Picături

Standard

Când eram eu mică mică și ai mei încă tineri mă întreba lumea dacă nu vreau un frățior sau o surioară.

-Nu, le răspundeam.

-De ce? mă întrebau toți invariabil.

-Pentru că nu vreau să împart ciocolata.

Am fost tot timpul egoistă, da. Dar nimeni, nimeni nu și-a amintit că mie nu mi-a plăcut niciodată ciocolata. De fapt ce nu voiam să împart era atenția, dragostea lor.

Din postura de părinte, nu mai cred că a avea mai mulți copii echivalează cu împărțitul unei ciocolate. Cred că atunci când ai mai mulți copii îți mai cresc niște bucăți de dragoste în plus. Așa, simplu.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Atunci când ești singur la părinți, pe de o parte ai avantajul de a nu împărți dulciurile și telecomanda, dar pe de altă parte, ești oarecum singurul coș cu toate ouălele părinților tăi. Ceea ce te face extrem de prețios. Și asta duce uneori la așteptări prea mari.

De exemplu, tata era convins și se aștepta ca eu, la cei 6 ani ai mei proaspăt împliniți, să fiu un mic vrăjitor la șah. Îmi dăduse un fel de temă să memorez tabla și să jucăm partide de șah imaginare, cu mutările efectuate doar virtual.

Mrrriiighhht. Nu numai că nu s-a întâmplat niciodată, dar pe deasupra și urăsc șahul + suck at it + will never learn it (cred că mi-ar fi plăcut de m-ar fi lăsat în pace să descopăr singură).

Și asta s-a repetat cu foarte multe lucruri. Acum, bunic fiind, și știind deja, că doar i-am explicat că am cea mai puternică tendință din lume să fac exact, dar exact pe dos față de ce îmi spune el, se abține eroic să își spună părerea despre mămicitul meu de frică că, citez, aș trimite-o pe Sara o lună în Antartica ca să trăiască experiența (I would, actually, daca ea ar vrea).

So, sigur, nus toți oamenii la fel și poate unii au nevoie de asta, de împinsul de la spate. Dar nu și oamenii pe care îi cunosc eu. Mie mi se pare că oamenii fac lucruri pe care vor să le facă. Și că nimeni nu prea poate forța pe cineva să facă ceva ce nu vrea. Similar, nici nu poți opri pe cineva să facă ceva ce își dorește. Uneori, cred că nici măcar noi înșine nu ne putem opri. Adică mok, poți să forțezi ceva, but the true color will always come upstream.

Așa că am vrut să scriu asta. Nu o forțez pe Sara să facă chestii. Deloc. O ajut să facă chestiile pe care și le dorește dacă cred că-s lucruri bune, nu o ajut dacă cred că-s rele și îi zic că nu mi se par ok. Încă mă ascultă, poate și pentru că nu insist pentru direcția A sau B.

Mai vreau să știe și că pentru mine nu e deloc important să știe tabla de șah pe dinafara, deși are deja 7 ani. Și nici alte lucruri. Și că știu că uneori o să încerce să facă lucruri și o să eșueze. Nimeni nu ne spune asta când suntem mici, nici părinții, nici școala, nici filmele americane cu final fericit. Aflăm, ca tâmpiții, pe piele proprie, uneori suferind destul de nasol, că, uneori, indiferent cât de mult am încerca, uneori pur și simplu nu suntem good enough.

Băi și știți ceva? Nu cred că e chiar așa un capăt de lume. Atâta timp cât Sara încearcă și nu renunță, dar i se întâmplă să rateze, mie mi se pare ok. Cred că ce e important e să înveți să încerci și să perseverezi, uneori împotriva tuturor șanselor din lume.

Mwell, nu garantez că nu vorbește my inner loser. Dar nu sunt un loser trist, ci unul destul de ok. Nu sunt cea mai bună mamă din lume, nu m-am crezut niciodată cea mai frumoasă sau cea mai deșteaptă, nu am vrut niciodată lucruri sau să fiu bogată și mi-am dat seama destul de mică că sunt doar o oamă, vorba Sarei, cu bune și mai multe rele. Mai toți oamenii sunt așa. Mie îmi plac unii dintre ei. Unii dintre ei mă plac înapoi. De departe cel mai mare noroc e că s-a nimerit să o plac pe fii-mea și ea să mă placă înapoi (Sara m-a învățat că a iubi și a plăcea sunt 2 lucruri distincte, ce nu se includ automat și are dreptate).

Toate astea de mai sus, așa puține sau multe cum or părea, sunt de fapt, nimic altceva decât rețeta mea, proprie și personală, de picături de bucurie. Pe care o să mă încăpățânez să le caut probabil tot timpul. Nu victorii și cea mai cea îmi doresc nici pentru Sara nici pentru mine, ci doar zile în care încercăm și zile în care perseverăm. No giving up. Not today or any other day 🙂

IMG_2251

Reclame

Turn

Standard

Merg pas după pas, pe o stradă lungă și destul de lată, care cotește ușor, constant, stânga. Știu că duce la mare, dar nu știu exact cum de, pentru că nu îi văd capătul încă. Sunt nevoită să îmi pun geaca roz pe mine de fiecare dată când soarele intră în nori și să o scot atunci când alege să iasă. E nehotărât. Sau poate doar se joacă cu mine. Căștile sunt în urechi și un capriciu își face de cap cu mintea mea.

Nu merg nici încet nici repede, vreau să ajung, dar nu mă grăbesc. Strada e păzită de case, toate pustii. În curtea uneia se odihnește o piscină, gardul alteia păstrează încă prospețimea unei vopsele verzi. Restaurantele și terasele îmi dau de înțeles că mă apropii. Un câine mă atacă nervos și mă sperie puțin la contactul colților ascuțiți cu adidașii albaștri. Mă opresc, și, coborând, îi șoptesc în limba mea, care nu e și a lui: O să gonești toți clienții restaurantului ăsta măi urâciosule. Înțelege și dă din coadă, prietenos de acum, deși nu pare interesat de subiect ci de mirosul mâinilor mele. Oricum, nu e niciun om aici, nu mă mir că nu îi pasă. Mă urmează o bună bucată de drum. Văzând că nu e chip să mă întorc, abandonează.

Strada pleacă definitiv în stânga, exact când zăresc în sfârșit apa. O urmăresc cu privirea, nedumerită: ce-o fi fost în capul ei să renunțe tocmai acum, când mai avea așa puțin până la mal? Când intru pe plajă dau de florile mele preferate, margarete, crescând peste tot, în tufe mari, rotunde. Scot telefonul și aflu că unele dintre ele, ca și mine, iubesc marea.

Aseară, la poveștile cu prietenii, trecute bine de miezul nopții, povești cu existență de sine-stătătoare, am vorbit despre vise controlate. E și un film despre asta, unde spune că dacă reușești să bați, ești în realitate. Dacă mâna trece prin ușă, nu.

Mă întreb dacă margaretele astea, aici, sunt semnalul că mă aflu într-un vis, dar nu e timp să mă hotărăsc și parcă nici nu cred că ar trebui. O să fac in schimb o baie, chiar dacă apa e cu siguranță rece. Soarele e tot în nori așa că îl rog să iasă doar cât să înot puțin. Și el, ca și câinele și margaretele, mă ascultă.

Înot singură în carafe întregi de mare, cu spatele la un oraș golit. M-am înșelat, apa nu e chiar atât de rece. Întoarsă pe plajă, îmi scot din ghiozdan cartea. Eroina împarte viața în “lucruri autentice” (rare și neprețuite), “lucruri pur și simplu” (care formează materia curentă) și “lucruri fantomă” (ca febra, durerea de dinți, decepțiile și moartea). Trei lucruri autentice care se petrec în același timp formează un turn. Totuși, asta se întâmplă rar. Când, întâmplător, bucuria și lipsa bucuriei se amestecă simultan, ești confruntat cu un “turn năruit”.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să știu că visez (visele au un ritm sacadat, ca mersul trenului, nu alternează, ci păstrează măsura: tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam) și, deci, am putut ghida deznodământul prin toate cotloanele dorite. Dar adevărul e că nu prea mi-a plăcut. Aleg să nu îmi controlez în niciun fel visele, riscând poate, mok, sigur, câte un turn năruit.

52ad6d66-090c-434f-a2de-6784802a13dc-1

Cute

Standard

Scriu pe aici langa de libelule albastre cum ar fi: să lași copilul să ia decizii, să îi crești cu libertate, cu înțelegere, cu căldură, să nu faci în locul lor, să ai încredere în ei yaddy yaddy yadda yadda.

Pentru că trăiesc dracului într-o bulă.

În bula mea de asta e nevoie, ca oamenii să prindă aripi și încerc să îi clădesc Sarei asta, cu câtă răbdare am și pot.

Dar mai ies uneori din balonul meu de săpun și am nevoie de un băț să-mi apropie partea inferioară a maxilarului de cea superioară.

Nu scriu de a învăța copilul să asculte, să aștepte, să spună mulțumesc când e recunoscător și te rog când își dorește ceva de la cineva (necunoscut, lipsa politeții e o dovadă de afecțiune în lumea mea), să nu țipe, să nu comande, să nu se gândească doar la ea, să nu se dea cu fundul de pământ și câte și mai câte.

Nu scriu de niciuna dintre astea pentru că mi se par elementare. Cum să crești un pui, indiferent de ce specie (da, și pisicile au felul lor de a spune te rog de exemplu) fără bucățile astea, prime, de puzzle?

Totodată, nu cred că cele de mai sus se pot preda. Nici la grădiniță, nici la școală și nici măcar acasă. Nu învățăm pe de rost reguli de bun simț ca înmulțirea cu 2, ci le vedem în jurul nostru, din exemplele oamenilor pe care îi iubim (vrem nu vrem, de acolo învață cel mai mult). Și, cum scriu încă pentru o singură persoană, una imaginară și de departe care înțelege, mi se părea o prostie să povestesc asta. Pentru că tu, voi, cu siguranță știți cele de mai sus și atunci ce sens are să mai repet?

Dar apoi mai ies cu nasul pe afară, cum ieșim toți. Și dacă unele comportamente nu mă mai miră demult, nu încetează să mă surprindă altele noi (ca doctorița de care v-am povestit recent, ca doamna isterică care urla la mine de pe locul meu de parcare, taximetristul care se scobește în nas la volan și mă întreabă la începutul cursei dacă vreau bon și încă câte și mai câte, nici nu merită amintite).

Și oamenii ăstia mă fac tristă. Pentru că nu cred că au nevoie de aripi. Au deja, unele mari și negre cu care flutură ca niște vulturi pe lângă noi cu ciocurile lor coroiate. Și sunt puțin, doar puțin speriată, de multitudinea lor și în viitorul Sarei.

Sigur, știu sau sper că își va găsi și ea, ca mine, oamenii ei și că va fi bine. Doar că uneori, uneori nu știu, mă gândesc cu cute pe frunte la lucrurile astea. Voi nu?

IMG_2075

Truth

Standard

Am regăsit în una din cărțile recente o idee care mi-a plăcut întotdeauna. Cum că e bine să spui adevărul copiilor. Și că ar fi minunat ca și copiii să ne spună adevărul nouă.

Păi toți facem așa, nu? Și toți vrem asta, nu?

Hm, nu prea știu. Mie mama îmi spunea întotdeauna când eram mică să nu o mint niciodată, că nu suportă minciuna.

Am mințit-o? Oooo, daaaa. Evident. De multe ori. 😀

Și nu cred că din obișnuitul spirit de gigă contra. Una la mână că teoretic nu voia să o mint. Practic nu voia să fac chestii pentru care să fie nevoie să o mint.

Adică nu că voia să îi spun că am luat 4 la mate (nu luam 4 la mate, poate la chimie. fizică, franceză și istorie unde aveam ceva personal cu profele alea absurde) în loc să îi ascund și să îmi repar media să nu rămân corigentă, voia să nu iau 4 deloc. Sau cel puțin asta înțelegeam eu, pentru că nu părea deloc fericită că nu o mințeam și îi spuneam că am luat 4 la mate (teoretic ar fi trebuit să fie fericită, nu mințeam, nu? :D).

Și doi la mână că și ei mă mințeau pe mine. În interesul meu, desigur, așa cum îl înțelegeau ei. Dar asa nu înseamnă că mi-au spus întotdeauna adevărul. Și cu Sara au uneori tendința asta, o fac din bunătate, din dorința de a proteja.

Și cred că aici e puțin chestia care ne dă bătăi de cap: procedăm corect atunci când încercăm să protejăm un copil nespunându-i adevărul?

Ăăăăă, mnu cred. Uite, la 6 ani ai mei, când a venit Revoluția, evideeent că nu mi-au spus ce dracu se întâmplă și mi-au zis că sunt prea mică să înțeleg. Se ascundeau prin bucătărie să șușotească. Nici mică nici mare nu am ascultat la uși și nu m-am dat cu fundul de pereți dacă cineva nu mi-a spus ceva. Dar îi vedeam că sunt mega panicați și îngrijorați, cum nu îi mai văzusem vreodată.

So, în capul meu, it was easy. Singurul lucru care putea să fie așa de grav era că fie ei mureau, fie eu muream, fie toți muream (un asteroid uriaș urma să lovească Pământul, ăsta era preferatul meu dintre scenarii). Când am aflat, după ce se liniștiseră apele sau mai precis când duduia TV-ul și nu mai puteau ascunde de mine, mi s-a părut kinda meh. Doar atât? Raportat la ce credeam eu că se întâmplă? Floare la ureche. 🙂

Atunci când  nu spunem adevărul, nu din răutate neapărat, poate chiar din dragoste, încercând să îl apărăm, nu facem decât să le facem rău, pentru că întotdeauna demonii imaginari sunt mai negri decât cei reali. Copiii simt că suntem îngrijorați sau supărați (well, most of them do :D), orice om care e atent la un alt om cred că poate vedea, fără cuvinte, prin ce trece altul. Se numește empatie. Și trust me, la copii și părinți e disproporționat. Sara mă simte din o privire cu tot ce-am pățit.

Plus cu demonii imaginari nu te poți lupta, câștigă ei by default. Cu cei reali întotdeauna da. Poate nu poți câștiga întotdeauna, dar poți încerca.

So. Da, i-am spus adevărul Sarei. Despre sex, Moș Crăciun, moarte, Dumnezeu și tricicleta furată. Și o să îi spun și de acum înainte.

Aș minți-o, I would, în ipoteza în care aș putea să îi ascund ce simt (de exemplu dacă aș fi plecată for a week or so și mi-aș donno rupe piciorul). Logic că nu m-aș apuca să o sun ca să îi spun cât sunt plecată că mama mi-am rupt piciorul că nu ar avea niciun sens. Dar dacă simte ce am, nu pot să ii ascund. Scenariile din mintea noastra sunt întotdeauna mai rele decât cele din realitate. Și chiar de ar fi la fel de rele și în realitate, tot e mai bine să fie reale, aici. Realitatea are linii, contur și limite. Imaginația nu 🙂

Plus, dacă aș minți, cum aș putea să aștept de la ea să îmi spună adevărul atunci când ea se va afla în situația de a decide dacă are sau nu încredere în mine? Așa cum m-a învățat pe mine tata, întâi dai, nu ceri :). Din același motiv, de fiecare dată când Sara îmi spune ceva cu care nu sunt de acord, ceva ce ea a făcut sau i s-a întâmplat care mie mi se pare profund greșit, încerc să mă cvadruplu controlez. Să mă bucur că a ales să îmi spună. Să nu mă grăbesc, cum fac de obicei, să o las să povestească, să întreb nu să afirm și ușor ușor să îi arăt cu ce nu sunt de acord (da, cred că e tare important asta, atâta că limita mea cu chestiile cu care nu-s de acord e tare alandala și oarecum flexibilă. pe scurt, sunt de acord cu prostiile, Sara știe că îmi plac, nu sunt de acord cu niciun comportament care rănește, chiar și neintenționat, un alt copil sau adult- la animale sau chiar și plante nu mă stresez, nu se atinge de ele, dar interacțiunile interumane îs uneori, ok, mtotdeauna mai complicate).

Am scris mult și prost, cum scriu de obicei când vine vorba de un lucru în care cred. So sorry about that. Dar chiar cred tare tare asta. Că avem nevoie de și că ar fi bine să și oferim chestia asta mică și albă pe care o strigăm adevăr. Așa urât cum o fi el uneori 🙂 I would always choose that vs. imaginary demons.

IMG_2028

Pastile magice

Standard

Și Sara și eu avem o problemă cu tunsul. În sensul că nu ne place.

De fapt nu ne place niciuneia așa: tunsul, să ne pieptănăm, să ne spălăm pe cap, să trebuiască că mâncăm.

În plus, Sarei nu îi place nici că trebuie să doarmă. Mie nu îmi place că trebuie să merg la scârbici ca să putem trăi.

Aș vrea pastile magice care să rezolve toate problemele astea de mai sus și încă vreo 2 din viața mea. Pastila în loc de spălat pe cap, pastilă în loc de mâncat șamd.

So ne tundem amândouă fix, dar fix o dată pe an. Sara primăvara, eu toamna. Eu la frize, ea la mine.

Da, la mine. Adică doar eu am tuns-o.

Adică știu să tund și nu m-am lăudat deja public cu treaba asta?

Habar, dar habar nu am să tund. Am și două mâini stângi din naștere (serios, chiar din naștere, am o genă care mă face împiedicată) și nu am tuns nimic, nici măcar un cățel până la Sara.

Și an de an, an după iarnă o tund doar vag drept. Uneori mai lung în față, alteori în spate, uneori pe laterale. Și în fiecare an mă rog de ea să meargă la un coafor că eu nu-s totuși capabilă să o tund. Anul ăsta a fost spatele. Fața a ieșit chiar ok, jur, dar în spate are neeeeșteeee scări așa. 😀

-Hai fată la coafor să îndrepte ce ți-am făcut în cap, serios, sunt îngrozitoare la treaba asta.

-Mama, îmi spune cu tonul ei de om mic serios, încetează cu prostiile astea, e doar păr, chiar crezi că îmi pasă cum arată părul meu la spate?

Băi și știți ceva? Chiar nu îi pasă. Și chiar e doar păr. Și chiar sper că poate va rămâne așa toată viața ei (nu prea reușesc că mi-o imaginez o pitzi adolescentă machiată și cu buzoaie și păr vopsit, deci poate, doar poate, n-o să fie?) 🙂

PS. Dar tot vreau pastile magice.

IMG_2134

Driving me nuts.

Standard

Completly bananas. Up the walls. Crazy. Batshit crazy. Serios. Am tot scris în ultimul timp de cât de așa și pe dincolo e fii-mea. Și e. Sunt mândră de ea de mor și n-aș schimba un fir de păr din capul ei pentru nimic în lumea, chiar de ea ar vrea, tot eu aș avea dreptate că e perfectă așa. Aproape perfectă, perfect nu-i bun.

Atâta că uneori, deci uneori, uneooooriiii e MEGA enervantă și musai să scriu despre asta că apoi iar rămâne că e cel mai cu moț copil din lume. E, dar nu e. E că ea a mea. Dar e la fel ca orice alt copil.

Cred că de asta am tuns-o ieri (mă rog nu de asta, că a venit căldura), ca să mă răzbun pe firele alea perfecte de păr. 😛

Deci în general noi două suntem ca 2 peas in a pod. Citim înșirate pe unde te miri, veșnic cu o carte la noi, suntem capabile să aducem cel mai curat loc din Univers în haos total în maxim 5 minute când ne jucăm și să nu ne deranjeze deloooc că rămâne așa și după ce am terminat, până ce ni se pune brusc pata amândurora că nu mai putem trăi așa nicio secundă și facem tot bec la loc în maxim 10 minute.  În aceeași zi tough, nu prea rezistăm mai mult. Nuș cum sunt oamenii ăia de sunt fie cu ordinea fie cu haosul, noi suntem cu amândouă. Mai suntem la fel de timide, ne place câte un om rar și atunci nu scapă de noooi, what else. Muzica desigur, și obsesiile aferente, leneșe de numa de numa amândouă și disperate să mergem Pe-un picior de plai sau în vacanțe oricând.

Dar. Există câteva lucrușoare la care ea e Albă ca Zăpada și eu sunt Neagră cum e Noaptea. Ei, și astea mă scot din toate țâțânile din lume.

Exemplificăm. Suntem amândouă ciufute dacă nu dormim. E musai să dormim. Sleepy heads, cum zice și numele blogului. Problema e că dacă nu dormim reacționăm complet diferit. Ea e supra activă și supra entuziasmată și supra sensibilă eu doar super leșinată și super căutătoare de pat și da, super sensibilă. Nu dormim mainly din același motiv. Dimineața blestematele de școalăburo (mai mult buro, școala e ok, dar trezitul pentru ea nu) iar noaptea stăm să citim. Și dacă dă naiba să nimerim o carte după care suntem șpagat ne culcăm la dracu-n praznic. Acuma, dacă una din noi e dormită e ok, că are grijă de ailaltă (eu mă super activez cu ea și o conduc făcând uz de toți neuronii singuratici cât de devreme pot spre dormitor, ea acceptă să meargă să se culce și să mai citească când mă vede că mă tăvălesc isteric pe podea de oboseală). Dar când suntem amândouă nedormite? 2 ciufute din care una super activă și una super somnoroasă. Fum. Bombe explodând. Mayhem.

Sau. În genere, fii-mea n-are o problemă cu datul. Hainele le dă fără să clipească (nu o interesează nici cât negru sub unghie), jucăriile pe care le-a depășit ca vârstă la fel samd. E, să încerce cineva să o pună să dea una din cărțile ei sau din lenjeria ei (chiloți sau șosete fără discriminare). Poate doar dacă e în cămașă de forță și legată cu funii de un scaun de fier. Hai, cărțile mai înțeleg (deși sunt cărți de când avea un an, nu le mai citește de ani de zile și nu mai are nici ea loc în biblioteca ei deloc, deloc, de niciun ac). Dar șosetele și budigăii? Adică nu e like adult, ci copil și crește, îi rămân mici for fucks sake. Nu și nu și nu. După treijdemii de ani și negocieri acceptă fatalitatea că nu le mai poate purta dar doamne fer să le arunc, să le pun în dulap la păstrare pentru eternitate.

Și la fel cu absolut fiecare colțișor de hârtie pe care a pus pixul în viața ei. Nu se pot arunca. Sunt ale ei. Le-a atins, deci sunt aur, trebuie păstrate. Și scrie 2 cărți pe săptămână. MINIM! Cu schițe și rahaturi și mai face și machete pentru ele avioane bărci și draci bălțați. Toate trebuie să le păstrez. Toate sutele de mii. Și resturile de la ce a decupat sunt importante. Tot e important, nimic nu se pierde. Și dacă se pierdeeee, vai de fundul meu. Nu, nu pot să le pozez și să le arunc, trebuie păstrate. Nici măcar cu distrusul copacilor n-am convins-o (să le reciclăm), deși încă urlă după mine să sting lumina că mor coralii.

Însă cel mai și mai rău mă necăjește când e supărată, da cu adevărat supărată de ceva și nu vrea să îmi spună de ce. Știu de fapt de ce, s-a certat cu un omușor mic de-al ei care înseamnă mult pentru ea. Singura ocazie cu care îi dispare zâmbetul de pe buze. So știu că are ceva, dar nu vrea neam să vorbească despre asta, așteaptă să treacă de la sine ca prin magie și ca și cum dacă ar vorbi despre asta ar face-o cumva de 10 ori mai rău. Și nu pot să o binedispun, să o ajut sau să fac nimic. Doar stau și mă uit la ea. Sperând și eu, la rândul meu, să treacă.

Deci da. Am vrut să o mai și pârăsc, că prea eram numai floricele și inimioare :).

Ai voștri cum sunt? Au și ei chestii din ăstea absolut enervante?

PS. In all fairness, îs pretty sure ca si eu sunt uneori complet nesuferita 😛

PPS. Prima melodie care ne-a plăcut amândurora (era sunetul meu de apel când eram gravidă și singura pe care se liniștea viermele la colici)

PPPS. Evident, tot o iubesc de numa, chiar și atunci când mă scoate din minti

Cumva

Standard

De Paște Iepurașul i-a adus Sarei o tonă de cărți noi, din toate zările. Ajunsă acasă, și le-a înșirat tacticoasă în biblioteca personală, complet alandala, cum ne place nouă, s-a dat doi pași în spate, s-a uitat la ele și mi-a zis: – N-am suficiente cărți.

Da, mă tăvălesc ca un porcușor într-o baltă de noroi în bucuria că iubește așa de mult cărțile și vreau nu vreau (da vreau) tot la asta mă întorc.

Săptămâna trecută s-a văzut cu o prietenă. Care i-a zis că ei nu îi place să citească. N-a comentat nimic Sara, doar s-a uitat lung la ea și apoi m-a întrebat pe mine:

-Mami, există oameni care n-au citit niciodată o carte?

Da mama, i-am răspuns, cred că da.

-De ce, nu le place?

-Cred că doar nu au avut noroc să descopere o primă carte potrivită.

-Și pot să trăiască așa?

-Da mami, cred că pot.

-Dar există oameni care nu ascultă muzică?

-Hm, nu chiar deloc, dar sunt mulți oameni care nu caută muzică, care aud doar întâmplător la radio câte o melodie și atunci doar de acolo aleg.

-Dar de ce nu caută muzică?

-Păi cred că nu simt nevoia asta, poate se gândesc că sunt lucruri mai importante de făcut.

-Și sunt?

La dracu.

-Păi ăăă, nu știu dacă neapărat mai importante dar mai practice cred că sunt.

-Cum adică mai practice?

-Adică legate de nevoi esențiale: să se asigure că au ce mânca, cu ce se îmbrăca, că fac suficienți bani pentru o vacanță cu familia, din astea.

-Aha, a închis viermele conversația și s-a întors la ce făcea.

Dar în capul meu a continuat singură să se învârtească ideea. Sigur, să citești, să asculți muzică, să ai o obsesie ușor infantilă cu marea nu e deloc practic. Nu mă ajută să mănânc, să o îmbrac pe Sara și nici măcar nu îmi dă bani de vacanțe. Și atunci de ce aleg să fac chestiile astea? Tocmai de aia. Le aleg. E alegerea fiecăruia de ce are nevoie într-o zi. Sigur că ar exista zile și fără cărți și fără muzică și fără mare. Soarele tot ar răsări în luna mai, tot în blugi cu tricou și teniși m-aș îmbrăca, tot la birou aș merge, poate aș vorbi puțin mai mult cu colegii (vs. când stau o zi întreagă cu căștile pe urechi ascultând pe repeat o unică melodie), tot la fel aș mânca, sper că tot m-aș juca cu Sara (deși poate nu la fel) și tot la fel aș dormi. Dar restul? Felul cum vorbesc, cum mă mișc, cum ascult (sau nu), chestiile la care mă enervez și chestiile care mă fac să mă topesc într-o baltă caldă de primăvară? Ăstea nu ar exista sau ar fi altfel. Suntem, parafrazând reclama, ce alegem.

So am întrebat-o, după o vreme, înapoi pe Sara.

-Dar tu mama, ai putea să trăiești fără să citești?

-Aș putea, îmi zice viermele, gândindu-se puțin. Dar cumva nu vreau.

Fix așa 🙂

IMG_1998-001