Nu știu acum exact cum a ajuns floarea la noi în birou. De fapt știu că eu și numai eu am ales-o. Ok, rewind. Aflată la un moment dat, din rațiuni pur administrative la colegii de la etajul 5 care se ocupau cu avizarea diverselor hârtii produse de noi, am văzut o plantă. Mi-a plăcut de ea. Ceea ce e rar, pentru că urăsc cu desăvârșire plantele de apartament. Dar asta era tare ciudată. Are fiecare frunză de forma unei inimi și o culoare care ok, nuș cum se numește pencă my woman genes are running low, dar probabil un grena închis. Sper că am nimerit-o. Ce încercam să zic e că nu știu de ce Sauron am cerut-o. Eu. Dar am cerut-o și a ajuns la noi în birou (adică mă rog, o bucățică din ea, care locuiește acum pe băncuța noastră pervaz). E posibil pentru că colega mea M. ne invada cu copacii ei și m-am gândit că dacă luăm una pe care o tolerez și eu o să fie mai ușor de suportat (n-a funcționat tactica, sau a funcționat doar relativ, biroul nostru găzduiește în continuare 5 plante, a mea, cactusul lui M. și încă 3 aproape copaci; ok, recunosc, și cei 2 leandri tot eu i-am ales, îmi amintesc de Grecia).

Mbon. Evident că din planta mea a ajuns in no time tot planta lui M. pencă ea și doar ea își amintește să ude plantele la birou, le curăță chestii din astea. Except când e în concediu sau deplasări, când deleagă sarcina cu un calendar precis. Pe mine nu mă deleagă niciodată, pentru că știe că nu sunt o persoană responsabilă. Cu excepția unei săptămâni, când probabil eram singură în birou. So a trebuit să ud plantele. Și când am udat-o pe asta, well bummer, nuș cum draci am făcut, cu cele două mâini stângi din dotare, am kinda smuls o bucată din ea. O bucată cu 2 frunze.

Teoretic ar fi trebuit să le arunc la gunoi. Except că n-am putut să le arunc la gunoi, mi s-a părut că încă erau vii cumva. So am decis să le pun, pe ele, cele 2 frunze, într-un pahar de apă pe colțul din stânga al biroului meu perfect gol. Mă rog, în afară de calculator și calendarul cu poze cu Sara care are de mult revendicat colțul drept. Împrumut scotch de la colegul de bancă din stânga și pixuri de la colega de bancă din dreapta, care sunt drăguți și mă tolerează. Și m-am gândit că o să moară singure, liniștite și fericite pe colțul bej pătrat, iar apoi o să pot să le arunc la gunoi și o să îmi reiau viața liniștită cu biroul gol (minus calculator și calendar, desigur).

Except că au trecut minute, ore, zile, weekend-uri, săptămâni și luni iar frunzele astea încăpățânate și două refuzau să moară. Nu am înțeles de ce, că nu le prea dădeam apă și nici soare nu prea primeau (biroul meu e în mijloc). Doar se încăpățânau să trăiească. Au rezistat chiar și vacanța de Crăciun complet singure.

Nu știu nici dacă ar fi murit până la urmă, sau poate m-aș fi hotărât eu să le arunc la un moment dat, pentru că întâmplarea a făcut să mi se strice ceașca portabilă de cafea (nuș cum se numește oficial chestia aia). De fapt și mint când zic că s-a stricat, am stricat-o pencă mi-a fost lene să o spăl și am băgat-o la mașina de spălat vase la 70j de grade (că așa e setată default, tot din rațiuni de lene), unde i s-a dilatat un disc de plastic ce ținea cafeaua să nu curgă pe dinafară. Ceea ce discul dilatat, a început să curgă, desigur, pe mine, iar după zece bluze pătate a trebuit să accept defeat.

Acum aveam două frunze aparent grena, în formă de inimă, ce refuzau să moară, și cana mea preferată, complet nefuncțională. So le-am făcut cunoștință, canei și celor două frunze, cu balconul meu unde îmi place să stau vara și să mă uit la vârfuri de copaci. Ele sunt, mai jos. Planta (care între timp a turbat, după cum se poate vedea). Și cana. Și am vrut să scriu, hm nu știu nici eu precis de ce, pentru că mi se pare că planta asta, care e de acum a mea, fie că am vrut au ba, avea cumva în ea un strop de adevăr și de înțelepciune. I-am povestit și Sarei de ea.  She (deși ar putea fi și un el, nu sunt sigură), was stubborn enough not to die. Chiar și fără apă, soare, chiar și atunci când până și eu mă așteptam să moară. She refused to give up. Așa că mi se pare că merită o viață liniștită și răsfățată la mine pe balcon. Acum am o plantă. Nu sunt tocmai fericită despre mine, că m-am făcut om mare responsabil și cu plante de apartament pe balcon, dar hei, măcar e una ciudată și oribil de încăpățânată. Cum era să nu o plac?

IMG_8583

Reclame