Perspective

Standard

Am vrut să scriu de mai multe lucruri dar sunt tare leneșă vara şi ca de obicei, ca în fiecare vară, scriu puţin. Nu e bine, că lucrurile pe care nu le scriu se învârt acolo în continuare. Scrisul e reţeta perfectă pentru a scăpa de lucrurile care îţi înoată prin cap.

Unul din lucrurile care m-a făcut tot timpul să îmi înclin capul spre dreapta sunt perspectivele. Felul în care doi oameni care participă la aceeași ședință aud lucruri complet diferite (mi s-a întâmplat recent, cu o persoană pe care nu o bănuiesc de neuroni în minus şi deci ştiu că e doar o chestie de perspectivă), cărţile care mie îmi spun una şi ţie alta, deşi citim aceaşi carte, literele care îţi rămân ţie sunt altele decât literele care îmi rămân mie : ) dar nu numai asta, totul e o chestie de perspectivă, înălțimea muntelui, adâncimea mării, culoarea ta albastră faţă de culoarea mea albastră, felul cum mă doar pe mine atunci când cad cu bicileta şi felul în care o doare pe Sara atunci când cade cu bicicleta.

Dar nu voiam să fiu aşa de lulă zăludă azi, voiam de fapt să scriu ceva drăguţ. E o aplicaţie care se numeşte Be my eyes şi care permite oamenilor nevăzători să se înscrie şi şă sune o altă persoană (care vede) şi să ceară ajutor. U should try it.

M-am înscris săptămâna trecută şi ieri, când eram la buro, m-a sunat un nene. Am lăsat totul baltă şi am fugit pe hol. L-am ajutat să citească o etichetă.

Teoretic, ce am făcut eu e o faptă bună sau ceva de genul ăsta, adică l-am ajutat pe om. Dar mi s-a părut perspectiva greşită. De fapt el m-a ajutat pe mine, pentru că ziua mea de ieri a fost toată mai frumoasă pentru că am putut să îl ajut.

Apoi, duminică, când veneam spre casă vântul i-a zburat pălăria doamnei din faţa mea iar eu, care de obicei nu-s în stare nici să merg drept fără să mă împiedic am făcut un flic flac şi i-am prins-o. Era aşa de surprinsă şi zâmbea aşa tare când i-am dat-o înapoi că iar, ziua mea a fost mai frumoasă, mult mai frumoasă decât orice mulțumire de pălărie recuperată.

Şi mă gândeam la asta, la micile chestii pe care le putem face, fie ele random acts of kindness (atât de promovate pe FB, nu că m-aş supăra, foarte bine că sunt, îmi place kindness) dar nu neapărat, chestii mici care stau în puterea noastră şi care afectează atât de puternic viaţa altor oameni, schimbând-o puţin de pe traiectoria prestabilită. Si nu doar viata lor, dar şi a noastră e schimbată.

Sigur că ar fi bine ca toată lumea să facă chestii mici mici, să zâmbească mai des, să asculte mai des, să răspundă mai des la salut sau să spună mulţumesc, să deschidă uşa şi toate cele.

Dar nu cred că e neapărat pentru alţii, sau pentru ceva impersonal ca lumea (deşi sigur, lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi doar puuuţin mai drăguţă) ci, la modul egoist, pentru noi. Cred că ne simţim tare tare bine atunci când facem bine.

Mdaaaa, e cam în cerc articolul ăsta. E ok totuşi, eu mi l-am scos din cap o dată pus pe ecran iar voi o să fiţi amabili cu mine şi n-o să mă certaţi că l-am scris şi deci o să aveţi o zi mai drăguţă pentru că aţi făcut o faptă bună.

Şi azi zâmbim unui nesuferit, spunem mulţumesc mai des decât ar trebui, răspundem (la salut) chiar dacă ne vine să pocmim persoana cu pricina, prindem pălării şi deschidem uşi (sau ferestre? :P). nu? 🙂

IMG_9738

Reclame

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Un om.

Standard

Când eram mică îmi doream tare tare mult un cățel. Nu m-au lăsat ai mei să îmi iau că nuș de ce, ei amândoi crescuți la casă și posibil de asta.

Eu voiam un cățel. Rău da rău de tot. De fapt voiam și pisică, voiam orice, fie pisică și cățel. Înclinam spre cățel cred pencă văzusem eu un film cu o fată mică care mergea la școală cu un cățel mare care o apăra de toți tâmpiții. Încă îmi doresc un cățel, probabil din aceleași motive și posibil și pencă nu m-au lăsat să îmi iau unul când am vrut. Am avut temporar doi căței la țară (îi ceruse cineva și s-a răzgândit, deci au rămas la noi o perioadă) și a fost tare mișto cu ei. Pasionați de cărți de altfel, mi le-au ros  pe toate. Pisică am avut. Pe domnul Chippy, adoptat clandestin de colegul de apartament din facultate, Dani, cu care împărțeam, eu și Oana, un apartament cu 2 camere și multe jocuri de cărți (întotdeauna în sesiune, altfel nu avea nimeni chef de cărți) de pe un deal din Cluj. I-am dat toți trei să mănânce individului (pisicului Chippy nu lui Dani) vreo săptămână, ba chiar l-am acceptat în vizite spontane și întotdeauna temporare. Apoi Oana și cu mine am plecat acasă în vacanța de mmm iarnă parcă și când ne-am întors Dani avea un nou coleg de apartament. A rămas cu noi tot restul anilor de facultate (tot Chippy, nu colegul Dani, care s-a mutat cu prietena lui la un moment dat). Fără ca proprietarul apartamentului să afle vreodată (avea alergie la animale și sunt destul de convinsă că și la studenți). Nu știu precis cum mama ciorilor a rămas animalul la mine după facultate, dar la mine a rămas, de fapt spre sfârșitul zilelor lui la ai mei (eu mă mutasem deja la București).

Daaaar, mi-am zis când am făcut plod, până aici a fost! soartă potrivnică ce nu m-a lăsat veci să am un câine doar al meu, crește plodul și sigur vrea câine.

Atâta ca plodul meu e Sara. Care Sara nu face niciodată nimic din ce m-aș aștepta să facă. Iubește câinii? Sfinte căcat, o da. La nebunie, chiar înaintea cailor (și caii nuș dacă înțelegeți, caii sunt ZA shit la Sara). Dacă ea ar fi un animal ar fi cățel și ar chema-o Sputnik (după satelit, nu ziar). Nu îmi dă pupici, dar dacă simte că mă iubește de pleznește, mă ia în brațe, mă stânge tare și latră ca un câine vesel. Plus faimosul Cuți (care încă e jucăria ei preferată și sunt absolut sigură că va rămâne pe vecie).  Anul trecut de ziua ei a avut tortul cu o poză de pe net cu un câine care i-a plăcut. Deci da. Adoră câinii.

Eeeei? Vrea cățel?

Evident, nu.

Nu?

Nu.

De ce nu vrea Sara cățel? Pentru că s-ar plictisi. Nu ea. Ea ar fi foarte foarte fericită cu un cățel. Nu crede însă că un cățel ar fi fericit cu ea. Crede că s-ar plictisi singur acasă cât e ea la școală și eu la buro. Plus că nu e foarte convinsă că eu sunt o persoană suficient de responsabilă încât să am grijă de un câine (as in îmi zice: mama, înțelegi că ar trebui să ieși cu el și când ninge și când plouă? dimineața la 7 și noaptea la 11? și tu mama, că eu sunt prea mică deocamdată). Acuma e adevărat că io nu-s o persoană responsabilă. Daaaa cred că aș putea învăța să fiu măcar de două  ori pe zi la 7 și la 11 de am avea un câine. Însă partea cu plictiseala patrupedului e insurmontabilă pentru Sara.

Deci. Se pare că nu voi avea în această viață de uamă un câine. Fără cățel, dar cu plod. Un plod care nu vrea cățel pentru că s-ar plictisi. După toate astea, nuș precis ce om o să se facă Sara când va fi mare, dar un lucru pare clar: unul mai bun ca mine 🙂

IMG_6387

Goldfish

Standard

Pe coperta cartii de acum sade un pestisor auriu. Nu exclud ca taman de asta am cumparat-o, dar nu imi mai amintesc precis. Adevarul e (si) ca uitasem complet ca o am, am dat de ea fix inainte sa ies pe usa si a fost ultima pusa in bagaj.

E o carte de povestiri scurte. Cred ca e de 10 spre 100 de ori mai greu sa scrii bine o poveste scurta decat un roman (unde are timp sa te ameteasca, prosteasca, vrajeasca etc). O povestire scurta nu are dupa ce sa se ascunda. Ori e buna ori nu. Si cartea asta cu pestisorul auriu are povesti bune (majoritatea).

Una dintre ele, cea care m-a facut sa scriu aici despre coperta cu pricina, e despre un Univers in care oamenii vad alti oameni doar atata timp cat ii iubesc. Apoi, pur si simplu devin invizibili. Un tip isi da seama ca dragostea prietenei lui s-a dus dracu dupa ce asta il calca pe picior in bucatarie si se aseaza peste el in fotoliu. Fuarte frumoasa analogia. Chiar vedem doar oamenii pe care ii iubim, fie ca ei sunt theone ai nostri, prieteni sau copiii din dotare. Habar nu am daca Sara e cel mai misto copil din Univers. Foarte posibil ca nu e pentru altcineva decat pentru mine. Pentru ca eu doar pe ea o vad din toti copiii din lume. Doar cracii ei lungi si slabi, miscarile bruste si dezordonate, nasul vesnic proptit pe pagini de carti.

Povestea cu pestisorul e despre interviuri luate oamenilor din intreaga lume (ce i-ar cere unui pestisor auriu). Dragostebanicasesanatatepacemondiala.

Un batran, care chiar avea pestisorul auriu cu cele trei dorinte (pe care le ceruse deja si pestisorul plecase) a raspuns la interviu ca daca ar avea un pestisor auriu l-ar tine intr-un vas pe masa din sufragerie si nu i-ar cere nimic, doar ar vorbi cu el toata ziua, i-ar pune intrebari si l-ar asculta.

Mie mi s-a parut tare nepoliticos sa obligi un pestisor auriu sa traiasca intr-un vas pe masa din sufragerie. Cred ca un pestisor auriu ar sta mult mai bine liber, in ocean, chiar cu riscul de a nu fi intotdeauna acolo sa raspunda prompt la intrebari sau dorinte 🙂

The way Sara does things

Standard

Cred ca singura chestie cu care am batut-o pe Sara la cap vreodata in viata ei e inotul.

Paranteza. Urasc batutul la cap. Spun o data, de doua ori maxim, sa ma asigur ca m-a auzit si apoi gata. Oamenii (mici si mari) nu fac cu inima deschisa ceva doar de dragul altcuiva. Sau o fac uneori, dar iese cacatul praf.

Ma rog, deci cu inotul cred ca i-am zis de vreo 10 ori. Poate chiar 15 :D.

Enorm, stiu. Dupa standardele mele. Dar nu concepeam ca Sara sa nu inoate. Pentru mine e una din cele mai misto chestii din Univers si mi-ar fi fost ciuda daca ea nu avea asta in viata ei. Sigur, putea sa imi spuna ca it sucks si ca ce dracu e cu prostia asta dupa ce invata si ar fi fost ok. Dar come on, cine zice asta ever?

An de an de an am rugat-o sa mearga la cursuri de inot. Una ca a fost pe la 2 ani la gradi la un individ care urla la ei si ii obliga sa sara in apa adanca (stiu, am auzit ca asa se invata; in cazul Sarei a insemnat cele de mai sus: refuz total sa mai invete). Apoi, am incercat eu (dar nus cum mama dracului poti sa inveti pe cineva sa inoate). Anul trecut, in fix ultima zi a primei vacante, a inotat geeen 30 cm spre mine. Am fost spagat. Dupa? In celelate enspe vacante pe care le-a avut? Nada, zippo, niente.

Anul asta. Day one. Ajuns la cazare. Eu desfac bagajul. Sara zice ca vrea la piscina cu un crac deja in costumul de baie spre usa. Eu zic stai ca vin si eu (si las naiba bagajul). Ea ma ignora si se duce singura (are vesta de inot). Ies peste 2 minute in costum de baie. Ma uit la Sara, Sara la mine si zice: uite ce pot sa fac.

Si se apuca sa inoate de-a lungul si de-a latul piscinutei. Pur si simplu. Dupa care isi da vesta jos, isi pune ochelarii de inot si continua. De parca ar fi stiut sa inoate toata viata ei si n-a vrut ca o bateam eu la cap sau ceva.

Ma uit stramb la ea si o intreb:

-Fata, cum mama ciorilor faci tu lucrurile asa? Si la mers, si la folositul toaletei, si la citit, stai stai stai nu faci nimic si apoi brusc te apuci de parca le inveti in somn.

nu stiu mami. ma uit si inteleg. fac lucrurile atunci cand vreau eu sa le fac.

pentru ca imi flickare ochii in cap adauga. creierul meu. pentru ca flickaritul continua, explica odata pentru totdeauna: corpul meu.

Deci asa face ea lucrurile. 🙂

Repede

Standard

Voiam sa scriu altceva ce imi sta in cap, dar:

-azi am avut doua sedintoaie

-am urcat si coborat un deal

-aseara am coborat si alergat (in fuga, pe ploaie) acelasi deal

-am constat ca in orasul asta cu luna si mare au aparut cainii si au disparut pisicile

–nu a fost luna plina

-nu stiu unde sunt diacriticile la calculatorul asta nou

-am mancat prea mult

-maine alta sedintoaie

-am sarit cam o ora din stanca-n stanca (seara)

-apa e calda, puteti merge linistiti

-mi-au blocat (iar) roata la masina

-am vazut o stea cazatoare

Deci nu scriu ce as fi vrut sa scriu.

Dar sa stiti ca Cernobil pe HBO e misto. Chiar daca scenariul sufera pe alocuri, e misto. Si nici BM5 nu e chiar asa de rau.

E vara mai 🙂 Not bad.

Altfel

Standard

Am citit prima oară de testul ăsta parcă mmm acum vreun an și am zis că mie n-o să îmi iasă cum a ieșit. Apoi, săptămâna trecută l-a găsit Radu și ovios că m-am înșelat.

Dar întâi testul:

https://implicit.harvard.edu/implicit/selectatest.html

Alegeți unul, eu o să scriu despre cele legate de rasă și homosexualitate. E important să urmați cu atenție instrucțiunile (să apăsați cât de repede puteți și overall să fiți atenți)

 

 

Mbon. Sper că l-ați făcut (cu atenție, nu ca văr-miu care a gresit prea multe ca să îi dea un rezultat și m-am ofticat că n-a fost în stare să îl facă că el e printre ultimii oameni pe care l-aș suspecta de discriminare).

Majoritatea oamenilor (albi) arată o preferință  automată medie spre albi. (si straight pentru straight)

Cei care au făcut testul (some Harvard folks) argue că rezultatele de mai sus confirmă că avem un bias împotriva oamenilor de altă culoare sau a homosexualilor, chiar dacă la nivel declarativ spunem că nu.

Inițial, când am citit despre rezultatele testului am crezut sincer că poate îs pur și simplu mai mulți rasiști și mai mulți oameni care nu înțeleg homosexualitatea (after all trăiesc în RO și la noi na, cele de mai sus chiar sunt adevărate, mulți o spun și declarativ, nu că le iese la teste), iar discriminarea rămâne o problemă și nowadays, uite:

White applicants get about 50 percent more call-backs than black applicants with the same resumes; college professors are 26 percent more likely to respond to a student’s email when it is signed by Brad rather than Lamar; and physicians recommend less pain medication for black patients than white patients with the same injury.

Apoi, după ce am făcut testul (da, și mie mi-a ieșit o preferință medie spre), și fiind perfect sigură că mi-ar fi egal de Sara, de exemplu, ar fi gay sau dacă s-ar căsători cu un negru (m-ar interesa mai sus dacă orice persoană cu care ea alege să fie o iubește cu adevărat au ba), am început să mă întreb dacă rezultatele de la testul de mai sus, care sunt notate ca bias împotriva unei categorii de persoane chiar echivalează cu potențialul de a discrimina.

Și hm, e greu de spus pentru că nu sunt în posesia unor date concludente despre asta, mdar. Testul de mai sus calculează practic viteza de reacție cu care facem asocieri pozitive (sau negative) cu persoanele dintr-o categorie sau alta. Albii fac asocieri pozitive mai facil cu persoane albe și mai greu cu persoane negre, respectiv mai ușor asocieri negative cu persoanele negre și mai greu asocieri negative cu persoanele albe.

Cred că e ceva parțial greșit în cele de mai sus. Mi se pare că e unul din cazurile alea în care cercetătorii au vrut să demonstreze ceva și apoi au făcut experimentul, nu au pus o întrebare la care erau sincer curioși să descopere răspunsul. Cred că oamenii sunt înclinați să facă asocieri mai rapide cu elementele care le sunt mai familiare decât celelalte, nu neapărat cu cele pe care le consideră mai bune. De fapt nu numai cred, sunt sigură, pencă are deja un nume fancy: the familiarity heuristic.

Dacă testul ar fi făcut, de exemplu, cu animale des întâlnire în Europa (ex. iepure, căprioară etc). vs. animale neîntâlnire în Europa (ex. gorila, hipopotam etc) europenii ar manifesta o „preferință automată” pentru animalele din Europa. Din simplul motiv că sunt mai familiare.

Și nu cred că asta echivalează cu a spune că europenii urăsc tigrii (poate românii lebedele dar lets not get down that road).

Cred că testul de mai sus, înainte de a demonstra că majoritatea oamenilor discriminează puțin, chiar și involuntar, demonstrează doar că suntem înclinați să facem asocieri pozitive cu lucrurile cu care suntem familiarizați.

Mdar, trecând peste cele de mai sus, at the end of the day, fie că rezultatele testează impactul gradului de familiaritate (cum înclin eu să cred) sau discriminările ascunse adânc în inconștientul lui Freud sau poate venite epigenetic de la strămoșii strămoșilor noștri de la neuronii ăia de se bagă-n gene de tocmai îi descoperiră ăștia zilele trecute, problema rămâne cumva.

Acum, și cercetătorii de mai sus recunosc că preferința automată nu e o predicție pentru comportamente individuale. Chiar dacă manifestăm o preferință automată pentru o categorie, la nivel rațional putem decide să controlăm modalitatea de acțiune și să ne comportăm egal cu ambele categorii (deci non-discriminatoriu). Și eu cred (pentru că, am mai scris, rămân o idealistă prostuță) că majoritatea oamenilor buni încearcă să facă exact asta.

Însă revenind la plozi, că ăsta rămâne un blog care e legat de ei, mi se pare o lecție pentru părinți. Mi se pare foarte important să nu le limităm familiaritatea. Adică, în traducere, să îi expunem la cât mai multe idei noi. La oameni diferiți de ei. La abordări aparent ciudate. Să îi familiarizăm cu normalitatea lucrurilor cu care ei nu sunt obișnuiți. Să îi facem să înțeleagă că altfel nu e niciodată egal cu rău.

Mda. Asta voiam să zic. Altfel nu e egal cu rău. 🙂

img_4382