O scrisoare

Standard

Una din temele de vacanţă (ipotetice :D) ale Sarei era să scrie şi să trimită o scrisoare. So of course că am întrebat-o la începutul verii: Nu vrei fată să îi scriem o scrisoare lui L. (mătuşa mea preferată, pe care şi Sara o iubeşte), s-ar bucura tare. – Poate mai târziu mami, mi-a zis Sara replica clasică când vrea să mă ducă cu zăhărelul.

Deci eram în pericol de a bifa încă o temă de vacanţă nefăcută :D.

Însă, săptămâna trecută, i-a venit, spontan, cheful de scris scrisori. Mie. Aflată la mai cca 70 cm de ea pe canapea.

Scrie-mi şi tu o scrisoare mami.

O scrisoare?

Ihi, cu ceva amuzant. 

Deci i-am scris o scrisoare cu ceva amuzant. Cel mai mult Sara râde când îi povestesc de cărţile pe care ne obligau să le citim în liceu şi eu refuzam să le citesc. Când a auzit de Pădurea Spânzuraţilor a râs jumătate de oră de abia mai respira. La fel şi când i-am povestit cum ne întreba profa de română într-a zecea de ce a intitulat autorul cartea Moara cu noroc. În scrisoare i-am povestit de proful nostru de mate care a venit la o oră cu pantalonii descusuţi exact, dar exact în fund, crăpătură care se iţea, constantă şi determinată, la fiecare introducere a mâinilor în buzunare (mişcare executată cu frecvenţă ridicată de proful respectiv).

Mi-a răspuns cu o poveste cu un copil care s-a ascuns la ora de engleză sub masă unde s-a jucat liniştit până aproape de final, când a fost descoperit cu surpindere. Şi ne-am mai scris aşa câteva scrisori.

Îmi plac scrisorile. Parcă miroşi o carte veche când scrii scrisori. Dar mai mult îmi place să primesc scrisori, i-am spus Sarei. E ca o surpriză. Îmi pare tare rău că oamenii aleg să nu mai scrie cu cerneală pe foi albe. Sigur, e mai complicat, nepractic şi necesită mult efort, n-ai niciun motiv din lume să alegi varianta asta. Dar uneori lucrurile complicate, nepractice, care necesită mult efort şi care sunt lipsite de sens, sunt tare, tare frumose.

Voi mai scrieţi scrisori? 🙂

IMG_6901

Reclame

#me?

Standard

Vreau să scriu de tare mult timp, de la început, dar nu eram nici eu prea hotărâtă exact ce mă deranjează la mișcarea asta, doar că mă deranja, instinctiv, de la prima poza de profil cu hashtag-ul de mai sus pe care am văzut-o. Sigur, am mai discutat cu uameni în diverse situații și lucrurile au fost clare.

Ori ești de acord cu mișcarea metoo ori ești un porc (dacă ești bărbat) ori dacă ești femeie well, nuș precis dar fie ție nu ți s-a întâmplat niciodată hence ciocu mic (it did actually) fie ești prea urâtă să ți se întâmple vreodată (mposibil), fie ești prea, pardon my french, curvă și deci ești îngrijorată că bărbații nu se vor mai da la tine.

Actually am stat destul de mult timp să mă gândesc la fiecare dintre astea și să iau în considerare dacă ăsta e ce m-a deranjat inițial la mișcare, dar nu cred că e niciuna din ele, pentru că na, da, mi s-a întâmplat și mie (nu foarte grav, doar unii de la scârbici mai libidinoși decât ar fi decent să fie, din fericire nu dintre cei cu care lucrez day to day) și pentru că avansurile din partea sexului masculin sunt momentan fix la fundul listei mele de priorități.

Bun. Ce m-a râcâit de la bun început au fost 2 lucruri.

  1. Valul ăsta pune pe toată lumea în aceeași găleată. Și lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre, de multe ori în multe tonuri de gri. Mai e o chestie mică, dar fundamentală pentru orice societate, care se cheamă prezumția de nevinovăție. E adevărat că se face pipi pe ea periodic, dar ăsta nu-i un motiv să renunțăm la ea.
  2. Vina era exclusivă și a unei părți (the pig men). Și este întotdeauna vina exclusivă și responsabilitatea exclusivă fără nici cea mai mică vină din lume a femeii atunci când vorbim de viol sau alte atacuri similare. Dar. De la asta s-a ajuns la e vina exclusivă a bărbaților în orice situație în care femeia pur și simplu s-a simțit nașpa. Ceea ce mi se pare greșit. Și nu numai pentru bărbați, și pentru femei. Cu toată vina, în orice situație, pusă doar în seama bărbaților, mi se pare că pleacă și libertatea sau autonomia femeilor. Ce era să facă săraca?

Nu-mi dau seama dacă sunt coerentă, dar continui în speranța că reușesc ceva cât de cât până la capăt.

So point 1 e că din cauza acestei mișcări în absolut orice hm conflict între un bărbat și o femeie care avea componentă sexuală s-a atribuit instant vina bărbatului. De la Aziz Ansari cred că oricine cu o urmă de raționament își pune întrebări (iar în cazul meu, recunosc, încă de la Louis CK, care e unul din nuș, maxim 10 oameni din lume care mă face să râd, dar e mult de vorbit la Louis). Pe scurt, Aziz (care de altfel nu mă face să râd și mi-e și organic antipatic) a fost măgar cu o tipă la un date (a încercat să se culce cu ea, aia n-a prea avut chef, dar oricum tot ce s-a întâmplat a fost consensual). Tipa a plecat acasă, și-a dat seama că bărbații-s porci, cu precădere Aziz și l-a dat în gât. Iar cariera lui Aziz s-a terminat umpic așa. Ăștia nici măcar nu erau colegi, erau un dud cu o dudă la un date. Atât. Și totuși, Aziz a fost linșat.

La Loius CK e o leacă mai grav. Louis întreba femeile (n-am înțeles precis dacă pe toate au ba, dar oricum sigur îi erau colege) dacă poa să o zăngăne o leacă. Și dacă ele ziceau da, he did. Posibil și dacă ele ziceau nu, tot he did. E ok ce făcea Louis? Acuma, dacă întreba înainte și doamnele ziceau da, actually by my book yes siree, it kinda is (detaliez imediat ce vreau să spun). Dacă nu întreba, atunci noup, nu e nenea Louis, e mijto să întrebi.

Bun. E ok pentru bărbații puternici să întrebe femeile care depind oarecum de ei dacă vor să se culce cu ei sau alte treburi?

Noup, e de porc în general (da, și dacă ești precis că e leșinată după tine duduia tot e de porc, stai jos).

E ilegal?

Nu. Cel puțin în codul nostru penal, nuș la alții cum o sta legea. Dacă unu întreabă o dată secretara (asistenta executivă, mă scuzați), Babe, nu cumva vrei să te culci cu mine și duduia zice nu mă, marș în morții tăi actually în România nu e ilegal. Dacă insistă, întoarcem foaia.

Faptul că întreabă o dată, că încearcă o dată un bărbat (porc de altfel, sigur) să obțină favoruri sexuale de la o femeie e imoral, e de căcat, dar nu e ilegal.

De ce nu e ilegal? Well, nuș precis ce-o fost în capul legiuitorului (bătrân și bărbos, tot așa mi-l imaginez), dar pentru mine nu e ilegal pentru că femeia poate spune NU, idiotul înțelege că nu e nu și își bagă mințile- cap.

Și mi se pare că tocmai asta se fură așa treptat femeilor cu mișcarea asta. Și doamnele lui Louis CK si partenere lui Aziz (și mai știu câteva cazuri extreme gen Henderson) aveau posibilitatea să spună NU.

Dacă mișcarea ar fi fost #YOUCANSAYNOTOO nu mai scriam articolul ăsta. Dar mișcarea nu e asta, mișcarea e #METOO, care se traduce în: femeile sunt întotdeauna victime, și doar victime, bărbații sunt întotdeauna agresori și doar agresori.

Uite, dacă aș avea un băiat, l-aș învăța așa: Mami, înainte să pupi o fată trebuie să fii bloody sure că fata aia vrea să o pupi.

Dar am o fată. Și pentru că am o fată, nu o învăț: Mami, un băiat trebuie să te întrebe întotdeauna dacă poate să te pupe (actually nici nu cred că e chiar nevoie de întrebări explicite întotdeauna, ¾ din poveștile de dragoste frumoase n-ar mai exista așa), ci o învăț asta: Mami, întotdeauna, indiferent cine e băiatul, depinde de tine și doar de tine dacă accepți sau nu să te pupe. Și da, poți să îl pupi și tu prima (în teorie, eu recunosc că n-am reușit niciodată practica asta, dar sunt de acord cu ea, go girls).

Nu controlăm conduita altora. Controlăm conduita proprie.

Da, orice femeie are dreptul și puterea să îi spună lui Louis CK, Aziz și altora să go fuck themselves.

Dar nu orice bărbat care întreabă o femeie dacă nu vrea să se culce cu el e un porc misogin care trebuie închis sau măcar să i se termine cariera. Nici tipul de la radio care a fost dat afară (îmi scapă numele acum) pentru că, atunci când consola o colegă care plângea i-a scăpat, pentru nu mai mult de 1 secundă, mâna pe spate (for fucks sake pe spate). Și e absurd că unele firme (americane, e adevărat) au impus post metoo o politică în care limitează contactul vizual la maxim 10 secunde. Grow the fuck up. Plus chiar așa, ce te faci, dar ce te faci dacă your one and only, the ultimate one e fix unul cu care lucrezi? Last time I checked nu era chiar ilegal.

Reiau, există prezumția de nevinovăție. Ea trebuie să existe dracului în lumea asta (și știți cât de rar folosesc cuvântul trebuie) pentru că altfel sincer crecă putem să ne sinucidem toți mâine. Viața ar fi un coșmar fără ea.

Nu orice acuzație a unei femeie e reală. Nu orice măgărie din partea unuia e o ilegalitate. Și nu în ultimul rând, femeile nu numai că pot, dar they bloody should say no atunci când nu vor sau chiar și atunci când nu prea au chef. Știu, știu, că nu e nici temă care să meargă cu blogul în general și mai știu și precis că statistic (wink) foarte multe dintre voi nu veți fi de acord cu mine. Dar tot am simțit să scriu postul ăsta, mi se pare corect și moral cumva să îmi asum riscul de a fi într-o poziție minoritară față de opinia majoritară, atâta timp cât e ceva în care cred. Sper doar că am reușit să fiu măcar vag coerentă și să explic ce e în capul meu (nu îmi iese întotdeauna, mai ales atunci când gândesc pe măsură ce scriu, cum am făcut acum).

We both, femei și bărbați, avem drepturi și responsabilități. We both, but both do. Și ambii ar trebui să avem grijă și de unele și de altele. Nu doar unii, nu doar alții.

IMG_5170

Once upon a summer

Standard

Vacanţa mea de vară din copilărie înseamnă zile întregi petrecute în balconul alor mei, de la etajul 2 din cel mai mic oraş din lume, cu o carte-n braţe şi o pungă de pufuleţi în mână. Nu ştiu precis de ce alegeam să stau pe balcon cu zilele, dar probabil pentru că acolo puteam fi complet singură.

Fii-mea, well, din fericire, prima ei vacanţă arată umpic altfel. Tot cu cartea-n mână toată vara (mainly Harry Potter, a ajuns la 5, dar şi altele printre), dar nu între betoane ci ba pe la o mare, ba predominant pe la ţară.

Îmi place că alege să stea acolo, mai ales pentru că în rarele zile când stă aici e leşinată de cald şi nu prea are chef de făcut nimic. La ţară însă umblă numai desculţăţă şi nu intră în casă decât la culcare. Mai are şi noroc de două perechi de bunici pe care îi iubeşte, ba chiar bonus, cumva o a treia pereche, părinţii lui Andrei (văr-miu). E răsfăţată? Bineînţeles că da. Dar mă bucur că are ocazia să fie.

Iar eu? Mă întreabă lumea cum mă descurc fără ea. Mă descurc cum s-ar descurca orice părinte normal la cap: foarte bine :P. Don’t get me wrong, îmi e dor de ea de numa în fiecare zi şi îmi vine să mângâi telefonul când vorbesc cu ea pe apel video, dar hei, e tare bine să fii singur (at least for introverts). De obicei, când Sara e plecată, fug să mă văd cu prietenii, dar weekendul ăsta l-am avut mare şi lat doar şi doar al meu. Duamne, şi ştiţi câte am făcut? Absolut nimic n-am făcut. Am citit, doh, m-am uitat la vreo 2 documentare pe Netflix, m-am dus să cumpăr mâncareee, am spălat perdele şi le-am pus invers (perdele cu draperiile, yes, still an idiot) şiii am salvat nişte cărţi. Plus am dormit. O tonă.

Însă data viitoare vreau să plec şi eu cu ea în vacanţă. Really do.

Voi ce faceţi în vacanţa de vară?

Reţetă garantată de slăbit! I kid u not

Standard

So am descoperit cea mai eficientă reţetă de slăbit. Serios. I really did. Nu singură, e adevărat, dar ce mai contează, important e că am găsit-o.

Sunteţi gata?

Cea mai eficientă reţetă de slăbit e să comanzi vara un frigider de la emag. Dar neapărat vara, că iarna poate mai rezistă ceva afară şi n-ai făcut nimic. De preferat înainte de a merge la mare, for beach body purposes.

Am rezistat o lună în cap fără frigider şi am slăbit 3kg. Ce poţi să vrei mai mult? Şi am mâncat ce am vrut (cât am fost în vacanţe şi prin oraş cu prietenii, că acasă deh, nu prea erau multe opţiuni disponibile).

Deci chiar ar trebui să le fiu recunoscătoare.

Serios acum, scriu pentru că mă fascinează cum în epoca internetului comercianţii încă îşi permit să fie atât de măgari. Primele două săptămâni mi s-a părut amuzant, chiar m-am hăhăit cu ăia de la call center (că la mailuri răspundeau greu şi mie nu îmi place să insist) că şi lor li se părea SF şi începeam de fiecare dată cam aşa:

-Bună ziuaaaa, am comandat şi eu un frigider de la dvs. care îmi place tare mult, e tare drăguţ şi se potriveşte perfect în bucătăria mea, atâta că nu funcţionează şi aş vrea dacă nu vă supăraţi să am şi eu un frigider care merge, nu de altceva dar e cam cald afară şi mă mai bag în el din când în când.

Hi hi, ho ho, sigur, retur, cum să nu, dar se poate, mvai mvai.

3 săptămâni a durat până să îl ia. Încă eram zen. Şi cred că m-ar mai fi ţinut încă pe atât că tot nu înţeleg de ce m-aş enerva pentru rahaturi când am altele din care chiar pot să mă necăjesc dacă vreau. Nici n-am ţipat la ei, nici nimic. Atâta că ieri am nimerit la telefon cu duduia Andreea. Care era tare supărată pe mine. De parcă era vina mea că n-am frigider de o lună (şi oricât m-am gândit, chiar nu văd care ar fi putut fi vina mea la faza asta :D). Şi că daaaa, a durat trei săptămâni doar să îl ridice, dar au şi ei PROCEDURI.

O fi traumă de la buro, nu zic nu, dar când aud cuvântul procedură mă apucă toţi dracii. Plus că mi-a explicat, tot duduia Andreea că sun de-an boulea la call center că trebuie să vorbesc cu persoana care mi s-a repartizat care mă ţine tot timpul la curent cu ce şi cum. Cine-i? Nu mi-a zis, da mi-a citit un mail de la el, în care îmi spunea că îi pare tare rău şi că o să se ocupe el să mă ajute, fără niciun curent sau ţinut la curent. De acum 2 săptămâni. Am încercat să zic că am 30j de mailuri de la ei de la diverşi omuleţi şi nu aveam cum să-l aleg pe ăla potrivit, da tot supărată a fost. Meh, o fi avut o zi proastă.

Ca atare, am zis că măcar la frigider să îmi dau dracului seama când enough e enough, am căutat în lege, am găsit că aveau un termen de 2 săptămâni să schimbe the shit, care trecuseră demult şi le-am dat mail că vreau bănetul înapoi. Apoi am sunat la ideall.ro pe la 4 şi am comandat un frigider identic (că doar v-am zis că îmi plăcea de el), frigider care în 2 ore era deja în colțul din bucătăria mea (tenchiu Papeles de pont). Funcțional. Am băgat doar o cola în el, pe mine încă nu.

Azi mi-a scris Ştefan de la emag, că el era apparently my person. Ştefan a zis că îi pare rău că a răspuns cam greu. Şi m-a întrebat dacă vreau retur la frigider sau banii înapoi. Şi i-am zis că da, a răspuns cam greu. Cu frigiderul şi mai greu. Că vreau banii înapoi, cum i-am scris ieri. După care am observat că îl chema Silviu, nu Ştefan :D. Aştept. Estimez tot o lună. 😉

PS. Da’ apoi am fost până la librărie cu căştile în urechi, cu melodia de mai jos în ele şi m-am întâlnit cu cel mai handsome dud pe care l-am văzut eu in my life şi care mai şi conducea un BMW. Când am ajuns lângă el s-a oprit din mers şi stăătea aşaaa şi zâmbea uimit la mine. Of course I melted, am zâmbit şi eu tâmp şi i-am făcut cu mâna. Poza mai jos :P. Life is still beautiful.

Freedom is not free

Standard

Omuşorii, mici şi mari, pot fi împărțiți şi divizați în funcție de o grămadă de culori şi linii şi forme. Dar azi mi-a venit asta în cap, pencă probabil e una din chestiile definitorii pentru mine şi o văd şi în Sara.

So unii omușori se simt confortabil, au nevoie de reguli. Pentru ei, regulile înseamnă stabilitate şi un cadru sigur în care te poți mișca. Nu-i strâng, nu-i limitează, nu nimic. Dimpotrivă, lipsa regulilor li se pare haos, amețesc, se pierd, fac prostii. Deci regulile pentru unii omușori îs bune.

Alți omușori, cum am fi noi, au o problemă cu regulile. Eu una, recunosc, mare.  Nu-mi dau seama încă de dimensiunea problemei la Sara, sau mai precis e devreme să fiu sigură.

Nu înțeleg de ce e nevoie de reguli. Mi se pare o jignire pur şi simplu, o regulă, ca şi cum dacă nu aş avea regula aş face numai răutăţi şi tâmpenii, n-aş fi capabilă să fac singură lucrul corect.

Exemplu de non-regulă dar care stabilește totuși o conduită fixă:

  • Nu sari pe geam de la etajul 6 că o să pici şi să mori.

E o acțiune care conduce la un rezultat prost. Deci n-o să fac niciodată acțiunea respectivă, dar nu pentru că e o regulă în sensul ăsta, ci pentru că rezultatul e că mor puţin.

Şi aici intră o pleiadă de non-reguli, implicit unele sociale, pe care le accept.

Exemplu regulă regulă:

  • Duminica nu se spală haine.

De ce Sauron nu aş spăla într-o zi a săptămânii? Nu există nici un rezultat prost, ba dimpotrivă, unul bun, hainele vor fi curate. Deci voi spăla oricând voi avea nevoie duminica.

Şi aici, tot ca mai sus, intră o tonă, tonă de reguli, inclusiv multe sociale, unele culturale (ce se cade, ce nu se cade, ce trebuie să fim când creştem mari etc).

Nu vreau (că de putut aş putea de aş vrea) să respect niciuna din regulile astea.

Ba mai mult, de mi se pune o regulă din asta care nu are nicio noimă pentru mine, simt cel mai puternic impuls din lume să nu îl respect. De exemplu, să mă îmbrac cu cămaşă la buro. 1000 de cămăşi în şifonier de aş avea, dacă mi s-ar impune să port una la buro, n-aş mai purta niciodată. Sau, dacă mi se dă un termen fix, care nu e legat de nicio limită exterioară, pur şi simplu cineva s-a trezit că vrea să fac eu ceva până la data de. Procrastinez şi chiar întârzii peste termen dacă nu are un sens. În schimb, dacă mi se spune doar că trebuie să facem X o să fac X prima, repede şi probabil şi destul de bine pentru că mă enervează să am chestii de făcut şi prefer să le fac bine că am văzut că e cel mai avantajos pentru mine în primul rând aşa, nu trag de ele după.

Când, de exemplu, am libertate absolută cu privire la un subiect, cred că sunt cea mai responsabilă versiune a mea din cele existente. Pot să citesc ce carte vreau, nu mă obligă nimeni să aleg una sau alta. Ei bine, mă perpelesc groaznic la fiece cumpărătură şi la fiecare demarare de citit. Sunt veci prinsă între a alege autori pe care îi ştiu, şi sunt ai mei, îmi plac, şi autori noi, dar care pare că au ceva interesant de spus. De obicei fac o combinaţie, pentru că pur şi simplu nu mă pot hotărî. Iar decizia de a începe o carte? Oh boy. Citesc în medie o carte probabil în 5 zile. Chiar de ar fi să hotărăsc că nu ne potrivim, tot îmi ia vreo sută de pagini şi deci cam 2 zile să ajung la punctul respectiv. Şi mă enervează teribil să aleg cărţile greşite, cărţile trebuie să mă facă să mă întind măcar un sfert de centimetru, să cresc, dacă mă lasă la fel, ne-am pierdut vremea amândouă. Nu înţeleg cum uamenii pot să aleagă cărţi aşa, fără nicio presiune, când pe mine simt că se prăbuşeşte lumea. Citesc să zicem 50 de cărţi pe an. Mai am de trăit vreo 40, deci mai am de ales doar 2000 de cărţi. Cum, pe care, dacă ratez cea mai frumoasă carte din lume?

Ce voiam să zic e că libertatea nu presupune haos şi instabilitate şi greşeli şi negru. Ne e frică să lăsăm copiilor dreptul de alege, de teama unei alegeri proaste, dar cred că doar atunci când suntem în fața unei alegeri libere începem să ne gândim cu adevărat, să analizăm toate posibilitățile, limitele, consecințele, scenariile, care este cu adevărat varianta pe care vrem să o urmăm.  Libertatea nu e iresponsabilitate.

IMG_1998-001

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605

Woozy

Standard

Sara citește de multe ori vreo patru cărți deodată, așa îi place ei, nuș precis să explic, dar doar atunci când sunt toate medium likes, când îi place o carte cu adevărat o citește pe aia și doar pe aia. Eu nu prea citesc așa multe cărți deodată, adică mai degrabă le las dacă nu îmi plac (nu văd încă sensul în a citi o carte cu care nu te potrivești) sau, dacă doar îmi plac pe jumătate, îmi spun că o să citesc două în paralel dar de fapt ajung să o citesc doar pe cea care îmi place și să uit complet de cealaltă. Multitasking is a myth, at least for me.

Ieri când veneam acasă am văzut un pisoi (nu înțeleg cum oamenii nu pot face diferența între pisoi și pisici doar după bot, sunt la fel de diferiți ca oamenii) alb uriaș, dar uriaaaș, era mai mare ca un câine de talie medie. Jur. Și m-am oprit să îl întreb ce face, fix așa: Ce faci mă? Mi-a răspuns, deși nu mă apropiasem de el. Ce-ai pățit, l-am întrebat iar, și iar mi-a răspuns. Așa că m-am apropiat suficient cât să își pună capul în mâna mea și să toarcă. Am continuat conversația, el povestind, eu fiind înțelegătoare, până mi-a sunat telefonul (de la birou). Am răspuns și pentru că eram atentă la telefon, deși îl mângâiam încă, a plecat necăjit. Cred că nici el nu crede că pot citi două cărți deodată.

Mi s-a stricat frigiderul. Nu-i nimic, nimic, nimic, luăm altul. Și am luat. Atâta că da, la norocul meu și cel nou e stricat. O lună și 14 telefoane la emag pentru retur eu sunt tot cu frigiderul stricat n-au venit să îl pescuiască. Acuma, nuș dacă să le zic că 2 săptămâni nu e lift și va fi distractiv până la etajul 6, unul adus și unul dus, dar na. Măcar e un frigider relativ ușor. Poate de la urcatul de minim două ori până la 6 și înapoi sunt eu așa amețită?

Mă duc să bag motorină. Reușesc să nu bag benzină în loc de motorină (ceea ce mi se pare, vă jur, o performanță personală absolut impresionantă) și mă duc să plătesc. Era coadă și mintea mi-a zburat umpic, doar umpic la cea de-a patra bucată din ultima piesă dintr-un șir cu franțuji care mă obsedează momentan. Deci bucata aia e dementă, dementă, n-ar trebui să existe, nu e de pe lumea asta, nu știu ce e cu ea și de unde a venit și mă tot încruntam eu așa la ea si uite că a ajuns rândul meu și tanti de la casă mă întrebă: Pompa 5? Răspund prompt și zâmbitoare, da, că așa sunt io zâmbitoare când mă gândesc la bucățele extraterestre pe Pământ și plătesc liniștită, după care aud: Pompa 3? Liniște. Pompa 3? Liniște. Pompa 3??? Ăăăăă, parcă eu am băgat la pompa 3, îmi amintesc acum clar, cât se poate de clar, cel mai clar. Tot eu, răspund mai puțin prompt dar la fel de zâmbitoare.

Deci da, sunt umpic amețită, dar tot aici, întotdeauna aici. Din fericire, Sara pare că e ok cu mine și așa. Voi ce faceți? Sunt curioasă. Serios.

IMG_5555