M-a enervat o carte

Standard

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să vă enerveze o carte? Mie nu. M-au dezamăgit, plictisit, devastat, hai, cărți, dar nu mi s-a întâmplat până la această onorabilă vârstă să mă enerveze una.

Acum vreo două săptămâni Sara a vrut iar la cărți. Deci am mers la librăria nr. 2 preferată (e mai aproape decât librăria nr. 1 preferată). Ea și-a ales trei (printre care Sapiens ediția benzi desenate apropos, nu îmi vine să cred că fii-mea a citit Sapiens la 10 ani și eu la 35 parcă) și eu tot trei.

Una din cele trei se numea The Meritocracy Trap. Și am citit eu pe spate plus că titlul, se pupa mânușă cu gânduri ce îmi mișună mie prin cap de ceva (multă) vreme. Chiar am ezitat dacă să o iau dacă nu cumva să fie prea confirmation bias așa și să o citesc degeaba, dar nu am putut rezista.

Și am purces. 11 pagini, 22, 55. Băi spunea ăsta numai tâmpenii. Și o înghițeam și greu. Sara terminase deja două din cele trei cărți ale ei și pe mine nu mă trăgea ața. Am zis că e pe dos, nu sunt de acord cu ce scrie si de asta nu îmi place, deci am perseverat de zici că mâncam brocoli la cină – adică cu foarte greu. De fapt am mâncat o singura dată în viață brocoli, când avea Sara vreo 2 ani și era în faza alimente verzi: spanac și brocoli. Nu mă întrebați al cui copil e, că nu știu.

Pe la pagina 123 am aruncat-o cât colo în bibliotecă. Ba chiar mă gândesc de atunci cum să scap de ea pentru că nu poate să locuiască pe rafturile mele lângă cărți care mi-au schimbat viața.

Pe scurt, nenea ăsta e teribil de arogant, dar teribil de arogant (fuarte tare mă enervează indivizii aroganți), prezintă o serie de date trunchiat, și niște idei (tâmpite) ca axiome. M-a scos din minți. Mă rog, se jeluiește că ăștia de câștigă peste medie (ca el, prof de drept la Yale say ceva) și reprezintă 10% din cea mai bogată populație a lumii au ajuns acolo doar pentru că muncesc peste o sută de ore pe săptămână, sunt foarte dar foarte inteligenți și așa nu se mai poate. Duamne cât mi-am mai învârtit ochii. Și pe scurt și noi suntem în cea mai bogată 10% populație din lume și aș putea da sub semnătură niște exemplare nu foarte inteligente iar eu nu muncesc și nici nu voi munci vreodată sute de ore pe săptămână. Și sper că la fel și voi. Iar asta nu înseamnă că muncesc prost. Doar că nu îmi place să fiu „ocupată”. De mi-ar da cineva 10 euro pentru fiecare dată când mi s-a plâns cineva că e ocupat doar anul ăsta plăteam minim juma din vacanța la mare.

Ce speram eu să găsesc în carte (după titlu), dar n-am găsit, era următoarea dilemă : e corect să ne creștem copiii cu țelul de a obține o slujbă more or less ca a noastră ? Corporate stuff, costum, mailuri cu Dear și Best regards, Thank you for your cooperation și As per my last email. Ah și infinite ședinte. Săptămânale de coordonare, desigur.

Chiar e? Pentru că honestly asta e pretty much the average result al unui copil care termină liceul și mă rog, faculta cu niște note bune plus puțin (sau mai mult) de noroc. More or less ajunge într-o slujbă pe aici plătită puțin mai mult sau puțin sub medie. Dar pe acolo. Are bani de chirie, mâncare, 5 cărți pe lună și maxim 2 vacanțe pe an.

Nu că ar fi rău, nu mă înțelegeți greșit. Nu mă plâng, dimpotrivă, sunt o răsfățată a vremurilor cum am  mai zis. Dar chiar merită ca asta să fie țelul în viață ?

Îi spun des Sarei că nu mă interesează ce note ia, iar ea e șocată. Îi explic că mă interesează dacă ea e tristă dacă ia note mici și de altfel fac teme cu ea și explic în continuare atunci când e la mate ecuații cu necunoscute prin desene a unor doamne singuratice cu pălării (nu știu de ce le-am pus pălării, dar o doamnă singuratică și necunoscută pe deasupra ar trebui să aibă pălărie, nu credeți ?). Dar realmente nu mă interesează dacă Sara nu ia FB la fiecare test (a luat de altfel, doar pentru că ea e ea). Și Sara mă întrebă dar nu e adevărat că viața ei va fi distrusă dacă nu iau note bune la toate materiile și dacă nu merg la o facultate de top ? Nu pot să îi spun că e adevărat au ba. So îi spun adevărul : habar n-am.

Felul cum se despart crengile vieții ei e imprevizibil. Poate termina prima la Harvard și să fie nefericită. Poate chiar și săracă. Poate să nu facă o facultate pentru că vrea să facă benzi desenate și adult, nu doar acum copil și ajunge ce știu eu, să scrie scenariul următorului SpiderMan (nu mă omor după filmul ăla dar nu mi-a venit alt exemplu mai drăguț).

Sau poate merge la țară, să crească albine cum creștea bunicul tatălui meu. Sau poate va fi bucătar. Sau cosmeticiană. Sau tâmplar. Nu mi s-ar părea nimic rău la toate astea, dimpotrivă. Cred că s-ar putea să fie fericită, mai fericită decât într-un costum negru și cu fundul pe birou cu ochii într-o cameră de Zoom minim 8 ore pe zi.

O ajut la teme ? Da. De fiecare dată când o cere. O pun să facă teme ? Doar dacă mă pune ea să îi aduc aminte, altfel nu. Mă supăr când ia o notă mică ? Mă rog, nu pot să zic nu că nu s-a întâmplat încă, dar promit că nu. Pentru că nu știu. Nu știu dacă trebuie să ia note mari la toate materiile. Și nu cred că notele sunt corelate cu inteligența, succesul în viață sau cifra de venituri dintr-un an. Cred că pot fi, dar nu e obligatoriu. Și chiar dacă și-ar dori o slujbă  ca asta, cum avem noi, ar putea să o obțină învățând doar atunci când e nevoie și doar la materiile care o interesează cu adevărat. Nu cred că e nevoie de 10 pe linie.

Voi știți ? Știți sigur sigur ce vă doriți pentru ei ? Dar pentru noi ? 🙂

Changed

Standard

Ieri am fost la o ședință/conferință/chestie cvasi ca pe vremea de dinainte de Covid. Cu distanțare socială, dar mai mulți oameni într-o sală mare, fără măști (că distanțare plus vaccinați).

Și cum a fost, mă întrebați?

Oribil.

Desigur, mie nu îmi plăceau întâlnirile nici înainte de Covid, dar după atâta timp mă gândeam că prima ședință va fi mai ok, mă voi bucura să simt că viața e din nou „normală”.

După 4 sau 5 ore de ședință (în care nu am fost speaker sau ceva), am ajuns acasă și nu am mai putut efectiv să fac nimic, abia m-am târât să produc cina.

Mă gândeam, aseară, ajunsă victorios în pat la 9 și ceva, că ne-am schimbat. Sau poate doar eu, fie, dar eu m-am schimbat.

Nu că nu mai putem obține normalul de dinainte din cauza acestui mic virusache, ci nu îl mai vreau și nici nu mai pot să mă întorc la el.

Schimbările sunt grele. Și ne e frică de ele de fiecare dată (da, chiar și mie, deși zâmbesc când e miros de schimbare), de multe ori sunt incontrolabile (cum a fost și de data asta), dar chestia e că sunt și ireversibile.

Am aproape 40 de ani. Nu sunt identică cu Sleepy de la 30 de ani și nu aș fi semănat cu sau fără virus. Opiniile mi s-au schimbat, ideile care îmi circulă prin cap sunt altele, am un copil cu care îmi place de mor să îmi cheltuiesc secundele (la 30 aveam un nou născut urlător care înghițea ore de nesomn). Noroc cu blogul ăsta, mă uit uneori la postări de acum 10 ani și nu am nici cea mai vagă idee cine e creatura care tasta. Din exterior, par, acum, după 10 ani, destul de enervantă. Poate și peste 10 ani o să par la fel acum.

Revenind la viața de dinainte și post Covid (paranteză: nu că aș crede neapărat că ne aflăm deja în era post Covid, dacă nu reușim să vaccinăm suficientă populație la nivel mondial, e irelevant că noi aici în bula europei sau a americii suntem vaccinați și circulăm fără măscuțe pe bot) nu cred că e reversibilă. Nu mai vreau să stau închisă cu cheia după gratii 8 ore pe zi la birou. Nu mai vreau. Și nu mai pot. Nu că nu aș mai fi productivă, nu știu cum aș mai putea respira. Nici nu înțeleg precis mecanismele care ar împinge pe cineva să oblige oamenii să se întoarcă la programul de fabrică, acum când am dovedit cu acte în regulă că aceeași muncă se poate face și de acasă (sigur, nu toate muncile se pot face așa). Poate doar obișnuința, frica de schimbare și dorința de a fi din nou normali.

Posibil mie să îmi fie mai ușor că nu mi-a prea ieșit niciodată bine, dar chiar nu vreau să fiu, din nou, normală.

Voi?

PS. Don’t forget to watch Sweet Tooth 🙂

Acasă

Standard

M-a întrebat săptămâna trecută o colegă dacă am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni.

Și sinceră să fiu am crezut că nu o aud bine, nu aveam căștile conectate și nu o auzeam prea bine. Dar a repetat întrebarea: Ai supraviețuit ultimelor 3 săptămâni?

Așa că am zis că da, doar sunt încă aici. Dar sincer habar nu aveam la ce se referă. Nici măcar nu am avut așa o perioadă grea la buro, au fost altele mai nasoale.

Cred că undeva la vreo 2 ore după mi-a picat fisa. Întreba de fapt cum am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni de telemuncit cu Sara acasă.

Acuma, din start scriu că nu pot să relaționez cu părinții care spun că e un coșmar să lucrezi cu ei acasă. O înțeleg așa cum înțeleg că cineva moare de cald în Seychelles când eu îngheț în o primăvară teribil de urâcioasă, dar nu o simt ca atare. Dar asta nu înseamnă că nu există. O aud atât de des repetat încât am acceptat-o și cred că e adevărat.

Desigur, mi se va spune iar că e din cauză că Sara e așa cum e. Și sunt de acord. Mie cu ea, nouă, ne e ușor să telemuncim împreună. Eu apăs taste sau videoconferențuiesc (mă lasă singură în cameră când se întâmplă). Ea citește, desenează, se uită la un film sau se joacă un joc. Din când în când vine și se uită la mine în ecran să vadă ce fac și zice că e plictisitor (it is). La pauza de masă ne oprim și mâncăm împreună, după școală ne scoatem pătura și mergem în parc să stăm o oră la un soare cu dinți și să vedem cât au mai crescut puii găinușii de baltă din aproape lacul lângă care locuim. E adevărat că am doar un copil. Dar aud des că dacă sunt doi se joacă împreună.

Îmi place când Sara e în vacanță. Îmi place să stau cu ea. Ei cred că așa și așa, îi place mai mult să meargă la școală și să alerge pe acolo cu ceilalți copii (și e firesc). Dacă am de ales între școală cu pepsiglas și fără pauze și teleșcoală aleg teleșcoală, dar altfel copiii au nevoie de mers acolo (nu ca să învețe neapărat, ci ca să socializeze).

Mi se învârt însă prin minte părinții cărora săptămânile de muncit de acasă cu plozii li s-au părut un coșmar. Și, cum spuneam, sunt convinsă că a fost. Însă mă gândeam că undeva în propoziția asta e ceva greșit. Că să petrecem timp împreună cu ei, chiar și atunci când avem 70j de mii de rahaturi de făcut și chiar dacă suntem doar împreună în aceeași cameră făcând lucruri diferite nu ar trebui să fie o chestie pe care o privim cu groază. Pandemia asta e enervantă, dar a fost și este o ocazie să schimbăm ceva. Să facem lucrurile altfel. Să fim antifragili :). Poate dacă e chiar așa de greu să telemuncim cu ei, poate putem să schimbăm ceva. After all, avem deja, doar atât de puțin timp rămas să îl petrecem împreună. Îl vreau pe tot. Fiecară picătură.

Da. Deci noi suntem bine. Sara a plecat azi de dimineață la școală cu un rucsac mai greu ca o piatră din râul de la țară iar eu am rămas singură acasă. E cam liniște, prea multă liniște. Abia aștept să ajungă înapoi acasă.

Voi ce-mi faceți?

Liste

Standard

Am citit o carte foarte drăguță, se numește Humankind (am furat-o dintr-o bibliotecă, mă rog, nu chiar, am împrumutat-o). Foarte multe gânduri răzlețe și gâdălicioase (foarte posibil să nu existe cuvântul ăsta) mi-a provocat, deci vi-o recomand.

Nu printre cele mai importante, dar pe la final, cartea asta amintea de maxima aia cu care ne pisau la școală (parcă): cunoaște-te pe tine însuți. Chiar, aveți idee de ce noi o învățam în latină când de fapt e în greacă? Mă rog, am descoperit cu ocazia asta că sunt 147 de maxime, unele mai drăguțe decât altele (iar câteva de-a dreptul amuzante). Vă las să le descoperiți.

De fapt, cred că una din greșelile generației noastre este o prea mare scărmănare în fund de sine. Mă simt bine? Sunt trist? Am suficienți prieteni? E ok canapeaua mea? Poza asta din vacanță arată cât de mulți bani am plătit ca să mă pot simți fericit? Am prea mult de muncă. Sunt prea ocupat aso aso aso.

Nu prea mai aud. X e supărat. Am fost să îi duc o supă. Y e fericit pentru că și-a cumpărat o casă nouă. Am fost pe la el și am râs vreo două ore. Lucruri despre alții. Dar bune. Toată lumea e concentrată pe ce simte el, ce traume are, ce poa să facă să fie mai fericit. Dacă vorbim de alții e doar ca să spunem ceva rău.

Gata. De fapt voiam sa spun ca am descoperit o serie de chestii la care nu mă așteptam atunci când eram mai tânără (deja nu mai pot să scriu mică) și m-am gândit că dacă oamenii tot sunt așa de hotărâți să se uite la ei înșiși atunci poate ar face bine să o facă cu sinceritate și nu prin prisma normelor sociale (mă rog, nuș dacă sociale e exact cuvântul potrivit).

Chestii care am descoperit că mă stresează:

  1. Să primesc multe mailuri/mesaje/telefoane simultan. Mailurile în general de fapt. Mi-aș desființa mailurile, dar nu e o opțiune.
  2. Termenele limită. Cu precădere cele scurte. Dar termene în general. De orice, nu neapărat de job.
  3. Să cumpăr chestii. Credeam că doar din magazine. Dar nu, și online. De la mâncare până la haine și canapele. Urăsc să cumpăr chestii. Și pachetele. Să primesc pachete. Duamne.
  4. Incertitudinile. Poa să fie cel mai rău lucru din lume, dar aș prefera să îl știu. Mi se pare foarte stresant să nu fiu sigură de ceva.
  5. Aglomeratiile. De la obiecte pana la oameni. Mallurile sunt un cosmar.

Chestii care am descoperit că mă relaxează:

  1. Să mă plimb prin ceva cu pământ și copaci.
  2. Să ascult. Atent. Alți oameni. Vorbind despre ei (încă mi se întâmplă des, da). Îmi tot spune o fată mică cu care vorbesc că se simte prost că numai se descarcă de ale ei când mă sună și eu nu știu cum să îi explic că de fapt nu doar că nu mă deranjează, ci mă și ajută. E plăcut să te preocupi de alți oameni. Reduce stresul. Dacă se întâmplă să ascult un om cu care conversatia este un ocean (trebuie să scriu și despre asta), creierul meu (de fapt nu știu dacă creierul, tot ce sunt eu, cap plus oase și suflet) toarce ca un motan înghețat într-o zi de iarnă băgat în casă lângă o sobă caldă.
  3. Să citesc. Sau să cânt.
  4. Băile calde, da, sunt femeie.
  5. Să o țin pe Sara în bațe (de departe cea mai eficientă metodă).

Chestia ciudată e că dacă m-ai fi întrebat pe la 23 de ani aș fi spus, și chiar credeam, că toate din prima listă sunt printre lucrurile mele preferate. Chestii care mă motivează, energizează. De fapt mi se pare că doar trăiam în imaginea standard a unui om ocupat și adaptat. Nu sunt nici una nici alta, nici acum.

Nuș, mă gândeam că poate v-ar ajuta și pe voi o listă din asta sinceră. Și apoi poate tăiem din ea. Încet încet, că nu e grabă. Și graba mă stresează mai nou, am zis? 🙂

Sacrificii

Standard

Săptămâna trecută (sau acum două săptămâni? Timpul ăsta se grăbește prea tare zilele astea) a fost ziua mamei. Sara mi-a făcut la școală un fel de felicitare tablou (care a fost destul de haioasă pentru că m-a desenat muncind și am o mutră încruntată și niște cifre zburând în jurul meu – foarte accurate).

Paranteză. Neapărat să scriu și despre de ce e nevoie să meargă copiii la școală (și de altfel și de ce e nevoie ca adulții să se întâlnească cu alți oameni, de preferat din cei care le plac). Închidem paranteza.

Mi-a scris și un mesaj, jumătate pe stilul ei (haios și nesiropos, care mi-a topit inima mea mică și neagră) și jumătate influențat de ce scriau probabil copiii din jurul ei (chestie pe care de obicei nu o face, dar acum încearcă să se integreze într-un mediu nou și probabil de asta).

Mă rog. Jumătatea aia care mi s-a părut să nu fie a ei era legată de sacrificiu. Cum că am născut-o, o cresc și merg la munci ca să pun pâinea pe masă gen.

Partea asta mi-a încrețit cuta aia dintre ochi (nu e rid încă pentru că mă încrunt foarte rar).

Nu sunt de părere că mă sacrific (și nici mamele în general) și nici nu intenționez să o fac. Nu aștept recunoștință și nici măcar un pahar de apă la bătrânețe. Nu fac ce fac pentru Sara plângând după alte lucruri pe care nu mai pot sau nu mai am timp să le fac și nici nu o fac ca o investiție pe termen lung (nu renovez case să le  vând, cresc un copil).

Pentru mine să o cresc pe Sara nu e un sacrificiu. E doar ceva normal. Greu uneori? Da. Mă face să renunț la alte lucruri? Posibil, dar sincer abia observ.

Mi se pare că e ca și cum aș spune că e un sacrificiu să respir, să dorm sau să merg. Fix la fel.

Sigur, să respir e consumator de energie. Să pun un pas înaintea altuia necesită o comandă din creier și calorii consumate, care altfel ar fi putut fi folosite să învăț mai repede nuș, o melodie sau să mai citesc o carte. Să dorm e uneori neplăcut, îmi consumă atâta amar de timp din viața asta scurtă.

Dar respiratul, mersul, dormitul și crescutul Sarei sunt activități pe care le fac natural, neforțat și în general neplanificat. Cu Sistemul 1. Dacă nu ați citit cartea aia cu Sistemul 1 și Sistemul 2 vă rog să o citiți ca să pot să scriu aici liniștită că mă înțelegeți :).

Nu mi se pare că am niciun merit că o cresc pe Sara (nici nu înțeleg exact de altfel ce înseamnă crescutul ăsta). Ce înseamnă? Îi fac de mâncare, mă joc cu ea, o trimit la școală, sunt disponibilă pentru asistență la teme dacă dorește și petrec timp cu ea (uneori ne uităm la filme, alteori ne jucăm sau ne plimbăm). Și nu dorm dacă e bolnavă. Dar nu e ca și cum aleg să nu dorm. Nu dorm pentru că nu dorm. Ah da, și îmi fac griji constante pentru ea. Partea cu făcutul de griji oricum e de la mine, nu are legătură cu ea, dacă nu aș avea copil probabil mi-aș face griji că mănâncă oamenii prea multă carne sau ceva.

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Probabil că atunci când Sara va fi mare și cu viața ei iar mie îmi va fi tare dor de ea voi fi nemulțumită că nu mă sună prea rar (știu de pe acum că mă va suna foarte rar, are o aversiune moștenită față de vorbitul la telefon iar la mesaje răspunde doar uneori și după ceva ore bune) și atunci o să pun și eu placa cu vai dar m-am sacrificat să o cresc și acum nu mă bagă în seamă smiorc smiorc. Dar poate nu. After all, în acești 10 ani mi s-a spus foarte des că o să fac A și B când o să ajung la punctul X (de ex. să mă aliniez la gândirea școlii de stat, la sistemul note  + Concursuri Cangur și că nu o să pot să dorm dacă nu ia note mari la școală pentru că tot viitorul ei depinde de asta; I don’t. și am fix aceeași părere despre sistemul educațional din România ca atunci când eram copil: dezastru absolut).

Deocamdată însă, nu cred că merit nimic de ziua mamei și nici vreo apreciere în general legată de treaba asta. Nu mai mare decât că nuș, am părul șaten cu niște fire albe în el. Nu ține de mine.

Mai degrabă e un sacrificiu să citesc sau să ascult muzică decât să o cresc pe ea (pentru că nici literele nici notele nu sunt pe Sistemul 1, pot să trăiesc liniștită ani după ani fără ele, poate mai tristă, sigur, dar tot funcționând normal, cum o fac atâția alți oameni).

Mă simt destul de des însă vinovată pentru multe alte lucruri pe care nu le fac cu Sara (dar despre asta altă dată, și așa am scris prea mult).

Deci. Fără sacrificii. Nu îmi plac. Deloc. Aș interzice cuvântul ăsta alături de trebuie. Poate chiar pe primul loc.

Niciodată dar niciodată când iubești un om (în cazul de față propriul copil, dragoste care da, nu se pre compară cu nimic altceva) nu e un sacrificiu. Zău.

Schimbări

Standard

S-a întâmplat că perioada asta am petrecut mult mai mult timp decât de obicei vorbind cu oameni. Și vechi, și noi. Întotdeauna îmi place să fac asta, doar că acum a fost o aliniere de planete și s-a întâmplat și mult mai des și mult mai lung decât de obicei. Din aproape fiecare conversație mi-a rămas câte o idee în cap, doar că uneori e mai greu să nu fiu leneșă și chiar să le scot de acolo. Suntem (și) oamenii cu care vorbim (alături de cărți și filme și orice ne înghite timpul și atenția). 🙂

Dar asta de azi chiar vreau să o scot că nu mi-ar plăcea să rămână înțepenită acolo. So un om drag mie m-a întrebat dacă am senzația că nu mă ascultă atunci când îi povestesc ceva că i-au spus asta vreo 2 muieri (sorry, nu pot să le zic altfel :P).

Și i-am zis că nu, ba dimpotrivă, în unele din cele mai grele momente din viața mea (nu că aș fi avut o viață extrem de grea, dimpotrivă, mă consider un copil râzgâiat al vremurilor ăstea) a fost tot timpul acolo lângă mine. Nu făcând ceva măreț sau arătându-mi calea spre lumină, ci doar ascultându-mă.

Mi se pare că deseori oamenii au așteptări de la alți oameni. Despre cum ar trebui să se comporte alți oameni cu noi. Și când nu primim comportamentul din capul nostru suntem extrem de șocați și supărați. Ne simțim nedreptățiți pentru că nu primim ceva ce ni se cuvine.

Eu n-am văzut niciodată relațiile dintre oameni așa (sau de fapt dracu știe dacă niciodată, am o falsă impresie despre cum funcționa creierul meu acum 20j de ani). Dar nu le mai văd acum.

Mie mi se pare că doi prieteni sau doi oameni între care există sentimente de (urăsc limba română că nu e un cuvânt potrivit) deeeeeeeeee bine pentru celălalt. Știi? Când vrei ca altcuiva să îi fie bine. Așa. Deci mi se pare că relația dintre doi oameni între care plutește sentimentul ăsta de bine e maleabilă, imprevizibilă și perfect incontrolabilă.

Ca două linii. 🙂

Și liniile astea uneori merg împreună, în paralel, aproape una de alta (când cei doi oameni au interese și preocupări comune). Alteori se despart, din diverse motive (fie fizice, fie legate de aceleași preocupări care nu mai sunt aceleași no matter what). Uneori nu se mai întâlnesc niciodată oricât de tare s-ar strădui proprietarii să le schimbe cursul. Uneori, doar poate, cine știe, poate chiar formează o singură linie.

Mă enervează deci așteptările. Nu mă aștept la absolut nimic de la niciunul din oamenii din bulă. Dacă se întâmplă să avem chef în același timp să fim împreună sau să ne sunăm mă bucur. Dacă ei vor asta atunci când eu nu am chef, nu mă simt vinovată. Dacă eu vreau asta atunci când ei nu au chef, mă simt uneori tristă, dar nu nedreptățită (și eventual mi se pare și că sunt și puțin egoistă). Și mă bucur cu atât mai mult când ne regăsim în același Univers. 🙂

La fel, am oameni cu care se întâmplă să nu ne fi văzut de mult timp. Semințe de exemplu. Nu ne-am văzut de două vieți. Dar îmi e dragă în continuare. Nimic din ce ar face ea în viitor sau cât de rar ne-am vedea nu va schimba niciodată faptul că eu am decis din cine știe ce motive (nici eu nu știu și nu avem cum, chimie, gene, mediu, naiba știe) că îmi place de ea și că o vreme liniile noastre au mers împreună. Am dat-o pe ea ca exemplu (deși cu siguranță nu e singura) că i-am scris chestia asta recent și m-a certat că i-o spun prea rar (i-am reamintit că i-am spus-o și față în față, dar s-a alintat și a zis că nu e suficient). Deci am zis să o scriu chiar aici, de față cu toată lumea (tocmai pentru că nu se aștepta), o găleată mare, să îi ajungă mult timp.

Mi se încolăcește de multă vreme ideea asta în creier. Nu știu dacă cel mai mare rău (acum mi se pare un rău destul de mare, dar posibil doar pentru că petrec timp cu ideea asta de ceva vreme) dar cu siguranță e rău să încercăm să influențăm, să schimbăm alți oameni prin ceea ce spunem noi, prin ceea ce credem noi în momentul T1 că e dezirabil. A face altcuiva bine prin prisma ideilor proprii (indiferent cât de bullet proof ar părea) e eronat. Marx much?

Am senzația că lumea ar fi un loc teribil dacă toți am încerca să schimbăm oamenii în versiunea noastră de bine și un loc mult mai bun dacă am înceta complet să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți în cel mai mic fel.

Oricum e infinit mai greu să schimbi la tine cel mai mic lucru decât să ai pretenția de la ceilalți să se schimbe radical (asta din urmă e tot timpul perfect rezonabil, doar ei sunt greșiți conform părerilor noastre actuale).

Începuturi

Standard

Cred că am mai scris pe aici că îmi plac începuturile. Mă topesc după ele. Când te apuci de o carte nouă care îți place, la filme întotdeauna uit finalul dar niciodată începutul, să înveți un cântec nou sau o chestie nouă în general (și acuma îmi amintesc că m-am simțit stăpâna lumii când nu am  mai căzut non-stop cu placa), când mobilezi casa ta sau când hotărăști să faci un copil, și, desigur, începuturile unei viitoare iubiri mari.

Atât că de fapt de fiecare dată când spuneam că îmi plac începuturile  eram deja cu mult trecută de ele. Întâmplător, acum mă aflu în mijlocul unui început.

Și se pare că am omis sau am îngropat în inconștient faptul că începuturile sunt și:

  • Grele
  • Frustrante
  • Enervante
  • Dătătoare de dureri de cap (sau plânsete, pentru aceia dintre voi care practică acest sport, eu lăcrimez la filme și cărți sau dacă văd un om amărât, în rest nu prea. Ultima oara am plâns in 2018 si înainte de asta in 2016)
  • Interminabile
  • Lipsite de speranță
  • Anxioase (at least)

Toate chestii pe care le experimentez în această perioadă. Dar știu, știu, că va veni și momentul când toate cele de mai sus vor dispărea și o să pun picioarele sus pe o măsuță joasă din sufragerie, cu un pahar de oh well cola, dar hai, poate bere în mână și o să zic: gata? Asta a fost tot? Dar abia mă obișnuisem, mai vreau, ce fac acum cu viața mea cu atâta spațiu în ea? Mă rog, minus ultima parte, îmi e dor să scriu și să citesc (mai mult) și să învăț note.

Voi, ce mai faceți, ce mai ziceți, cum e 2021? 🙂

PS. Tot zâmbesc în fiecare zi și nu renunț ever, nuș dacă reiese din articol. 😛

What is

Standard

Dragoste sau iubire sunt cuvinte mult prea uzate, seamănă rău cu niște haine vechi (parcă chiar miros puțin a naftalină) de care noi, ăștia mai urâcioși din fire ne ferim cu încăpățânare. De altfel și mi s-a parut ciudat să mi se spună ca atare, chiar în clipele alea de iubire de cățeluș prin care trecem cu toții când ne îndrăgostim, doar pentru că nu mi s-a părut necesar. Dar dragostea nu e doar sentimenul ăla de la începutul unei relații și e și incorect pentru ea și pentru noi să o privim doar cu lentile astea.

Deci azi, de Crăciun, aș vrea să-i dau iubirii ce e al ei și să scriu negru pe alb că fără ea niciun om nu poate trăi. Dar mențin că nu se referă strict la iubirea dintre cearceafuri dintre un bărbat și o femeie (nu că ar fi ceva rău cu forma aia), doar că nu se limitează la asta. Habar n-am dacă e siropos, și de fapt nici nu mă interesează dacă e.

  1. un telefon de la un prieten care te sună când are ceva pe suflet și vrea doar să îți audă vocea
  2. o prietenă care îți caută printre 30j de mii de anunțuri unul care ți se potrivește ție
  3. un tablou albastru cu pisică și pian pictat e cea mai creață și mai bună spridușă, tablou care va călători cu mine mii de km pentru încă o viață
  4. cele 6 ore de pândit carnea la garniță pe care le împarți cu cea mai mică mătușă din Univers
  5. să pun globuri în pom cu Sara
  6. să citim la infinit (Sara și cu mine) regulile de la Dungeons and Dragons și tot să nu înțelegm cum dracu se joacă, deci îl așteptăm pe Andrei să le citească el și să ne învețe
  7. să împachetezi cadouri în hârtie lucioasă
  8. drumul spre țară, chiar dacă e aglomerat rău. Simplul fapt că mergi încet spre locurile și oamenii pe care îi iubești și care te așteaptă e suficient
  9. jocuri în jurul mesei pătrate din bucătărie, în miros de sarmale
  10. plimbarea zilnică prin sau pe lângă pădure, cu Sara și cățeii, în care toți aleargă bezmetic și haotic, în care nasurile îngheață și suntem puțin fericiți
  11. să îți iasă jumări bune deși tu nu mănânci doar pentru că știi că le faci pentru oameni cărora le plac
  12. să citim fiecare câte o carte, răzlețiți prin diverse colțuri de casă caldă
  13. un semn pe care îl aștepți de mult timp, fără să îl aștepți și fără să crezi în semne

Și aș putea continua la infinit, dar mi se spune că 13 e un număr norocos. Uităm, poate, să vedem câte bucurii există printre milioane de fragmente mici de viață. Ca cele de mai sus. Suntem norocoși. 

Acceptabil

Standard

Mi-a scris o tanti de la buro saptamana trecuta de ceva ca e inacceptabil. Mi-am ridicat o spranceana la cuvantul asta, ca trebuia sa fim colaboratori prietenosi nu pe pozitii de razboi. Cand imi zice cineva ca e ceva inacceptabil am o tendinta masiva sa fac fix acel lucru. Nus de ce oamenii cred ca obtin mai mult cu amenintari decat cu vorba buna. La mine functioneaza intotdeauna mult mai bine cea din urma. Inacceptabil. Ce cuvant prostut. Insa imi vine si mie in cap, poate de la tanti aia mi se trage, cine stie.

Estimam acum ceva vreme felul in care e impartit timpul meu: https://sleepy00.com/2017/06/15/lost-in-translation/.

Cam asa e standard. In mod obisnuit, maxim 13% din timpul meu e ocupat cu categoria Diverse (chestii practice, care tin de viata de oama: facturi, birocratie, rate sau rati, chestii de le fac oamenii mari si seriosi). Acceptabil. Restul e ocupat de timp cu oamenii pe care ii iubesc (familie, prieteni) si visat la bec aka chestii absolut inutile pe termen scurt cel putin (gandit, citit, cantat, ascultat). Cam asta e viata mea si imi place asa.

Momentan cred ca undeva la 85% din timpul meu e ocupat cu categoria diverse. Diverse rahaturi pe care le am de facut. Si in restul se ingramadesc familia, prietenii si ganditul la bec. Dumica am fugit pana in celalalt capat de Bucuresti sa vad cea mai mica si mai draga prietena de-ale mele si mi-e si acum ciuda ca am putut sa stau cu ea doar o ora. Ma rog, si de as fi stat 100 tot nu mi-ar fi ajuns. Dar sa revenim. Ceea ce ma enerveaza de mor, dar de mor, e sa nu am timp de chestiile mele inutile. Mi se pare, asa cum spunea cucoana aia, inacceptabil. Ieri imi zicea un amic ca si viata lui e undeva pe acolo dar el a ajuns la concluzia ca e de acceptat si acuma ii ok. Inteleg rational ca abordarea e de urmat dar jur ca nu pot. Sau pot, ca de fapt asta fac, dar tot nu vreau. Deci daca, pe termen lung viata mea ar ramane in categoria 85% diverse practice si patrate si plicticoase si doar 15% chestii inutile care imi plac si care ma fac oamă mi-as da demisia. Nus frate, as pleca in lume sa traiesc intr-un cort. Urasc sa fac chestii necesare, hartii oficiale si neoficiale, plati si formulare, sa ma gandesc la ce mananc maine si ce mai am de platit. Toate astea ar trebui sa fie pe System 1, ala automat si sa nu necesite niciodata gandire propriu-zisa. Nu sunt facuta pentru aspectele astea practice ale vietii, aproape 40j de ani si tot nu stiu sau nu vreau sa ma fac om mare. Raman un copil batran.  

Accept pe termen scurt ca asta e, n-am de ales, rezistam cu gandul la recompensa pe termen lung, dar as vrea sa ne intelegem draga viata ca daca vrei sa mai continuam impreuna e doar temporar. Vreau inapoi la un fotoliu gras si o patura moale si timp ce miroase de la o posta a lene in care ascult frunzele cum cad cu oameni dragi pe langa noi. Cer gri, ploaie sau ninsoare, pricioare inghetate, pana si pe acest virusache tembelache le accept, dar nu si sa fiu cotropita iremediabil de chestii patrate si plicticoase.

Voi ce faceti? Vine Craciunul? 🙂

Taxi driver

Standard

Îmi place să merg cu taxi. Probabil unde merg foarte rar, și pe distanțe mari (de obicei la aeroport sau la ceva service unde îmi repar mașina). Îmi place pencă fie Uber (unde șoferii iau note) sau Taxi X din București, nenii care mă duc la destinația Z se apucă să povestească, iar mie îmi place să ascult, mă relaxează mai mult ca aplicația Calm din telefon 🙂

Ultimul nene avea peste 80 de ani, și era terapeut din acela energetic. Avea două flacoane de substanțe luate de la farmacie cu care se trata de Covid (am uitat ce erau, deși mi-a spus). Era un tratament aprobat în Columbia despre care OMS și Guvernul RO nu voiau să ne spună de el pentru că nu s-ar mai fi vândut noul vaccin. Mi-am propus să caut tratamentul din Columbia doar ca să nu mă mustre conștiința după că am respins automat ce credea el fiincă mie mi se părea o prostie, dar nu am mai apucat. Nu îi era deci frică să facă Uber, pentru că se proteja de Covid. Drumul meu de 40 de minute până la service a durat peste o oră, pentru că a ignorat cu desăvârșire toate rutele propose de Waze și a mers pe unde știa el, pe unde era blocaj total. Nu m-a deranjat (deși mă enervează să fac oamenii să aștepte după mine), m-a făcut să zâmbesc când mi-a spus că e tot timpul curios și caută să citească lucruri, și chiar dacă citește ceva pe internet, verifică din mai multe surse.  Nu i se părea Coviduțul foarte periculos, dar a fost de acord că e foarte contagios și ar muri mulți oameni. Mai mult decât am obținut de la șoferul anterior.

Șoferul anterior era cam de o seamă cu mine și de altfel avea o fetiță și ea de o seamă cu Sara. Maică-sa (a lui deci nu mama fetiței, respectiv nevasta) îl bătea la cap să mai facă unul, dar el nu voia, abia reușeau să se descurce cu banii și așa. Soția muncea și ea, recepționistă la ceva companie, și tot degeaba. Mai credea că virusache e fabricat și o conspiație mondială să reducă nr. populației îmbătrânite, problemă globală pe care toate lumea o cunoaște de altfel, deci era evident și automat că de acolo ni se trage cu coviduțul. Nu mi-a spus dacă intenționa să voteze cu (h)AUR.

Cel de dinainte, tot șofer de Uber, avea două facultăți, lucrase ceva în cercetare dar se închisese laboratorul din țara unde era înainte și acum se mutase aici. Vorbea și 3 limbi străine, din care franceza clar mai bine ca mine, după 12 ani de toceală (trăiască Madam T. din liceu care ne-a terorizat și cu care am uitat și bruma de o știam dn generală).

Nu îi contrazic pe nenii care mă plimbă prin oraș când nu sunt de acord cu ei și nici nu le spun când mă impresionează, doar îmi place să îi ascult. Și, de altfel, prietenul meu L. face momentan chestia asta în paralel cu o afacere de mobilă, undeva în Anglia. Prietenul meu L. care e unul din cei mai deștepți tipi pe care îi știu (deși nu iubește cărțile, snif), care era mai bun ca mine la mate în generală (și eu eram destul de okish zău), deși și el, ca și mine, nu făcea deloc probleme în timpul liber (spre deosebire de colega A. care ne bătea la toate Olimpiadele, dar care și prefera să facă exerciții în loc să bată ca noi mingea prin spatele blocurilor minuscule și verzi, chiar nu erau gri, din Motru). El se mai jăluiește uneori că face Uber și eu îi mai spun uneori că e prostănac (doar pentru că se jeluiește de asta, e complet irelevant ce muncim azi sau mâine, e doar o muncă și el tot deștept și haios rămâne cum aș rămâne și eu mâine 😛 dacă m-aș hotărî să îmi dau demisia din toate joburile și să mă duc la țară să cresc nuci-idee care de altfel mi se pare din ce în ce mai atrăgătoare, în pofida dezastrului financiar conex implicit).

Dar de fapt mă gândeam că ocaziile astea în care intrăm în contact cu alți oameni, care nu sunt cei din bulă, sunt din ce în ce mai rare. Ne adâncim în opinii proprii confirmate de algoritmurile lui Zuck zi după zi după zi. Și în pandemia asta nici nu știu cum să scăpăm. Dar uite, mă gândeam să mă înscriu într-un club de carte. După care mi-am dat seama că să vorbești cu străini despre cărțile pe care le iubești e o prostie (pot să vorbesc cu doar cei foarte puțin aleși :P) despre cărțile mele, deci nu o să mă duc nici acolo.

Mvoi? Cum ieșiți din bulă? Cum vă asigurați că sunteți expuși la idei contrare celor pe care le aveți deja? Și dacă nu o faceți, sau nu vă preocupă asta, nu vi se pare ceva teribil de îngrijorător, mai rău de 10 mii ca virusachele? Or is it just me, again? 🙂