Oameni

Standard

M-am dus ieri foarte de dimineata, la prima ora, sa iau un certificat de la Sectorul 3.

Am mai fost si de la bun inceput spun ca mi s-a parut decent, nu amabilitate dar politete, probleme rezolvate rapid, nu te trimite nimeni acasa ca nu ai copie dupa X ci te asteapta cat iti faci.

Numerele 1, 2, 3 si 4 erau asezate cand am ajuns, eu primisem 11. M-am asezat pe un scaun gri intre doua albastre, langa un domn la 60 de ani plus si o doamna tot cam asa.

Aveam castile in urechi cu un podcast si nu auzeam mare lucru. Dar pe nenea care iesea injurand cu ogane sexuale masculine si mosi stramosi l-am auzit.

In capat fata, stanga mea, o doamna bine, 50 plus, cu o rochie vag roz-rosie, fara maneci, si ochelari.

Il priveste autoritar peste ochelari, de la o altitudine de 8000 de metri plus.

Fix in fata mea, doua alte doamne, una blonda, una bruneta, tunse scurt. Cea blonda spune parca impaciutor si destul de tare sa o aud prin casti:

-Bietul om, nu e nici vina lui nici vina noastra.

-Ce s-a intamplat? intreaba doamna vag roz-rosie.

-Au uitat la CEC sa ii puna o stampila.

si toata lumea se reintoarce.

Usor dreapta, o domnisoara cu par lung. O stiu, mi-o amintesc de ultima oara cand am fost aici, acum vreo 2 ani. Amabila.

Extrema dreapta, o doamna tunsa scurt, pantaloni si tricou negru. Curea. Vorbeste tare cu un domn ce pare surd. Un domn la 80 de ani plus, camasa bej, pantaloni bej, pantofi negri, stalciati, modelul cu varf ridicat.

-Nu aveti amenzi! Nu aveti nimic de platit! Ma auziti?

O aude, da usor din cap. Pe el nu il aud, pentru un surd pare a vorbi destul de incet. Cred ca aude bine.

-Nu pot sa va ajut daca nu imi spuneti de ce ati venit! Amenzi nu aveti! Aveti 0 de plata!

Batranul murmura ceva, sa inchida o adresa pe care a primit-o.

-Ce adresa?

I-o da, nu inainte de a o scapa pe jos alaturi de alte trei. Ma uit sa vad daca il ajuta. Nu il. Ma ridic si plec spre el dar deja le-a apucat.

-Nu aveti amenzi! O tinem asa toata ziua!

Doamna roz-rosie intervine: -Trimite-l la mine!

-Duceti-va la Sefa de Birou! Ultima pe dreapta!

Batranelul trece de doamna roz-rosie si merge in incaperea comunicanta, la casierie.

-Unde se duce frate? zice doamna sef serviciu spre audienta nu spre el.

-Hei! il striga

dar nu aude.

– Lasa ca se intoarce el (catre audienta din nou). Audienta, adica domnul din stanga mea si doamna din dreapta mea, rad in hohote, multumiti si recunoscatori pentru spectacol.

Doamna din dreapta mea si comenteaza: cat de prost sa fii, frate!

Eu ma uit urat. La domnul din dreapta, la doamna din stanga, si cu precadere la doamna roz-rosie. Ma ignora cu totii.

-Domnul Paun! striga doamna in negru cu curea din capat tare, atat de tare ca domnul Paun ajuns aproape la casierie o aude si se intoarce.

Jandarmul vine si ii arata politicos unde sa se aseze.

Se aseaza.

-Adresa! tipa doamna roz rosie.

Domnul nu intelege.

-Adresa!!! Cum sa va ajut daca nu imi dati adresa?!

Ce adresa, ghicesc ca intreaba domnul batran.

-Pai n-ai zis ca ai primit o adresa de la primarie?

Doamna roz-rosie si-a epuizat rezervele de complezenta, ca de politete oricum nu se punea problema si a trecut de la persoana a II-a plural la a II-a singular.

ba da, completez iar raspunsul fara sa aud.

-Pai da-mi-o atunci!!

o primeste.

8 si 9 pe ecran acum.

Se pare ca doamna roz-rosie a deslusit problema pentru ca ii da o cerere pentru completat.

-Ia si scrie aici! si i-o azvarle cu dispret in mana dreapta, indoita pe biroul dumneaei.
Sunt la un pas de a ma ridica. Dar batranelul pare calm si ma gandesc ca poate mai mult rau i-as face, am mai incercat o data sa fac o reclamatie la Posta ca nu-mi ajungeau veci avizele de la Bookdepository, trebuia sa ma duc eu saptamanal sa vad daca nu cumva a ajuns comanda si n-a iesit prea bine.

batranelul o roaga sa il ajute, ii tremura mana si nu poate scrie bine.

-N-am eu cum sa te ajut! Scrie singur! Aici! Degetul aratator si acuzator aterizeaza pe coala alba.

-Macar stii sa iti scrii numele?

stie, raspunde batranelul

11. Ajung la doamna cu parul lung, aceeasi de acum 2 ani. E inca amabila. Obtin certificatul in 2 minute. Ba chiar imi spune ca va trebui sa ma reintorc dupa ce fac X, cu actul A si B ca sa ma inscrie nu stiu cum.

Arunc o privire lunga catre batran. Scrie. Mai ezit o data. Oare sa ma duc sa incerc sa vorbesc cu el? Dar ce naiba sa ii spun? Nu ii permiteti sa va trateze asa?

Ma indepartez, nu inainte de a ma uita la ecusonul doamnei roz-rosii.

Valentina Martianu. Nu stiu sigur daca era numele ei, doamna mea amabila avea un ecuson cu nume de barbat.

***

Saptamana trecuta se intampla asta: https://www.pandurul.ro/articol/crima-oribila-in-motru-a-torturat-o-timp-de-doua-o_93530.html

Un domn a omorat-o pe iubita sa, nu inainte de a ii taia o ureche si a o arunca in WC. Nimeni nu a sunat la 112, desi toata lumea a auzit. Pana la urma a raportat tot el, o „sinucidere”.

Da, el e o exceptie.

Dar cei care nu au sunat?

Iar eu, eu nu as fi aflat daca nu seruia var-miu chestia asta, si azi de dimineata si Pisicigratis. Un val, dar val de idioti au comentat si la Andrei si la Pisici cum ca aia si-o meritat-o, ca deh, o batea demult si se tot intorcea la el, iar unul se certa de zor cu Pisici cum ca E NORMAL ca pula mea, difuziunea responsbailitatii (we’re statistically less inclined to help when we;’re in a crowd vs. cand sunem doar noi si ne arata cu des’tu: tu, ala cu haina albastra, vino sa ma salvezi de la inec). O alta turma spunea ca nu avea niciun sens sa sune la politie sa raporteze agresiunea pentru ca „si-ar fi luat amenda” si ca „nu avea niciun sens”.

Bai eu am recunoscut public ca traiesc intr-o bula, una tare mica, unde las sa intre dupa ani de zile in care doar observ, unul cate unul, un om din cei pe care i-as salva sa ii trimit pe Marte daca Pamantul ar urma sa fie distrus de coliziunea cu un asteroid urias, fiecare dintre ei mult mai bun ca mine.

Deci, da, e roz in bula. Dar asta nu inseamna ca e o bula opaca.

Realitatea e ca traim intr-o lume in care oamenii sunt rai, iar in cel mai fericit din cazuri nu mai au valori. Nimeni (sau ok, aproape nimeni, intotdeauna sunt cateva exceptii) nu mai are principii sau idei pe care ar fi dispus sa le apere cu orice pret. Imaginati-va doar ca ar veni niste extratestrii razboinci si femei si barbati cu totii am fi chemati sa ne inrolam sa salvam Pamantul si, in final, viata copiilor nostri. Cati s-ar duce? Tu te-ai duce? Eu m-as duce? Lasa sa se duca X, sa rezolve armata ca de asta le dam bani samd. Asa se intampla cu orice problema, nimeni nu face nimic ci doar astista pasiv pentru ca nu e treaba lui si consecintele ar putea fi nasoale. Nimeni nu ar raporta coruptie la seful al mare pentru ca risca sa isi piarda slujba, nimeni nu ar suna cand o femeie e omorata, nimeni nu merge la orfelinate sa ajute cumva copiii aia, toleram si acolo, in Romania batai si comportamente abuzive, suntem tratati ca niste jeguri de la autoritati locale pana la atunci cand cumparam un telefon stricat samd.

Si nu. Nu e legat de loc. Nu e Bucurestiul ca e mai gri sau Motru ca e mai mic si negru. Rautatea e peste tot. Trump castiga alegerile in America si o planeta siderata se uita in tacere cum un pacalici conduce cea mai puternica natiunea a lumii, refugiatii mor pe capete si noi suntem stresati ca o sa invadeze Europea si o sa fie mai multi ca „albii” si ca, statistic, mica noastra fetita s-ar putea indragosti de unul ca ei.

Iar noi? Pai noi in cel mai bun caz, repet, doar stam si ne uitam pasiv, cum am facut si eu de altfel cu nenea de mai sus. Asta e zabest we can do si ne ducem seara acasa si ne rotim burta de pe stanga pe dreapta in timp ce sforaim si ne facem griji ca o sa ploua saptamana viitoare in vacanta de la mare. Suntem multumiti de noi ca n-am omorat pe nimeni azi si asta ne face niste oameni buni.

Ne face un cacat.

Suntem niste oameni rai. Ne preocupa doar confortul personal si tot ceea ce facem e orientat spre acest unic scop meschin. Daca noi avem bani de vacante si telefoane mobile, putem inchide ochii la semafor cand un slabanog de 4 ani spala geamul sau cand o batranica vinde flori pe o banca de pe bulevard. Nu privim in ochi vanzatorul de legume cu haine rupte si ii ignoram nevasta cu 3 copii mici din curtea din spate. Ba ne mai si ratoim la el ca incearca sa ne fure. Dar suntem oameni buni, ca uite, acum doi ani am donat prin sms 2 euro pentru un copil care murea de leucemie si noi citisem despre asta pe facebook, de pe canapea, intre o reclama si-un episod si-o bere.

Humanity sucks.

La 40 de grade plus e tare frig zilele astea.

 

img_0955

Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001

Video games

Standard

Știți cum e când vorbești cu un om drag după o lungă perioadă de timp în care fiecare v-ați văzut de viața voastră?

-Și? Ce-ai mai făcut?

-Ăăă nimic interesant, m-am căsătorit cu un partener de același sex că am descoperit că sunt gay, avem trei copii și ne-am mutat în Nigeria.

🙂 Totul pare mic și chiar evenimentele mari sunt reduse la monopropoziții (sigur nu există cuvântul ăsta, dar ar trebui).

Cam așa și eu acum, încercând să scriu din nou, mi se pare că n-am făcut nimic și că Sara e bine și că atât. Mbut. snapping out of it.

Vara de acum vreo 7 ani (eram gravidă cu Sara) căutam printr-un Mall (Afi parcă) un costum de baie să-mi cuprindă burțile nou dobândite. Îmi aduc aminte mirosul podelei lucioase proaspăt limpăite de o mașinuță din aia de curățenie, lumina, puternică, albă și mult prea artificială, oamenii puțini, culorile din vitrine. Nu din cauza burții sau a costumului de baie ci din cauza unui centru din mijlocul culoarului de la etajul unu unde zăceau cca 10 băieți supraponderali de vreo 9-12 ani, tolăniți pe niște pufi gigantici și jucându-se jocuri pe calculator.

Mi-am mângâiat rotativ îngrijorată burta și m-am speriat. Wtf. E fucking vară. VARĂ. E cald afară și parcuri și lacuri sau mare sau munte și cireșe și pepene verde și fete și garduri și gropi și viață. What the fuckidy fuck is wrong with these kids? Oare fii-mea o să fie la fel?

Suntem indulgenți și iertători cu comportamentele noastre trecute și nejustificat de încrezători cu cele viitoare. Așa și eu, în calitatea mea de mamă în devenire la 29 de ani uitasem cum că cu vreo 7 în urmă eram dependentă pe rând de: Sims, Age of Empires, Heroes, Mafia și, desigur, Need for Speed. Toate jucate cu zilele, cam 20 de ore din 24. Pencă doar așa pot eu să fac lucrurile, fie prea puțin fie mult prea mult. Nuș cine o fi responsail cu calea de mijloc da eu sigur nu-s.

And theeen, acum vreo lună am ajuns acasă s-o găsesc pe fii-mea proțăpită în fața unui joc pe calculator. Mhrrrrrrrrrrrrrrrrr, deja o vedeam ca-n scenariul de mai sus, când în cel din mintea mea continuă așa ca acum, navigând printre tone de cărți, hai desene animate și picturi care îmi năucesc inima.

Din fericire, nu a ținut, a observat că m-am aricit toată (deși nu-i zisesem nimic) și m-a întrebat ce-am. De unde știi tu fată mică că am ceva, m-am gândit da nu i-am zis, doar m-am bucurat că mă simte cum aproape nimeni nu mă știe. Păi mama, e ok dacă vrei să te joci jocuri pe calculator i-am zis, știi că eu nu te opresc să faci ceva ce îți place, atâta că nu știu, e vară și e frumos afară și avem atâtea lucruri faine de trăit împreună mi se pare că jocurile astea nu îți aduc nimic în plus și numai te țin acolo prizonieră.

Și apoi ne-am jucat badminton și fotbal în sufrageria noastră limitată spațial și a uitat de jocuri complet.

Sara nu e interesată de calculator. Știe să își pună poneii și uneori Peppa Pig pe Netflix și să deseneze în Paint. Adică singură, de la A la Z. Dar poate o să devină interesată de jocuri cu biluțe în loc de pagini cu litere, cine știe?

So m-am apucat să citesc despre efectele jocurilor pe calculator pe site-urile mele open de studii științifice (sper să găsesc și link-ul la ăla pe care l-am citit recent LE. found the bastard: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ana.24745/full?campaign=HS_Altmetric2017). Na, fiecare cu ale lui, pe mine mă relaxează tare să citesc chestiile astea, sunt ca un fel de reviste cu bârfe despre celebrități pentru tantile care merg la coafor săptămânal (sau chiar lunar, eu tot o dată pe an ajung). Cam așa.

Și uneori e amuzant, că găsești studiul despre X care zice A și studiul care zice fix -A (adică opusul). De exemplu: cafeaua e bună, cafeaua e rea, grăsimea e bună, grăsimea e rea aso. And they’re both right ;). Și la asta cu jocurile pe calculator, lucrurile îs fix la fel, ba-s bune ba nu-s bune.

Dar, in a nutshell, am înțeles așa: copiii care se joacă jocuri pe calculator cca o oră pe săptămână arată îmbunătățiri la capitolul motor și luare decizii.

Cei care o fac pe termen lung (peste 9 ore pe săptămână) arată deficiențe de personalitate (izolare, lipsă prieteni, poate chiar o leacă de depresie).

Și, desigur, activitatea e corelată cu release of dopamine. Na. Nu era nevoie de niciun studiu pentru asta, sincer.

So, at the end of the day, sper că Sara nu va ajunge să se joace jocuri pe calculator prea curând că deh, îmi place de ea așa cum e acum, cu povești și dinozauri, dar dacă o să vină și momentul ăsta o să încerc să îl accept.

Mai precis, poate o să mă joc și eu ce rahat de joc o obseda-o doar ca să fiu mai credibilă când o să îi reamintesc că indiferent ce-ar fi, nimic dar nimic pe lumea asta nu se compară cu fundul în nisip și picioarele în mare sau cu râsete gâlgâite with humans that make your soul expand.

M? Voi ce ziceți, cum e cu jocurile? 🙂

IMG_5849

 

 

The killers

Standard

Să dea naiba dacă știu eu cum să încep.

Hai să încep cu date.

  • 4 din cele 5 extincții globale prin care a trecut Pământul au fost cauzate de încălzirea globală
  • ultima, acum 252 milioane de ani, a fost cauzată de o încălzire de 5 grade. A cauzat distrugerea a 97% din viața pe Pământ (toate formele de viață). Ce ni se întâmplă acum la nivel global e mult mai rapid și mai masiv.
  • Ținta Acordului de la Paris (da, ăla pe care taman ce a făcut pipi Mr. President Dump-Trump) e să mențină gradul de creștere la o medie de sub 2 grade celsius (șansele de atingere a țintei sunt minime).
  • la o încălzire de 11-12 grade mai mult de jumătate din populația planetei ar muri
  • la fiecare grad în plus, recoltele scad cu 10%. U do the math. Nu, plantele nu ar avea timp să se adapteze la ritmul actual de creștere.
  • În ultima sută de ani am crescut temperatura cu aproape un grad. Cele mai calde 5 veri de la 1500 încoace au avut loc după 2002.
  • topirea ghețarilor echivalează cu boli noi (no brainer, balaurii îs înghețați acolo, party fun).
  • Mi-e pur și simplu lene să înșir toate efectele, mai multe aici.

Dar toate astea sunt teoretice. Nu e niciun pericol imediat. Ok, so poate nepoții noștri nu o să mai aibă chiar atât de mult de mâncat și o să moară puțin, hei, nici măcar nu-i cunosc încă, poate o să fie niște ticăloși nesuferiți, plus că eu o să fiu de mult oale și surcele, nu?

Mnu. Efectele încălzirii globale se produc deja. Acum. Și distrug unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viața mea.

Nu știu voi, dar eu nu m-am îndrăgostit niciodată la prima vedere. Nici măcar nu mi-a plăcut ceva la prima vedere. Da, nici măcar cu Sara :). Am învățat să o iubesc, mai mult decât pe mine, zi după zi, minut după minut. Dar nu a fost dragoste la prima vedere. Nici plaja mea preferată. Nici orașul meu preferat. Perechea mea preferată de teniși. Nimic. Cu toate am avut nevoie de timp.

Mai puțin cu asta.

De iubit am iubit marea întotdeauna. Când eram mică mică mi se rupea sufletul când trebuia să o las acolo, singură, la finele unei săptămâni de vacanță. Stăteam minute în șir pe mal, cu picioarele în apă, să vorbesc cu ea, să îmi iau la revedere. Marea era mama mea și vântul tatăl meu și locul meu era acolo. Încă cred că locul meu e acolo :).

Acum ceva vreme am ajuns, iar, la un mal de mare. Era o plajă mică, cu o mână de oameni, și din ăștia câțiva făceau snorkeling. Acuma, eu nu fac snorkeling. Am încercat, am făcut și scufundări, dar mă simt leu în cușcă cu echipamentele alea pe mine. Deci înot, nu mă scufund. Cu nasul afară, la aer, sunt pisică. Însă atunci m-au intrigat omușorii ăia care păreau legați cu funii invizibile de fundul mării.

Așa că am furat tubul Sarei și ochelarii ei (din ăia fără nas :D) si off I went.

Now. Când m-am scufundat, mi-am pierdut respirația. Da, cu tubul afară. Nu, nu venise un val. Doar era îngrozitor de frumos. See, eram pe un recif de corali.

Habar nu am cum să descriu ce vedeam. Zău. Aliens. Pur și simplu eram pe altă planetă. Cu tot soiul de extratereștri. Toate culorile primiseră saturation +100. Și nu era liniște, era zgomit. Pești papagali care ronțăiau corali, pești cât jumate de mine care treceau razant pe la urechea mea. Țestoase. Doi pui de caracatiță jucându-se. Scoici. Pisici de mare. Mii, mii de pești de toate culorile și dimensiunile și forme. Nici când am ieșit afară nu a fost mai bine. Am nimerit într-un banc de sute de pești zburători de mi-a stat inima în loc what the fuck is this și unde mă ascund :).

N-am înotat deloc vacanța aia, doar am stat cu ochelarii mici pe nas, cu tubul în gură și cu nasul prins clește de 2 degete (altfel nu-i chip). Ore întregi, de n-ar fi fost Sara pe mal cred că intram la 9 dimineața și ieșeam la 7 seara.

Am bănănăit prin jdețări și m-am holbat neîncrezătoare la sute de minuni. Niciuna ca asta. E de departe, de departe, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut eu în viața asta a mea.

Și știți ceva? Moare. O omorâm. Omorâm cel mai frumos lucru de pe Pământ.

Coralii sunt animale. 🙂 Care trăiesc în simbioză cu plantele. Și care formează cea mai mare structură vie a planetei. De o complexitate uluitoare, comparabilă aș zice, cu cea umană, doar că în alt mediu. Orașe întregi construie de animăluțele astea. Zeci de mii de pești care depinde de ei. Nu mai vorbesc de milioanele de oameni a căror principală sursă de hrană, și deci existență, sunt fix peștii ăia. Care o să moară curând.

Nu curând. Foarte curând. La o creștere a temperaturii apei de 1-2 grade, coralii albesc (un mecanism similar febrei la oameni, simt că e ceva în neregulă și blochează alimentarea până la redresare. numai că temperatura nu scade, rămâne ridicată datorită dap, fix încălzirii globale). Deja părți uriașe din Marea Barieră de Corali a murit. De fapt, la începutul anului ăsta cercetătorii au declarat-o oficial moartă.

Şi gata. Nu ştiu ce aş mai putea spune. Cea mai frumoasă bucăţică din lume moare. Omorâtă de noi, chiar acum.

Poate că putem să schimbăm ceva, dar doar prin schimbarea mentalităţii globale. Ştiu că nu pare mare lucru dacă noi stingem lumina, but it is. Fir de nisip cu fir de nisip (actually peştii papagal, ăia care papă corali, fac caca nisip to technically caca de peşte papagal cu caca de peşte papgal). Mai puţină apă consumată. Maşini mai puţin poluante. Fără gunoi aruncat pe plajă. Fără substanţe nocive care se întorc în natură.

Toată lumea iubeşte marea şi o caută în vacanţe. Dar câţi dintre noi o iubesc cu adevărat? Câţi suntem dispuşi să dăm ceva înapoi?

Still alive

Standard

Am citit acum cateva zile intr-o carte de aforisme a unui nene cu 5 consoane una dupa alta in nume ca daca vrei sa vezi viciile (immorality de fapt zicea) unei persoane sa ii faci sa astepte mult timp. 

De obicei imi place nenea ala, dar asta mi s-a parut o prostie. 

Nu de asta nu scriu, inca mi se rotesc prin cap idei pe care ar trebui sa le desenez cu negru ca sa se opreasca, despre ce stiti si voi ca scriu pe aici, ci pentru ca e vara si tastele nu se gasesc des pe langa degetele mele zilele astea. 

So. Long story short, playlist de iulie, ca deja e tarziu. Dar sincer, toate piesele astea se ascund rusinate si tac adanc cand se aud valurile. 

Câteodată

Standard

Am uitat cine dintre voi (Alla parcă) mi-a scris că atunci când citea blogul când era Sara mică i se părea că descriu un paradis și că sunt cea mai zen persoană din Univers.

Băi și mi s-a părut că zice CEEE? așa că i-am chiar trimis link-uri la articolele în care mă dădeam cu capul de pereți. Da apoi m-am gândit că atunci când era mică încă mai scriam că urlă și că nu doarme dar acum, chiar pare că e perfectă și că eu nu mă enervez niciodată.

Well, perfectă e, iar eu mă enervez rar, rar de tot, la luni de zile distanță, dar mă enervez și eu. Nu țip la Sara, nu țip în general (deși îmi place să spun că o fac), dar câteodată nețipatul e chiar mai rău decât țipatul. Nici nu îi aplic tratamentul tăcerii, practică pe care o folosea maică-mea cu mine când eram mică și mi se părea cea mai teribilă pedeapsă din Univers, dar mă enervez. Și când mă enervez, se vede. Mă uit urât. Da urât de tot.

So exemplificăm.

Acum 2 zile, în Jumbo.

Context: Sarei îi place să își serbeze ziua de nume pencă pică vara vs. toiul iernii. De 4 ani își cheamă pe la ea la aceiași petrecere tradițională cu pizza și limonadă același fetițe. Da realmente aceleași, una dintre ele merge la școală de 2 ani, Sara a iubit-o atât de mult că deși nu s-au văzut de hăt, e invitată întotdeauna.

Până la delicioasa zi cu pricina programul e așa: deplasare vacanță deplasare,  apoi petrecerea. Aveam doar câteva zile între toate astea ca să invitații, listă copii, ales tort, comandat tort, cumpărat decorațiuni și cele necesare piaicișea.

Bon. So când? Luni seară o întreb pe Sara cum vrea să facă. Păăăi zice marți zice vrea să aleagă copiii, miercuri tooortul, joi să meargă să ia decorațiunile.

Marți, după ce m-am trezit iar la 6 (nuș de ce dracu mă tot trezesc la 6, voi vă treziți la 6?) și aș vrea să dorm la prânz doar că nu dorm la prânz pencă Sisif și căldură și nervi la buro, iau viermele de la grădi după ce serbare de o oră cu 30j de plozi și lacrimi și emoții și muci (o să vă povestesc și de asta de n-oi uita). Unsămergem, ce să facem, cald as fuck, acasă comandă fii-mea. Acasă it is. Ne jucăm cincicatralioane de jocuri, se uită la niște desene, mănâncă nuș ce. Ora 8. Vrea să cumpere decorațiunile. Azi. Aziaziazi nu mai poate aștepta azi le vrea. Nu-i bai, îmi zic, hai să luăm alea că oricum e mai răcoare tralala. Zis și făcut. Pe cai birjar, către Jumbo.

Am zis Jumbo. Ați fost la Jumbo? Iadul pe Pământ. I A D U L PE P Ă M Â N T!

95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari cu 3823953895725897 de oameni care sunt disperați să cumpere toate cele 95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari. Bonus track de data asta, de când am ajuns a început să anunțe o cucoană plictisită-n difuzor că se închide în 20 de minute.

Cum intrăm, 20% din rahaturile antemenționate atârnate pe-un raft drept și lung din stânga față. Sara își alege vreo 4, doar pentru ea, nu pentru petrecere, că-s mici și drăguțe și le vrea. All good, nu e genul de copil care să facă asta on a daily basis și deci nici eu genul care să îi refuze ceva. Plecăm spre zări și culoare îndepărtate și întortocheate, când vede și niște abțibilduri cu buburuze. Pe ăstea mi le iau data viitoare, zice înțeleapta și cumpătata mea. Sigur? o întreb. Nu vrei să ți le iei acum? Nu. Că mi-am mai luat deja unele and she points to celelalte. Bun, galopăm galopăm, farfurioare, păhărele, lingurele, jucărele casă.

Puhoi la casă, puhoi puhoi că deh se închidea. Și stăăăăm așa cu anunțul în cap și coada în față și căldură și bip bip de la scanner și mai vin 3 și se bagă-n față și deodată îmi zice Sara:

-Vreau buburuzele.

Insert very sad face of very sad person, supraobosită și mâțâită.

BUBURUZUELE. Ălea care erau fix dar fix la începutul iadului cu cotloane întortocheate.

Mama, n-avem cum, că iote se închide, ălea sunt la primul raion, nu mai apucăm să le luăm că se închide tralalalululu.

-Vreau buburuzele, dă la propriu din picior. Even sadder face of tiny adorable midget inserted here.

Simt cum mi se ridică niște fum pe la urechi.

-Uite niște buburuze chiar aici, îi arăt (vreo 5 sortimente de buburuze ca să fim mai preciși). Nu vrei să îți iei una din astea?

-Nu! Vreau buburuzele ALEA!

-Mama, dar de ce nu ți le-ai luat? Te-am și întrebat dacă nu vrei să ți le iei.

-Am crezut că nu mă lași să mi le iau, zice cu bot și mâinile croșetate la piept.

Am crezut că îmi ies ochii din calp ca la melc. Mai rău decât că voia buburuzele m-a enervat că a putut să zică așa ceva, as in eveeeeer in her life i-aș fi zis eu să nu-și ia ceva (n-aș avea o problemă să îi zic dacă ar fi genul de copil care să exagereze, dar chiar nu e, the oppposite, cum ziceam).

Pe la momentul ăsta jumătatea superioară a calotei craniene era cam la 20 de cm în aer și în distanța dintre, doar fum de draci.

So am făcut ce fac eu când mă supără tare și îmi pierd cumpătul: m-am uitat urât la ea. După care și ea s-a uitat urât la mine. După care, cu jumătatea calotei în aceiași poziție, mi-am croșetat brațele la piept.După care m-am uitat la ea care avea și ea deja brațele croșetate la piept și m-a bufnit râsul că eram o copipastă perfectă.

Era obosită și căuta motiv și eu eram obosită și ne era cald și era aglomerat și pisicii mă-si, viață și buburuze.

Ne-am împăcat în drum spre ieșire, mustăcea a plâns și i-am zis că o iubesc și că nu vreau să ne supărăm una pe alta și îmbrățișare.

Ciripea până acasă, unde i se evaporase (ofc) toată oboseala și se juca cu cele achiziționate deși ora de culcare trecuse de mult.

Cert e că se întâmplă chestiile de mai sus. Cred că ni se întâmplă tuturor. Nici măcar nu e nimic grav sau așa, nu cred că ne enervăm de la chestii uriașe, ci doar uneori se aliniază punctele prost.

Stăteam să mă gândesc dacă or exista părinți care nu se enervează niciodată. Oare există părinți care nu se enervează niciodată? Sincer nu cred. Cred că poate există niște părinți care se controlează foarte bine atunci când se enervează dar uite că nu știu sigur dacă chiar asta e lucrul de făcut, pentru că oricum copilul simte că ești nervos și în loc să cut to the bone valsăm pe lângă bubă. O să mă mai gândesc la asta.

Mbut until then, do tell me, voi vă enervați? :))

img_3235

 

 

Story of my life

Standard

Stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră holbându-mă la fusta mea albastră. Nu m-aș uita, în mod obișnuit, la fusta mea albastră, dar acum sunt trei pete pe ea. Prima seamănă cu acvila de pe stema României, a doua cu un măr și a treia cu un iepuraș. Le-am primit ieri seară, pe la 10 trecute, când m-am hotărât să îmi cumpăr o înghețată. Ceea ce e relativ ciudat, pentru că nu prea mănânc înghețată. Însă era foarte cald și umblasem pe jos, prin soare, spre 10km în ziua cu pricina, așa că am decis că aș putea să încerc o înghețată. „Cea mai mică înghețată (din lume, aș fi vrut să îi spun) vă rog”. Doamna cu bonetă din fața mea m-a aprobat și a purces la îndesat într-un cornet echivalentul a vreo 10 cupe românești cu ciocolată. Aș fi vrut să o opresc să adauge noi și noi tone de înghețată, dar mi-a fost rușine, poate o jignesc dacă îi spun că realmente nu îmi place atât de mult înghețata. Mi-am luat însă două șervețele. De parcă mi-ar fi fost de folos. Oricum am talentul să pun pe mine aproape orice mâncare aș alege, iar cu înghețata a fost chiar mai ușor ca de obicei. Unde mai pui că era și noapte și nu vedeam ioc.

Așa că acum, de dimineață, stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră și mă holbez la trei pete de înghețată pe fusta mea albastră. „Ar trebui să îmi cumpăr o fustă, mă gândesc”, dar nu prea vreau să îmi cumpăr o fustă nouă pentru că sigur nu o să găsesc una care să îmi placă și în plus rucsacul meu e plin ochi cu laptopul, pentru că din ceva motive ciudate pot să scriu doar când sunt plecată, aparatul foto, care atârnă cam un kg, și vreo două cărți însumând o mie de pagini și aceeași greutate.

Apoi primesc un fluturaș cu 30% reducere la un magazin pe care îl pot zări în zarea stânga apropiată. „Nu mai am scăpare”, mă gândesc și mă preling fără chef să caut o fustă fără trei pete și n-ar fi rău șunceva pentru mama că taman ce e ziua ei azi. Dar sunt multe haine și niciuna a mea. Probez oriceuri fără succes. Părăsesc magazinul și cele 380 de fuste fără pete și mă pierd din nou pe părți de străduțe cu umbre în ele.

La intersecția 3231 mă împiedic de-o vitrină cu cărți colorate, oricare din ele mai apetisante ca orice fustă fără pete din Univers. „Nici să nu te gândești” îmi spun, fii drăguță și mișcă-te mai departe, ai la tine două cărți uriașe și un rucsac de (deja) 100 de tone. Unde mai pui că în el nu se află nici cadoul pentru mama și nici jocul cerut de Sara. Iar cele 16 cărți necitite de acasă o să se uite foarte foarte urât atunci când vei ajunge și le vei aduce altele noi. Așa că merg, cu căştile în urechi, dar mai încet, paralel cu vitrina cu cărți, în timp ce mă uit lung la ele. „Poate nici nu au cărți în engleză”, îmi spun „Mai mult ca sigur că nu au cărți în engleză” și „Oricum, chiar dacă au, nu trebuie să cumpăr niciuna, doar o să mă uit”. Bineînțeles că au cărți în engleză. Bineînțeles că au cărți în engleză pe care nu le-am citit și pe care le vreau. Bineînțeles că îmi cumpăr nu una, ci două cărți și o las cu regret pe a treia în spate. Și o traistă cu un cățel care scrie o poveste. Pe care va trebui să o pun tot în rucsacul deja aglomerat de cele 2 tricouri, 2 cărți, un laptop și aparat de fotografiat supradimensionat în care nu se află (încă) nici cadoul mamei și nici cadoul Sarei.

Oftez în timp ce deschid cartea nouă gri pe măsuța din tren, așteptând să ajung în orașul următor. De sub ea mă privesc încă înapoi trei pete neregulate, diluate de şerveţelul umed din geantă şi apa de la chiuveta din tren, foste acvilă, măr și iepuraș.

„E prea caldă vara asta. Mi-e dor de marea mea”, mă gândesc, în timp ce adorm cu fix 25 de minute înainte de staţie.

IMG_5131