Philosophy bites

Standard

Am furat titlul unui podcast, recunosc, dar prea se potrivea. So fii-mea a ales să meargă la un opțional de filosofie, ținut de un nici nu știu cum să zic, un puștan absolvent de Antropologie care face chestii foarte mișto cu ei. Nu înțeleg sincer de ce s-a înscris, pencă tot ce face acolo este să îl terorizeze pe băiatul ăsta (dar zău că îl terorizează, numai se joacă și basically ia peste picior cam tot ce se întâmplă acolo, parțial cred pencă i se pare de porc să discute filosofie cu o gașcă de 7 years old, la fel cum i se pare de porc și să îi scrie maică-sii mesaje de amor pe bilețele sau felicitări de 8 martie ce ar putea fi citite de alții, gen învățătoare, over her dead body). Dar ce spuneam? Da, nu pricep ce cauta la opționalul cu pricina, pentru că scopul ei în viață pare a mă face pe mine, în rarele secunde când îmi imaginez că am mai mult de doi neuroni în cap, să mă conving că nu am probabil nici măcar unul singur, plutitor.

Aseară. Întotdeauna seara, întotdeauna înainte de culcare. Ea citește pe colțul stânga de canapea, eu mă uit cu căștile, pe telefon da, la Leaving Neverland (nu mă întrebați încă, că nu știu ce cred despre, sunt abia la jumate) pe coltul din dreapta. Se oprește, se uită lung la mine, suficient de lung încât să îmi dau căștile jos:

Tu ai darul de a dori?

– Darul de a dori? clipesc tâmp. Cred că îl am, dar de ce crezi că e un dar și nu o povară?

Ce înțelegi tu prin dar și prin povară? Încă niște clipit tâmp din partea mea.

-Păi nu știu mama, un dar e ceva pozitiv și o povară e ceva negativ, ce e greu, ceva ce te ține în spate.

Tu creeeziii că a-ți dori e o povară? Mă străpung doi ochi căprui sau negri (depinde de lumină).

-Cred că da, ar putea fi o povară atunci când nu obții ceea ce îți dorești, nu?

Eu cred că e un dar. Cred că atunci când îți dorești foarte foarte mult ceva ești fericit. Nu vorbesc de lucrurile mici pe care ți le dorești, ci de ceva ce îți dorești foarte foarte mult. Înghit în sec, n-a zis că să obții lucrul ăla aduce fericitul, ci doar doritul în sine. Sfertul meu de neuron tremură agitat.

-Tu ce îți dorești mama?

Eu? Un copac. Răspunde repede și precis si senin de parca zicea ca vrea o palarie verde. Mi-ar plăcea să am un copac.

Aham. Un copac la etajul 6 în blocurile lui Ceaușescu. Poate totuși găsim ceva mai fezabil.

-Și altceva în afară de un copac?

-Nimic altceva. Doar un copac.

Mă lasă să mă duc să pregătesc apa pentru baie și când mă întorc să o iau și o ameninț să-și miște fundul la spălat pe dinți mi se încolăcește toată pe tălpi ca un pisoi și îmi șoptește încet, tare încet, să audă doar ea și mie doar să mi se pară: te iubesc. Și eu te iubesc, îi răspund repede și tare, poate chiar puțin prea tare, să se audă și din cealaltă parte a globului sau chiar de pe Lună. Mă opresc să îi mângâi părul și apoi îi zic. –Sper că ești fericită fată mica.

-Sunt. Fericită.

Liniste

PS.  -Dar nu și atunci când trebuie să mă spăl pe dinți!

IMG_0674

Reclame

Spirale

Standard

Apartamentul unde mă aflu temporar are multe perne mici, de decor, galbene. Atât de multe că mă incomodează și le arunc pe toate într-o movilă în partea dreaptă. Partea bună e geamul mare, până la pământ, pe care pot să privesc facinată frunzele care se învârt în vârtejuri repetitive. Frunze care nu știu ce naiba caută aici că sunt de toamna trecută. Ele nu știu că vine primăvara? O doamna 50 plus își leagă bicicleta de stâlpul de autobuz din față. Se holbează la mine, uitând să joace în piesa în care simplul fapt că ne aflăm de o parte și de alta a unui geam de sticlă ne face străini. Mă gândesc că are, în fond, dreptate, suntem tare aproape. Și îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi.

Însă de fapt frunzele m-au făcut să iau calcuatorul în brațe (și să mă încurc de pernele galbene), felul în care se roteau.

Mi se pare că multe lucruri se rotesc, tot ca ele, în spirale ascendente sau descendente, și în viețile noastre de uameni sau de copii, orice se întâmplă să fim azi. Întotdeauna începutul e mic. Mic, mic, cel mai mic. Apoi pauză. Apoi respirăm și încă un lucru mic. Dar nu așa de mic ca primul, puțin mai mare. Și încă o pauză. Iar apoi, înainte să ne dăm seama călătorim cu viteza luminii către o destinație necunoscută (și implicit ușor înspăimântătoare).

La Sara e ușor cu cărțile. Prima carte. Doar una, întotdeauna una cum altfel. Apoi pauză. A doua, a treia și acum are un perete de cărți citite deja și îmi răspunde șocată când ajungem în mall să luăm alte cărți că Nu, nu are nevoie de o geacă sau de pantaloni, la ce ar putea să îi folosească o geacă sau niște pantaloni? Cărțile în schimb parcă sunt ciocolată sau manele. Fără număr, fără număr. La fel de serioasă mă întreabă de ce citesc așa de încet cartea asta. Nu îmi place? Și eu zic parcă mama nu îmi place așa mult, sau poate cine știe, n-am chef de ea azi, ție nu ți se întâmplă să nu ai chef să citești? Ba da, cu siguranță i se întâmplă să nu aibă chef să citească. Atunci când doarme. Atunci când doarme nu are chef să citească. Nici măcar nu glumește. Și nici nu prea doarme.

La mine poate e cu muzica. Azi o melodie, meh, nu o bag în seamă. Încă una. Și încă una și într-o lună respir doar note scrise de aceiași mână.

Dar nu sunt întotdeauna spirale ascendente. Uneori și lucrurile rele pleacă tot așa, de la un lucru, cel mai mic lucru din lume. Poate aruncatul unui muc de țigară pe geam. Poate atunci când te faci că nu vezi un copil care cerșește la semafor (nu zic că e bine să dăm bani cerșetorilor neapărat, dar să te prefaci că sunt invizibili e cumva un lucru mic și meschin și urât). A treia zi minți un prieten că te doare burta când te roagă să îl ajuți la mutat și peste o lună te faci că nu auzi că în camera de lângă un soț își caftește conștiincios soția. Poate peste un an chiar tu decizi că e ok să faci mult mai mult rău de atât. Sigur. Nu noi, alți oameni, toți ipotetici, niciodată noi înșine.

Dar nu știu, mă gândeam că uneori e bine să ne uităm la frunze. Și la spitalele din viața noastră. Să ne apucăm copiii de glugă să îi tragem înapoi când apucă un colț de spirală rea sau să nu ne mai agităm și să ne lăsăm purtați de ele atunci când sunt unele bune, care duc la o lume nouă, care chiar dacă-i necunoscută parcă nu e așa de rea. Sigur. Nici eu nu știu care sunt spiralele bune. Doar cred, ca proasta, uneori, în ele. 🙂

IMG_7409

Ziua cui?

Standard

A încercat cineva să îmi explice la un moment dat de ce e drăguţ să respectăm simbolurile astea cu mărţişor de 1 martie şi flori pentru muieri de 8 martie dar mărturisesc că nu am înţeles.

Pentru mine sunt la fel de neplăcute ca ziua mea, iar bănuiesc că pentru cei de sex masculin care trebuie să scoată din portofeli sume cu 50% mai mari ca de obicei pentru nişte flori care se vor ofili în borcane transparente pe birouri corporatiste e şi mai neplăcut decât pentru mine.

Săptămâna trecută, un nene (dar nene, adică mai oldish aşa) îi răspundea, în lift, unui alt nene (equally oldish) că da, o să îi ia flori nevestii, ce naiba să facă. Spera doar să nu se repete istoria de anul trecut, când alergase prin tot oraşul să cumpere cale, fiind florile preferate ale soţiei care le-a aruncat într-o vază şi a uitat de ele, pentru două zile tot el trebuind să schimbe apa că miroasea urât în toată casa. :))

Nu e rău să daţi flori, don’t get me wrong, go ahead (mă rog, mor toate, deci chiar e malefic cumva), atâta că nu pricep de ce e nevoie să se întâmple musai într-o zi, când toată lumea face acelaşi lucru.

La şcoala Sarei, de exemplu, până şi fetele au început să aducă mărţişoare pentru celelalte fete la şcoală. Fii-mea n-a vrut, şi am întrebat-o anul ăsta din timp dacă nu vrea totuşi să ducă şi ea având în vedere că toată lumea duce (mă gândeam să nu se simtă aiurea sau ceva). Nu se simte. Mba chiar nici că a dus mărţişoare la învăţătoare n-a fost o fericire (nici pentru mine nu era).

Nu îmi place atenţia asta programată, o face să fie falsă cumva. Şi nici nu prea cred că funcţionează. Atenţia e limitată, iar atunci când o oferi trebuie să fie pe bune, altfel e ca şi cum donno, ca şi cum ai merge la cursuri la facultate la un prof plictisitor.

Dar. Meteoblue anunţă 22 de grade în Bucureşti azi. Suficient.

IMG_2028

 

 

Lentile

Standard

M-am uitat în weekend la favoritele de Oscar de anul ăsta, recte Green book, The Favorite și Bohemian Rapsody. Sincer, nu m-a impresionat niciunul, dar m-am bucurat că vechiul meu prieten Rami Malek a luat cel mai bun actor :). Și recunosc, am dansat pe Queen în timp ce găteam duminică. Roma l-am văzut cam de când a apărut și mi-a plăcut, dar cred că mi-a plăcut imaginea. Parcă a și luat Oscar-ul pentru imagine, nu? Dar în rest niciunul din filmele astea nu a fost ZA film, cum a fost Birdman acum câțiva ani. Și în niciun caz Green Book care a luat Oscar-ul, să fim serioși, doar pentru că a fost decentuț și a avut o temă politically corect. Mdar nu voiam să scriu cronică la Oscar-uri.

Voiam să scriu că sunt alte filme mult mai mișto, chiar acum, online, pe Netflix sau HBOGO care chiar merită văzute. Și asta zic eu, care mă uit la filme o dată pe săptămână când calc, deci șansele să găsiți unul sunt reale. Well, și în unul din filmele astea am găsit o replică care mi-a rămas în cap. Regret să vă informez că am uitat complet în care din filme am dat de ea, dar pe acolo, pe undeva. Mși zicea așa eroul principal, căruia nu mai știu ce nașpet i se întâmplase în viața lui de uom: Că uneori viața e ca și cum are toate culorile pe saturație plus 100 dar alteori e doar în alb și negru.

Acuma am în cap doar imaginea unor ochelari invizibili pe care îi purtăm fiecare și care au un buton, la fel de invizibil, pe partea dreaptă, cu care o mână, desigur, invizibilă, ne schimbă saturația sau culorile. Vine toamna? Gri mode selected. Îndrăgostiți? Saturație plus 10000. Furiosi pe măgarul de la birou? Portocaliu și roșu predominant. Dezamăgiți? Albastru închis. Suferință? Negru. Primăvară? Nuanțe pastelate care-ți dau speranța unei veri cu contrast bun și luminozitate. Zap zap zap zap zap zap. Nervoși, în trafic, așteptând, sperând, bolnavi, triști, obosiți, culorile predominante ni se  schimbă de mâna asta nesuferită și noi doar ne holbăm ca boii cu ochi goli prin lentilele astea presetate. Sigur, putem, cu siguranță putem să fim atenți la butonașul de pe rama din dreapta și să ne mișcăm fundul (vorba Sarei) să ne setăm singuri intensitatea culorilor, dar meah, uneori e greu, uneori e imposibil, de multe ori n-avem chef sau suntem prea ocupați. Și poate chiar e greu uneori, ce, parcă eu n-aș vrea să fie viața doar roz cu picățele? Aș vrea, dar nu pare să meargă așa, chiar dacă uneori apăs isteric butonașul din dreapta. M, voi prin ce culori vă scăldați primăvara asta?

Playlist cu Queen. Mi-a fost drag să-l fac, l-am făcut pentru Sara (care îmi cere în continuare muzică cu vorbulițe) pencă mi se pare ok să știe și ceva muzică din asta când o fi mare, dacă îi cântă naiba un băiat Radio Gaga și fii-mea e like Oat gaga dude? Plus că la ritmul la care schimb eu melodiile acum riscăm să știe maxim 20 cântece când s-o face mare si sa fie convinsa ca muzica n-are nevoie de vorbe.

Viermi

Standard

De vreo săptămână încoace traficul din București e chiar mai blocat decât de obicei. Nu îmi dau seama precis de ce. Nu ninge, nu a plouat, cele două catastrofe pe care oricine care trăiește pe aici mai mult de o lună le înțelege perfect. Am deseori senzația că șoselele din capitală sunt de fapt niște viermi gigantici iar mașinile nimic altceva decât sute de semințe mici, negre, de mac (oare viermii mănâncă semințe de mac?) care nu merg prin voința proprie a șoferilor lor ci doar sunt împinse înspre anus (hai că am fost delicată, ce mama naiba), prin mișcarea continuă, naturală, de digestie, a viermelui uriaș în care se întâmplă să se afle.

Sigur, toată lumea pare exasperată de problemă. Se claxonează, manelele duduie la maxim (ați zice că exagerez, dar noup, ieri am deschis geamul pe la unirii și fix manele blană asculta domnul, domnuuul, adică un ins la costum 40 plus din cutia de lângă mine), nervi, gesticulări, înjurături. Și e understandable, toți se grăbesc, toți vor să ajungă în punctul A sau B,  toți au copii de lăsat sau preluat de la școală, termene, deadline-uri.

Sunt ușor răutăcioasă, e adevărat (în general), dar eu am o carte nouă mișto în mașină (grație traficului curent am apucat să ascult 2 ore din ea în doar 3 zile) și în plus nu mă gândesc la termene, iar Sara ajunge în 5 minute la școală. Deci mă uit impasibilă la doamna care mă înjură pencă vreau și eu să merg drept înainte după ce am lăsat 30j de mașini să treacă și n-am mai apucat să o las și pe ea, îi accept pe goergeii care violează liniile de tramvai să mi se bage în față, ba chiar am timp să observ fundul grăsun al unei pisici bej de la fereastra veche a unei case de pe Popa Șapcă sau să mă holbez neîncrezătoare la următoarea intersecție că, în pătrățelul minuscul de pământ din jurul unui stâlp electric aflat pe colțul dreapta al străzii au crescut două tufe mari, și înflorite pe deasupra, de narcise albe. Avansarea înceată și mai mult statică mă duce, alternativ, prin zone de umbră și lumină. Când ajung la soare, închid ochii și încerc să gust cum se simte soarele pe piele mea. Blând. Evident că nu deschid niciodată ochii la timp, motiv mai mult decât suficient ca cei aflați prizonieri în spatele meu să mă claxoneze isteric că n-am avansat cei 10m pe care cei din fața mea au reușit, cu greu, să îi cucerească.

Vine primăvara. Îmi place. Săptămâna viitoare iau totuși bicicleta.

IMG_2251

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

everything

Standard

Citesc o carte cu greutatea de 0.25 de grame pe la 10 trecute, doar cu o veioză ținută la cura de slăbire lângă mine când ușa se deschide leneș și două mânuțe și doi genunchi împreună cu un bot de Cuți avansează rapid către mine. Pot să dooooorm cu tine? Evident că poate să doarmă cu mine, copiii dorm unde au ei chef. Sting lumina, având în vedere ora avansată și, după ce respirația ni se egalizează, aud:

-azi ai scris două pagini de calculator și te-a mâncat ceva pe mâna dreaptă, acum ai mai fi citit pentru că îți place cartea dar te-ai oprit ca să adorm eu și te-a supărat cineva mai devreme (probabil pentru că nu zâmbeam, altfel nuș de ce a crezut asta). crezi că nu sunt atentă la nimic? eu știu tooootul mami, sunt atentă la tot.

Deci asta am vrut să vă spun. Copiii știu totul. De fapt, cred că simt totul. Și mai cred că ei sunt totul. Și dacă avem mai mulți, fiecare dintre ei un tot perfect, sfere rotunde transparente cu amestec de culori, galben și albastru și uneori roșu sau verde.

IMG_5555