Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

Reclame

Summertime

Standard

Mie îmi plac schimbările. Mult, mult de tot. Chiar n-am stare uneori dacă nu schimb ceva. Mposibil și pentru că am schimbat vreo 10 locuințe până azi sau asta e doar o consecință. Deci nu-i asta, nu de asta vreau să rămân pe veci în ora de vară.

Vreau să rămân pe veci în vară, pentru că o iubesc de o veșnicie și mi-e clar deja că nu o să mă răzgândesc indiferent câți ani ar trece peste mine.

Pe veci în vară nu pot să trăiesc, cel puțin momentan (dar o să, o să, o să) însă mi-ar plăcea ca măcar să rămânem pe loc la ora de vară.

Urăsc schimbarea orei (și, cum spuneam în primul paragraf, nu e pentru că urăsc schimbarea în general, dimpotrivă). Sunt zeci de studii că are pe bune efecte negative (de la rata crescută a sinuciderilor, la probleme cu inima în luna de după, lipsă de atenție ce ajunge până la a influența numărul de accidente aso aso).

Plus că e o regulă cretină venită de acum o sută de ani care nu are niciun fundament științific (teorie e că ne-ar ajuta să economisim energie, dar în statele unde s-a introdus târziu și unde s-a putut măsura efectul before and after au constatat că prea puțin influenteaza).

Și serile alea de iarăăăă când plec de la birou pe întuneric sfinte căcat, urăsc serile alea. E ca și cum am face economie la a trăi. Cine dracu ar vrea să facă economie la a trăi?

Mă rog, mă opresc că vacanță și vreau să mă întorc la un joc de pitulușu cu fii-mea, dar, dacă și voi simțiți la fel despre ora de vară, vă las mai jos un link cu o consultare a UE privind schimbarea asta, poate reușim să scăpăm la ea (și, da, cred că e pe bune și o să se uite ăia pe numere). Deci vote here, mai sunt doar 3 zile :P.

https://ec.europa.eu/info/consultations/2018-summertime-arrangements_en

IMG_6604

Rohingya

Standard

Rohingya. Îndrăznesc să spun că nu mulţi au auzit cuvântul ăsta, deci o să îl mai scriu o dată să rămână acolo. Rohingya.

Oamenii Rohingya sunt o minoritate etnică (musulamnă) care trăieşte în Myanmar (undeva la mama dracu între India şi China). Extermişti din religia majoritară (budhism) şi armata au declanşat undeva prin 2017 nici nu ştiu cum naiba să scriu, o serie de masacre împotriva Rohingya. Au ucis mii de oameni, mulţi femei şi copii (numărul estimat e de peste 10.000, dar sunt doar estimări, pentru că minunata conducere a Myanmar a blocat complet accesul presei în zone), violuri în grup, sate arse complet şi câte şi mai câte atrocităţi. Care minunată conducere, belive it or not, are fix un Nobel pentru fucking Pace prin ’91.

Acuma, io nu prea scriu articole din astea că blog de mamă şi bulă, dar nu ştiu, mi s-a părut că e ceva de care prea puţină lume ştie (sincer, nici eu nu ştiam de asta până recent, doar de cel din Rwanda -cu mult mai multe victime, la fel de invizibil ca şi cel de care vorbesc acum). Mă râcâie aşa cumva că stăm cu fundul pe scaune tapiţate rotative şi ne gândim la probleme personale care par aşa cretine pe lângă asta. Azi, când eu răspund la mailuri la un ecran cu diagonala de dracu ştie cât, sunt copii care se nasc în Bangladesh (unde s-au refugiat peste juma de milion de Rohingya), copii din violurile asupra mamelor lor. Ieri am văzut un filmuleţ (care a dispărut între timp, probabil pentru a proteja identitatea mamei) în care o femeie de 25 de ani, ce avusese 2 copii, povestea cum i-au ucis unul dintre ei în decembrie 2017. O despărţiseră de soţ şi celălalt copil şi o violaseră zile întregi, în grup. Reuşise să scape aruncându-se, împreună cu alte femei de pe vârful unui munte. Multe dintre ele au murit în căzătură. Ea supravieţuise. Nu ştiu dacă se poate spune norocoasă cu un copil ucis. Azi, în 10 august 2018, se pregăteşte să nască cel de-al 3-lea copil, cel cu paternitate de armată miliatră şi extremişti budhişti.

Nuş mă, ni se pare că dacă se întâmplă ceva de genul ăsta lumea o să vuiască, ştirile o să duduie. Dar n-au prea vuit. S-a scris, dar puţin. O zis UN ceva, Macron oleacă alteceva şi apoi toţi ne-am întors la pantofii lu’ Melania Trump. Lumea nu prea e interesată de asta. Avem alte treburi. Mult mai importante.

M, da, deci de asta am vrut să scriu, măcar ca mai multă lume să ştie de oamenii ăia, ce li se întâmplă. Vă las un filmuleţ, dar găsiţi zeci precum şi multe articole.

PS. Înţeleg că e un protest deseară. Mă bucur, îmi place activismul, dar încă aştept să îmi spună cineva pentru ce e. N-o să particip deci, dar aş veni oricând la unul împotriva a ce se întâmplă, încă, în Myanmar.

uniform

Standard

Urăsc uniformele. Previzibil, știu. Dar chiar le urăsc și aș vrea să explic de ce. Dacă identifică cineva greșeala în logica mea chiar vă rog să îmi spuneți.

Prima oară am dat nas în nas cu uniforma când am intrat la liceu (mă rog, am dat și în 1-4 dar comunism plus că eram prea mică să mă răzvrătesc, deși îmi amintesc perfect că uitam frecvent să iau drăcia pe mine). Taman din anul ăla au decis conducătorii că musai să purtăm uniformă (liceul devenise colegiu). Ca orice om normal, am zis că fac ceva în ea de uniformă, nu port veci, să mă dea afară dacă vor. Ai mei însă au găsit unicul argument care a funcționat (și pe care îl consider în continuare, după aproape 20 de ani valid): copiii care nu au bani de haine se vor simți mai puțin prost dacă toți sunteți îmbrăcați la fel. Mok, true enough. Pentru asta accept uniformele. Doar pentru ei. Dar în rest, e o tâmpenie.

Și mă enervează cu atât mai mult cu cât moda e frecventă la școlile și liceele private unde nici vorbă să se pună problema unei uniforme ca să se simtă cineva mai puțin prost.

De ce e nevoie de uniformă într-o școală unde toată lumea are cam același nivel de venit/trai?

Pentru uniformizare. Și grrr cât urăsc uniformizarea asta.

Creează o identitate, mi se șoptește-n cască. Da, creează o identitate. De turmă. Turma care aparține școlii X. Pentru școala X poate că e util, habar n-am, când vin uameni în vizită, când apar prin poze sau când se laudă în fața părinților sau a școlilor concurente. Zebre. Siguranță în numere: atâta timp cât mă îmbrac ca toți ceilalți nu voi ieși în evidență.

Dar în timp ce creează identitatea de grup, distruge identitatea individuală. Nici măcar nu e nevoie să ai una, after all, există una deja la care trebuie să te aliniezi.

Mai mult, e impusă cu forța și fără niciun argument. Gigel, trebuie să porți uniformă. –Mde ce? Că așa zice școala. Și dacă nu o porți de dau afară. –Mde ce? Că așa e regula. Că așa vor ei.

Regula celui mai puternic. Fără un scop. Doar de dragul de a fi regulă. Nu găsesc niciun argument pentru ca o sumă de plozi/oameni/orice să se îmbrace la fel.

Sigur, e mai comod? E oarecum, pentru mine ca mamă chiar e, deci n-ar trebui să mă plâng. Am cumpărat 10 tricouri, le spăl o dată pe săptămână și aia e. Având în vedere că marea majoritatea a unui an Sara în aia se îmbracă nici nu mai e nevoie să cumpăr cu toptanul (fii-mea o moștenește pe mă-sa și are găuri în bot când înfulecă, deci hainele trebuie schimbate relativ des).

Sara deocamdată se îmbracă în uniformă. Evident că nu m-am dus la ea să îi zic: băi mama, io crecă uniformele astea-s o tâmpenie, hai să nu le mai porți. N-am zis, că doar e uniforma ei nu a mea. Dacă ea alege să o poarte bine. La fel de bine de m-o întreba vreodată ce părere am o să îi spun. Și la fel de evident o să o susțin indiferent când va avea chef să nu mai poarte uniforme.

Dar cred că oamenii au nevoie să nu poarte uniforme. La școală sau la birou. Să iasă din tipar. Să își asume riscuri fiind altfel decât media. Pentru că fără riscuri, nu există nimic, există doar repetiție și conformism. Nu ar trebui să conteze la niciun moment dat felul în care se îmbracă cineva. Dacă eu mă îmbrac în blugi rupți (și da, fix cu ăia mă îmbrac), deși nimeni nu se mai îmbracă cu blugi rupți e complet irelevant pentru nivelul meu de competență profesională. Creierul e la fel și cu găuri și fără găuri în pantaloni. Dacă cineva alege să se oprească la culoarea pantalonilor (sau a ochilor mei) vs. să asculte ce am de spus e fix problema lui, nu a mea.

Sper ca Sara să vadă asta. Să nu se ascundă, când va fi mare, în spatele siguranței unei uniforme. Să se abată oricât de des de la regula majorității, să își asume riscuri pentru chestiile mici sau mari care o fac pe ea ea și care sunt diferite de medie sau mediană.

M, voi cum stați cu uniformele? De ce le purtați, dacă le purtați, ce vă aduc ele și de ce vă e frică dacă ați renunța la ele? Ce părere aveți de uniformele în școală?

IMG_8915

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624

Un gândăcel

Standard

Seara pe balcon, nu pe deal, mă uit cum plouă. Vine fii-mea la mine, cu nişte ochi maaariiii, mai mari decât ochii ei mari obişnuiţi.

Mami, e un gândăcel în sufragerie.

-Mhm, dau din cap (e plin de gândăceii ăia la sfârşit de vară). Şi?

Adică nu era ca şi cum mă aşteptam să fie gen auleu ce ne facem, e un balaur la noi în sufragerie, că mâţa zice gândăcel la orice lighionană şi le ia pe mână iar la ultimul carnaval a vrut să se costumeze în şarpe (îi sunt simpatici şi ăia, da, mai ales după ce a văzut unul în curte la ţară).

-Şi dacă călci pe el?

-Nu calc mami, ce naiba, sunt atentă.

-Seriooos mami, chiar crezi asta?

Ok, nu prea sunt atentă, she does have a point.

-Sau pot să calc eu pe el.

-Păi şi ce propui?

-Mă duc să iau un şerveţel să îl duc afară.

A executat operaţiunea, tacticos, eu l-aş fi înşfăcat şi ţup cu el, dar ea mniu, a aşteptat până a dorit lighioana mică să se urce pe şerveţelul de-l ţinea ea în mână.

În timp ce mergea către geam, mă întreabă.

-Unde îl pun?

-Pe pervaz, în exterior.

-Şi dacă cade de acolo?

-Ei cade mama, unde să cadă, doar nu de afară a venit, cum crezi tu ca ă ajuns la etajul 6?

Se gândeşte marmota şi zice, cu nasul pe sus mirosind a poante de vară:

-Cu liftul? Ce, dacă sunt aşa mici nu pot fi inteligenţi?

IMG_2726

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789