Lista filme

Standard

Aşa. I’ll show you mine if you show me yours?

Sara nu se mai uită la desene animate. Întâi a renunţat la televizor, dar se mai uita pe Netflix, apoi de când e uşor (mai mult) addicted to books (da, mă laud, ce?) şi la ăsta.

Daaaar, în zilele ăstea de iarnă cu nămeţi în care am fost volens nolens cantonate în casă, ne-am uitat la filme. Şi atâta, dar atâta de mult îmi place să stau pe canapea cu ea cuibărită lângă mine de numa :). Mi se pare viaţa rather fucking awesome că eu, eeeeu, ajuns să mă uit cu fiica mea la filme :)). Very weird. In a good way.

Deci eu sunt drăguţă (as usual, not) şi vă scriu aici  ce am văzut noi şi e child proof şi voi îmi ziceţi înapoi ce-aţi văzut voi, deal?

  1. Wall-E, de departe pe primul loc
  2. Ferdinand (loved it)
  3. Inside out
  4. Coco (ok)
  5. Matilda (am iubit filmul ăsta de dinainte de Sara şi acum că l-am revăzut cu ea mi se pare că e fix dar fix dar fix Sara acolo. Ba chiar şi învăţătoarea, doamna Honey, e leită, mă da leită, de la păr până la voce cu învăţătoarea Sarei în real life).
  6. Harry Potter (a început şi cărţile, îi plac medium, şi şi mie la fel). Acuma, notă că sunt cam scary, dar la noi Sara a fost super ok, are cumva foarte clară în tărtăcuţă noţiunea că sunt chestii imaginare şi nu a avut coşmaruri, nu nimic. Dar. Sunt, pot fi scary. Nu ne-am uitat încă la ultimele două, deci despre alea nu pot să raportez.
  7. ET. She loved it 🙂
  8. Monsters inc. (ăsta e filmul la care eu una și râd și plâng. We scare because we care. bu! atâta că râsetele sunt mai productive 🙂 )
  9. Cenuşăreasa. Uat? 😛 Dintre poveştile cu the girl gets the price, asta e digerabilă, story of the underdog.
  10. Brave
  11. Ratatouille (muuult timp filmul preferat al Sarei)
  12. The secret life of pets (Sarei i-a plăcut, mie nu)
  13. Smurfs (lost village), okish la amândouă
  14. Zootopia
  15. Moana
  16. How to train your dragon (adorabil)
  17. Finding Nemo
  18. Finding Dory (care Nemo și Dory nici nu mai zic că sunt ale noastre și ni-s dragi rău).
  19. Avem pe listă Țestoasa Roșie (trailer mai jos) de care aud că e drăguț.

Dacă îmi mai aduc aminte updatez, sigur am uitat ceva :). A, si am uitat ca parte nu sunt dublate, deci trebuie copil cititor rapid.

So, tell me, care v-au mai plăcut?

 

Anunțuri

Întrerupem programul obișnuit

Standard

Pentru 5 minute de bitching around.

Now. Dragă iarnă. I tried, I really did. Am învățat să te plac, târziu în viață, e adevărat, dar I did. Am avut împreună câteva momente frumoase. Și îți mulțumesc că mi-ai arătat lumea dintr-un vârf de munte, sunetul zăpezii atunci când ești singură în cădere și ok, cana de vin fiert (îndoit cu apă) de la cabană. Te plac, oarecum, I think I do.

Dar. Să ne înțelegm. My one and only love is summer and it will always be.

Și mă apucă dracii, dar dracii de pe lume când m-ai lăsat să îmi dau fularul jos, ba chiar m-am încălțat în teniși, am băut o cafea pe terasă săptămâna trecută într-o cafenea dintr-un oraș care pusese tot CD-ul cu my weird kid și am văzut copacii înforiți for fuck’s sake, copaci fucking înfloriți.

Și acum? Ce faci? De ce te-ai întos? Cine te-a chemat? Cine crezi tu că mai are chef de tine după ce am dat cu nasul de temperaturi de plus 15 grade? Cine? Că noi sigur nu. Vezi tu, deja am fost afară cu skateboardurile. Și duminica asta mă gândeam să mă duc să-mi văd marea cu Sara sau măcar să găsesc o pădure unde să ne uităm la cer. Și tu? Ai venit înapoi deși cu siguranță nu te-am rugat.

So să facem a little deal. You can get me to like you for a while, just a little while, dar când my summer is here, la revedere și te-am pupat, you do not get to come back cu zăpadă și frig și vânt, ok?

Cizmele mele de iarnă îmblănite și impermeabile sunt în dulap, la fel ca geaca de 12 mii plus (n-am nici cea mai vagă idee ce-s alea 12 mii plus, dar sună a cald) și o să rămână acolo, de-ar fi să-mi clănțăne dinții în gură tot restul de martie.

Deci. Noi o să ne scoatem tricourile cu mânecă scurtă și tu o să îți iei coada aia urâcioasă între picioare și o sa dispari, dacă vrei să mai fim prietene și la anul, ne-am înțeles? Pentru că sincer, dar sincer, m-am săturat de tine. Vreau vara mea. Mi-e tare dor de ea :(. Grrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

IMG_1466

O jumătate de zi

Standard

Am stat acasă cu Sara primii doi ani din viaţa ei. Complet. În fiecare zi, n-am lipsit una. Da, am fost norocoasă. Aşa că mi-am imaginat că de asta a fost aşa zen când am început să plec de lângă ea, avusese cumva doi ani să se asigure că o să mă întorc deci nu era niciun pericol să mă piardă.

Şi a rămas aşa pentru vreooo 5 ani.

Atât că acum s-a schimbat. Şi nu prea ştiu exact de ce. Poate, parţial, e legat şi de motivul pentru care scriu rar de ea lately. Zumzăim cumva, sincron, pe aceeşi vibraţie amândouă. Ne înţelegem. Nu mă supără, nu o supăr. Citim mult, cântăm, ne plimbăm, viaţa noastră e plictisitoare. Hm, am avut câţiva ani din viaţă în care primeam aşa şuturi constant şi îmi amintesc că asta îmi doream, un an plictisitor. Nu amorţit, tot simţim, doar că nu ne certăm, ne înţelegem fără cuvinte şi atunci mi se pare aiurea să tot scriu despre asta.

Acum însă, deşi nu plec niciodată mai mult de 2-3 zile, îmi scrie în fiecare zi că mă iubeşte (nici ei nu îi place să vorbească la telefon) şi mă întreabă de 555 de ori când mă întoc, deşi ştie extrem de bine când mă întorc. Nu ştiu ce să fac cu ea aşa, mi-e dragă de mor şi deşi mi-a trecut o secundă prin cap că poate e ceva motiv de îngrijorare, pentru că nu e suficient de independentă (tare mult ţin la asta), de fapt nu simt că e, se simte ok fără mine, doar că îi place tare să fie cu mine şi mă iubeşte. Na. Poţi să vrei mai mult de la cineva vreodată? E fericită de fiecare dată când mă revede, chiar dacă au trecut 7 zile sau 3 ore de când nu m-a văzut. Despre câţi oameni din viaţa noastră putem spune asta?

Ultima oară când am fost plecată s-a gândit şi a zis aşa: O jumătate de zi. E limita maximă de timp pe care o pot suporta să trăiesc fără mami.

Nu ştiu ce să zic. Uneori şi jumătate de zi mi se pare mult.

IMG_9262

Papercover

Standard

Ştiţi, nu, că sunt de două feluri cărţile, din ăstea cu copertă de hârtie şi din alea cu copertă tare (hardcover). M-am întrebat tot timpul de ce ar cumpăra cineva varianta aia cu copertă tare. Cică sunt pentru colecţionari, şi rezistă mai mult în timp.

Eu nu colecţionez cărţi şi nici nu sunt interesată de cât durează în timp. Cum adică să colecţionezi cărţi? Cu ce scop măreţ, să arate bine în bibliotecă? Cărţile noastre (adică şi ale Sarei în bibiloteca ei, avem separate să nu ne păruim) sunt totalmente alandala, fără nicio ordine de aşezare, alta decât cea de cumpărare. Îmi plac culorile lor amestecate şi haosul aferent. Nici nu prea mă preocupă cât durează, mi se pare că o carte şi-a făcut treaba atâta timp cât am citit-o, she lived (cărţile îs fete, chiar dacă autorii mei preferaţi doar bărbaţi). Îmi plac cărţile în bibilotecă, dar sunt fericită dacă le am pe câte un omuşor pe undeva că a vrut să le citească (sau că i le-am dus eu cu forţa urlând că e musai să citească cartea asta acum).

Mă bucur însă că există cărţile cu copertă tare, din simplul motiv că mă bucur să dau mai puţini bani pe varianta cu copertă normală. Nu pricep de ce ar da cineva bani în plus pe varianta aia, doar cartea e la fel.

Şi mă gândeam că mai multe lucruri sunt aşa. Filmele de exemplu. Ăsta de taman ce a câştigat Oscarul, Shape of Water, avea copertă tare. Nu că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut, dar tot nu înţeleg de ce i-a trebuit coperta tare. Nuş, a fost un film frumuşel şi atât. Mi-a plăcut, în schimb, rău, da rău de tot, Call me by your name, care a luat parcă doar Oscar pentru scenariu adaptat. Nuş dacă mi-a plăcut scenariul, mi-a plăcut că era un film cu copertă moale, mi-a plăcut atmosfera, că m-am mutat acolo, în vara aia, pentru 2 ore sau cât a durat. Şi 3 panouri mi s-a părut plin de clişee.

Dar nu numai filmele, parcă şi oamenii sunt aşa, unii preocupaţi de exterior, să fie lucios şi tare, alţii mai preocupaţi de ce e înăuntru. Şi apoi cred că se leagă toate, oamenii, cărţile, filmele, muzica, poate chiar pantofii. Nu? 🙂

Playlist de martie (mi-am furat câteva ore şi am căutat nişte melodii, nu mai suportam CD-ul ăla de februarie în maşină, ascultat pe repeat, as I usually do, de mii de ori într-o lună): https://www.youtube.com/watch?v=8Flik7f6Bfw&list=PLtvLpKHNfd8qr2-Vap-CiECJoKcLjhHMg

three-stories

Alike

Standard

Tot la ultima ședință de la școală mi s-a spus că Sara le vorbește tot timpul despre mine, că mami citește și cântă. So atunci fetele trăseseră concluzia că Sara iubește atât cărțile și cântă atât de bine la drăcia aia de instrument din clasă (îi zice bare tonale, dar e un fel de xilofon) pentru că mă are pe mine ca model.

Și nu mi s-a părut deloc că au dreptate, dar deloc, ba chiar îmi stă pe vârful capului de atunci. Nu cred că lucrurile funcționează așa. Adică da, poate încerca să cânte sau să citească pentru că mă vede pe mine citind sau cântând, dar dacă nu e atrasă deloc de activitatea cu pricina, va renunța la ea (cum a renunțat la cântatul celor două instrumente de le găzduim prin casă, sau mă rog, nu a renunțat, dar cântă destul de rar la ele sau cum nici nu vrea să încerce să învețe să înoate deși mie mi se pare de multe ori că sunt mai în largul meu în apă decât pe uscat) vs. citit, de care face non stop, la propriu, primul lucru dimineața și ultimul seara.

Sigur, contează și genele, va fi predispusă spre aceleași lucruri care îmi plac și mie, pentru că biologie, dar nu pentru că m-a ales pe mine ca model. Așa nu-mi place cum sună asta. Uite, acum de exemplu tocmai ne-am luat amândouă skateboard-uri. Cu care ne amuzăm copios prin casă până trec nămeții ăștia, dar Sara mă învață pe mine, ea mai știe câte ceva de la prietena ei de la școală, eu știu doar că am vrut întotdeauna să am un skateboard și ai mei nu m-au lăsat că e prea periculos. Mie nu mi se pare periculos la Sara. Cu siguranță nu mai periculos ca datul pe placa iarna din vârful muntelui. So ne-am luat amândouă. Ne place amândurora, dar nu datorită  mie.

Cred că mă enervează pentru că îmi aduce aminte de muierile alea prostuțe (sau bărbaţii, şi la ei am văztut) care nu au o personalitate proprie și sunt influențate de ce îi place lui Gigel. Dacă lui Gigel îi place hip-hop și Gigiuței îi va plăcea hip-hop. Dacă Gigiuța va nimeri un Gigel pasionat de donno istoria Egiptului atunci și Gigiuța va încerca să devină oarecum fluentă în istoria Egiptului deși va încurca Nilul cu Amazonul cam la fiecare două propoziții. Însă, odată despărțiți, interesul pentru hip-hop și pentru istoria Egiptului va dispărea și el. Fake matches. Nu vreau ca Sara să fie așa. Sunt însă unele perechi (enervante), pe care sigur le știți și voi, care au interese comune (actually tocmai citeam un studiu cum că e bullshit treaba aia cu contrastele se atrag, pe termen lung nu funcționează, ci realțiile între doi care chiar seamănă as in, cum spuneam mai sus, au chestii în comun) și care par de multe ori frați nu cuplu. Așa sper că suntem noi două. Sara seamănă cu mine nu pentru că îi sunt model și mă imită, ci pentru că într-adevăr ne plac aceleași lucruri.

M. Și sper să rămână așa toată viața. Adică da, suntem influențați de oamenii care ne plac, și eu sunt, toți suntem, dar nu ar trebui să ne petrecem timpul cu chestii care nu ne pasionează cu adevărat doar pentru că altcineva drag face asta. Nu mi-ar plăcea să cânte donno house prin casă la 15 ani că lui Iubi îi place melodia asta, grrrr.

Mă rog, între timp, mai jos dovada că și Sara îmi e mie model, nu invers (ea mi-a ales skateboard-ul pe principiul că e negru; între noi fie vorba, niciun băiat nu a reușit să mă convingă vreodată că acest Star Wars este ceva ce merită văzut sau reținut :P).

IMG_1462

 

M. Me. Mami. Martie. Mărțișor :)

Standard

Așa, întâi poza:

IMG_1460-001

Acum să explic, deși cred că vorbește singur. Păi e mărțișorul pe care mi l-a făcut Sara anul ăsta, la școală. E muuult dar mult mai frumos în realitate, mi-a plăcut așa da’ așa de tare că am scos de prin arhive un lănțișor pe care l-am și rupt în încercarea de a pune medalionul ăsta pe el. Dar tot o să găsesc ceva pe care să îl pun și să îl port și după 1 martie, văd eu, o ață ceva.

Știu că orice ar face ei nouă ni se pare cea mai șmecheră chestie din Univers (îmi amintesc de prima felicitare a Sarei de la grădi când Alina o întreba ce vrea să îi spună mamei ca să scrie ea pentru Sara și Sara a zis așa: Nu știu. O floare. Și Alina a scris: Nu știu. O floare. I really really liked Alina de la grădi 🙂 ) dar ăsta chiar e cel mai tare mărțișor din viața mea.

Pentru că e cum mă vede Sara pe mine. Și cum mă vede Sara pe mine, chiar e cum sunt eu. Ăstea două propoziții cred că sunt suficiente să mă facă cea mai fericită mamă șatenă de pe Mapamond.

Serios. 🙂 So a desenat doi zâmbilici, doi, că a zis că unul nu era suficient pentru mine, și ar mai fi desenat mai mulți, că ar fi fost nevoie de mulți dar nu încăpeau, și marea (desigur) și placa (e mai pe verticală așa, dar vă prindeți voi care e) și o carte cu semnul întrebării pe ea (aia galbenă) și cu un PS. Că nu știa ce e un PS acum câteva zile și a auzit de la un băiețel și i-am explicat că vine de la post scriptum și ce-i cu el și a decis, culmea fără să știe că am o profundă și veche simpatie, prietenie și apreciere, toate groaznic de serioase pentru PS-uri, că trebuie să îmi scrie PS pe mărțișor (și mai am și pe spate să știți, un MegaPS și încă trei zâmbilici, deci cinci în total).

Și gata. Aș fi vrut să mai scriu câte ceva că am văzut aseară un documentar scurt care mi-a rămas învârtindu-se în cap, dar data viitoare căăăă am fost răcită șiiiii tocmai ce-am deszăpezit mașina vreo oră șiiiii e 1 martie (duamne, oricât mi-ar plăcea liniștea din vârful munților îmi vine să ț o p ă i de fericire că vine vara, da, de la 1 martie începe să vină vara, ce?) și nu am nici playlist pentru că ascult vreoooo câteva piese scrise de un nene tare nesuferit care nu se mulțumește niciodată cu doar o bucată din mintea mea ci o vrea pe toată și îmi ia o veșnicie să le cunosc pe fiecare în parte și să vad care îmi place mai mult și care numai îmi place și gata tac.

De fapt stai că tocmai mi-am adus aminte de (cred) ultima 8 martie de la grădi, când fetele de acolo au făcut un filmuleţ oribil de siropos şi drăguţ cu copiii în care îi întrebau ce e iubirea şi cum o iubesc pe mami. Moamă şi erau nişte plozi avioane pe acolo care ziceau aşa şi pe dincolo de simţeai şi tu, adult fără legătură cu mă-sa, ba chiar de acelaşi sex, că e cea mai mişto fiinţă evăr şi bonus nişte definiţii de-alea ale iubirii de mă scărpinam cu deştu mijlociu în sprânceana dreaptă. Şi mai erau alţii, ca fii-mea, care a zis doar: Ceeeeee? Când au întrebat-o ce e iubirea, dar cu cea mai precisă tonalitate de WTF pe care am auzit-o vreodată la un ce în limba română. So unii copii, şi oameni mari, sunt, suntem aşa. Nu prea ştim să zicem sau să scriem precis cum e dragostea noastră (pe bune, scriu la blogul ăsta de nişte ani şi n-am reuşit să scriu niciodată să spun o propoziţie concretă despre cum o iubesc eu pe Sara, gen: ca pe o felie de pizza după ce n-am mâncat o zi întreagă sau ceva), dar cred că oamenii aşa arată altfel, nu? Printr-un mărţişor pictat, o melodie sau cine ştie ce chestie mai găsim 🙂

Go la mărțișoare. Și la primăvară. Și la soare (greu de căzut cu tona asta de zăpadă şi la -13 grade, dar o să vină). 🙂

 

Efort

Standard

Știți coincidențele alea când te lovești de același lucru din nou și din nou, pur întâmplător. Așa m-am lovit eu săptămâna trecută de „efortul de a crește copiii”. În podcastul nesuferit pe care îl auzeam, pe facebook, într-o carte, ba chiar și Sara mi-a povestit de asta.

Și m-a enervat.

Pentru că nu cred că e un efort să crești un copil. Adică daaaa, e greu, dar nu e un efort. Pentru mine sunt lucruri diferite.

So e greu să mă dau cu placa, toți mușchii mei sunt antrenați în asta (ba chiar la început aveam febră musculară până la o săptămână după), sau e greu să învăț o melodie nouă și de multe ori nu avansez sau avansez greu și mă dor degetele , e greu să mă dau cu bicicleta printr-o pădure după ce am făcut pauză vreo 10 ani dar nu simt că depun efort la niciuna dintre ele. Le fac pe toate pentru că îmi plac, nu pentru că trebuie să ajung undeva.

Efort mi se pare așaaaa serios și nuș, responsabil. Uite: Efort = Concentrare voluntară a forțelor fizice sau psihice în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit Si: strădanie, străduință. Adică pentru mine efort e când trebuie să merg la munci dimineaţa, sau să mă dau jos din pat în zile ca azi, când mă pregătesc să răcesc şi se învârte toată casa cu mine de zici că am băut nu unul (e suficient) ci două pahare de vin.

Ori acuma eu nu voluntar îmi terorizez mușchii când mă dau pe placă, mie doar îmi place să plutesc pe zăpadă, și nu mă străduiesc să cânt, doar îmi place să o fac, și la fel și cu Sara, deși a fost crunt de greu (spun a fost că na, mie grele mi s-au părut primele luni, totul după mi s-a părut mai ușor) nu am făcut-o într-un scop nobil, ci doar am făcut-o. Am vrut să am un copil și îmi place să am un copil. Tare mult. Nu m-aș vrea fără ea în nicio versiune din viețile mele, nu pentru că o iubesc atât de mult cum orice părinte cred că își iubește copiii ci pentru că mi se pare obiectiv că viața mea e mai mișto cu Sara în ea. Egoism, nimic altceva.

Deci nu, nu e un efort să crești un copil și nu cred că ei ne datorează ceva că facem noi efortul ăsta, cum aud des și termenul de copil nerecunoscător de mi se ridică partea stângă a buzei superioare și mi se încruntă sprânceana de pe aceeași parte. Wtf. Sara nu îmi datorează nimic. Dar nimic. Eu aleg în fiecare zi să fiu mama ei și să fac toate lucrurile pe care le fac cu ea pentru că eu vreau să o fac, nu pentru că trebuie să o fac, eram tot mama ei și dacă nu mă jucam non stop cu ea, și dacă eram strictă și dacă nuș, nu o lăsam la dulciuri sau la cărți. Deci nu îmi datorează nicio ceapă generată, pentru că e ceva ce eu vreau să fac, nu o fac din simțul datoriei, pentru că nu-l am. Și în general am alergie la datoratul ăsta. Maximă. Nu vreau să îmi datoreze nimeni nimic și nu vreau să datorez nimănui nimic. Voi vrea însă să fac lucruri pentru alți oameni și poate și alți oameni pentru mine. Dar datoratul mă face să-mi dau ochii peste cap.

So, revenind la Sara, îmi povestește că a fost ziua mămicii lui X și că X i-a făcut o felicitare la școală. Cool, zic. Și n-a prea știut ce să scrie pe ea, zice Sara. Și mie mi se întâmplă, confirm. Și atunci M. (asistenta învățătoarei) i-a zis să scrie: “Apreciez efortul că m-ai crescut”. Acuma, nu-mi propun să sabotez replicile asistentelor de la școală (mai ales că îmi place tare mult tot ce ține de școala aia și Sarei la fel), dar aici nu m-am putut abține și am zis: Duamne, ce tâmpenie, ce naiba vrea să însemne asta (sau ceva pe acolo). Și atunci Sara m-a întrebat.

-Mami, știi ce o să-ți scriu eu pe felicitare de ziua ta?

-Ce?

-Îmi place că ești năzdrăvană.

Way, mbut way better 😉

IMG_9092