine (și chiar de ar înțelege-o, probabil n-aș lăsa-o să)

-ies cu prietenii rar, și atunci planificat cu cine știe cât naiba de luni înainte

E vreunul din aspectele vieții mele obiectiv mai bun acum decât înainte? Nu. Am mai puțini bani, sunt mai obosită, am mai puțin timp pentru mine sau pentru prietenii mei, am mai multe (mult mai multe) fire de păr alb și o tonă de riduri. Totodată, orice pahar de apă băut se transformă imediat în burtă.

Atunci de ce naiba îmi place atât de mult viața cu ea? Pentru că nu mă prefac, nu sunt spălată pe creier și sunt foarte sigură că viața mea e infinit mai mișto așa.

And then it hit me. Încercam să găsesc rădăcina lui 2 (a lui 5 mai degrabă, after all Pitagora la o steluță cu 5 colțuri se uita și mie mi-a plăcut tot timpul mai mult rădăcina lui 5) cu o riglă. Vă mai aduceți aminte de acum trei vieți ce se întâmplă atunci când încerci să găsești rădăcina lui 5? Nimic. Descoperi că te holbezi la un număr irațional. 🙂

Nu există niciun motiv obiectiv pentru care viața mea e mai bună cu Sara în ea. Dar faptul că nu există un motiv obiectiv, nu înseamnă că nu este, într-adevăr, mult mai bună cu Sara în ea. La fel ca rădăcina lui 5, complet irațional dar cât se poate de real.

Deci n-o să mai încerc să măsor, să descriu sau să arăt cum e viața cu Sara sau ce formă și culoare are dragostea mea. Ca și numărul din titlul, chestiile astea iraționale rămân reale iar uneori sunt și cheia celor mai faine lucruri din Univers.

IMG_8583

Tânăr și liniștit

Standard

Sunt fascinată de timp. O vreme îmi imaginam o aplicație pe telefon care îți măsoară nivelul de cortizol din sânge și pulsul și afișează când sunt low culoarea verde, respectiv când sunt high culoarea roșie. Ca să știi când poți să suni un uom. Pe lângă gemenii călători care ne ajută să înțelegem teoria relativității, rămâne timpul nostru de zi cu zi care se încăpățânează să nu fie egal și nici constant. O oră de așteptat la dentist vs. o oră cu cel mai bun prieten din copilărie. În mod evident, o găleată de timp vs. o picătură.

Însă mi-a adus aminte de asta cartea pe care o citesc acum. O femeie din India, supraponderală, fostă îndrăgostită de un preot și fostă designer de grădini (reușite, cică venea lumea să le vadă) primește prin anii 80-90 un televizor și de atunci oprește totul. Nu face altceva decât să se uite la Santa Barbara și Tânăr și Neliniștit (da, fix astea de rulau și la noi) toată ziua și lasă grădina în paragină şi preotul în uitare.

Acuma, nu, nu am neapărat ceva cu uitatul la TV. After all, în cealaltă carte pe care o ascult acum, un nene doctor de creier pe la Princeton spune cu subiect și predicat că atunci când era mic nu făcea altceva decât să se uite ore în șir la The Brady Bunch și apparently e destul de ok nowadays.

Deci nu cred că TV e neapărat nașpa. Și da, Sara are voie să se uite la el oricând vrea ea. Se uită uneori o zi întreagă și apoi nu îl atinge luni.

Ce mă enervează însă e atitudinea noastră tâmpită față de timp. De parcă ar fi o resursă infinită. Și nu contează dacă ne batem joc de el. Mi se pare că timpul de împarte în două categorii: timp pe care îl petrecem noi și timp care ne petrece el. Ăsta al doilea e tare nesuferit. La mine apare de exemplu când mă surprind priponită la TV la câte un serial (unele filme îs ok, undeva la vreo două duzini într-o viață de om, altele sunt doar așa, să îți petreacă timpul atunci când ai prea mult și nu știi ce să faci cu el) sau mai aveam senzația asta când mă obligau la școală să stau nemișcată în bancă să ascult nuș ce prof. O mai am și la birou, recunosc, când surprind cu coada ochiului absurdul situației, zeci de oameni stând pe scaune rotitoare, cu ochii 8 ore pe zi în ecrane, citind mailuri și rezolvând probleme de multe ori imaginare.  Dar uite, săptămâna trecută m-am uitat la un serial absolut dar absolut mononeuronal doar pentru că era despre cărți și o editură și oameni care iubeau cărțile și era așa ca o ciocolată caldă într-o zi de iarnă. Dar după fiecare episod aveam senzația clară că cineva mi-a petrecut timpul, nu l-am petrecut eu. De parcă aș avea ore în șir libere și am făcut deja toate lucrurile faine din lume și acum asta e, nu mai am ce face, trebuie să scap și eu de timpul ăsta cum pot.

Except că, nu vi se pare, de multe ori nu facem nimic din cele mai faine lucruri din lume, din cele care ne plac nouă, doar nouă cu adevărat, pentru că. De fapt nu știu de ce. Nu e un motiv. Timpul care ne petrece e mult mai facil și mai comod și mai mmmmm adormitor cumva, e ca un drog. Ne ține calzi și liniștiți cu capul pe pernă și sub pled pe canapea. Ca un monstru zâmbitor, mare și verde, care oferă toate cele de mai sus și nu cere în schimb decât niște bucăți mai mici sau mai mari din viața noastră. Destul de rentabil. Ca problemele alea la matematică, cu mai multe variante de răspuns, în care una e de fapt capcană, răspunsul la care ajungi uşor dacă nu eşti atent la toate datele şi care pare cel corect până te uiţi la pagina de soluţii. Şi treci liniştit la următoarea problemă. Atâta că aici nu avem următoarea problemă. E doar una. Pe mine mă cert, să ştiţi. Da, mi se întâmplă încă să mă enervez pe mine mă :).

IMG_8419

Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273