Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.

 

Domnul Vicky

Standard

Îmi fac cumpărăturile întotdeauna la același Mega, chiar dacă e puțin mai departe de locul unde stau. Mainly pencă are parcare și nu îmi place să car plasele până acasă. Știu unde-s toate lucrurile și are mărimea potrivită, suficient de mare cât să găsesc tot ce îmi trebuie și yet suficient de mic ca să mă pot mișca rapid printre culoarele pe care deja le știu pe dinafară astfel încât să pot să termin toate cumpărăturile în maxim 15 minute (urăsc să fac cumpărături, știți deja, nu se aplică doar la haine ci și la mâncare). Iar lângă e un nene știrb care vinde legume și fructe și de care îmi place tare rau că e urâcios cu toată lumea, dar pe mine din motive necunoscute mă place și zâmbește larg când mă vede.

Tantile casietițe de la Mega unde merg de obicei sunt plictisite și nervoase, dar nu mă supără, le înțeleg. De ceve vreme însă un nene, care a fost paznic anterior, a trecut la casă.

Și deși se mișcă exact dar exact în ritmul leneșilor din Zootopia, la casa lui aleg să mă așez de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă dublarea timpului pe care îl petrec de obicei în magazin.

Mă așez la el la coadă pentru că e cel mai bine-dispus casier din toți pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Zâmbește tuturor, comentează ce și-a cumpărat fiecare, bate high five cu Sara.

Ieri de dimineață m-am așezat, ca de obieci la el (eram singură). Am cedat loc să intre în fața mea unei doamne care voia să cumpere doar un cub de drojdie. Domnul Vicky (așa îl cheamă, știu că e ciudat :D) fredona ceva și i-a zis doamnei că are de plătit 128 de milioane. Doamna n-a schițat niciun zâmbet, însă mie mi s-a părut funny și am râs. Apoi mi-a trecut produsele mele pe bandă și a început să cânte pe ritm de jazz (aș zice): -Azi avem bucătăr eeee aaa AAA l ĂĂĂĂĂ (cumpărasem ceva legume și carne). Iar eu m-am gândit bine și i-am răspuns înapoi (păstrând ritmul): Păi ce să faaa AAA aaaa c EEEm. Apoi mi-a zis La mulți ani și eu i-am răspuns Paște fericit și am râs amândoi.

Și mă gândeam că nenea Vicky casierul meu preferat de la Mega is doing life right. Cred că mulți dintre cei care nu-l observă și care nu râd înapoi la glumele lui ar avea multe de învățat de la el, spre binele lor propriu.

Așa mi-a plăcut ziua aia și mi s-a părut un început potrivit pentru săptămâna de dinainte de Crăciun so am zis să vă povestesc și vouă. Paște fericit!

img_5333

Serbările de Crăciun

Standard

Cred că am declarat public că nu sunt fan serbări de Crăciun. Sigur, unor copii le plac. Mbon, poa să meargă la nuș, Palatul Copiilor sau ce vor ei de le place să fie vedete. Altora însă nu le plac deloc. Și anul trecut și anul ăsta a fost un băiețel (nu-mi dau seama dacă același) care a plâns pe scenă.

Sara e mega rațională cu serbările. As in a pus piciorul în pragul învățătoarelor la orice înseamnă rochițe și tutu-uri de prințesă, dar s-a băgat la un dans de elfi și pitici. În primul rând că iubește colindele, duamne cât le iubește (mă rog, muzica în general), cântă non stop iar din octombrie basically numai Deck the Halls se aude prin casă (which is nice) și apoi că s-a amuzat la dansuri. Dar tot nu mi se părea genul ei să se producă pe o scenă, so am întrebat-o cum de. Și mi-a zis fuarte clar: Tu ce-ai face în locul meu? Ori mă bag la dansuri și colinde ori fac lecții.

Pe principiul no brainer.

Și mă gândeam așa, după serbarea de ieri alaltăieri (care de altfel a fost delicioasă pentru mine ca părinte, m-a durut burta de cât am putut să râd, micofoanele n-au mers, s-au împiedicat, încurcat, au fost mega mega simpatici, infinit mai simpatici decât dacă toate ar fi mers șnur, m-aș fi plictisit îngrozitor) că e o grămadă de energie, și a copiilor și a adulților (învățători și părinți) care intră în chestia asta. E ok, mi se pare că chiar au nevoie de proiecte din astea care să îi scoată din ritmul normal de învățat (fie el Montessori au ba), dar nu înțeleg de ce trebuie să irosim toată energia asta într-o chestie ca o serbare care nuș, nu produce nimic cu adevărat bun, poate doar nuș, orgolii personale mângâiate temporar (dar poate sunt eu Grinch).

Mă gândeam că plozii ar fi egal de încântați (sau mă rog, a mea ar fi sigur) să chiulească de la lecții ca să meargă săptămânal la un cămin de bătrâni să le citească povești sau să le cânte cântecele. Sau la un adăpost de câini să îi plimbe. Sau ambele, copiii de la o școală să meargă să ia câini de la un adăpost și să meargă împreună cu ei să petreacă ziua la un adăpost de bătrâni. Doamne câtă fericire ar fi pe toți trei, și pe căței, și pe plozi, și pe bătrâni. Sau să construiască singuri, fără ajutor, pe echipe, cu blueprints și all câte un vehicul de some sort. Sau să facă curat în parcul din fața școlii și să primească la final gogoși calde în loc să stea la ore într-o zi. Toate mi s-ar părea, de altfel, timp câștigat și lecții învățate, nu pierdute. Ba chiar ar putea chema și părinții la oricare dintre astea, la fel cum fac și cu serbările.

Care naiba o fi faza cu serbările astea? Unde de-a lungul istoriei cineva a decis că să vadă plozii pe o scenă în sezonul cu temperaturi negative face parte din magia sărbătorilor de iarnă?

Mda. Mi-ar plăcea tare să ne gândim cu adevărat la motivul pentru care facem repetitiv același lucru și dacă găsim că nu prea e un motiv bun pentru asta să ne oprim. Sau dacă găsim un motiv să facem altceva în schimb, să facem aia. Mnu? Dar oamenii au așa o predispoziție (evoluționistă, urât cuvânt) să prefere acțiunile repetitive doar pencăs mai sigure. Pe de altă parte, nici evoluția nu s-ar fi întâmplat vreodată fără că unii să calce strâmb. Iar eu mă încadrez cu brio în categoria celor care insistă să calce strâmb, indiferent câte bârne-n cap și-ar lua in the process 🙂

Voi sunteți fani serbări de Crăciun? Sau dracu știe, poate greșesc eu de nu reușesc să văd ce e așa minunat la ele.

IMG_8390-001

 

2019, mulțumim că ai venit, la revedere mpapapa

Standard

Da. Știu că e abia 3 decembrie (e ziua lui Scooby Doo azi, ziua ei o țin minte, una din puținele, deci azi e o zi frumoasă, deși are o dictai ședința de ziua ei) dar mi-a ajuns din anul ăsta, chiar mi-a.

Nu că s-ar fi întâmplat grozăvii mari, am avut și ani mai răi, băi da a fost greu frate. Și nuș dacă ați sesizat, dar nu mă plâng de din astea de obicei. Mă enervează chestii, dar nu zic că e ceva greu. Frate, anul ăsta a fost greu în moașă-sa pe gheață. În primul rând că am avut mai multe ședințe anul ăsta decât am avut în toți ăilalți ani în care muncesc cumulat. Și zău că muncesc de ceva ani. Și nu urăsc nimic pe lume mai mult la job decât ședințele.

Apoi că parcă n-am prea avut vacanțe. Sau nuș, am avut dar mai voiam. Bine, ăsta nu e un criteriu că tot timpul mai vreau. Dar nu mi-au ajuns frate vacanțele anul ăsta deloc.

Plus nuș, urgențe peste urgențe la birou, acasă s-au stricat toate mașinile posibile. Ce-am vrut de la anul ăsta nu prea mi-a ieșit și zici că am îmbătrânit 10 ani.

Mi-e frig și sunt obosită. E posibil ca frigul să fie de la lipsa căldurii timp de o lună deja (acum avem apa caldă și oareșce căldură, dar cine știe cât o ține). Dar cred că a durat atât de mult că acum îmi e frig tot timpul. Și în casă, și la birou, și în mașină. Îmi e frig. Și sunt obosităăăă, vreau o vacanță lungă în care să nu fac altceva decât note și litere. Atâtea rahaturi s-au adunat că nu mai am timp cât aș vrea de lucrurile care îmi plac. Uite, nu apuc să scriu. Iar asta mă enervează îngrozitor, sunt foarte contra vieților în care facem chestii care trebuie și nu chestii pe care le vrem. Fuarte. Mă enervez pe mine mă. Eu să zic că nu am timp. Am timp, ce dracu, doar că sunt forțată de viață să fac alte căcaturi cu el decât cele pe care le-aș vrea.

Iar mâine am altă ședință, și azi am avut una, și săptămâna trecută și aaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Deci la revedere 2019, călătorie sprâncenată.

Eu mă mut în 2020. Și dragă 2020, nu te uita că mă plâng și că miorlăi că sunt obosită. Oi fi și obosită și cu nasul înghețat dar așa Rudolf leșinat cum sunt tot o să mă încăpățânez să mi te fac al meu. Cu Sara zâmbăreață, cu zile calde și mare și prieteni și ore și timp dilatat și cărți bune și cadouri terorizante pentru oamenii pe care îi iubesc și o să mai gândesc cu ce, dar doar ca să știi. I won’t ever ever give up.

Mvoi? Ați fost prieteni cu 2019 sau vreți cu mine în 2020?

IMG-3507

Ce mai citește Sara

Standard

Așa, că m-a întrebat Delia și am zis că scriu. Sarei îi plac seriile sau dacă nu-s serii, o ia după autor.

Acum citește Aventurile lui Sherlock Holmes, de A.C. Doyle. Înainte de asta a citit Eu și Marley.

A început cu cărți haioase, care o făceau să râdă în hotote (seria Joody Moody și tot ce a scris vreodată David Williams).

Apoi Roald Dahl, evident că a iubit Matilda și Charlie și Fabrica de Ciocoloată, dar a ținut morțis să citească absolut tot ce am găsit de cumpărat.

Apoi JK Rowling, la fel de desigur, nu doar seria Harry Potter ci și celelalte 2 cărți (plus aia sequel la HP sau ce draci e).

Mmmm. What else. Seria cu Misterioasa Societate Benedict (foaaaarte faină, pe asta am citit-o și eu cu ea seara). Seria aia infinită cu Pisicile războinice. Încă una cu vulpile parcă și încă niște animale parcă, Supraviețuitorii, am uitat cu ce e asta exact.

Nu se omoară după clasici. A încercat Jules Verne, dar meh. Dintre clasici i-a plăcut Black Beauty cel mai mult. Colț Alb, hm, oare ce a mai citit dintre clasici mblop. Nu mai știu. Gulliver. Legendele Olimpului, din fericire i-au plăcut și ei, altfel o dezmoșteneam, am mai scris că le-am citit de 200 de ori când eram mică. Cireșarii în vară.

Ah, dintre astea mai simple, dar care au făcut-o să râdă seria cu Timmy Fiasco și Dog Man.

Narnia nu i-a plăcut neam.

Vânătorii de comori da, și încă niște cărți care-s tot serie cu Biblioteca domnului Lemoncello.

Casa Secretelor (tot serie e parcă) și în general tot ce prinde de la Editura Arthur citește cu plăcere (sper că am nimerit-o și Casa Secretelor e de la ei).

Citește și cărți de știință (well mă rog, nuș cum să le zic), gen George și Big Bangul (serie, again), Max Einstein. Cred că mai sunt încă dar nu îmi mai aduc aminte. Cărți despre câini și cai tot ce am găsit, că na.

Citește haotic, și cred cu tărie că fix așa ar trebui să citească oricine. Haotic, după cum simte, cum are chef. Nu i-am spus niciodată ce să citească sau dacă să citească o carte au ba. În general mergem în librării o dată pe lună, stăm vreo două ore (minim, îi e la fel de greu cum îmi e și mie să se hotărască ce cărți își cumpără) și pleacă de acolo cu o pungă mare de cărți. Recunosc că îi iau și singură când mă nimeresc într-o librărie, știu cam ce îi place și am cam nimerit-o, dar am mai și greșit (nu mă așteptam să nu o prindă Narnia de exemplu).

De Crăciun a cerut Cehov și Dostoievski. :)) Chiar sunt curioasă ce va zice de ei, as in nu că îmi imaginez că nu va iubi rușii având în vedere că mă-sa e șpagat după ei ci mai degrabă cum sunt rușii la 8 ani (9, hai). Ah da, a citit Orwell, Ferma Animalelor gen într-o oră într-o după amiază, m-a și enervat că a citit-o prea repede, dar sigur o va mai citi când va fi mare.

Ah, și benzi desenate. Culmea e că nu i-am luat-o eu pe prima, nici măcar nu îmi trecuse prin cap, dar a fost dragoste la prima vedere. Prima a fost cu un super erou care îndoia spațiul și timpul 🙂 Mi-a plăcut și mie rău. A mai citit Tintin de atunci (în ro și en), după care eu personal nu mă omor, dar ea e ok cu el, și ceva benzi desenate în RO pe care i le-a luat văr-miu (benzi desenate după cărți celebre gen Cartea Junglei).

Cam asta. Sigur n-am scris jumate, dar m-am gândit să vă fac o poză cu biblioteca ei, dacă sunteți în pană de idei sigur mai găsiți câte ceva la un zoom.

Quid pro Quo. Vreau și eu o carte. 😦 Am citit acum în sfârșit una decentă după o lungă serie de cărți care au fost doar meh, dar a fost o carte mică și nu mi-a ajuns. Hai ziceți-mi și mie o carte. Dar nu orice carte. O carte care v-a schimbat lumea. Citesc mai orice, nus fițoasă la domeniu, atâta că vreau cărți care schimbă lumi. Aveți? Pretty please? 🙂

IMG-8308

 

Evaluare

Standard

Ok, voi știați că plozii din clasa a 2-a au ceva evaluare NAȚIONALĂ? Mă rog, voi poate că știați că păreți oameni responsabili, dar eu habar n-aveam până acum vreo 2 săptămâni când mi-a zis Sara.

Evaluare națională. Wtf. Nuș ce e asta și la ce ar putea să folosească. Nuș nici dacă contează la ceva au ba și ca să fiu sinceră mi-a trecut pentru o sfertosecundă prin cap să caut pe goagăl mbut neaaaah.

So mi-a zis Sara în ideea că făceau la școală teste din anii anteriori și învățătoarele I guess că-s ușor stresate (mai ales fiind școală privată, deh). Și îi tot băteau la cap să scrie frumos să alea alea.

Acum s-a așezat lângă mine și a vrut să citească, așa că am lăsat-o. Mi-a zis să pun liniuță la nuș și de ce mama naiba (fără mama naiba) scriu juma în engleză și juma în română. Deci da, nu estimez vreo problemă la naționala vieții.

Revenim.

M-am întrebat întotdeauna dacă părerile mele zen despre școală se vor schimba radical la primul test serios. Dacă nu cumva mă voi transforma într-o mamă stresată care pune plodul să învețe pencă altfel his/her entire life will be destroied. Pencă zău că părea o opțiune. Până la urmă orice e ușor până ești pus în fața chestiei respective.

Mbut proud to report I did not change. I-am zis Sarei basically de fapt nu basically, fix așa i-am zis, că mi se fâlfâie total ce face la evaluare, că nu contează deloc pentru mine și că eu știu că e un copil deștept. Și e adevărat. Și că e deșteaptă și că mi se fâlfâie.

Cred că a ajutat-o puțin. M-a întrebat dar totuși, daca ia cea mai mică notă la evaluare asta? Am repetat că nu mă interesează deloc nota și că poate să ia liniștită cea mai mică notă că nu mă impresionează.

Apoi am întrebat-o dacă pe ea o interesează daca ia cea mai mică notă. Și a zis că da, puțin. So eu am zis că foarte bine, atunci să nu ia.

Adică m-a pus să îi printez teste din astea și pe primul, la limba română, l-a făcut în 2 minute. Dar nu în 2 minute ipotetice, în fix 2 minute, gen m-am dus până la bucătărie nuș ce să fac și nu mă apucasem bine că striga după mine să vin să văd ce-a făcut. Îl făcuse perfect, mba și funny, gen scrisese că a fost într-o excursie la muzeu cu profesorul ei de istorie Thomas Jefferson și că îi bâzâia capul de atâtea nume de pictori morți. To me it was funny. 😀

La fel de sfertosecundă m-am gândit și dacă să îi zic că probabil ăia la evaluare se așteaptă la ceva enunțuri mai fade, după care la fel de repede am zis no way in hell, ba chiar sper să scrie fix la fel de funny și când o fi zaday.

Da. Deci asta cu evaluarea. Sperăm (eu și Sara) să nu citească totuși învățătoarele ei. Adică na, pentru noi e ok dacă ele sunt stresate, dar nuș dacă și pentru ele e ok și că noi nu suntem :D.

Aș vrea să tratăm tot așa, amândouă, toate testele de vor urma (și eu am unul, în curând). Nu să nu fim interesate. Ci să nu ne stresăm. Și să învețe când o fi vreunul de-o interesează și vrea să îl ia, cum i-am zis și la ăsta, până la urmă, dacă vrei să nu iei cea mai mică notă atunci make sure că n-o vei lua. We shall see. Keep you posted 😛

IMG_6358

Guinea pigs

Standard

Avem doi porcușori de guineea. Doi porcușori de guineea ele adicătelea.

Duamne și cât am visat la un câine sau o pisică, dar am avut cu cine? N-am avut.

Porcușori de guinea a vrut. Nici măcar nu îmi plac atât de mult. Chiar și în ultimul moment am pledat pentru un iepuraș dar nici nu a clipit.

Deci avem două fetițe porcușor de guinea.

Nu le-am luat instant, nuuu, am lăsat-o vreo trei săptămâni să văd dacă sigur le vrea și sigur le voia. Deci duminica cu votul, ne-am întors acasă după operațiune.

Eu planificam să lenevim. Ea planifica să luăm porcușorii de Guineea.

Am luat porcurșorii de guinea.

Ea le-a ales, desigur. Una albă (Amelia), și una neagră (Ryan). Și numele tot de ea alese, la fel de desigur.

Amelia de la Amelia Earhart, pentru că fugea cu viteza luminii, ca un avion, prin cușca din magazin și Ryan nuș de ce, Ryan pentru că îi place ei numele și cică e și nume de fată, iar eu îmi imaginez că e de la Ryan Gosling.

De fapt pe Ryan Gosling a ales-o prima, pentru că era cea mai calmă dintre toți, animăluțul ăsta e cel mai zen animăluț pe care l-am văzut eu vreodată, perfect imperturbabilă.

De fapt e atât de calmă că m-a făcut să caut pe internet genitalele porcușorilor de guineea să mă asigur că e fată. Am zis că no way in hell ever o muiere, fie ea și porcușor de guineea poate să fie atât de zen.

Dar da, e, femelă. Ambele sunt. Desigur că am luat două, altfel nici nu se punea problema, Sara e de părere că un animal de companie singur e ceva crimă oribilă.

Amelia Earhart e în continuare avion. Aleargă non-stop și abia mă lasă să pun mâna pe ea. Pe mine. Mitocondrii pe steroizi. La Sara în brațe stă de zici că s-a născut acolo, e unicul loc unde e liniștită. Ryan Gosling, dacă o ia Sara în brațe se urcă pe umărul ei (întotdeauna cel drept). La mine în brațe aproape adoarme.

Da. Deci avem animăluțe. Nuș ce-om face cu ele, dar de avut le avem.

Și deși încă nu-mi prea plac cum arată, of, față de un cuți sau o pisică sau chiar un iepuraș, trebuie să recunosc că nu-mi mai sunt chiar așa de antipatice. M-am gândit că până la urmă oamenii au făcut destul de multe chestii nașpa cu specia asta, așa că e only fair ca două exemplare să fie răsfățate de noi (și mega răsfățate sunt, belive me). Plus că și noi uneori nu suntem altceva decât niște porcușori de guinea, în experiemente diverse, unele intenționate, altele ba.

Ele sunt. Ryan și Amelia, în brațele Sarei. Urâțele, nu? And yet kinda cute. 🙂

PS. Și când sunt fericite fac niște sărituri din astea întoarse în aer de înțeleg că le zice ceva cu Popcorn, dar mie mi se par cap tăiat din Firestarterul lui Prodigy (I used to like that song).

IMG_20191117_145653