Ce mai citește Sara

Standard

Deși mă enervează rău poveștile cu prințese și nu reușesc să înțeleg de ce ar trebui să citim copiilor povești cu prințese, alta decât să nu pară complet picați din plop când se discută la grădi despre Frumoasa din Pădurea Adormită, i-am luat (sau nici nu știu dacă eu i-am luat sau a primit) și a citit mai toate poveștile cu prințese. Complet ignore, nu i-au spus nimic și evident că nici eu n-am insistat cu ele.  La fel cum i-am luat și Petre Ispirescu, Ion Creangă, Habarnam și Legendele Olimpului. Deocamdată, dintre toate astea, doar Habarnam a avut succes. Mai încerc cu Legendele, Ispirescu, Creangă și prințesele sunt fără de speranță, mi se pare că deja a trecut de nivelul lor și nu cred să se mai întoarcă.

So, enervându-mă poveștile cu prințese (din motive obiective și raționale), nuș ce draci ar fi de învățat din morala veșnică că fata cuminte/harnică/cu coadă de pește/adormită gets the prince. Fuck the prince. Dați-mi o poveste unde o fată deșteaptă se descurcă singură și se simte tare bine și fericită, vine un prinț pe cal alb și se îndrăgostește de ea și fata-i zice: Fuck off dude, I need no prince and no saving și continuă as she was, la un moment dat găsind poate un non-prinț non-călare, de preferat cu picioarele goale si capul plin, cu care poate să fie deșteaptă și fericită în continuare și aia ne-o plăcea și mie și Sarei.

Revenind.

So, enervându-mă poveștile cu prințese am zis să vă arăt care-s preferatele Sarei these days:

IMG_4708

Adina Rosetti e singura cu două cărți în lecturile preferate ale Sarei, și sincer și mie îmi place tare mult cum scrie. De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură a intrat recent în playlist și Sara râde cu hohote de fiecare dată când o citim (ca și la mai toată Fabulafia, unde de asemenea găsiți povești scrise de ea).

IMG_4705

Balul florilor e o poveste despre un domn legumă care ar trebui să stea la locul lui dar nici vorbă, val vârtej la balul florilor unde reușește să se integreze și să demonteze prejudecățile fițoaselor frumos mirositoare. Needless to say I also like this book. Sarei îi place și să recunoască diversele flori sau legume, o citim de pe la 3 ani și a învățat o grămadă din ea. E o singură poveste, o medie bună între lungimea dorită de un copil de 6 ani care urăște somnul și cea pe care o vrea o mămică uneori obosită care visează patul.

IMG_4704

În cartea cu Stejărel sunt 5 povești, dar Sara e îndrăgostită de prima, cea din titlu, pe care o citim și o răscitim. E despre un stejar pitic ursuz care nu are copii, singurul lui prieten fiind un păianjen și care se trezește vrând-nevrând adoptând o veveriță.

IMG_4707

Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul e, așa cum îi spune și numele, o poveste despre timp (de fapt sunt mai multe, legate). Cea de-a doua de Adina Rosetti. Și pe asta o citim de câțiva ani și Sara nu se mai satură de ea. E o carte care explică curgerea timpului (copiii se încurcă inițial între ieri și mâine) și de ce nu e bine să te grăbești să treci peste momentele care crezi că nu îți plac.

IMG_4706

Iulia Iordan are mai multe cărți, Sarei îi place doar asta. Însă compensează ca timp alocat, pentru că e și lungă și o și cere des. Are foarte dar foarte multe explicații legate de copaci, idei de jocuri, poezii și cântece populare.

IMG_4703

Alice nu mai are nevoie de prezentare, dar sincer pe mine m-a surprins că îi place Sarei acum, eu cred că am descoperit-o ceva mai târziu ca ea. E destul de lungă, o citim cam în două seri și, la fel ca la Vrăjitoare, Sara râde în hohote (mai puțin la pagina cu rânjetul pisicii Cheshire unde închide ochii de frică :D). E o ediție tare reușită asta, sunt mai multe povești faine în ea. Noi am luat-o din Cora, online sincer nuș unde dați de ea.

IMG_4702

Chiar acum citim Micul Prinț. Sara a primit-o de Crăciun acum 2 ani și i-a plăcut începutul (am murit când mi-a explicat fără să citim înainte desenul cu pălăria, it is true, doar copiii îl văd, oamenii mari au uitat ce înseamnă desenul cu pălăria), însă nu mai știu de ce ne-am întrerupt și am reluat-o abia recent. 6 ani mi se pare vârsta perfectă pentru ea, inocența Micului Prinț se mulează perfect pe vârsta asta, uneori Sara și eu (citind din carte) punem simultan aceleași întrebări oamenilor mari :). Știți că e mult, mult, mult, uriaș de mai mult decât o poveste pentru copii, eu aș zice că e prima carte de filosofie a unui om și inima mea e o baltă caldă și moale de fiecare dată, uneori sunt extrem de mămăligă și îmi dau lacrimile și mi se întrerupe vocea, de trebuie să mă controlez să nu mă miroasă Sara, care se lipește mai abitir cu capul de umărul meu. Cred că nu e doar una din cărțile Sarei preferate, dar și una din cărțile mele preferate :).

Cam astea mi le-am adus aminte, hai mai ziceți-mi și voi, pliz, că mai vrem cărți noi, tot așa, cu astea, cu inimă și tâlc 🙂

Batman

Standard

Ieri a fost carnaval la Sara la grădi. Bineînțeles că miercuri seara am uitat complet, așa că joi dimineața scobeam amândouă prin dulapuri după costumul pe care era musai să îl ia, deși mai erau încă 5 disponibile, nouă ne trebuia (desigur) ăla pe care nu-l găseam.

Joi după-masa, când alergam să iau plodul de la grădi, uitasem (iar) de carnaval până am intrat în grădiniță și m-a năpădit un șiroi de Else și prințese care mai de care mai roz sau mai albastrosclipicoase.

Am întrebat de Sara mea și în timp ce galopa (împiedicându-se repetat, a mea e <3) spre mine am simțit cum mi se umple pipota (și mă rog, sufletul de mândrie). Într-o mare de prințese, o fetiță liliac negru.

Nu mă prea extaziez când colorează frumos, când scrie cărți (deși sunt foarte bucuroasă că scrie cărți), când face adunări, pentru că toată lumea poate sau va învăța la un moment dat să scrie sau să coloreze sau să facă adunări (iar după numărul autorilor români publicați care mă fac să casc sau să îmi încrețesc nasul se pare și că oricine poate ajunge să scrie cărți).

Dar să fii liliac negru într-o lume de Else? Asta e ceva tare rar 🙂

Magda zicea când am făcut înregistrarea cu ea că i se pare important ca un copil să simtă că aparține unei comunități. Și sunt de acord cu asta. Unii copii simt nevoia să aparțină, majoritatea copiilor simt nevoia să aparțină, pentru că te simți în siguranță când faci parte dintr-un grup, acceptat, e bine și cald șamd. Dar sunt și unii copii, doar unii, mult mai puțini, care nu sunt deloc așa. Care nu vor să aparțină. Care sunt ok și fiind umpic pe dos față de restul. Și care sunt fericiți așa. Care înfruntă frigul :P. Mie mi se pare un act tare curajos din partea Sarei, cu atât mai mult cu cât de dimineață atârnau în dulap și costumul de Elsa și cele 3 de Eroi în Pijama (care sunt în mare vogă) dar a ales liliacul.

Mă uit acum la ea, stă cu bărbia-n palme pe scăunelul alb la masa maro stă să se gândească cum continuă povestea. Și mi-e dragă rău, liliac cu bluză neagră și planete. Mi-e dragă și sunt mândră că mie mi-a luat jde ani să înțeleg că nu e nevoie să mă prefac într-un anume fel, că pot să fiu ce-oi fi și tot o să fie ok, iar ea știe asta deja de la 6 ani.

Motivul pentru care e ok să fii așa e unul simplu. Întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi, acolo, undeva, printre rochițe roz și tutu-uri, cineva care e la fel de pe dos ca tine. În cazul Sarei, o colegă veveriță :). Și atunci e mai ușor să îi recunoști pe cei din tribul tău.

Poate că și oamenii mari ar trebui să facă mai des carnavaluri, joia pe stradă și metrou, să ne recunoaștem mai ușor veverițele :).

14712515_930505013747196_4964293693100060023_o

Amnesia

Standard

V-ați întrebat vreodată de ce nu țineți minte mai nimic din copilăria timpurie?

Una dintre explicațiile oferite e că hipotalamusul, chestia aia mică cât o migdală care are o grămadă de funcții smechere, printre care și aia de a ține minte nu e suficient dezvoltat (atinge maturitatea la fix 7 ani).

Copiii de 7 ani întrebați despre evenimentele pe care le-au avut la 3 ani și le aduc aminte în proporție de 60%. Copiii de 9-10 ani în proporție de 36%. Și e complet diferită de curba uitării la adulți.

În jur de 7 ani, copiii suferă o perioadă de amnezie. Cele mai recente amintiri pe care le avem datează în medie undeva la 3,67 ani. Fetele stau mai bine decât băieții la capitolul ăsta, iar copiii ai căror părinți au făcut referire la amintiri trecute mai bine decât cei care nu au vorbit despre trecut. Majoritatea amintirilor pe care le avem sunt fabricate, amintiri datorate fotografiilor pe care le vedem sau poveștilor pe care le auzim. Our mind plays tricks on us.

Mi-e ciudă uneori că Sara o să uite perioada asta, aș vrea să o țină minte ca mine, cât a fost de frumoasă și de grea și de haioasă.

Prima mea amintire e de sub vârsta de 3 ani. Știu sigur că e o amintire reală pentru că am crezut mult timp că e un vis și când le-am povestit-o alor mei, în jurul vârstei de 30 de ani, au rămas șocați. E o amintire cu un element de decor minor care a rămas într-o casă ce a fost demolată de comuniști atunci când eu aveam aproape 3 ani. Nu există fotografii cu elementul acela, deci e sigur o amintire.

Uitarea e o funcție de protejare a creierului. Nu are sens să înmagazineze toate informațiile (sau, mai precis, să le țină disponibile tot timpul, studiile recente arată că ele sunt stocate undeva și pot fi accesate prin diverse asocieri). Știm că uităm primele luni cu copiii, ălea care sunt cele mai grele (insist, sintagma copii mai mari probleme mai mari e o tâmpenie, nimic n-a fost mai greu ca primele luni) ca să putem face copii din nou. Ne ajută și lipsa somnului, care e corelat direct cu uitarea.

Well, my brain is fucked up. Pentru că, la fel cum n-am uitat amintirea aia de sub 3 ani, la fel n-am uitat niciuna din nopțile nedormite și tot cocktail-ul aferent. Uit cheile de la mașină, buletinul acasă când să trec granița, portofelul pe birou când plec la Mega și ce zi e azi.

Dar lucrurile importante, cele care m-au făcut să simt, cele care m-au schimbat, cele care au fost foarte grele (sau foarte frumoase), nu le uit.

Playlist de 2016. 

 

 

 

 

Musafiri-Episodul 2: Alexandra

Standard

Cred că Alexandra a dat prima de mine, chiar, nu te-am întrebat niciodată asta, cum naiba ai ajuns pe blogul meu, că am grijă să îi fac zero publicitate.

Alexandra scrie povești, e jumătate din Mame de poveste, publică în revista Fabulafia și s-a mutat recent în Timișoara cu familia, după ce a trăit o perioadă în Grecia. Al ei și blogul https://ouzoland.com/

Știam că scrie Mame de Poveste, și deși îl iubesc pe Cesuleț Timpulescu, am hotărât că  îmi place de ea când a zis că a știut că soțul ei e ZĂOAN când a aflat cartea lui preferată.

Am întârziat o leacă pentru că am fost cam nemulțumită de cum a ieșit conversația pe Skype, se aude cam prost 😦 și a fost greu pentru că eram amandouă muci de oboseală în săptămâna cu pricina, plus că e imposibil să ai o discuție fluentă cu lagul de la sunet (hence the constant dumb look on my face). Dar ne-am încăpățânat amândouă să ne vedem față în față și să nu fie doar audio (ceea ce mi-a plăcut, e fain să vezi ochii omului pe care îl asculți).

Deci, azi despre:

-Mame de Poveste

-Fabulafia

-Grecia și cum e să trăriești pe-un mal de mare și-apoi să te muți în Timișoara

-Sara care urlă ca din gură de șarpe că i-am mutat în coșul albastru jumate din foiletonul pe care îl compunea la acel moment (a ajuns la povești de 100 pagini plus, I kid u not, am sufrageria îngropată în manuscrise)

-copii, educatoare, acomodare, limbi stăine

-cărți și proiecte viitoare

și încă câteva.

Data viitoare, pentru că musai a fi o dată viitoare, amândouă am mai fi stat o noapte să povestim, cu calitate audio mai bună 🙂

Against the law

Standard

Am o regulă, să nu scriu despre chestii la modă. O să o încalc.

Ieri, fix de ziua Europei, Camera Deputaților a votat ce înseamnă o familie.

Camera Deputaților, din România, Europa, 9 mai 2017.

Constituția e legea fundamentală a unui stat. Legea fundamentală a statului unde trăim  Sara și eu va spune (probabil, mai sunt câțiva pași) că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Sunt atâtea greșite aici că mă uit cu capul înclinat (I really am) la ecranul laptopului și nu știu de unde să încep.

O dată, aș vrea să stabilim unde ne situăm. 22 din state din cele 28 ale UE recunosc căsătoria sau parteneriatele între persoanele de același sex. Welcome to the rest of the world.

În al doilea rând, legislația europeană nu definește familia. Definește însă (într-o directivă legată de libertatea de circulație) un membru de familie: soțul sau soția (inclusiv de același sex acolo unde statul membru o recunoaște), ascendenții și descendenții de gradul I (părinții și copii) ai oricăruia și rudele dependente.

Art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE interzice discriminarea pe baza orientării sexuale.

În România, noi definim familia. Nu căsătoria, familia.

Între un bărbat și o femeie.

Și cu plozi. Desigur, poate ai ghinion și nu se întâmplă, dar pare a fi musai măcar să îi vrei, din definiția de mai sus.

Aș dori o clarificare dacă un el și o ea, căsătoriți, care nu vor copii, sunt au ba o familie.

Evident că toate cele de mai sus sunt prostii. Orice încercare de a reglementa iubirea mi se pare la fel de amuzantă și stupidă ca o lege prin care aleșii ar vota să nu plouă când sunt ei în concediu.

Sigur că poți să dai  o lege, ești forul legislativ, conform regulilor oamenilor de pe pământ, ai dreptul să faci legi.

Dar la fel cum nu poți obliga ploaia să fie fierbinte și verde, la fel nu poți obliga oamenii pe cine să iubească și cu cine au o familie. Pentru că asta e o familie, nu? Iubire. Alegem să ne petrecem viața cu oameni mici sau mari pentru că îi iubim, pentru că îi vrem în viața noastă.

De fapt, cred că și dacă absolut fiecare persoană de pe Pământ mi-ar spune că e greșit și ilegal să iubesc o persoană, tot aș iubi-o. Pentru că e ceva ce fie simți, fie nu simți. Poți să controlezi ceea ce faci, și legea poate face asta, să impună limite de conduită, dar nimeni (nici măcar noi înșine) nu putem controla ce simțim cu adevărat.

Ce simțim nu e reglementat de lege.

Ca atare, nu cred că mamele sau tații singuri cu copii, bunicii care își cresc nepoții, oamenii care iubesc un om de același sex, nu cred că vreunii din cei de mai sus vor clipi măcar la definiția de mai sus.

Suntem în continuare familii, even if we might do it against the law. Ne iubim în continuare și o să tărim în continuare împreună. Indiferent de ce spune legea.

E trist că din Constituție derivă o serie de legi subsecvente. Viața de zi cu zi a celor de mai sus, a părinților singuri, a cuplurilor homosexuale șamd va fi îngreunată de o definiție tristă. Probabil vom alerga puțin mai mult, vom avea ceva mai puține drepturi și overall, it will be a pain in the ass. Și asta, mie îmi miroase doar puțin a discriminare.

Dar revenind, la fel ca ploaia care hotărăște când cade, la fel și noi hotărâm, doar noi și nimeni altcineva cine ne sunt familiile.

Și chiar m-am gândit la asta. Cine e familia mea? Well. Cred că familia mea sunt oamenii pe care îi iubesc. Cei pe care îi vreau lângă mine. Cei despre care mă îngrijorez când nu răspund la telefon. Cei pe care îi întreb ce părerea au atunci când iau o decizie, cei pe care îi folosesc pentru a-mi controla sănătatea mintală pentru că știu că îmi vor binele. Cei care se gândesc la mine. Cei care se îngrijorează când nu sun. Sau când sun, pentru că știu că nu sun niciodată, decât dacă e ceva extrem de grav :D. Cei pentru care aș pleca la 2 noaptea de acasă, în papuci și pijama, fie și la jdemii de kilometri ca să-i ajut, dacă numai ar gândi că au nevoie de ajutorul meu. Cei care plâng și râd cu mine. Cei pentru care aș smulge capete cu dinții dacă cineva s-ar atinge fie şi numai de un fir de păr din capul lor. Cei care au parola de la calculatorul meu în caz că mor. Cei care mă iubesc înapoi. Indiferent de gen, grad de rudenie (au ba), hârtii, legi, orientare sexuală sau religie (au ba again).

Nu intră în niciuna din definițiile de mai sus. Și poate e doar definiția mea. Și poate e greșită.

E ok. Accept și aleg să fiu greșită, atunci când vine vorba de familie, de oamenii pe care îi iubesc. Indiferent ce ar spune legea, Camera Deputaților sau întreg mapamondul.

img_9353

 

 

 

 

Next

Standard

Dacă ne uităm la evoluția omului vedem că s-au schimbat caracteristicile care te făceau un succes în viață.

Inițial, forța și rapiditatea care îi ajutau să fugă și să se apere de animale.

Apoi, îndemânarea de a fabrica și folosi unelte, o leacă mai târziu cea de a munci în munci gen: croitorie, cizmărie, potcovar, coșar șamd.

Capacitatea de a memora operații și de a reproduce în munca de zi cu zi (ceea ce facem o vastă majoritate din noi azi).

Dar viitorul nu o să rămână așa. That’s a fact. One you can bet on. E greu să spui cu certitudine cum va arăta viitorul pentru că de multe ori a cotit-o altfel decât ne așteptam.

Devine deja destul de clar că automatizarea a afectat și va continua să afecteze piața locurilor de muncă.

Ceea ce putem face azi doar noi, mâine vor putea face mașinile. Ca atare, numărul de locuri de muncă pentru ființele umane se va diminua. Cred că cel mai la îndemână exemplu e cel al mașinilor Tesla (autonome, care conduc cu un grad de siguranță mai mare decât cel uman, except me, ofc, I am the most fabulous driver ever :P). Teslele încep să fie utilizate la scară largă în America. America unde 3.5 milioane de oameni trăiesc din șofat iar un mare total de 8.7 milioane sunt in meserii conexe. Cei 3.5 milioane își vor pierde curând locul de muncă. Ceilalți 5,2 milioane vor fi afectați. Let me translate. 3,5 milioane = 10% din populația US. 10% din oameni vor rămâne fără un loc de muncă. Think about that for a second. Mie mi se pare huge, am auzit cifrele de mai sus acum vreo lună parcă și mi se rotesc în cap ever since.

That’s not a walk in the park, gândiți-vă doar la cât de afectată a fost America (dar și România) la închiderea minelor de cărbune.

Și azi sunt șoferii, așa cum spuneam, mâine it could very well be us. Sau, mai precis copiii noștri. Probabil noi nu vom prinde zilele astea, dar copiii noștri da.

Revenind un pic la sistemele de învățământ actuale, mi se par iar, cumva, complet irelevante și nepotrivite pentru ceea ce îi așteaptă. Tehnica actuală (și nu doar de învățământ, și de acces în piața locurilor de muncă) care răsplătește memoratul vs. gândire logică și creativitate îi pregătește pe actualii premianți de o viitoare viață în șomaj (altădată om povesti și despre posibilitatea VMU – venitului minim universal, dar nu azi că și așa văd că iese lung ăsta).

In the long run, eu, una, ca părinte îmi pun semne mari de întrebare dacă ar trebui să fiu preocupată de capacitatea Sarei de a turui comentariile la română. Orice operație de memorare și reproducere a unor reguli prestabilite poate fi făcută infinit (and I mean infinit) mai bine de un calculator, de o mașină, decât de un om. Cred că e important pentru copiii noștri să învețe să gândească, să facă conexiuni logice, să creeze, above all, să gândească outside the box. Să NU respecte regulile și drumurile bătătorite. Să încerce, să greșească, pentru că doar așa pot să descopere.

img_0955

 

May be

Standard

Mă întâlnesc cu Seminţe pe culoarul muncitoresc la 8 trecute fix.

-Eşti veselă şi radiezi? mă jumate întreabă jumate afirmă în timp ce ne intersectăm razant.

Merg în continuare şi mă gândesc o leacă, că doar eram, fără să ştiu ce. Cu ceva delay, îi răspund încet:

-Maybe I am.

Cică primăvara ar trebui să avem ceva astenii şi să ne plouă. I guess I missed that class, pentru că mie mi se pare că dacă am soare, marea la 2 ore distanţă, Sara veselă şi doritoare de parcuri, hei, poate o bere din când în când, un weekend luuuuung şi oi mai găsi câteva ingrediente, maybe I am just that. Happy. Ceea ce vă doresc fuarte şi vouă. 🙂

Playlist de mai. Prima jumătate a se dansa like you don’t give a fuck şi a doua a se asculta like you do 😛