Chiar n-am vrut

Standard

N-am vrut să mă duc la Atena, chiar n-am vrut. Eram supărată pe ea că voiam să o văd acum vreo 2 ani și n-a fost să fie, așa că am zis nu mă mai duc câte zile oi avea, na. Atâta că în iunie o conspirație mondială a făcut să aterizez cu scârbiciul acolo.

Eram hotărâtă să nu îmi placă deloc. Atâta că. Am băut cel mai bun frappe. Era cald de se topeau străzile unele-n altele. Și murdar. Foarte murdar. Și aglomerat. Groaznic de aglomerat. Mâncarea bună, ca de obicei. Mult mai ieftină ca în insule. Pisici uriașe ghiftuite. Oamenii zâmbeau și erau preciși că-s grecoaică, cred, că turuiau cu mine cu viteza luminii în ți și ki deși salutasem precis cu Hi, iar cu colegele mele taman ce terminaseră de vorbit în engleză. Într-o seară am intrat într-o librărie și un grec m-a înhățat de o mână, mi-a bolborosit ceva fiind convins că-l înțeleg și m-a plantat pe primul scaun la ceva audiție de naiba știe ce. Apoi mi-a pus în brațe 2 cărți și un formular (da, tot în greacă). Le-am lăsat pe scaun și am fugit, m-am întors a doua zi și m-am împrietenit și cu el, și cu taică-su, și cu maică-sa, ba mai mult am plecat cu o carte aleasă de mine, 2 de ei și vreo 5 semne de carte cadou. Iar Acropolele mi-a luat respirația. Nu știam că e așa frumos, chiar nu știam. Din poze pare mmm nuș așa de impersonal, dar când stai acolo sus pe trepte și vezi tot orașul la picioare uiți orice. Deci la naiba, mi-a plăcut mult mai mult decât trebuia.

Așa că în ultima săptămână de vacanță a Sarei am dus-o și pe ea. Cu Sara am descoperit marea, unde am fost în fiecare zi și o tonă de plaje pustii, că na, toți turiștii stăteau în oraș iar localnicii erau la muncă. Am amestecat lenea cu plimbările.

Îmi place să încheiem vacanța cu o vacanță. Și mi se pare oribil de trist că iar începe școala. Parcă școala doar începe și vara doar se termină, sau poate sunt eu albastră azi.

Mai avem nevoie de niște vară.

Reclame

Unde să nu te duci dacă ai pană de bici

Standard

De când sunt propetară de bici, pe lângă că vin cu ea la birou cât de des pot, mai mergem si la plimbări lelea prin oraş, în general parcuri, dar nu numai. Ne întâlnim la o oră şi apoi vedem noi pe unde avem chef să ajungem.

Acum vreo 2 ture mie îmi era foame (eveniment rarisim), so ne-am îndreptat agale, prin căldură, spre Burger Van Home (unde vă recomand, pe lângă burgeri, care îs buni toţi, cartofii cu usturoi, nesperat de buni). Fix, dar fix la intare pe Strada Speranţei (pe trotuar, nu la parter), C. a făcut pană.

So după ce am consumat cele de mai sus, ne-am îndreptat per pedes către BikeXpert, că era şi aproape, plus că de acolo cumpărăm cu toţii bici de like nişte ani.

Am zis că intru şi eu, că era vremea de revizie sau ma rog, ce draci se face la bici, ziseseră ăia să o mai duc pe la ei.

Intrăm deci amândoi, şi C. zice că are pană şi dacă îl pot ajuta. Un domn mărunţel, cu păr alb, începe să agite un teanc de foi şi să ţipe că e vacanţă şi că sunt o grămadă pe lista de aşteptare şi că nu poate să îi facă pana.

C. se uită la el în disbelief şi zice ceva de genul: Pe bune, mă laşi cu pană după ce am adus toţi prietenii să cumpere bicle de la voi (which he did, a mea, a prietenei lui, a surorii lui şi încă vreo 2 prieteni, toţi ne-am luat de la ei duşi de C.).

Domnul mărunţel a mai agitat încă puţin hârtiile şi a zis bascially că da, i se rupe de pană.

Până aici aş fi putut înţelege. Căldură, vară, stres, se putea sigur să glăsuiască mai politicos, muuult mai politicos, dar na, trăim în România.

Însă apoi s-a întors spre mine şi m-a întrebat cu ce mă poate ajuta (fără să-şi dea seama că suntem împreună, cred).

So eu i-am zis că venisem la revizie dar înţeleg că sunt probleme cu service-ul so dacă n-au timp de pana lui C. n-au timp nici de revizia mea.

And then came la piece de resitence:

-A, nu, dumneavoastră aveţi altă prioritate, că aţi luat bicicleta de la noi.

Am fost mută. Şi bicicleta lui C. tot de la ei era, doar că luată acum câţiva ani, nu lucea a nou ca a mea. Le-am zic că e exclus să îmi fac eu revizia în loc de C. pana şi am plecat. Sincer, nu intenţionez să mai calc vreodată pe la ei.

Există şi a bright side. După experiența cu ei ne-am dus la Giant, care ne-au primit de pe stradă cu tot cu bicicletele noastre Cube, au reparat roata în 5 minute la un preţ derizoriu şi i-au dat şi o cameră? sau ceva de genul de rezervă.

Da, e săptămâna în care scriu de astea, explic sper săptămâna viitoare şi ce mi-a căşunat.

IMG_5624

Pedeapsa din tabără

Standard

Viermele din dotare a fost, după cum ne-am citit, în tabere. A fost și anul trecut, când am căcat steagul de emoții până în ziua 1 când i-am auzit vocea din care reieșea absolutamente fără putință de îndoială că îi e tare bine și a fost și anul ăsta (aceeași experiență, only better).

Ca atare, când a zis că vrea să meargă și în tabără de echitație cu prietena ei (care mai fusese deja de vreo 2 ori cu oamenii ăia) am zis mbut go mbut go.

Singurul inconvenient era că tabăra zicea că e de avansați, as in minim 10 lecții de călărit și să poată face trap singuri. Fii-mea are peste 20 de lecții de călărit dar încă nu făcuse singură trap, doar în lonjă (politica prietenoasă cu animalele de la Basme cu Cai, care ne place tare rău). So dau mail să verific dacă se califică și mi se răspunde că da, merge. Înscriu copilul (asta fuse prin aprilie/mai) și aștept să vină vara.

Acum vreo mmm 2 săptămâni vine ziua plecării în tabăra de echitație. Ne prezentăm la ora stabilită, o gașcă redusă de vreo 10 copii (ale noastre cele mai mici, restul 12-14 ani așa), un adult și o adultă.

Adultul el ne spune că dacă copiii se vor gândi la ceilalți copii și nu la ei înșiși se vor înțelege foarte bine și dacă nu înseamnă că sunt pe o cale greșită da și asta e ok că înseamnă că așa vrea Dzeo să fie pe calea greșită.

Mna, mă cam pierdusem o leacă dar mi-am revenit rapid când a întrebat dacă vrea să zică careva ceva înainte să purceadă. Io, am ridicat două dește, și-am menționat iar că plodul nu știe să facă trap (mainly parscă nu știam dacă domnul adult și doamna adult erau cei cu care mă conversasem pe mail au ba).

Domnul adult, cu o voce tare blândă și catifelată, de altfel, a zis că îi pare rău, dar nu are cum să mă ajute cu asta, nu depinde de el.

Io am simțit cum factorul bulbucare crește cu 50% în ochii mei și am zis că nu sună taman încurajator (având în vedere că totuj e adultul cu care îmi las unicul plod o săptămână și cu care semnasem un contrat în care zicea negru pe alb că dumnealui e responsabil de siguranța copilului meu).

Din fericire a explicat că voia să zică că nu se ocupă el de echitație și că, de altfel, habar nu are nici program, îi pare rău că nu îl știe, deși ar trebui, dar nu-l, dar că a transmis că ploada mea nu trăpuiește și that was that.

Am zis hai mă, că asta voia să zică, să nu mai fiu chițibușară, oricum nu suntem noi cu programul, important e să se distreze.

A mai glăsuit o mămică dacă fii-sa face sigur galop că se plictisește la trap și domnul adult a vorbit cam 10 minute cum că cine pune întrebarea copilul sau părintele că de multe ori părinții vor una și copiii alta pe un ton pe care eu l-am interpretat, recunosc, ușor agresiv, dar iar nu m-am băgat.

S-au încheiat ostilitățile și am suit plozii în mașină. Ale noastre, mai mici, au stat lângă 2 fetițe mai mari, toate 4 pe 3 locuri de microbuz. Meh, aveau centuri amândouă, deci am zis că nu-I bai nici asta.

În prima seară mi-a scris viermele că nu poate să mă sune că e prea gălăgie în cameră.  Mi-a zis că a călărit, so am dedus că e în al 9-lea cer. Mențiune că nu mă prind din scris despre nicio persoană dacă e bine au ba, puterile mele magice de citit mințile funcționează doar pe calea undelor sonore.

A doua zi eram deja așa de relaxată că am ieșit cu bicicletele prin oraș. Mă uitam totuși la ceas din 5 în 5 minute că ziceau că pe la 7 juma le dau telefoanele și tot nimic tot nimic. Pe la 8 jumate m-a sunat plodul mic, până m-am dat jos de pe bici, până am vârât mâna în buzunar, am sunat rapid plodul înapoi.

Care plod avea o voce dubioasă și se miorlăia că de ce n-am răspuns prompt. Tra la la lu lu lu a călărit, și lu gu ga ga. Mbine, mbine, zic eu, da ce ai ca ai ceva. N-am nimic zice (miorlăit intensificat) doar că nu-mi găsesc două perechi de pantaloni de călărit (din marele total de 3 din bagaj). Avai zic, păi și de-asta de miorlăi, ori i-ai rătăcit, ori vi i-ați încurcat pe acolo, pe scurt dă-i naiba de pantaloni. Dar din nou miorlau că pantalonii că unde sunt că i-am căutat și nus. Bine, zic, du-te și tu la un adult și zi-I că nu-ți găsești drăcoveniile (că mă gândeam că o ajută să îi găsească). Și aici a începutul potopul. Cu sughițuri mi-a zis că a fost dar că i s-a zis că “poate e o pedeapsă că și-a pierdut pantalonii”. Nuș exact ce pedeapsă, a cui, pentru ce, bănuiesc că una divină pentru ceva ce făcuse fii-mea anterior (nuș nici asta ce, mi s-au plâns ulterior adulții că a râs).

Acuma, înțeleg că poate pe 99% din copii i-ar fi durut la bască replica, dar fii-mea nu-i 99% din copii.  Ea plângea din toți rărunchii și chiar credea că poate a făcut ea ceva greșit că i-au dispărut izmenele.

Juma de oră m-am concentrat să o liniștesc (cât i-a fost permis să utilizeze telefonul), să îi explic că e exclus că e vina ei și again, sunt niște cârpe, dă-i încolo de pantaloni. Greu, greu am liniștit-o, încă suspina la final, dar m-a rugat să nu-l sun pe adult să îi zic vreo 2 (ceea ce recunosc că intenționam să fac, replica mi se părea totalmente deplasată, mai ales în condițiile în care a mea era printre cele mai mici de acolo) și a zis și că nu vrea să vin să o iau (la noi politica cu taberele, pe care o voi explica poate odată, e că dacă nu se simte bine și se hotârâște că nu mai vrea să stea, îmi spune și mă duc să o iau; never happened în celelalte tabere), că vrea să mai încerce, căluții, soare, prieteni.

Mbon, vorbesc cu celălalt părinte aparținător, ne hotărâm să dăm totuși un mail să vedem ce s-a întâmplat. Ajung acasă, dau mail (polite, calm) să cer mai multe detalii despre pățanie. Primim răspuns (prompt) că nu știau că nema pantaloni dar că a plâns și că i-au spus foarte multe povești (nuș de ce povești și nu o întrebare de ce plânge, da na). Mulțumesc și zic mai sun mâine să văz cum o mai duce. Dimineață primesc mail pe la 7 juma că s-au găsit pantalonii (în bagajul plodului). Mă bucur de apariție și zic că tot mai sun, că nuș dacă se înțelesese dar pe mine plodul mă pasiona, nu pantalonii.

Pe la 8 trecute fix țâr țâr, telefonul adultei. Răspund, nema adult, Sara plângând în hohote. Că vrea să mă duc să o iau. Răspund că acum mă sun în mașină, which I do. O liniștesc cât de cât și pornesc. Viraj, viteze, soare, faruri, îmi dau seama că știu doar localitatea, nu și adresa, deci dau mesaj să îmi dea și mie un share location.

Peste încă câteva minute bune sunt sunată înapoi. Veniți să o luați? Io pauză o secundă, adică de pe telefonul dumneaei mă sunase copilul, nu îl auzise plângând și rugându-mă să mă duc să o iau? Da zic, cu ceva delay, sunt pe drum. Dar ce s-a întâmplat totuși, de ce e supărată?  Cu același delay (întrucât mă gândeam că poate adulții cu care e să știe de ce e fii-mea supărată și nu eu, de la 200 km plus distanță, care abia vorbisem câteva minute cu ea în două zile) răspund că alea alea pantalonii. Doamna îmi spune că ei nu știau nimic de. Eu răspund că mi-a spus copilul că i-a anunțat și că a primit replica de mai sus. Cu viteza luminii mi se răspunde: E o minciună maximă!!!

Din nou tac. Din nou delay, și întreb: de unde știți? Discuția avusese loc cu domnul, nu cu doamna, și dacă tot nu știau de pățanie, de unde știa că e o minciună? Adică ori auzea prima oară de asta și atunci reacția firească ar fi fost să-l întrebe pe domn: ai zis tu așa ceva? Ori știa pățania cap coadă și toate discuțiile aferente. Am mai explicat că a mea are multe păcate, dar asta cu mințitul chiar nu-i printre ele (la modul real îmi doresc uneori să mintă măcar puțin mai mult, de exemplu când primește cadouri care nu îi plac). Plus că n-ar fi avut cum să inventeze replica cu pedeapsa pentru că noi/ea nu avem noțiunea cu pricina, așa atei/agnostici cum suntem ambii și amândoi.

Mă rog. Am primit la telefon pe domnul care mi-a explicat în aproape o oră (în care am menționat în van de vreo 3 ori să încheiem că poate are și alții copii acolo de care să aibă grijă) că e vina mea și a copilului. Copil care e dezechilibrat (pentru că în prima zi râdea și în a doua plângea) și eu care n-am avut încredere în el de la început și așa i-a explicat dumnealui acum 3 ani de zile o doamnă psiholog, că i-am transmis neîncrederea mea. Toate cu o voce foarte calmă și catifelată. A da, nu își amintea că ar fi zis ceva cu pedepse și de altfel nu își amintea nici ce îmi răspunsese mie la plecare și nici ce le mai zisese altor copii (care și ei plângeau). Și că să nu vin. Să aștept acasă și dacă e și mâine nașpa, mai vedem. Niet, am zis eu, am promis copilului, sunt pe drum, aveți, dacă vreți, 3 ore la dispoziție până ajung să vedeți ce face, eu sun când ajung, nu mă arăt, dacă-i bine mă întorc la București, nu-i bai, îmi place să conduc.

Zis și făcut, ajung, sun, mă întreabă domnul: Daaaa, cu ce pot să vă ajut? Păi zic nu a rămas că sun, că plod, că alea alea? A da, zice, a încercat să vorbească cu ea dar nu i-a zis ce are, e de la telefon, de la soare, nu se știe, dezechilibre. Nu era deloc mai bine, mba chiar suna mai rău. Deci am parcat, am luat copilul (care era e pu i za tă – emoțional, nu fizic) și am pornit înapoi.

Ușor ușor și-a revenit. A zis că nu s-a acomodat, nu voia să spună nimic, doar să uite. Am lăsat-o în pace și n-am insistat. Seara, înainte de culcare, mi-a mărturisit că oamenii aceia erau tare reci cu ea și că mai blânde erau fetele cu care făcea echitație câteva ore pe zi, că ele măcar se uitau la toți copiii, chiar dacă nu prea vorbeau româna (erau în Covasna). Și că mă sunase dimineața pentru că atunci când spusese că se gândește să plece acasă, că nu se simte bine acolo, adultul i-a răspuns “foarte bine, si eu vreau sa pleci”.

M-a mai întrebat dacă sunt dezamăgită de ea că a plecat din tabără și i-am zis că dimpotrivă, sunt tare mândră.

Și chiar sunt. Cred că s-a descurcat bine. Și mai cred că adulții care merg în tabere cu copiii trebuie să aibă puțin mai multă grijă la cuvintele pe care le grăiesc.

Nu ne-am certat cu adulții respectivi. Nu sunt supărată, nu port pică, pentru noi a trecut. E o experiență din care am învățat amândouă.

Au întrebat după dacă avem vreun feedback de la Sara și le-am spus cele de mai sus. Nu am mai primit alt răspuns și nici nu vreau. Poziția dumnealor e (cred) că ea minte și că au făcut totul cum nu se poate mai bine. De altfel, au și foarte multe recenzii pozitive, și chiar cred că au fost ok cu alți copii, doar că nu și cu al meu.

Mai jos, “patul” copilului din tabara. Și nu, Sara nu s-a plâns de el, l-am descoperit eu din întâmplare printre pozele de pe telefonul pe care l-a avut la ea (doar ea și prietena ei au beneficiat de tratamentul preferențial la fotolii, probabil din cauza vârstei). Again, om fi noi, dar voi nu vă așteptați să primească totuși un pat când îi trimiteți în tabere?

O să scriu numele taberei. Mbănuiesc, sau sper că, pe lângă faptul că agăța totuși ca un pietroi acolo pe undeva prin creier și mă bucur că am scris de, poate ajută cuiva în viitor. Tabere cu suflet. Mă rog, după noi, sincer, cam fără.

unnamed

My reality

Standard

Ascultam în ultima carte un nene care trecea prin mijlocul unei crize pentru că singura persoană care îi adusese bucurie în ultimii ani, un amic, se sinucisese. Motivul pentru care personajul principal era așa de zăpăcit era incongruența dintre experiența sa, care era fericit să descopere o persoană cu care putea să aibă o conexiune reală și experiența prietenului său care, deși părea la fel de entuziasmat ca el în timpul discuțiilor lor săptămânale, era de fapt, se vede, nefericit, întrucât tocmai se omorâse puțin.

Nu e o idee nouă (none is) și de altfel am mai scris despre asta, dar iar mi se învârtește prin tărtăcuță.

Suntem condamnați să experimentăm realitatea unilateral.

Ceea ce, dacă stai să te gândești, e tare înfricoșător.

Colega care îți e simpatică și despre care crezi că vă înțelegeți bine, până afli că te sapă la șef, tipa pe care o placi dar care flirtează cu cine prinde  deși tu ești convins că taman ce ți-ai întâlnit perechea, vacanțele cu prietenii care par fade pentru unii și incredibile pentru alții.

Dar mă gândeam și la copiii noștri, că na, blog de mamă scorpie, că și realitatea lor rămâne, cu precizie atomică, diferită de cea a noastră, chiar în cadrul acelorași experiențe. Copii care se fac mari și care spun părinților că cine știe ce din copilărie i-a marcat pe viață și sunt puțin stricați, de au nevoie să meargă la psiholog ore în șir, deși părinții nu și-au dat seama niciodată că au făcut ceva greșit. Anii din care noi ne amintim vacanțe și valuri și ei o clipă în care am ridicat vocea. Percepția noastră că le place școala vs. percepția lor că e cel mai groaznic lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Mnasol, nu vi se pare? Mie mi se și eram gata să înot într-o găleată cu apă albastră de necăjită ce eram dându-mi seama (din nou) de asta.

Atâta că nu cred că experiența eroului din cartea pe care o ascultam e taman corectă. Sigur, fiecare rămânem prizonierii realității personale, și vom face des greșeli despre percepția persoanelor din jurul nostru. Atâta că nu cred că atunci când suntem tare tare tare dar tare atenți la o persoană se pot întâmpla schimbări din astea radicale de situație.

Sara își dă seama că m-a necăjit ceva din felul în care mi se așază gura într-un zâmbet, eu o știu de la sute de km distanță că ceva nu-i în regulă după felul în care îmi spune Alo la telefon. Om mai rata fiecare câte ceva, dar în general, atunci când ești tare, tare, tare dar tare atent la o persoană realitatea se dilată și devine comună, nu mai rămâne unilaterală.

Sigur că avem o capacitate limitată de atenție. O putem acorda șefului sinistru de la birou sau cucoanei de la Mega care ne-a enervat că s-a băgat în față la coadă sau o putem rezerva pentru persoanele care sunt cele mai importante de pe Pământ pentru noi, cele pe care le-am urca pe o navă spațială să salveze specia umană dacă extratereștrii ne-ar invada, cum ar fi de exemplu, copiii noștri.

There is hope, asta voiam să scriu. We can try to bend reality toghether. Nu-i ușor, dar chiar cred că se poate. 🙂

 

Uneori

Standard

Pisica din spatele casei noastre pândește pașii cățelului din curtea de lângă. E atât de atentă că nu mă observă, deși mă uit la ea de minute bune.

Un greier uriaș sare pe încheietura mâinii mele în timp ce citesc. Las cartea jos, mă uit la el, el se uită la mine, nu zicem niciunul nimic. Scot telefonul și îi fac o poză. Nu ca să o arăt cuiva, ci ca să mă asigur că nu visez. After all, abia ce a locuit pe degetul meu mare un melc mai mic ca unghia mea. Poza există, deci nu visam. Sare mai departe.

Îmi place cum se aud florile plantei care aproape a mâncat cu totul casa în care locuim, atunci când cad. Nu știu de ce cad. N-am mai văzut flori să cadă, așa în plină vară, fără să fie uscate sau măcar supărate. Cad pur si simplu, de grele ce sunt, parcă sunt sufocate de atâta vară și bine.

Taică-miu vine din 2 în 2 zile să ne spună mie și Sarei că suntem prea leneșe și să ne facă program. Îi răspundem amândouă că da, suntem leneșe, și că nu ne place niciun program. Cred că se întreabă oare cât putem sta așa, întinse pe un șezlong, citind și ascultând flori care cad. Eons. Eons întregi i-aș răspunde, dacă aș vrea, dar nu vreau.

Lunei (cățelușa salvată de Andrei) îi place melodia pe care o învăț acum. Vine lângă mine și mă privește cu ochi mari care îmi cer să repet o dată și încă o dată. N-o știu încă bine, prostuțo, îi spun, ai și tu răbdare să o cânt bine înainte să îți placă. Dar nu pare să îi pese, mă ascultă neclintită în continuare.

Ne întoarcem de la bucata de râu unde putem să înotăm prin apă, până acasă. Ne ia mai mult de o oră vs. 20 de minute cât ne-ar lua pe drumul (încă) nepietruit. Nu e din Universul ăsta drumul ăla, pur și simplu nu e. E o gaură verde și albastră amestecată care stă aici, pe colțul ăsta dintre dealuri, nevăzută și neștiută de nimeni. Poate că noaptea dispare și se transformă în pietroie și praf. Există doar atunci când pășește Sara prin apa ei.

Un motan vine de trei ani de zile pe zidul din spatele grătarului. Eu am zis că are față de Fritz. Sara a zis că e cel mai prost nume de pisoi pe care l-a auzit vreodată, nici Mustață nu putea fi mai rău de atât. Bine, am spus și l-am strigat NonFritz de atunci. NonFritz vine în fiecare seară să ne salute iar noi îl recompensăm întotdeauna cu o bucată de pește. Când niciunul din cei 5 câini care sălășluiesc pe la noi prin curte nu e acasă, NonFritz se urcă pe șezlongul unde citește Sara și toarce atât de tare că aproape nu mai aud florile care cad. Mai e și familia de broscuțe care are ceva mai multă vechime decât NonFritz. Cu toate că ne cunoaștem de atâta timp, rămân la fel de timide.

Când eram mică știam să stau. Apoi, când m-am făcut mare, m-am uitat la oamenii din jurul meu și mi s-a părut musai să fac tot timpul ceva. Asta făceau oamenii mari. Erau ocupați, nu stăteau și am început să nu mai stau nici eu. Acum stau iar. S-au întâmplat multe de care am mai scris, și acum stau cât de mult pot, atunci când am chef să stau. Și Sara știe să stea și sper să nu se transforme niciodată în unul din oamenii ăia care nu pot să stea neclintiți pentru nimic în lume. Starea de a sta.

Ne întorceam din drumeția pe munte și Sara era leșinată de oboseală. Dar ne-am întâlnit cu o țestoasă, care nu și-a retras capul când m-am apropiat de ea și am întrebat-o ce face. Sara a început să o mângâie pe carapace.

Crezi că îi place mami? Să o mângâi?

Așa cred mami, cred că tuturor ființelor vii le place să fie mângâiate.

Și ție îți place mami?

Mmm. Uneori.

Și mie la fel. Tot uneori.

IMG_9829

Hai hui

Standard

Sara a mai fost in plimbari pe munte, dar in tabere, nu cu mine, si pe trasee usurele. Ma rog, a fost si cu mine, dar la plimbari scurte, de juma de ora-o ora. Azi a mers pe un traseu de dificultate medie (da medie, as in aproape am zis ridicata) de cca 3,5 ore. Au muscat-o tantarii, cu tot cu 2 bratari anti, a urcat cateva sute bune de metri in aproape 2 ore si m-a injurat (ipotetic, ca nu injura inca), de cateva ori :D. Am insistat sa mearga macar o data, ca si mie mi se parea obositor si pointless cand mergeam cu ai mei cand eram mica, dar ceva undeva a ramas si am microbul cataratului pe munte. E un microb util, pe care voiam neaparat sa il ia si Sara. Care acum, la final, e compleeet epuizata, dar tare fericita. Si voiam sa zic ca mi se pare ok sa dam ocazia copiiilor sa isi testeze limitele. :). Am vrut sa scriu, sa nu uit. Prima ei drumetie :). She did good 🙂

Eyes wide shut

Standard

Ascultam acum vreo doua saptamani (reascultam, mai precis) un nene care ma face sa rad (is rari) si care spunea ca, uneori, cand vede ce se intampla in lume se ascunde si isi umple capul doar cu emisiuni tampite, orice numai sa nu se mai gandeasca la ce se intampla cu adevarat.

Cred ca si eu fac oarecum la fel saptamanile astea, desi ma ascund, ca de obicei, doar in carti (cred ca e mai usor de ascuns in ele). Stau ca melcul mic, care m-a vizitat ieri de dimineata, pe un deget de urias si in jurul meu e o tornada. Mi-e greu sa scriu despre ce dracului se intampla zilele astea pe bucata noastra de continent si mi-e frica oarecum ca daca as scoate capul mi-ar fi smuls de vantul care bate mult prea puternic.

Dar de aici, de pe degetul uriasului unde ma ascund, tot imi vine sa intreb cine dracu-s oamenii astia care n-au niciun fel de empatie, ce naiba li s-a intamplat in viata de sunt atat de rai si cati naiba sunt asa si cati nu-s? Si aici nu intra doar aia de n-au miscat un fir de par sa o ajute pe fata aia mica si curajoasa dar si astia care profita in diferite moduri dupa.

Nu stiu cum sa avem grija de noi sau de copiii nostri, deocamdata doar ne ascundem amandoua, un melc mic si un melc chiar si mai mic prin niste file de carti. Poate cand mai crestem n-o sa mai fie uragan afara.