Clădiri

Standard

Ajung uneori în ultimul timp, fără să vreau neapărat, în nişte clădiri tare tare mari. Imense. Cu gemuri multe şi etaje puse cap în cap, nenumărate. Care privesc oamenii ca pe nişte mici furnici nesemnificative ce sunt, învârtindu-se în rondul ce foloseşte ca punct de orientare pentru toate dreptungiurile aşezate pe verticală.

Când intri într-una din clădirile astea, spaţii mari, nesfârşite, curăţenie, covoare adânci sau dale de gresie strălucitoare. Ferestre mari, şi multă lumină, dar care vine de la neoane cu întrerupătoare. Chiar uneori copaci, copaci adevăraţi, plantaţi în linii drepte, precis delimitate, care arată, sincer, tare stingheri şi singuri. Stomacul meu e tare trist când vede copacii ăştia, mi se pare că ei nu au nicio vină, şi parcă sunt mai deprimanţi decât nişte animale la grădina zoologică, acolo măcar încearcă cineva să le recreeze habitatul natural, dar aici nici măcar atât, sunt înconjuraţi de betoane.  Uşor intimidant, pentru mine şi apartamentul meu fără copaci şi fără plante de la etajul 6 dintr-o fostă capitală comunistă.

Atâta că dacă ajungi să cunoşti dedesupturile acestori imensităţi, să dai de birourile sau sălile unde oamenii chiar îşi petrec viaţa (ştiu că nimeni nu crede că îşi petrece viaţa în clădirile unde lucrează, dar eu mă gândesc tot timpul la asta, petrecem atât de mult timp prizonieri aici) camerele sunt mici, tare mici, întunecate, fără ferestre, fără lumină sau aer. De fapt, aerul lipseşte cu desăvârşire, deşi nimeni nu pare să sesizeze, ferestrele sunt doar cu scop decorativ, rămân pe veci închise. Spaţiile mari sunt rezervate holurilor, nu oamenilor. Te sufoci în clădirile astea. Sau eu mă sufoc în clădirile astea.

Şi mi se pare aşa, ca şi cum aş da de un tip, cel mai mişto tip pe care mi l-aş fi putut imagina când eram mică şi visam la Feţi frumoşi (presupunând că aş fi visat la asta, I wasn’t, mbut most women do) înalt ca bradul, pătrăţele, păr blond în vânt proaspăt spălat şi mirosind a Shauma trei, ochi deschişi la culoare şi gene mai ceva ca în reclamele muierilor la rimel Lancome sau care draci e za shit these days. Haine ca scoase din cutie, tăiate fin de un croitor priceput, toate călcate şi strălucind de prospeţime. Ba chiar are şi o carte ce i se iţeşte uşor din geanta diplomat. Şi ajungi să fii cu tipul ăla perfect, atât că atunci când vă mutaţi împreună constaţi uşor încurcată că îşi schimbă lenjeria o dată la trei zile, că pleoscăie când mănâncă, iar cartea era de fapt o revistă despre ultimele telefoane cumpărată din aeroport. Imposibil de trăit cu, cel puţin pentru mine.

Dacă aş face clădiri, clădirile mele ar fi linii simple şi pricăjite din exterior, cufundându-se în linia pământului sau ascunzându-se printre copaci. Intrarea ar fi întunecată şi destul de mică. Dar camerele, camerele în care chiar aş trăi ar fi mari şi luminoase, cu ferestre imense, de fapt dacă aş putea aş face nişte găuri mari în ziduri să se amestece podeaua cu natura, camere pline ochi de cărţi şi note muzicale, cu puţină mobilă dar mult, mult, mult aer.

Dar nu fac clădiri. Cel puţin în viaţa asta. În viaţa asta doar îmi plimb uneori paşii mici prin unele construite de nişte oameni pe care îi suspectez că aveau costume făcute la comandă.

LE. Catedrale. Fix catedrale, cum nu m-am gândit mai devreme. Acelaşi principiu, clădiri mari, impunătoare, cu săli mari şi tavane înalte, chiar dacă chiliile călugărilor sunt nişte încăperi mici şi austere. Scopul e să imprime respect, credinţă, putere aso pentru oamenii simpli.

IMG_1915

 

 

Reclame

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604

Geek games – Cortex

Standard

Deși sună ca un articol din alea în care o iau razna iar cu cine știe ce ipoteze și legături între bucățele de creier și evoluția unui plod, stați liniștiți că nu e. Răcesc și mă prostesc, răcesc și mă prostesc. Am zis să vă zic de jocurile ăstea, CORTEX, care pe Sara o amuză enorm pentru că e mult mai bună decât mine la ele :D, poate vă inspiră și pe voi. Sunt vreo 9, Sara are vreo 3, a început cu cel verde (de copii mai mici parcă), apoi alb și portocaliu. Sunt jocuri de atenție și inteligență (8 plus zice pe ele, dar Sara se joacă lejer cu cele de 9 plus de pe la 6 ani), unele presupun spirit de observație și rapiditate (ca Doble), altele calcule ușoare și unul ceva cultură generală. Preferatul ei e cel portocaliu, cu geografia (9 plus), unde poate râde pe îndelete de cât de varză e mă-sa la subiect (exemplificare mai jos). Văd că nu dau de el în RO, dar sigur îl găsiți pe afară sau online. Ha, scratch that, l-am gasit. Trebuie să recunoască țara după formă, deși steagurile de pe ele sunt amestecate să te inducă în eroare, să recunoască obiecte emblematice pentru câte o țară sau care are cea mai mare populație. Habar n-am de unde draci are osul ăsta cu geografia, că îl are de mică, pentru ea e super ușor să recunoască forma oricărei țări sau steagul, pentru mine rămâne, la fel ca într-a 6-a sau a 10-a, misiune imposibilă.

 

 

Joy

Standard

Scriu în fiecare an despre anul Sarei de tocmai a trecut. În cazul de față, cel de-al șaptelea. E un articol ușor egoist, pentru că e scris mai mult pentru mine, spre deosebire de toate celelalte care nu sunt cu mult mai breze, în continuare scriu pentru  o singură persoană, dar măcar nu sunt pentru mine. Și am vrut să scriu azi, nu de altceva, dar articolul de luni a fost cam trist, și m-a certat lumea pentru el (pe bună dreptate, nu cred că am reușit să scriu exact ce era în capul meu și a părut că pledez cumva pentru renunțare când eu rămân aceeași măgăriță încăpățânată și nu cred că giving up is ever an option).

Îmi e drag să recitesc uneori despre primul an, sau al treilea an al Sarei, mi se pare că fiecare din anii ei e o entitate de sine stătătoare, e o anumită Sara la 5 ani și nu e aceeași cu cea de la 8. Cred că o să îmi fie drag să le citesc și când Sara va avea 23 de ani.  Poate e totuși puțin util și pentru voi, vă reamintește de cum erau și copiii voștri la o anumită vârstă sau vă faceți o idee despre cum s-ar putea să fie peste ceva timp.

Anul șapte al Sarei cred că e preferatul meu. M-a întrebat Sara recent care e anul meu preferat dintre toți anii pe care i-am trăit (da, și ea pune întrebări grele) și cred că i-am zis că probabil că anul în care ea avea trei ani. Era deja mare, mă înțelegeam cu ea, trecuseră nopțile nedormite și eu eram mai puțin nebună (doar mai puțin) ca de obicei. Dar cred că m-am înșelat. Anul ei șapte s-ar putea să fie preferatul meu, deși a fost un an în care s-au întâmplat și multe lucruri rele. Dar Sara a fost o minge mare, cea mai mare, galbenă, de bucurie anul ăsta. Tot anul. În fiecare zi. În fiecare moment. Zâmbește tot timpul și e super entuziasmată de lucruri tot timpul, vorbește non-stop, are păreri proprii și personale, e complet pierdută în cărți și nu reacționează la nimic, chiar de ar trece prin fața ei, în sufragerie, o cămilă albastră tot nu cred că ar observa. Am avut multe vacanțe (as usual, deși vreau, tot as usual, și mai multe) cu ea și cred că timpul ăla a fost preferatul meu. Spre deosebire de mersul în vacanțe cu oameni mari (fie ei prieteni sau familie), care au întotdeauna așteptări, care sunt nemulțumiți de camera de hotel, care vor să facă X la ora Y și nu la ora Y și 15 minute, Sara nu așteaptă nimic de la vacanțe și e mulțumită cu orice am face, fie că suntem pe drum într-o mașină închiriată, pe o plajă cu nisip galben sau la -15 grade în zăpadă. Ea e doar fericită non-stop, chiar mai mult decât de obicei, atunci când e în vacanță. La ultima întoarcere a beneficiat de 16 ore în aeroporturi și avioane și o escală de numai 30 de minute de am alergat ca nebunele. Nu s-a supărat deloc. Nu s-a enervat, nu a pufăit, nu și-a dat ochii peste cap. A zâmbit în schimb. Îmi mai place că se conturează un mic drăcușor independent și cu încredere în forțele proprii, care poate e uneori greu de gestionat ca părinte, bunic, sau învățător. Dar, cum le-am spus și  la școală la ultima întâlnire când m-au chemat să mă tragă de urechi că Sara face prostii, hei, nu știu nici un adult de care să îmi placă care să fi fost un exemplu de docilitate în copilărie. Mi se pare în folosul ei și independența și încrederea în forțele proprii, chiar dacă asta vine la pachet cu o oarecare de rebeliune. De fapt, nu chiar dacă, îs mândră ca o cioară de doza aia de rebeliune. Multe, multe, am învățat de la Sare de când s-a născut, dar anul ăsta a conștientizat poate mai mult ca până acum o lecție care mi se pare mai importantă ca celelalte. Sara m-a învățat să iubesc cu adevărat. Nu cred că înainte de ea știam să fac asta, toate iubirile mele erau cumva egoiste. Dar pentru că ea m-a învățat cum e să iubești un om din cap până în picioare, fără niciun beneficiu personal, să îi vrei doar binele și atât, e o chestie care mi se pare tare rară și prețioasă. Și cred că faptul că ea a avut răbdare să mă învețe asta nu a fost doar în avantajul ei, a fost și în al meu, pentru că am învățat să iubesc așa oamenii (ok. Nu chiar oamenii în general, unii oameni, extrem de puțini, anomaliile sistemului meu).

Ar trebui să mă opresc, am scris cam mult. Cred că asta voiam să spun, dacă ar fi să rezum. Sunt tare fericită că e parte din viața mea și eu sunt parte din viața ei. Deși nu cred că Sara sau alți oameni pot fi un scop în sine al vieții în sine pentru cineva, îmi e greu să înțeleg bucuria în lipsa lor. To me, this is joy. My joy.

 

Silly humans

Standard

Ce ne desparte de animale (deși încă în dezbatere) e capacitatea de a planifica. Viitorul rămâne pentru noi o parte care face parte din prezent, fie că ne place au ba și chit că sună paradoxal (nu e, în fiecare secundă a prezentului ne gândim la viitor; mok, în majoritatea secundelor). Cred că faptul că avem capacitatea de a planifica a fost și ceea ce a condus la următorul mare succes al oamenilor în fața rudelor sale cu ceva mai mult păr: colaborarea.

Ne zbatem, împreună dacă e cazul, pentru un bine îndepărtat.

În cuvinte mai simple, și de altfel simpatice în limba română, sperăm.

Fără îndoială, având în vedere cât ne-a împins pe scara evoluției, speranța nu-i deloc ceva nasol. Ea ne face să mergem înainte, să fugim, să ținem cu dinții de fire imaginare de pânză de păianjen, să nu renunțăm.

Din păcate însă, de multe ori ne face și prostuți. Nu știm când să ne oprim din jucat la jocuri de noroc, nu ne luăm umbrela pentru că azi nu o să plouă, deși parcă a zis ceva la meteo, închidem ochii că plodul din dotare urăște cărțile și preferă șuruburile și îl împingem de la spate spre cariere aranjate cu hârtii și serviete, ne băgăm toți banii și timpul în noua afacere care se îndreaptă vertiginos spre faliment și aș putea continua așa mult și bine.

Mi se pare, că noi, ca părinți (noi din bulă, nu mă refer la media părinților, acolo e posibil ca lucrurile să fie altfel) avem grijă să arătăm copiilor doar prima jumătate. Cea cu norișori roz. Pare destul de depresiv să spui nu se poate sau nu o să reușești, și nici nu se face, îmi imaginez dacă ai avea de ales între un prieten are îți spune să mai încerci, că totul o să fie bine și unul care îți spune că nu are sens, te vei scufunda, pe cine ai alege? Dar cred că uneori suntem datori să spunem asta copiilor noștri, atunci când chiar știm că nu se poate sau că nu vor reuși. Abia asta mi se pare mai puțin crud, să îi scutim de agonia de a încerca la infinit și de a eșua, decât să-i lăsăm să încerce atunci când nu e nicio speranță. Îmi propun să fac asta pentru Sara, deși sunt prima care recunoaște că și eu, la rândul meu, nu sunt altceva decât un human prostuț, care speră chiar și atunci când în mod evident pentru toată lumea, nu e cazul. Dar poate pentru ea voi avea o pereche de lentile ceva mai curate.

Rămâne, desigur, alegerea lor, a copiilor, dacă continuă să spere și să încerce chiar atunci când nu se vede nicio rază de soare. De altfel, tare frumos, curajos și destul de poetic. Dar și cu suferință. Uneori prea multă.

Mi se pare că viața de părinte e uneori grea, vouă nu? Și tot visez la manualul ăla cu instrucțiuni de folosire pe care au uitat să ni-l dea la maternitate.

IMG_8211

 

Poate

Standard

La Sara, școala a rămas prietenă cu toti copiii din clasa pregătitoare (6 la număr). Au gașca lor (chestie care mi se pare mișto). Mai mișto de atât, și relativ incredibil, e că mie nu îmi vine să îi ucid cu furculița pe niciunul dintre părinții lor. În general, nu sunt taman pe aceeași lungime de undă cu restul părinților așa că ne evităm delicat. Ok, it s me, evit oamenii în general, fie ei părinți ai ba. Mbut Ripley s believe or not, părinții ăștia sunt ok. Atât de ok că n-am fugit din grupul de uatșap în care m-au băgat, ba chiar vorbesc cu ei din când în când. Ei, și unii dintre ei erau ușor îngrijorați (da chiar doar ușor, s-au liniștit repede, atâta că mi-am adus eu aminte acum din motive independente- as in citesc o carte) cum că la școală se vehiculează ceva cuvinte nu tocmai holy printre copii, se mai și ceartă, uneori mai rău, își mai arunca căciulile, chestii din astea.

Și aud chestia asta (la scara mai mare) oarecum des, chiar și în mica mea bulă de internet. Catalogăm, mi se pare, atitudini care erau normale atunci când eram noi mici, ca fiind deviante când e vorba de plozii din dotare. Nuș dacă din cauză că suntem noi părinți elicopter sau poate că așa e moda anului 2019, să fim cu toții cât mai fricoși și mmm comozi, cred că ăsta e de fapt cuvântul. Se plâng des părinții de certuri între copii, iar unul din cuvintele des vehiculate e bullying.

Există fenomenul, sigur, dar nu cred că există atunci când vorbim de orice ceartă repetată între copii. Copiii, la 7-8 ani cum au fii-mea și prieteni ei these days, dar nu numai, se vor certa, se vor împăca, se vor jigni și trăda. Vor face alianțe și le vor rupe. Vor suferi și vor fi la rândul lor răutăcioși (nimeni nu-I perfect). Vor fura căciuli și li se vor fura căciuli. Vor auzi, repeta și învăța cuvinte cu p (mai târziu ca mine, dacă stau bine să mă gândesc). Și cum spuneam și în grupul nostru de uatsap, scriu și aici. E normal. Au nevoie de toate etapele astea la 7-8 ani ca să învețe empatia, tăria de caracter, precauția, perseverența, mărinimia, blândețea și sigur, prietenia. Indiferent câte cărți ar citi Sara și câte i-aș povesti eu, cele de mai sus trebuie trăite ca să fie învățate. Și, din nefericire, trăitul, ăla adevărat, care te face să crești și să te umfli ca un balon galben, doare. Uneori chiar al naibii de tare. Dar nimic bun nu vine ușor. Sau mă rog, cine știe, poate asta doar la mine. Ce e clar însă, for me at least, e că ei au nevoie de experiențele astea. Să crească. Să învețe. Să ia aminte. Să repete ce aduce rezultate positive și să evite ce îi face să sufere.

Deci da. Deși Sara încă îmi povestește cu lux de amănunte toate prostiile pe care le face la școală, aleg să nu intervin deloc, dar deloc. O ascult pe Sara, o trag de limbă uneori să îmi spună și ce a făcut ea greșit, niciodată nu e doar vina altora, ca să își asume partea ei, mai râd, mă mai mir, și o întreb dacă mi se pare ceva destul de serios dacă are nevoie de ajutor. Din fericire, nu pentru mine, ci pentru ea, răspunsul e întotdeauna: Nu, mă descurc singură.

And she does. Și cred că orice copil are nevoie să. Se descurce singur nu atunci când e ușor, nu atunci când e cu mamițica în spate, sau cu invatatoarea de mana ci în general, să facă fața la toate dramele și provocările vieții de școlar, pentru că rămâne, veșnic rămâne doar o pregătire, o repetiție pentru viața de om mare. Plus locul unde mi-am găsit (aproape) toți prietenii mei.

So poate îi lăsăm, deci. Să sufere, să își facă prieteni, și să învețe să îi prețuiască. 🙂

IMG_1272

No gifts

Standard

Nu îmi plac cadourile. Adică desigur, îmi place câte un cadou o dată la o sută de ani, dar nu îmi plac cadourile de ziua mea. De fapt, nu îmi place ziua mea. Nu de acum, de când m-am făcut bătrână, îmi amintesc precis coșmarul când urma să împlinesc 18 ani și m-am simțit obligată să petrecere sau cel de la 5 când trebuia să chem prietenele din spatele blocului la tort. Nu îmi place ziua mea. Mai precis, nu că aș avea ceva cu ziua cu pricina, e doar o zi ca toate celelalte, doar că nu îmi place atenția aia de ziua mea. Cel mai frumos cadou de ziua mea e să mă lași în pace, să te porți normal, dar frumos cu mine și să nu mă terorizezi cu torturi surpriză și cadouri. Din stomac urăsc chestiile astea, nici măcar nu glumesc. Cu tortul e mai trăibil de când e Sara mare, pencă ea se bucură atâta de el că merită.

Ei, cu colegii mei de la birou e complicat. Nuș dacă așa e și la voi, dar la noi e un lanț din ăsta de petreceri de zile de naștere unde toată lumea vine în birou, te pupă, socializează, se spun bancuri, și mai ales, mai aleees, de ziua ta toată lumea te tzoc tzoc. Nu reiau cât pot să urăsc tzoc tzoc-ul. Și am încercat să evadez din ciclul ăsta. În primul rând, nu m-am mai dus la petrecerile altora. Mă duc doar la cei care îmi sunt prieteni și în viața reală, unde m-aș duce oricum. S-a supărat lume pe mine, au zis că sunt ciudată (sunt). Sincer, cu partea asta aș fi putut trăi cât de cât, era însă mai ales o strategie să mă lase în pace de ziua mea (când atenție, oricum îmi iau concediu vreo 2 săptămâni, dar nu pare să conteze). Strategie care a eșuat. Anul trecut chiar am urlat și m-am supărat. Pentru că spun de vreo 2 ani că urăsc cadourile de ziua mea și insist să nu îmi ia nimic. Și refuz să fac petrecere cu tzoc tzoc. Am sperat deci, din tot sufletul că mă vor ierta. They did not. Poză mai jos (cute, e adevărat, colegii mei sunt cute, they are, but still).

Nu e o strategie de psihologie inversă prin care îmi doresc de fapt atenție. Nu vreau cadouri, torturi sau atenție de ziua mea. Dacă cineva s-ar gândi să se întrebe însă ce vreau de ziua mea, de exemplu, de la colegii de birou, ar fi mai bine, pentru că aș putea spune:

-vreau să pot să vin la birou dimineața și lumea să nu vorbească cu mine până nu am băut cafeaua

-vreau ca, atunci când mă enervează rău cine știe ce nedreptate mondială și scot flăcări pe urechi să scoată și ei cu mine

-vreau să stau cu colegii mei de bancă la restaurantul cu pisici și mare, într-o seară de vară

-vreau ca cei din biroul de lângă să continue să zâmbească când intru ca Kramer  la ei și mai și înjur mai rău ca un birjar

-vreau în continuare glume la momentul potrivit care mă fac să rând 2 zile în continuu (ca proasta când îmi amintesc de ele, da)

-de la fetele mele vreau aceleași cafele greu armonizate

Și încă alte multe lucruri, pe care nu mi le amintesc acum. Însă problema e că toate cele de mai sus și încă o mie le primesc deja, în absolut fiecare zi. Faptul că rezist să mă trezesc dimineața și să nu intru în depresie că trebuie să stau 8 ore prizonieră în fața unui ecran e exclusiv datorită lor. De asta nu am, dar chiar nu am, nu mă joc, nevoie de un cadou de ziua mea. Toate zilele mele, de luni până vineri sunt suportabile datorită lor. Serios, nu sunt siropoasă, e doar adevărat. Și asta e infinit mai bine decât orice cadou, fie el cute au ba, din Univers.