Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Reclame

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273

Meant to

Standard

Pe de o parte, mi se pare mișto rău că Sara a crescut. Sunt fascinată de personalitatea ei, cu bune și cu mai puțin bune :D, de independența ei, de încăpățânarea ei și în general de felul în care cântărește fiecare decizie și apoi scurt, hotărăște. Pot să vorbesc cu ea orice, da orice mă, de la migrația popoarelor în lume la dezbateri de ce am salvat o singură floare mică mică de pom înflorit care căzuse pe jos, în fața blocului când am mai văzut probabil mii de flori căzute în viața mea și doar pe asta am luat-o să îi fac casă într-o ceașcă de cafea. Ce avea floarea asta special? De ce ea și nu alta?

Dar pe de altă parte, nu e bine, nu e bine deloc, vă zic. Cel mai și cel mai tare mă enervează că mi s-au dus dracu pupicii de dimineață și îmbrățișările de după-amiază. Are 8 ani domne, o p t, cum adică Sauron să mă pupe dimineața când o las la școală sau să îmi răspundă la te iubesc, îmi arată cu un deget mic și drept camerele de luat vederi. Vrei să mă vadă învățătoarele când te puuuuup? Mie mi se rupe total de toate învățătoarele și non-învățătoarele din Univers care ar putea vedea că mă pupă dar ei nu. Dragostea ei nu e pentru publicitate. Ca atare, fără pupici în public. Și de fapt nici acasă nu e așa pupăcioasă, preferă îmbrățișările. Eu nu știu ce prefer cu ea, probabil tot îmbrățișările, deși nu există dimineață în care mă duc să o trezesc și văd 10 perechi de degețele de picioare ieșind de sub plapumă să nu mă înfig în ele la ronțăit și pupat. Iar când o iau, oh well, baletează decent, nu mai am alergat spre brațele mele, la revedere papapa. Zici că nici n-a observat că am fost plecată, mă tratează de parcă nu ne-am văzut de 5 minute când mie îmi vine să o iau în brațe și să mă învârtesc cu ea în brațe până tot Universul dispare. Dar ntz, ne văd copiii, lumea, imaginea ei de copil de 8 ani înțelept și adunat e pusă în pericol. All my eyes rolled. Similar, când i se solicită la școală cu diverse ocazii să îmi scrie felicitări nu ar scrie nici pișcată cu ceară orice din ce se așteaptă lumea de la ea sau ce scriu alți copii: de exemplu, te iubesc sau orice vag legat, iar la mesajele alea cu mulțumesc mami că nuș ce draci mai are puțin și își ia o pungă de vomitat, mult prea siropos pentru ea. Îmi scrie în schimb. Mersi că mi-ai dat 5 lei în parc să îmi iau suc de portocale (într-o seară geroasă de primăvară timpurie în care mă rugam de ea de cca o oră să mergem acasă că îmi degerase nasul), de cred că toate învățătoarele care au citit bilețelul ăla (pus de altfel extrem de artistic într-o sticlă minusculă cu nisip în ea) au zis că nu hrănesc și nu adăp plodul veci. Dar pentru Sara era evident, iubirea ei e ceva personal, nimeni niciodată nu are voie să știe ce simte ea pentru mine. Îmi arată mie și atât. Restul e, vorba cântecului, cancan. Acuma, nu zic că nu are dreptate sau că eu sunt altfel. Dar îmi vreau pupicii de dimineață sau îmbrățișările de după-amiază înapoi. 😦

Nici măcar seara, după ceva zile, când am fost plecată și o întreb dacă n-are chef să doarmă cu mine (în general n-are, că pic ca musca instant și adorm în timpul săptămânii, mă trezesc diminețile să note și litere, iar ea preferă să citească seara, ceea ce nu poate face cu mine dormind lângă ea), nu țipă Daaaaa așa cum făcea. Mă mângâie ușor pe păr și răspunde Sigur mami, de parcă ar fi înțelegătoare cu dorința mea de afecțiune ușor imatură (mposibil, nu neg), chiar dacă țopăie apoi prin casă, pur întâmplător, desigur, nu din cauză că am rugat-o eu să doarmă cu mine și se bucură, doamne fer. Înainte să adoarmă însă, mă ia prizonieră în brațele ei de parcă aș fi un pluș vechi de 37 de ani care nu e făcut pentru altceva decât pentru a fi sugrumat de mâinile ei mici în pregătirea pentru somn.

Și de fapt, nu exclud, poate chiar pentru îmbrățișări mici mici și calde calde am fost făcută.  Nu văd pentru ce altceva, serios 🙂

img_9353

Toace și șervețele

Standard

Mă îmbrac de obicei în blugi și bocanci/teniși. Așa m-am îmbrăcat de când mă știu, așa sunt eu, așa mă simt bine. Zi după zi, buro sau weekend. De fapt nici nu am haine de weekend separate, toate hainele mele arată la fel. Fii-mea, na, pe cine să moștenească, la fel, blugi și adidași (ei nu-i plac bocancii, sau cine știe, poate n-am găsit bocancii potriviți). Se mai îmbracă în rochie vara pe plajă, din simpla rațiune practică că e mai rapid de dat jos să sară în apă. În rest nu.

Asta e regula. Uneori, foarte uneori, de obicei când fac curat în șifonier, constat că am și fuste și rochii care ar putea fi purtate dar nu sunt. Și zic hai mă să iau și astea, dacă tot am dat banii pe ele. Plus că sunt curioasă când n-o să mai pot merge pe toace, mă uit uneori la doamne care fac echilibristică pe ele.

Luni m-a pălit această idee, mposibil pencă aveam ușoară febră de la răceală, nu neg. Am agățat o fustă, o bluză și nește pantofi. Primul hop a fost Sara când mi-a văzut încălțămintea, în timp ce își lua adidașii ei verzi-abaștri.

-Serios? În asta te încalți? Serios? Dar de ce ai vrea să te încalți în așa ceva? Tu i-ai văzut? Crezi că degetele tale de la picioare au formă de triunghi? Cum crezi că o să se simtă degetele tale în ele? Știi cum îți stă coloana pe toacele alea? Serios, știi? Tot corpul tău se chinuie când te ridici pe alea! Dar nu înțeleg de ce ai vrea să faci așa ceva! Plus că sunt urâți, nu îmi spune că îți plac!

Am reușit să scap tirului de întrebări și m-am avântat în lume. Abia aici m-am enervat. De unde de obicei sunt absolut invizibilă în hainele mele (and I like it that way), acum brusc nu mai eram. Colegele comentau pe culoar, nenii cu cămăși și burți mai mari la circumferință decât IQ-ul lor mă salutau curtenitor în lift și-mi deschideau uși, încercând să facă glumițe neinspirate. Capacul a fost la Mega. La Mega unde merg eu să produc mâncare e o insulă din asta unde găsesc carne proaspătă și de unde îmi achiziționez cotletele de porc cu mai mult os (ce-or avea românii cu osul ăla de îl tot taie când e partea mea preferată nu știu). Ei, și de obicei tantile alea de acolo sunt megaaa ocupate (în sensul că ignoră toți clienții și cu precădere pe mine, preferând să aranjeze etichete, orice altceva decât să te întrebe dacă vrei ceva). Actually în toți anii ăștia de când merg acolo nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă vreau să cumpăr ceva, după 10 minute de așteptat politicos urlam eu la câte una: -Nu vă supărați, aș vrea și eu nu știu ce. Well. Luni nici nu m-am așezat bine și a venit o tăntică la mine și zâmbind, de a trebuit să mă ciupesc dacă nu cumva sunt într-un univers paralel, mi-a zis: -Bună ziua! (like bunăziuaaa!). Doriți să cumpărați ceva?

Mă enervează așa de rău că felul în care sunt tratați oamenii depinde de felul în care se îmbracă de nu pot să vă explic. Mi se pare una din cele mai mari prostii existente. Dacă nici acest mic efort nu îl putem face, ca specie, să nu ne mai ghidăm după aparențe, atunci ce dracu de șansă mai avem să fim curajoși, blânzi, calzi sau răbdători. None.

O zi proastă.

Am ajuns acasă cu Sara și ne-am ocupat pozițiile strategice în fiecare parte de canapea, fiecare cu cartea ei și cutia cu șervețele la dispoziție lângă, ambele refuzând să luăm orice medicamente pentru răceală.

Când Sara îmi zice:

-E totuși bine că suntem răcite amândouă, mami.

Creierul meu încetinit nu procesează. De ce naiba e bine să bolim amândouă și nu doar una?

-Pentru că așa putem sta împreună. Altfel dacă erai doar tu răcită trebuia să te ferești să nu-mi dai răceala și nu mai puteam să facem chestii împreună. E mai bine așa.

Acuma, deși n-am primit niciodată scrisorele siropoase de amor de la fii-mea de ziua Mamei și sunt destul de precisă că nici n-o să primesc vreodată, cred că cu declarația asta, neplanificată și nici măcar intenționată, nici n-o să am vreodată nevoie. In all my life nu mi-a zis cineva ceva mai frumos de atât. Day was saved. În ciuda toacelor și șervețelelor.

55833086_664905053947381_501486579118768128_n

Creion

Standard

Ședințele la care merg din când în când sunt pline de oameni în haine negre. Mă îmbrac intenționat în galben țipător sau roșu aprins sau bocanci să văd dacă o să îi doară stomacul după ce pleacă. Încă nu știu, deci mai încerc. Lângă mine, fix lângă mine, în partea dreaptă, stă un domn în vârstă, aproape chel, cu un puf alb rămas pe alocuri, slăbuț, cu niște degete lungi, subțiri și trandafirii, cu unghii crescute puțin prea mult care îl fac să semene cu un vampir. Nu știu de ce îl fac mâinile alea să semene cu un vampir, dar pentru mine chiar îl fac să semene cu un vampir. Ei, și pe nenea ăsta nu-l place nimeni că insistă să îmi pupe toate colegele, țoc țoc (nu și pe mine, cred că a citit în ochii mei că l-aș fi ucis doar la gândul că) și vorbește tare ciudat, cu bolovani cumva, de nu-l înțelege nimeni ce vrea să spună (și când îl înțeleg oricum nu e o fericire că nu sunt de acord cu el).

Săptămâna trecută mă trezisem în față cu un tenculeț de hârțoage pe care trebuia să mă uit like fix atunci și să le corectez. Except că ioc pix, pencă, desigur, nu țin minte niciodată să îmi iau pix la mine când mă duc la drăciile asta. O întreb pe M. din stânga: ai pix? M. îmi răspunde ca avea un pix, desigur, atâta că mi l-a dat mie ieri și l-am pierdut. Mmmm perfect posibil. Mă uit în jur și înhaț singurul pix din raza mea vizuală, cel al colegului fără păr și unghii lungi din dreapta. Îmi făceam liniștită treaba cu el, când mă deranjează cineva: Ăla e cumva pixul meu? Al lui era, evident, al cui să fie. I-l dau înapoi și îi spun că sunt an awful human being că fur constant pixurile altor oameni. Râde și îmi zice ceva în engleza lui cu bolovani. Nu înțeleg nimic din ce zice, dar e simpatic, râd înapoi.

Săptămâna asta sunt vigilentă și îmi iau un pix. Roșu. Când ajunge colegul meu de dreapta, i-l arăt: Vezi, zic, am fost cuminte și mi-am adus pix, poți să stai liniștit lângă mine că azi nu mai fur. Râde iar ușor în limba lui cu bolovani și se scotocește în geanta lui diplomat de unde scoate un creion alb, lung și frumos, pe care scrie mare, cu verde, anul în care a fost fabricat: 2006. Și mi-l face cadou, dacă îl vreau, l-a adus special pentru mine de acasă. Dacă îl vreau? Evident că îl vreau, îl iau și fac o plecăciune. L-am folosit tot restul zilei, doar creionul alb, și acum locuiește în ghiozdanul meu.

Am un creion vechinou. Și cred că și un prieten vechinou. N-a fost chiar așa de greu 🙂

 

Control

Standard

Dacă nu m-aș fi hotărât într-a 11-a că chiulitul e mult mai mișto ca școala și dacă proful meu de mate ar fi fost doar umpic mai simpatic, probabil că azi n-aș fi stat toată ziua cu nasul în cărți, cum îmi zice M. care stă lângă mine așteptând să ne vină rata, ci aș fi făcut exerciții de matematică. Mi-a plăcut mult timp, matematica e creativă și are bucurie în ea șiiii mmmm e reliable. Știi că există întotdeauna o soluție la problema ta, trebuie doar să o găsești. Puține lucruri în viață sunt așa de simple ca matematica, așa complicată cum e ea :). Cum spuneam însă, într-a 11-a am decis că e mai important să chiulesc, așa că sunt below average la matematică, dar mai citesc, din când în când, cărți despre ea. În cartea de acum povestea care mi s-a lipit de neuroni e cea a lui Poincare, de care mi-a plăcut întotdeauna fără să știu precis ce a făcut, doar pencă are un nume drăguț. Well, Poincare (o să tot scriu Poincare doar pentru că îmi place cum sună, da) a descoperit accidental una din cele mai mișto chestii. Se face că era un concurs de matematică, în care una din problemele propuse era: este sistemul solar stabil? Încercând să rezolve problema, Poincare a simplifica-o la 3 corpuri (cerești, și niște praf de stele, pe care îl urmărea cum bănănăie sau cum cum ar trebui să bănănăie prin Univers influențat de cele trei planete). Și i-a ieșit. A depus lucrarea și a câștigat premiul. Atâta că la publicare editorul l-a întrebat, daaaaaaaaaaa, nenea, nenea, mi se pare că nu înțeleg ceva aici la cum e pusă bila (corpul) asta. Poincare nu banuia să fie vreo problemă, parscă era ceva tot pe acolo și mișcarea minoră a unuia dintre corpuri nu ar fi trebuit să influențeze traiectoria prafului stelar (pe care se baza teoria lui) dar nah, a verificat totuși. And when he did, teoria lui s-a dus naiba (mă rog, nu chiar, dar așa părea la acel moment, a fost nevoit să cumpere din banii proprii mai toate lucrările publicate deja). Pe scurt, Poincare descoperise că mișcarea minoră a unuia dintre elementele inițiale face ca traiectoriile ulterioare să prezinte variații mari față de cele inițiale. Precursorul Teoriei Haosului, care a fost numită ca atare ceva ani mai târziu, dar in all fairness nenea ăsta cu nume drăguț a fost cel care a descoperit-o. Sau mai comercialul Butterfly Effect, trăiască filmul cu același nume că știm cu toții că baterea de aripă a unui fluture hotărăște dacă îți întâlnești iubirea vieții azi au ba (not quite, dar poate influența pornirea unui uragan și de aia nu are sens să ne uităm prea mult la aplicațiile cu ploaie. nu plouă. e soare. sau invers, dar noi mergem pe varianta fără ploaie azi).

Da, știu că e blog de bârfe și copii, ajung și aici, ho, mintea mea se învârte în jurul Sarei, ca o veșnică placă de bază în spatele ecranului, indiferent ce aș face. Toate lucrurile sunt legate de ea, toate, și cred că la fel vor rămâne cât timp voi fi pe aici, fie că îmi place au ba. Îmi place, apropos.

Mie mi se pare că unii părinți sunt niște Poincare cand e vorba de copiii lor. Văd nenumărați părinți care cred că plodul e al lor și doar al lor (uitând că 50% din ADN nu provine de la el, și de s-ar da cu fundul de pământ și că mediul mai are și el un cuvânt oarecare, destul de mare, de spus). Și își imaginează că, fiind ca ei, copiii vor reacționa tot ca ei. Își bazează parentingul, noi, da, și eu uneori, involuntar, ne bazăm părințeala pe experiențele și percepțiile proprii. Dacă mie îmi place asta, atunci și ei/lui îi va plăcea asta. Dacă mie mi-a prins bine că m-au obligat ai mei să fac vioară șase ore pe săptămână că uite, o iubesc de numa, la fel îi va plăcea și ei și trebuie să ne apucăm chiar acuș, chit că plodul zice că îl doare burta numai când se gândește la scârțâit de coarde.

Nici eu nu sunt departe deși nu neapărat la părințeală. Deși și eu eram precisă înainte să nasc că fii-mea va fi cumințenia întruchipată, nu va plânge veci, va râde tot timpul (she did, dar și urla de numa, de o auzeam de la 6 când urla în parcul din spatele blocului-nu, nu exagerez). A fost pe dracu. Dar asta n-a fost rău (spun eu după 8 ani), ci bine. Am avut norocul să nimeresc genul ăla de copil, atât de încăpățânat încă de la naștere și cu niște plămâni foarte puternici, care m-a învățat rapid că ea e ea și eu sunt eu, că ce cred eu nu e ce crede ea și că în ceea ce privește persoana ei mică e cazul să tac și să o ascult. Dar mi se întâmplă la alte lucruri, sunt convinsă că pentru că se repetă condițiile A, B, și C, rezultatul va fi X, tot ca data trecută. O să mă plictisesc de asta în 9 ani, 3 săptămâni și 2 zile. Atâta că A nu e A ci altfel de A și atunci rezultatul X nici pomeneală iar eu nu mă mai plictisesc de nimic. 🙂

Ce încerc să spun e că viața, noi, copiii noștri și până la urmă materia care ne înconjoară sunt, suntem imprevizibili. E cam urât spus teoria Haosului, nu vi se pare? Mi s-ar fi părut mult mai drăguț și potrivit Teoria Imprevizibilității. Uneori asta e bine, uneori desigur, e nasol ca dracu când te aștepți la norișori  (cum visam eu la nopți dormite înainte să nasc și am mai văzut una la fix 1 an și 9 luni după). Viața lor, a copiilor noștri rămâne o necunoscută, indiferent cât de mult am încerca noi să controlăm condițiile în care se desfășoară atunci când sunt mici. Mnu vreau să spun să lăsăm totul baltă și să nu mai facem nimic, doar să nu ne mai credem așa deștepți. Nu suntem. Eu una cu siguranță nu sunt.

IMG_6387

c

Ou

Standard

Citesc acum cu Sara, înainte de culcare, Călătoriile lui Gulliver. Mi-a plăcut cartea asta și când eram mică, și îi place și Sarei. Însă cu ochi de adult sună ușor altfel.

Una din chestiile care mi-a atras atenția e războiul de zeci de ani între cele două insule vecine, Lilliput și Blefuscu, cauzat de ouă. Locuitorii din Lilliput erau convinși că oul se sparge la capul îngust iar cei din Blefuscu că se sparge la capul lat. Era cu desăvârșire interzis în Lilliput să spargi oul la capătul lat, iar în Blefuscu să îl spargi la cel îngust. Cele două popoare care locuiau odinioară împreună se divizaseră și locuiau acum în două insule separate datorită acestei diferențe ideologice ireconciliabile.

Suntem făcuți să aparținem. Unui trib. Tribul nostru. Tribul nostru de oameni care sparg ouăle la capătul îngust vs. lat. Tribul oamenilor care ascultă rock vs. hiphop. Cel al celor care ies la vot vs. cei care nu ies la vot. La birou, oamenii de lângă noi, vs. oamenii de lângă ei. Copiii la școala Sarei, divizați și ei în veșnice conflicte datorită aparteneței la litera A sau B. Ne poziționăm întotdeauna de partea opiniilor celor din grupul nostru, uitând de cele mai multe ori să ne gândim dacă chiar credem cu adevărat ce susținem. Iar despre a asculta grupul celălalt? Departe de noi. Singurul motiv pentru care tăcem în timp ce vorbesc ei nu e ca să înțelegem ce ne spun ci ca să ne gândim la replica următoare. Nu mă înțelegeți greșit, și eu mă surprind uneori făcând asta. Doar că e chiar așa, surprins.

Nu e atât de greu când îți dai seama că liniile baricadelor sunt doar imaginare să faci un pas înapoi și să te gândești care e partea slabă a argumentului nostru? Care e partea forte a argumentului lor? Chiar e nevoie să ne certăm? De cele mai multe ori, sincer, nu e.

Probabil pare truism, sau poate pentru că știu eu de chestia asta de mult timp îmi pare mie. Dar dacă deschideți ușor ochii și vă uitați în jur se întâmplă peste tot, de la cel mai mic la cel mai mare nivel. Oameni care se agită, ies la proteste împotriva unor legi pe care nu le-au citit, pro sau anti gay fara sa stie macar unul sau pur și simplu tabăra fomeilor care poartă toc cui vs. cele care poartă teniși.

Din păcate, nici în Călătoriile lui Gulliver nu s-a rezolvat conflictul și nu cred că nici noi vom înceta vreodată să ne poziționăm în noi vs. ei pe baza unor chestii de multe ori lipsite de importanță. Dar donno, poate uite, mai citim cărți pentru copii și facem un pas înapoi să ne dăm seama că ne certăm, de fapt, pe ce parte se sparge oul 🙂

IMG_4598