What kinda kid do you want to rase?

Standard

Am încercat să structurez cumva haosul din capul meu legat de educația Sarei, pentru că am promis că scriu și pentru că eu cred că există o luminiță la capătul tunelului. Dar gândindu-mă la asta mă pierd în o grămadă de ramuri și rămurele ale unei idei, și nu sunt chestii despre care pot să spun fuck this, nu o să scriu despre asta, nu e important. Toate sunt importante.

Întâi, vreau să mai spun o dată că nu e un sfat. Blogul nu are scopul ăsta. Scriu doar modul în care funcționează mintea mea, în ideea că poate altcineva se regăsește și capătă poate un pic de curaj să facă lucrurile ușor altfel. O confirmare🙂.

Nu știu cum au ales alți părinți să deal with parenting. Eu una am fost complet nepregătită. Nu în sensul că nu știam că o să vină Sara, nu, am ales să vină Sara, am știut când o să vină etc. Doar că la momentul când plănuiam să o am sau când eram gravidă cu ea nu mă măcinau întrebări de genul: băi, dar cum dracu o să cresc EU un copil? Mă gândeam că donno, o să crească ca toți ceilalți.

Well, apoi, cu ea în brațe, nu mi s-a mai părut așa. I panicked. Wtf wtf wtf. Am un copil. EU. I am a total mess, nu sunt deloc un adult responsabil, nu am nici cea mai vagă idee ce vreau să fac în 5 ani și clar nu știu să cresc un copil. Dacă o stric?

So m-am întors la ce m-a salvat din toate crizele mele existențiale🙂. La cărți. Primii doi ani din viața Sarei am fost focusată 100% pe ea. Fac obsesii pentru câte o chestie și bineînțeles că Sara a fost cea mai mare dintre ele. Nu vedeam nimic altceva. Chiar și al treilea, mmm, poate chiar și al patrulea au fost tot în direcția aia, deși m-am relaxat cumva gradual, pe măsură ce îmi lămuream singură lucrurile în cap. So am citit. Ca un șobolan, nu șoarece de bibliotecă, am devorat tone de litere. It did help. It always does. Nu pentru că aș crede că o influențez atât de mult, Sara o să fie tot Sara, dar ca părinte suntem în poziția de a lua o grămadă de decizii în ceea ce îi privește, de a face lucrurile într-un fel sau altul, chestii care nu îi schimbă neapărat fundamental dar care le afectează viața. Le configurăm timpul pe care îl petrec cu noi într-un anumit fel.

Mbun. Și revenind la crenguțele și ramurile de care vorbeam și pe care o să încerc (de nu mi s-o face lene între timp) să mi le scot din cap, mi-am dat seama că prima întrebare la care a trebuit să îmi răspund e: ce fel de copil vreau să cresc? ce fel de adult vreau să devină Sara? Asta e tulpina copacului, fără ea, celelalte ramuri n-ar exista, s-ar prăbuși.

E greu când sunt la stadiul de viermi sau maimuțe să îi vezi ca pe adulți, dar la fel cum îmi e ușor să dive back to when I was three, la fel îmi e, nuș exact de ce, să dive ahead, să ajung cu Sara la 20 de ani. Creierul meu funcționează în imagini. Și am imaginea asta, am mai scris, cu mine și Sara în o după amiază de vară, undeva la poalele unui deal sau unui munte, sprijinindu-ne coatele de un gard și vorbind.🙂

Cred că ăsta e secretul tuturor deciziilor ulterioare. Cum vrem să fie adultul ăla cu care vom sta la povești peste 15 ani și care va fi, de departe, adultul sau unul din adulții noștri preferați.

Depinde de voi și de ei.

Adică, o dată voi. Ce vreți voi pentru copiii voștri? Poate fi diferit. Puteți să le doriți o viață clasică, rețeta standard a fericirii: un job bine plătit, o familie, copii. Să îi vedeți așa. Și atunci ăstea sunt valorile pe care doriți să le pregătiți, să le dați loc să crească. Sau poate le doriți să fie liberi, să se suie în trenuri ale vieții, să prindă ocazii, să aibă aventuri, fără neapărat ca asta să excludă o familie. Fac o mică paranteză să scriu că una din cele mai fericite familii pe care le-am văzut, cu cei mai mișto copii pe care i-am zărit, trăiau în o rulotă la un mal de mare, părinții făceau sporturi pe mare și copiii se jucau printre plăci și nisip și vânt și erau toți blonzi și bubuiau de sănătate și de zâmbete și de lipsă de griji. Sau poate le doriți o viață care are munca centrală, să găsească o chestie care să îi facă fericiți în timp ce o fac, nuș, să găsească următoarea planetă pe care vom locui, să identifice secretul evoluției, sau să găsească cheia vieții veșnice.

Apoi, una e ce vrem noi, și alta e ce vor ei. Degeaba mi-aș dori eu pentru Sara să se facă pilot de avion dacă ei îi place cel mai mult să stea acasă și să se joace cu păpuși. Partea asta a doua e extrem de importantă, pentru că văd des în jurul meu părinți care, conștient sau nu, se gândesc doar la ce vor ei pentru copiii lor, nu și la ce își doresc ei, nu și la ce pot ei. Pentru mine asta e rețeta sigură a dezastrului. Deci, cum am mai zis de catralioane de ori, important e să fim atenți la ei, la ce le place, la ce își doresc, la cum sunt ei (ei sunt în un anume fel, nu sunt replici ale noastre).

Și cumva, după tot exercițiul ăsta, ar trebui să fie o idee acolo. Un om. Și să știți direcția în care mergeți.

Pentru mine una, și cred că si pentru Sara, nu e important să urmeze rețeta standard, nu cred că garantează fericire, so nu fac obsesii să o pregătesc pentru un job stabil și bine plătit, nu văd o casă pe pământ ca precondiție pentru o viață fericită și sincer, nici măcar un partener (de orice gen) cu copii.  Deși sigur că sper că Sara să aibă norocul să își împartă viața cu un om pe care îl iubește și care o înțelege și despre care ea simte la fel. Și mi-ar plăcea tare și ca Sara să aleagă să aibă copii. Cred că ar fi mai fericită.

Îmi doresc să fie un om curios. La 5, 15, 35 sau 75. Să aibă curiozitate în ea.🙂 Te face jucăuș și aventurier și iscoditor și poți să intri în o grămadă de probleme și ți se pot întâmpla o grămadă de chestii care să te zguduie de numa. Și curiozitatea asta are o grămadă de implicații, nu poți să fii curios pasiv, să accepți ideile altora și să dormi pe ele, trebuie să cauți, să nu fii de acord, să contrazici, să te lupți, să clădești, să gândești, nu poți să fii laș, îți trebui o tonă de cohones șamd. Apoi, mi-o mai doresc empatică. Am fost foarte atentă la asta în anii de au trecut, să o observ, să văd dacă o are, pentru că nu știu dacă e ceva ce se învață sau pur și simplu o ai sau nu o ai. Am pus-o în situații diferite, am urmărit-o cum reacționează. Mi-e frică de oamenii ăia care se gândesc doar la ei și care își dau voie să calce în picioare sentimentele altor oameni, de la donno, partenerul de viață la vânzătoarea de la mega doar pentru că pur și simplu nu au capacitatea să înțeleagă ce simte persoana aia. Brrrr.

Și apoi ce o fi în jurul pieselor ăsta două, îs împăcată cu. Am făcut o mie de scenarii în cap, am trăit deja o mie de variante de vieți ale Sarei. Și aia în care e săracă lipită, și aia în care îmi ajunge gravidă acasă la 16 ani, și aia în care devine un workaholic, mamă și soție punct, și aia în care e putred de bogată (very slim chances, nu cred că are osul ăsta, doar să îi vină întâmplător) și și și. O văd fericită în toate dintre ele cu ăsta două în buzunar.

Încerc să cresc un adult curios și empatic. Asta ar fi tulpina. Cu ideile astea două în cap cântăresc deciziile și îmi măsor comportamentul. Și sunt atentă dacă asta i se potrivește ei. Poate e curajoasă și războinică, saaaau blândă și calmă, saaaaau veselă și dreaptă. I need to accept that.

Nu o pot transforma, o pot doar ghida🙂. Ceea ce de altfel e valabil la oricine, și eu, degeaba aș vrea să fiu roz cu picățele mov dacă sunt neagră ca noaptea. Ca-n filmul ăla ciudat de mi-a plăcut doar mie: You can force your story’s shape, but the color within will always bloom upstream. I still think it’s true. At least to me.

And then? După ce am stabilit ce fel de adult vrem si poate să devină ce facem? Well, then începe bahaosul :))). Ramurile și rămurele pe care cred că trebuie să ne cățărăm ca să ajungem acolo.

img_2966

 

Before we go to sleep

Standard

Am pierdut deja șirul zilelor în care Sara adoarme la fel.

Citim povești, apoi stau cu ea să discutăm despre nimic, apoi eu plec să mai citesc la mine-n pat până adorm și Sara mai citește la ea în pat până adoarme (minus sâmbăta, când dormim împreună). Nu toate rutinele sunt rele.

Îmi plac tare mult discuțiile noastre despre nimic, mi se par momentele în care sunt cel mai aproape de ea.

De ceva vreme, am început să ne punem întrebări. Alternativ, una eu, una Sara. Și să răspundem amândouă.

Oamenii pe care îi iubesc mi se par infiniți. Nu m-aș sătura niciodată să aflu lucruri despre Sara și nu cred că aș putea vreodată să le știu pe toate.

Însă mi s-a părut hmmm, nu știu dacă surprinzător, că pe undeva era normal, dar da, m-a prins o leacă nepregătită faptul că ea pune întrebări mult mai faine decât mine și dă răspunsuri neașteptate.

– Care e cifra ta preferată?

– N-am o cifră preferată, am un  număr preferat. 23.

– De ce 23?

– Păi la început mi se părea norocoasă că era un jucător de baschet foarte bun care avea numărul ăsta pe tricou, apoi am aflat că sunt 23 de perechi de cromozomi și mi-a plăcut genetica și 23 mi se pare așa, numărul oamenilor.

– Al meu e 20. Și cifra mea preferată e 8.

– Și eu tot opt aș alege. De ce 20?

– Pentru că are doi și zece în ea.

– Care e culoarea ta preferată?

– Negru, galben și verde. A ta mami?

Da, nu e musai să avem o singură culoare preferată.

– Galben. Acum e rândul tău.

– Care e apa ta preferată?

– Apa mea preferată?

– Da, râu, mare, lac, baltă.

– Aaaa, ok. Marea.

– A mea râul. Îmi place să merg cu picioarele goale pe pietre.

– Care e copacul tău preferat?

– Mărul. Pentru că pot să mă cațăr în el și să-mi iau mere și să le mănânc. Al tău?

– Nu m-am gândit. Stai. Un copac mare cu frunze mari care să îmi țină umbră vara și care să mă facă să mă simt mică. Poate stejarul? Stejarul cred, da.

– Care e locul tău preferat din lume?

– Hmmm, asta e greu. Lasă-mă să mă gândesc.

Nu pot să răspund repede la întrebările grele.

– Cred că holul de sus din casa de la țară, acolo unde e un fotoliu pe care stau să citesc uneori și mă uit la munți. Și vara hamacul din curte.

– Al meu e o cameră cu apă în ea.

– O piscină?

– Da, o cameră cu apă în ea.

Încă una și ne culcăm, e târziu.

– Care e sunetul tău preferat?

– Phuaaa, sunetul meu preferat? Nu știu, poate marea. Da, cred că marea.

– Al meu sarea.

– Sarea?

– Da, când pui sare pe mâncare și agiți solnița se aude un sunet mic, ăla e sunetul meu preferat.

Zâmbesc cât casa și o atac cu o răpăială de pupici. Hai să ne culcăm zic, stinge lumina.

Și în timp ce stau acolo pe întuneric, ascultând liniștea și respirația Sarei care devine regulată și diafană, îmi dau seama că am greșit.

Sunetul meu preferat nu e marea.

It’s breathing. Air. In and out. Life. My favorite sound in the world🙂

Playlist de decembrie

 

 

12 years a slave. At least.

Standard

Sara va merge la școală în toamna anului viitor. Și asta mă face să îmi rotească prin cap, vreau nu vreau, subiectul ăsta. Amestecat, desigur, cu impresiile personale, pe care le-am mai scris de-a lungul vremii.

In a nutshell, cred că suntem născuți curioși și că școala, așa cum e ea organizată acum, are onoarea de a distruge lucrul ăsta, mai mult sau mai puțin.

Mă încurcă anii ăștia.

Începem școala la 6 ani sau șapte și o terminăm la 18 sau 23 au puțin mai mult în unele cazuri.

Pe scurt, cam 12 ani de sclavie obligatorii.

De ce să nu începem la 10 și să terminăm la 25? De ce nu 5 cu 17? De ce nu 14 cu 21?

Există etape de dezvoltare ale creierului și zău că nu par a urmări asta. Începem să învățăm cu 1+ si până pe la 22 (șincă vreo 5) creierul nostru tot se dezvoltă, apoi mă rog, devine o altă discuție (nu neapărat că scădem, doar că ne dezvoltăm altfel). Then what is? Există un motiv real, solid, pentru care ar trebui să ne petrecem minim 12 ani învățând?

Eu cred că nu.

Și apoi, se gândește cineva la absurdul situației? Avem nevoie de 12 ani de fizică, chimie, limite, autori români și universali (unii care nu înseamnă nimic pentru noi), geologie, economie, psihologie și ce naiba mai învățam ca să obținem o diplomă de bacalaureat care ne permite să fim vânzători la Mega Image.

Sau even more, add to that încă 5 ani de toceală despre sisteme de drept, contabilitate, studii despre sisteme politice, încă o hoardă de cărți plictisitoare ca să devenim funcționari, profesori sau corporatiști bancari.

Sigur, sunt și meserii care chiar au nevoie de cunoștiințe aprofundate într-un anumit domeniu: medicii, cercetătorii, muzicienii și probabil încă câteva. Dar oamenii ăștia pierd 12 ani de generalități nefolositoare până să apuce să se concentreze pe singurul lucru care e important, domeniul lor. Nu am avea oare medici mai pregătiți dacă i-am lăsa să învețe doar medicină de la 14 ani și am avea medicii complet pregătiți la 21?

Suntem lăsați să plecăm acasă cu o mașină de spălat care are capacitatea de a ne transforma toate hainele albe în bleu cu picățele roz (true story) fără o secundă de instruire. Conducem mașini și motociclete care au capacitatea să ne omoare în milisecunde nu doar pe noi dar și pe partenerii inocenți de trafic după o lună de școală, plecăm după 3 zile în spital acasă, fără măcar cu un manual de instrucțiuni cu o viață de om în mâinile noastre.

O slujbă la bancă? Noooooooo, 15 ani de studiu.

E absurd. Serios. Nimeni nu are nevoie de atâția ani de toceală. Ca să nu mai zic de meserii ca a mea, în care folosesc aproape zero din cumulul de informații din anii ăștia și care presupun a învăța totul de la zero.

Cred că e doar o altă conveniență socială. Nu pledez pentru nerespectarea ei pentru că trăim în societatea care funcționează după normele astea și nerespectarea lor cred că ar atrage mai multe riscuri decât beneficii.

Doar sper că mai multă lume o poate vedea cum e. Nu ca pe un capăt de țară. Să văd mai puțini părinți obsedați de învățătoarea plodului și cum să ajungă la ea. De școala de elită (musai) pe care o va urma. De planificarea facultății . Să ne relaxăm cu toții pentru a nu mai pune atâta presiune pe copii. Poate s-ar schimba, ușor, și societatea și cu siguranță, dar cu siguranță am avea niște copii mai fericiți și poate care și-ar păstra curiozitatea nativă pentru mai mult timp, ceea ce le-ar permite lor să descopere minunății și nouă să progresăm mult mai rapid.

Nu cred în școală. Îmi pare rău, dar chiar nu cred. Cred însă în curiozitate. Asta e reală și e un fapt și e dovedită de evoluție. Școala e o regulă artificială. Curiozitatea o nevoie reală.

Și ce facem atunci? Well, cred că avem opțiuni. There is hope. To be continued🙂

Ce e mai important însă e să enjoy vacanța asta🙂

img_0950

Copilul e șeful

Standard

M-a fericit Ana cu niște link-uri. Încep să mă frec pe burtă că nu citesc chestii pe internet. So i-am promis că mă uit și răspund. After all, what else is this blog good for?

So primul e ăsta: http://www.lapsiholog.com/sistemul-de-educatie-copilul-e-seful-s-dovedit-un-esec.html.

Na bun. Unu că articolul nu trimite la studiile sau cazurile de care vorbește. Nu-i bai, this is what we do.

So întâi despre asta, apoi la general.

  1. Cazul mamei care a pierdut custodia băieților de 11 și 14 ani.

Articolul sună că a pierdut custodia că îi lăsa să se joace jocuri pe calculator și era prietena lor.

Dacă mergem la sursă însă, vom vedea că, de fapt, tanti a pierdut custodia pentru că nu permitea tatălui relații cu copii și pentru că le punea în pericol starea de sănătate și neglija școala și în general educația lor.

Parcă e ușor diferit, nu?😉

Apoi avem așa: un articol din Telegraph care citează un psiholog suedez tată de șase copii care îmi ridică tensiunea, apoi un psiholog român care spune lucruri de bun simț (nuș ce caută în articol) și apoteotic se încheie cu părinții care muncesc mult își neglijează copiii.

God, ce amestecătură cumplită.

Na bun. Un articol în ziar, e, cu tot respectul, un articol într-un ziar care citează un nene care a scris că suedezii sunt un popor paranoid.

Aham. Deci una din națiile care raportează cele mai bune rezultate la fericire și care generează inovații în o grămadă de domenii got it all wrong.

Păi ia să folosim atunci metoda românească cu două scatoalce la fund, că iată ce bine ne merge.

Acum serios. Nenea căuta notorietate scriind o carte controversată care nu e backed up by any data. None whatsoever.

So no.

Iar finalul cu părinții care muncesc mult nu reușesc să pricep care dracu e legătura cu suedezii sau cu stilul permisiv de parenting? Și da, muncim prea mult.

Acum, ignorând aberația asta de articol, să revenim la problema de fond.

Este stilul permisiv de parenting deficitar pentru copii?

Well, it depends. De ce definim prin stil permisiv.

Dacă ne referim la părinții care nu impun  nicio limită, care nu se implică și care lasă plozii să se joace pe calculator 8 ore pe zi și pretty much să facă orice le trece prin cap chit că asta deranjează toata familia, școala sau orașul, I would say yes.

Există studii care demonstrează că copiii proveniți din astfel de familii sunt mai triști și depresivi ca media și că au mai puțin autocontrol, obținând rezultate școlare mai proaste și fiind predispuși la depedență (alcool, droguri etc.).

Atunci ar trebui să adoptăm stilul autoritar?

Să trasăm limite clare, să spunem nu, să fim eroi militari de urmat și să ne sacrificăm pe noi pentru a veghea și a genera niște viitori adulți funcționari la bănci căsătoriți cu femei care gătesc și care în timpul nopții se uită la filme porno cu minori? (ok, am exagerat, dar zău că mi se pare fezabil :D).

Nu. Din nou, studiile au arătat că copiii ce provin din aceste familii sunt la fel de nefericiți. Plus încă mii de consecințe.

Then what the fuck should we do?

Păi mi-a scăpat unde zicea că trebuie să urmăm extremele. Unde?

Fie sunt un părinte autoritar fie cresc un domn Goe?

Neither. Sunt un părinte care își iubește copilul și îi arată asta, care oferă constant afecțiune și siguranță. Care trasează limite clare și puține, care sunt respectate, și care oferă în rest libertate. Care tratează copilul ca pe un om egal, cu nevoi și cu dorințe, cu personalitate și suflet.

Și pentru asta există zeci de studii (l-am pus ca și exemplu de cale de mijloc, dar calea mea de mijloc nu e chiar asta, sunt  below the average ) și de cărți care confirmă că asta e ce trebuie să oferim. Încă o leacă pe aici.

Mai jos preferatul meu.

We choose love everytime.🙂

 

 

I know shit

Standard

Îmi zice Sara că vrea să meargă la nuș ce.

The deal când lași plodul să aleagă ce drac face și nu îi impui cursuri de pianovioaromatematiciavansate e că atunci când finally grăiește că vrea să facă ceva, te execuți.

Which I did.

Am sunat profesorul de X să văz dacă mai au locuri libere și dacă o primesc pe Sara.

Nenea avea o voce blândă și calmă (și în realitate s-a dovedit a fi la fel).

So îmi spunea că:

– Avem cursuri marți, joi și sâmbătă dimineața.

– Aha, zic, păi joi ar fi bine pentru noi.

– Da, dar dacă vă doriți să învețe ar fi bine să vină de 3 ori pe săptămână.

– Ăăăă, păi știți, de fapt nu prea îmi doresc eu să învețe, ea vrea să vină și dacă o să vrea să vină de 3 săptămână venim, dar n-am cum să hotărăsc eu acum pentru ea.

– Doamnă, dar copiii nu pot să facă numai ce vor ei.

– Știți, îi zic, cred că vorbiți cu un părinte greșit, de fapt la noi e fix așa, copilul face doar ce vrea ea.

Awkward silence, so mă grăbesc să completez, ca să nu leșine interlocutorul:

– Dar să știți că vrea să facă în general lucruri bune!

Și atunci, când îi explicam omului, m-a pălit și pe mine.

I know shit.

Voiam să scriu chestia asta. Ca atare.

Ca să nu mai existe dubii.

Mi se mai întâmplă să îmi spună câte cineva, părinte sau nu, că i se pare rather cool felul în care o cresc pe Sara.

Intru automat pe modul defensive.

Pentru că a) habar nu am ce să fac când spune cineva bine de mine. Nu am reușit să înțeleg până la 35 de ani (soon) și nici nu cred că o să înțeleg vreodată.

Dar în al doilea rând, și mai important, e pentru că știu, în adâncul stomacului, că nu e ceva pentru care ar trebui să primesc complimente.

Felul în care e Sara, părțile bune I mean, are prea puțin legătură cu mine. Părțile rele mi le asum. Probabil îs moștenite.

Dar adevărul e că nu felul în care o cresc eu are legătură cu felul în care e ea.

Ea e cum e ea.

Și na, pentru mine e o minunăție, că e a mea. Mă face să sper și sunt mândră de ea. Nu știu cum altfel să o spun. I-o spun și ei, fix așa ca mai sus. Sunt fericită că am nimerit un copil ca ea.

Dar nu e meritul meu, nu cum o cresc eu e de vină.

Pentru că, de fapt e pe dos.

Ea mă crește pe mine.

Din ziua 1 de când s-a născut și până am înțeles (câteva săptămâni mai târziu, am fost o mamă oribilă primele săptămâni și o să mă simt vinovată pentru asta probabil tot restul vieții mele) că trebuie să a) tac și b) să o ascult.

Dar de atunci zău că încerc să fac asta.

Deci libertatea pe care o are Sara nu mi se datoreză. I se datoreză.

Pentru că ea a știut să gestioneze și să construiască, să îmi arate ce se întâmplă în fiecare de variante. Când îi ofer libertate și când nu o fac.

Nu cred că mai eram așa de zen dacă alegea să se scobească-n nas și să se joace jocuri la calculator 8 ore pe zi la 6 ani. Probabil că m-aș fi dat cu capul de pereți și aș fi defilat în curul gol prin casă cu o carte-n brațe doar doar le-o băga în seamă.

Nu știu cum și ce aș fi făcut, dar nu cred că aș mai fi fost atât de relaxată dacă Sara nu era Sara.

Ei îi plac cărțile. Ei. Ei îi place să citească. Ea iubește animalele. Ea așteaptă rândul la toate cozile de copii din Univers. Ea consolează copiii care plâng. Ea știe dintr-o miniexpresie trecătoare pe care o afișez o sutime de secundă dacă mi s-a întâmplat ceva. Ea știe mai multe decât mine. Ei îi plac muzeele și mă târăște și pe mine la ele. Ea învață la grădi toate minunățiile și mă lasă pe mine cu gura căscată când ajunge acasă. Ea mă strânge în brațe de zici că vrea să mă strivească să arate cumva cât mă iubește, ea îmi transformă mâna în animal de pluș când e bolnavă, pentru că e singurul lucru care o ajută. Ea mă întreabă de ce fac oamenii rău animalelor. Ea îmi atrage atenția cât de frumos e un nor sau o frunză. Și încă miliarde de steluțe mici care o fac să fie ea.

Sara e Sara.

She makes me smile.

IMG_3344

 

Genie

Standard

Nu prea citesc oameni care scriu pe internet. Văr-miu, desigur, și încă un blog din România. Afară, unul singur. Wait but why.

Tim Urban e funny. Adică mă face pe bune să râd (ceea ce e rar, chiar am un simț al umorului ciudățel). Și e a total geek (live se vede și mai bine, are și mișcări de geek). So ofc I like him. Are niște postări super documentate despre chestii care locuiesc şi la mine în cap, de la Paradoxul lui Fermi, religie, trecerea timpului, numere, până la care e rețeta să îți alegi un partener de viață potrivit (had me la testul traficului), prieteni sau nume de plozi .

Mbut trecând peste, că nu voiam să scriu un post despre cum scriu alți oameni mișto😛, am dat recent din link în link la el pe blog de asta: http://waitbutwhy.com/2014/09/genie-question.html.

Pentru cei extrem de leneși (quite a few, ținând cont că la ultimul meu articol în care hyperlinkuiam o serie de articole extrem de plicticoase, dar mișto, numai câțiva dintre voi au dat click pe ele), nenea ăsta s-a plimbat prin lume și a întrebat oamenii:

– Dacă ai avea un duh în lampă ce ți-ai dori?

Și lumea a răspuns așa: bani, bani, bani. dragoste, bani, reputație, aifoane, să călătorească, pace mondială, mașini, case, să fie tineri din nou, abundență pentru everibadi.

Și ideea, drăguță as fuck de altfel, recunosc, era că indiferent de prin ce colț de planetă suntem (oricum eu sunt varză la geografie, so who cares) toți vrem aceleași lucruri.

Însă m-a pus pe mine pe gânduri.

Pare ușor la prima vedere, să îți pui o dorință, nu?

Dar hei, e una singură, dacă o irosești pe ceva greșit (de fapt am dilema asta la fiecare stea căzătoare, stau să mă gândesc o oră CE să îmi doresc). Sau uite, chiar trei. Ca în peștișorul (românesc?) de aur.

Trei dorințe. Ce faci cu ele?🙂

Așa că m-am gândit serios la asta.

  1. Sara

Ce mi-aș  dori pentru Sara?

Păi totul, de fapt.

O viață fericită. Atâta că nu poți să fii fericit ca o linie dreaptă. E imposibil. Creierele noastre nu sunt echipate pentru așa ceva. Când atingi un prag de fericire ce rămâne constant fie a) îți dorești mai mult fie b) cazi din diverse motive și atunci îți dorești pragul inițial din nou. Dar overall, nu poți fi fericit constant.

Sănătate. Ofc. Vreau ca Sara să fie sănătoasă, ce e mai presus de asta? But then again știu o grămadă de oameni care au trăit mult dar n-au prea trăit deloc. Au fost preocupați sau triști sau grăbiți și deși au fost aici 90 de ani, de fapt nu știu ce au găsit când s-au uitat în spate. Deci a picat și asta.

Inteligență? I am a total sucker for brains, I am, dar tot cred, așa cum mai spuneam acum vreun an, că e cea mai supraestimată calitate. Oamenii deștepți nu sunt neapărat și buni.

Ok, atunci să fie bună. Să fie kind. Cu adevărat kind. Ok. Da, vreau asta. Să fie empatică și blândă, mi-aș putea dori asta pentru ea. Dar (kind nu cred că sunt, dar empatică, din păcate da) asta m-a ajutat pe mine? Did it make me happier? No. Overall no. Ba dimpotrivă, m-a întristat de multe ori.

Bani e exclus, pur și simplu nici n-am chef să mă apuc să dezbat. Să nu fie săracă lipit pământului da, dar peste un anumit prag (minim) nu prea contează numărul de zerouri din bancă.

Așa că am ales să îmi doresc pentru ea să simtă fericirea. E diferit de a-i dori să fie fericită. Poți să ai o viață fericită după criteriile majorității și să nu o simți sau poți să ai o viață mizerabilă tot după criteriile de mai sus, să zică lumea bietul X și bietul X să actually shit rainbows all day long. E fix pix. Ce crede majoritatea că e o viață frumoasă. Statisticile arată că. Știu ce arată statisticile. Fuck (again) statisticile.

Vreau să simtă clipele alea, secundele alea când te simți hmmm, nici eu nu știu cum să explic cum. Întreg poate. Întreg. Există o hoardă de filosofi care teoretizează că fericirea e în trecut. Că nu poate exista în prezent, că devine fericire doar în momentul în care s-a încheiat și nu o mai ai ai, în care devine inaccesibilă prin trecerea liniară a timpului.

Well, cred că greșesc. Știu sigur, pentru că mie mi se întâmplă uneori, să simt cu fiecare por și fiecare celulă că timpul nu există deloc și că sunt fericiă acum. aici.

Deci asta vreau pentru Sara.  Să simtă când e fericită🙂

2. Lumea

Na bun. Pacea suna bine. N-ar fi rău să fie pace forevăr, dar uite, acum e relativ pace (ok, terorismul and co e a huge part of the world today) dar noi pe aici prin Europa și America o ardem destul de liniștit on most days și come on, nivelul nostru de confort e al dracului de ridicat raportat la istoria recentă, nu mai vorbesc de cea îndepărtată. Și totuși nu pot să zic că lumea e un loc bun azi. So nu cred că pacea e soluția.

Absența religiilor. Chiar am luat în considerare să îmi doresc asta. Pentru că nasc patimi absurde și obiceiuri idioate și fac omenii falși și nu e nimic în spatele lor și uneori se omoară din cauza lor. So mdap, pretty sure world would be a better place without them. Dar nu mi-aș irosi dorința pe ele, doar pentru că le disprețuiesc, structural cumva. Sorry, but I do. Şi în plus, oamenii au nevoie de lumi imaginare, deci chiar dacă le-aş face să dispară pe cele prezente şi-ar clădi altele la loc.

Ce mi-aș dori însă pentru lume ar fi ca fiecare individ, fiecare om, să realizeze că să faci bine e the best dopamine shot u can get. Mzău. Nici măcar nu glumesc. Cred că suntem programați așa. Ne simțim bine, bini bini di tăt atunci când facem bine, când ajutăm, când suntem blânzi și calzi. Când zâmbim. So ipoteza mea e că dacă tot poporul ar pricepe o dată că ce ne vine natural să facem, să fim buni, ne face bine și nu mințitul, bârfitul sau toate celelalte rahaturi care ne oferă plăceri trecătoare și avansări în carieră, lumea ar fi un loc mai bun. Nu schimbăm lumea cu alții. O schimbăm cu noi.

So I would ask for kindness in everyone🙂.

3. Eu.

Hm. Aici m-am împotmolit. Nu mi-am dorit niciodată nimic. Serios. Nici cadouri când aveam 8 ani de Crăciun, nici mașină la 16, nici prieten la 20 (ok, aveam prieten la 20). Nici nimic. Nu prea îmi doresc chestii. Nu știu de ce. Stau și mă gândesc ce îmi place mie să fac și apoi fac aia.🙂

Nu vreau bani, fericire, dragoste, case, mașini sau botox pentru că majoritatea din chestiile astea mi le pot aduce singură.

Vreau însă să nu obosesc niciodată. Pentru că nu e întotdeauna ușor, uneori mă gândesc că e greu și vreau să renunț și mi se pare că nu ajung nicăieri și că nu reușesc, că nu am timp, că ar fi mai bine să ajung acasă și să mă uit tâmp la ecranul TV-ului pentru 4 ore până vine vremea să adorm. Uneori chiar nu reușesc să fac ce vreau. Așa că îmi vine să renunț. De tot. Dar știu că de fapt, așa aș fi mult mai tristă, pentru că doar lucrurile astea care îmi plac mă fac fericită.

Deci aș vrea să nu obosesc niciodată să vreau să fac lucrurile care îmi plac.

Doesn’t make a lot of sense, huh? Well, who cares, to me it does🙂

Now u. Serios că sunt curioasă. I’m your genie in a bottle. What do you wish for?🙂

IMG_3501

 

 

Magic show

Standard

Am fost cu Sara la un spectacol de magie. Și mie îmi plac, și voia și ea.

Ne-am așezat confortabil pe scaunele roșii și am privit magicianul cu cele trei asistente.

Nu era un magician prost, cică nuș ce premii luase și cu câteva mici excepții, nu am văzut aproape nimic din trucuri.

Sara părea încântată.

M-am uitat la ea și am întrebat-o.

– Vrei să îți explic cum face sau vrei să crezi în continuare în magie?

N-a răspuns repede, chiar s-a gândit serios la întrebare.

– Vreau să îmi explici.

So I did. Nu mă dau deșteaptă, doar m-am uitat la mai toate emisiunile cu explicațiile pentru trucurile iluzioniștilor, mă fascinau când eram mică. Și nenea ăsta folosea exclusiv compartimente secrete (și mă rog, numărul clasic de levitație, ăla chiar prost făcut, se vedea când se împotmolea macaraua și bunăciunea nu mai părea că plutește ci că călărește un picamer).

Dar apoi m-am gândit că poate nu trebuia. Că e ca și cum l-aș fi explicat pe Moș Crăciun (nu, nu-s de acord cu explicatul lui Moș Crăciun, Moș Crăciun trebuie să existe) și mi-a părut un pic rău. Poate nici nu trebuia să o întreb, trebuia doar să o las să creadă în trucurile lui.

Atâta că, deși am mai zis în nenumărate rânduri că eu cred în magie, și chiar cred, nu la magia asta făcută de neni în costume negre și blonde slăbănoage mă refeream.

Cred în magia frunzelor de toamnă care zboară până la mine, la etajul 6, într-o coregrafie blândă, care le permite să mi se strecoare în casă. Cred în magia unui pisic bolnav, care abia a scăpat de moarte, care alege să se joace pentru prima oară în viață fix cu șiretul de la bocancul meu negru (da, tot de la stângul), în magia dimineților de sâmbătă când Sara se trezește înaintea mea și vine lipa lipa în dormitorul meu să se cuibărească sub pătură și să mai furăm împreună o oră leneșă de somn sau a celor din săptămână, când nu mă mai satur să o privesc cum se întinde și lenevește atunci când o trezesc. Sau a unui drum cu mașina printr-un peisaj ce mă face să tac, și apoi, când exact melodia potrivită începe, ca din întâmplare, să zâmbesc tâmp. Magia sclipirilor de apă albastră amestecată cu verde la care mă holbez și uit de mine atunci când traversez pe-un feriboat de pe continent spre o insulă din Mediterană. În magia momentelor când timpul se oprește (și nu glumesc, chiar se oprește). Aș putea să scriu o săptămână de exemple fără să respir.

Magia asta am grijă să i-o arăt. Și magia asta nu are explicații. În ea cred. E adevărată.🙂

PS. Când au intrat clovnii cu momentul lor, Clovnul A voia să teleporteze Clovnului B o eșarfă portocalie. Sara s-a întors spre mine.

– Cred că știu cum o teleportează, mami.

– Cum?

– Are și clovnul B o eșarfă la fel în buzunar.

🙂 he did.

IMG_2472