Arhive pe etichete: impresio tabere cu suflet

Pedeapsa din tabără

Standard

Viermele din dotare a fost, după cum ne-am citit, în tabere. A fost și anul trecut, când am căcat steagul de emoții până în ziua 1 când i-am auzit vocea din care reieșea absolutamente fără putință de îndoială că îi e tare bine și a fost și anul ăsta (aceeași experiență, only better).

Ca atare, când a zis că vrea să meargă și în tabără de echitație cu prietena ei (care mai fusese deja de vreo 2 ori cu oamenii ăia) am zis mbut go mbut go.

Singurul inconvenient era că tabăra zicea că e de avansați, as in minim 10 lecții de călărit și să poată face trap singuri. Fii-mea are peste 20 de lecții de călărit dar încă nu făcuse singură trap, doar în lonjă (politica prietenoasă cu animalele de la Basme cu Cai, care ne place tare rău). So dau mail să verific dacă se califică și mi se răspunde că da, merge. Înscriu copilul (asta fuse prin aprilie/mai) și aștept să vină vara.

Acum vreo mmm 2 săptămâni vine ziua plecării în tabăra de echitație. Ne prezentăm la ora stabilită, o gașcă redusă de vreo 10 copii (ale noastre cele mai mici, restul 12-14 ani așa), un adult și o adultă.

Adultul el ne spune că dacă copiii se vor gândi la ceilalți copii și nu la ei înșiși se vor înțelege foarte bine și dacă nu înseamnă că sunt pe o cale greșită da și asta e ok că înseamnă că așa vrea Dzeo să fie pe calea greșită.

Mna, mă cam pierdusem o leacă dar mi-am revenit rapid când a întrebat dacă vrea să zică careva ceva înainte să purceadă. Io, am ridicat două dește, și-am menționat iar că plodul nu știe să facă trap (mainly parscă nu știam dacă domnul adult și doamna adult erau cei cu care mă conversasem pe mail au ba).

Domnul adult, cu o voce tare blândă și catifelată, de altfel, a zis că îi pare rău, dar nu are cum să mă ajute cu asta, nu depinde de el.

Io am simțit cum factorul bulbucare crește cu 50% în ochii mei și am zis că nu sună taman încurajator (având în vedere că totuj e adultul cu care îmi las unicul plod o săptămână și cu care semnasem un contrat în care zicea negru pe alb că dumnealui e responsabil de siguranța copilului meu).

Din fericire a explicat că voia să zică că nu se ocupă el de echitație și că, de altfel, habar nu are nici program, îi pare rău că nu îl știe, deși ar trebui, dar nu-l, dar că a transmis că ploada mea nu trăpuiește și that was that.

Am zis hai mă, că asta voia să zică, să nu mai fiu chițibușară, oricum nu suntem noi cu programul, important e să se distreze.

A mai glăsuit o mămică dacă fii-sa face sigur galop că se plictisește la trap și domnul adult a vorbit cam 10 minute cum că cine pune întrebarea copilul sau părintele că de multe ori părinții vor una și copiii alta pe un ton pe care eu l-am interpretat, recunosc, ușor agresiv, dar iar nu m-am băgat.

S-au încheiat ostilitățile și am suit plozii în mașină. Ale noastre, mai mici, au stat lângă 2 fetițe mai mari, toate 4 pe 3 locuri de microbuz. Meh, aveau centuri amândouă, deci am zis că nu-I bai nici asta.

În prima seară mi-a scris viermele că nu poate să mă sune că e prea gălăgie în cameră.  Mi-a zis că a călărit, so am dedus că e în al 9-lea cer. Mențiune că nu mă prind din scris despre nicio persoană dacă e bine au ba, puterile mele magice de citit mințile funcționează doar pe calea undelor sonore.

A doua zi eram deja așa de relaxată că am ieșit cu bicicletele prin oraș. Mă uitam totuși la ceas din 5 în 5 minute că ziceau că pe la 7 juma le dau telefoanele și tot nimic tot nimic. Pe la 8 jumate m-a sunat plodul mic, până m-am dat jos de pe bici, până am vârât mâna în buzunar, am sunat rapid plodul înapoi.

Care plod avea o voce dubioasă și se miorlăia că de ce n-am răspuns prompt. Tra la la lu lu lu a călărit, și lu gu ga ga. Mbine, mbine, zic eu, da ce ai ca ai ceva. N-am nimic zice (miorlăit intensificat) doar că nu-mi găsesc două perechi de pantaloni de călărit (din marele total de 3 din bagaj). Avai zic, păi și de-asta de miorlăi, ori i-ai rătăcit, ori vi i-ați încurcat pe acolo, pe scurt dă-i naiba de pantaloni. Dar din nou miorlau că pantalonii că unde sunt că i-am căutat și nus. Bine, zic, du-te și tu la un adult și zi-I că nu-ți găsești drăcoveniile (că mă gândeam că o ajută să îi găsească). Și aici a începutul potopul. Cu sughițuri mi-a zis că a fost dar că i s-a zis că “poate e o pedeapsă că și-a pierdut pantalonii”. Nuș exact ce pedeapsă, a cui, pentru ce, bănuiesc că una divină pentru ceva ce făcuse fii-mea anterior (nuș nici asta ce, mi s-au plâns ulterior adulții că a râs).

Acuma, înțeleg că poate pe 99% din copii i-ar fi durut la bască replica, dar fii-mea nu-i 99% din copii.  Ea plângea din toți rărunchii și chiar credea că poate a făcut ea ceva greșit că i-au dispărut izmenele.

Juma de oră m-am concentrat să o liniștesc (cât i-a fost permis să utilizeze telefonul), să îi explic că e exclus că e vina ei și again, sunt niște cârpe, dă-i încolo de pantaloni. Greu, greu am liniștit-o, încă suspina la final, dar m-a rugat să nu-l sun pe adult să îi zic vreo 2 (ceea ce recunosc că intenționam să fac, replica mi se părea totalmente deplasată, mai ales în condițiile în care a mea era printre cele mai mici de acolo) și a zis și că nu vrea să vin să o iau (la noi politica cu taberele, pe care o voi explica poate odată, e că dacă nu se simte bine și se hotârâște că nu mai vrea să stea, îmi spune și mă duc să o iau; never happened în celelalte tabere), că vrea să mai încerce, căluții, soare, prieteni.

Mbon, vorbesc cu celălalt părinte aparținător, ne hotărâm să dăm totuși un mail să vedem ce s-a întâmplat. Ajung acasă, dau mail (polite, calm) să cer mai multe detalii despre pățanie. Primim răspuns (prompt) că nu știau că nema pantaloni dar că a plâns și că i-au spus foarte multe povești (nuș de ce povești și nu o întrebare de ce plânge, da na). Mulțumesc și zic mai sun mâine să văz cum o mai duce. Dimineață primesc mail pe la 7 juma că s-au găsit pantalonii (în bagajul plodului). Mă bucur de apariție și zic că tot mai sun, că nuș dacă se înțelesese dar pe mine plodul mă pasiona, nu pantalonii.

Pe la 8 trecute fix țâr țâr, telefonul adultei. Răspund, nema adult, Sara plângând în hohote. Că vrea să mă duc să o iau. Răspund că acum mă sun în mașină, which I do. O liniștesc cât de cât și pornesc. Viraj, viteze, soare, faruri, îmi dau seama că știu doar localitatea, nu și adresa, deci dau mesaj să îmi dea și mie un share location.

Peste încă câteva minute bune sunt sunată înapoi. Veniți să o luați? Io pauză o secundă, adică de pe telefonul dumneaei mă sunase copilul, nu îl auzise plângând și rugându-mă să mă duc să o iau? Da zic, cu ceva delay, sunt pe drum. Dar ce s-a întâmplat totuși, de ce e supărată?  Cu același delay (întrucât mă gândeam că poate adulții cu care e să știe de ce e fii-mea supărată și nu eu, de la 200 km plus distanță, care abia vorbisem câteva minute cu ea în două zile) răspund că alea alea pantalonii. Doamna îmi spune că ei nu știau nimic de. Eu răspund că mi-a spus copilul că i-a anunțat și că a primit replica de mai sus. Cu viteza luminii mi se răspunde: E o minciună maximă!!!

Din nou tac. Din nou delay, și întreb: de unde știți? Discuția avusese loc cu domnul, nu cu doamna, și dacă tot nu știau de pățanie, de unde știa că e o minciună? Adică ori auzea prima oară de asta și atunci reacția firească ar fi fost să-l întrebe pe domn: ai zis tu așa ceva? Ori știa pățania cap coadă și toate discuțiile aferente. Am mai explicat că a mea are multe păcate, dar asta cu mințitul chiar nu-i printre ele (la modul real îmi doresc uneori să mintă măcar puțin mai mult, de exemplu când primește cadouri care nu îi plac). Plus că n-ar fi avut cum să inventeze replica cu pedeapsa pentru că noi/ea nu avem noțiunea cu pricina, așa atei/agnostici cum suntem ambii și amândoi.

Mă rog. Am primit la telefon pe domnul care mi-a explicat în aproape o oră (în care am menționat în van de vreo 3 ori să încheiem că poate are și alții copii acolo de care să aibă grijă) că e vina mea și a copilului. Copil care e dezechilibrat (pentru că în prima zi râdea și în a doua plângea) și eu care n-am avut încredere în el de la început și așa i-a explicat dumnealui acum 3 ani de zile o doamnă psiholog, că i-am transmis neîncrederea mea. Toate cu o voce foarte calmă și catifelată. A da, nu își amintea că ar fi zis ceva cu pedepse și de altfel nu își amintea nici ce îmi răspunsese mie la plecare și nici ce le mai zisese altor copii (care și ei plângeau). Și că să nu vin. Să aștept acasă și dacă e și mâine nașpa, mai vedem. Niet, am zis eu, am promis copilului, sunt pe drum, aveți, dacă vreți, 3 ore la dispoziție până ajung să vedeți ce face, eu sun când ajung, nu mă arăt, dacă-i bine mă întorc la București, nu-i bai, îmi place să conduc.

Zis și făcut, ajung, sun, mă întreabă domnul: Daaaa, cu ce pot să vă ajut? Păi zic nu a rămas că sun, că plod, că alea alea? A da, zice, a încercat să vorbească cu ea dar nu i-a zis ce are, e de la telefon, de la soare, nu se știe, dezechilibre. Nu era deloc mai bine, mba chiar suna mai rău. Deci am parcat, am luat copilul (care era e pu i za tă – emoțional, nu fizic) și am pornit înapoi.

Ușor ușor și-a revenit. A zis că nu s-a acomodat, nu voia să spună nimic, doar să uite. Am lăsat-o în pace și n-am insistat. Seara, înainte de culcare, mi-a mărturisit că oamenii aceia erau tare reci cu ea și că mai blânde erau fetele cu care făcea echitație câteva ore pe zi, că ele măcar se uitau la toți copiii, chiar dacă nu prea vorbeau româna (erau în Covasna). Și că mă sunase dimineața pentru că atunci când spusese că se gândește să plece acasă, că nu se simte bine acolo, adultul i-a răspuns “foarte bine, si eu vreau sa pleci”.

M-a mai întrebat dacă sunt dezamăgită de ea că a plecat din tabără și i-am zis că dimpotrivă, sunt tare mândră.

Și chiar sunt. Cred că s-a descurcat bine. Și mai cred că adulții care merg în tabere cu copiii trebuie să aibă puțin mai multă grijă la cuvintele pe care le grăiesc.

Nu ne-am certat cu adulții respectivi. Nu sunt supărată, nu port pică, pentru noi a trecut. E o experiență din care am învățat amândouă.

Au întrebat după dacă avem vreun feedback de la Sara și le-am spus cele de mai sus. Nu am mai primit alt răspuns și nici nu vreau. Poziția dumnealor e (cred) că ea minte și că au făcut totul cum nu se poate mai bine. De altfel, au și foarte multe recenzii pozitive, și chiar cred că au fost ok cu alți copii, doar că nu și cu al meu.

Mai jos, “patul” copilului din tabara. Și nu, Sara nu s-a plâns de el, l-am descoperit eu din întâmplare printre pozele de pe telefonul pe care l-a avut la ea (doar ea și prietena ei au beneficiat de tratamentul preferențial la fotolii, probabil din cauza vârstei). Again, om fi noi, dar voi nu vă așteptați să primească totuși un pat când îi trimiteți în tabere?

O să scriu numele taberei. Mbănuiesc, sau sper că, pe lângă faptul că agăța totuși ca un pietroi acolo pe undeva prin creier și mă bucur că am scris de, poate ajută cuiva în viitor. Tabere cu suflet. Mă rog, după noi, sincer, cam fără.

unnamed