Man on the Moon

Standard

Vouă vă plac reclamele? Mie mi-au plăcut întotdeauna. Nu ălea de la televizor, era o emisiune cu reclame când eram eu tânără :P, poate o mai fi și acum dar dacă nu mă mai uit cine știe și Noaptea devoratorilor de publicitate, la care nu am fost niciodată, deși mi-am dorit să merg în fiecare an.

Nu mai am reclame de când nu TV, poate ce mai îmi trimit Andrei (reclame bune) sau Radu (care insistă cu ceva reclame la salam parcă pentru că avem un long debate despre cum mănâncă el numai rahaturi).

Îmi plăceau că unele erau deștepte tare și unele erau drăguțe tare. Însă nu am cumpărat cred vreodată ceva datorită reclamei :). Iar cu cadourile am fost defectă de copil, niciodată nu mi-am dorit cu adevărat ceva, nici când erau ai mei săraci în comunism și mâncam o bucată de ciocolată pe săptămână, nici mai târziu. Îmi aduc aminte că pe la sfârșitul liceului m-am simțit datoare să îmi doresc o mașină pentru că toată gașca își dorea mașină (gașcă de băieți, ce vreți). Dar de fapt nu mi-am dorit niciodată mașină.

Sara a vrut de Crăciun: un pix portocaliu și un pic și un penar și un Wall-E. De ziua ei: un ukulele, placă și conexe. Mi-a plăcut tare ce a cerut, lucuri cu care să se facă fericită, nu lucruri pe care să le aibă. Happy money. Smart little girl, nu c-ar fi a mea. 😛

Mi-a placut reclama asta pentru că mi s-a părut cumva pe dos decât ce ar fi trebuit să fie o reclamă la un super magazin. Pe mine nu mă îndeamnă la cumpărat, ci fix la polul opus, la kindness și atenție și lucruri care n-au de-a face cu banii.

I still believe that is what we need for Christmas și nu numai de Crăciun, ci tot anul. Cred că și noi și copiii noștri am fi mai fericiți așa, alegând timp și atenție vs. cadouri scumpe 🙂

Anunțuri

Am văzut o pisică albă și trei motani negri

Standard

Nu asta voiam să vă povestesc inițial, atâta că aseară am văzut o pisică albă și trei motani negri așa că pur și simplu trebuia să scriu despre asta.

Pisica albă era puțin nebună. Nu mult, doar puțină, un fel de bucată plină de lună.

Apoi, mai era un motan slab, potrivit și mediu ca o adunare plus o împărțire la doi, cu o gaură mare și albă în șoseta neagră din cotoiul stâng.

Celălalt motan, slab și deșirat ca un S, se rostogolea ba repede, ba încet, pe patru culoare.

Ultimul, rotund, mângâia leneș niște felii aurii din aceeași lună.

🙂 Știu că nu se înțelege nimic, dar parcă așa ar și trebui, n-a fost nimic de pe planeta asta din seara trecută.

Ok, traduc. Am fost aseară la un concert Quartet Maria Răducanu. Cu prietena mea Mushy. Care a și descoperit-o, că evident că eu aflu ultima tot 😛 care mi-a zis așa într-o dimineață:

-Ascult o manea cântată de un cvartet de cameră și cred că nu am auzit nimic mai frumos în viața mea.

Acuma, să ne înțelegem, ea ascultă zepeline și hendricși și pinkfloizi, din astea, cu manele num, nici măcar ironic, cum e la modă.

Și eu am zis ceva gen: hai măăăăăăă, fugi de-aici.

După care am ascultat melodia asta de mai jos și oamenii de prin preajmă m-au adunat cu un făraș și o măturică de sub masă.

Mbut it was nothing, nothing, compared cu aseară. 🙂

Crecă pot să vreau eu mii de ani să scriu cum a fost și tot nu o să am cum. Dar fiecare dintre pisici era absolut minunată. Și încă o dată. Minunată. Și cântau dracu știe ce cântau. Colinde românești, muzică populară românească, colinde franțuzești, fado, toate pe ritm de jazz. Iar eu sunt (și nu sunt șanse să scap vreodată) complet și iremediabil îndrăgostită de muzica asta. Nu știam unde să mă uit mai întâi, la mâinile de pe pian sau la cele de pe corzile contrabasului. Toate douăzeci de degete complet extraterestre. Iar voce ca a femeii ăștia eu n-am mai auzit nici la televizor. Da, mi-au dat lacrimile de minim 5 ori și mi s-a zbârlit tot părul de pe șira spinării. Dar blânde toate, blânde și calde de parcă netezea cu un fier încins toate cutele anului meu de a trecut.

🙂 am zâmbit tot spectacolul, mult prea scurt și încă vreo trei ore după. sunt destul de sigură că am zâmbit și în somn. și e de departe concertul meu preferat (nu că aș fi fost la așa de multe).

Mso. Fix, dar fix pe 30 decembrie (de la 21:15 că la cea de la 7 juma s-au terminat deja biletele văd), Maria Răducanu și chiatra ei sunt la Teatrul de Artă. Bilete aici.

Da’ nici să nu aud că faceți altceva de sunteți în București. Nici nu vreau să știu. Mergeți să vedeți pisica albă nebună din lună și să fiți călcați cu fierul încins. O să vă placă (ăăă, celor 2% dintre voi cu care mă potrivesc la muzică, adică fix pentru doi cititori am scris articolul ăsta la câți am :)); e un progres, de obicei scriu cu unul singur în cap). Promit.

Ps. Am filmat. Amândouă. Că muream de nu. La al ei nu se vede. La al meu nu se aude. Noi, ne scuzați :P. Deci doar muzică de pe internet, mergeți de-o ascultați că e mai bună vie 🙂

 

 

 

 

Non-serbare

Standard

Nu îmi plac serbările. Parcă am mai zis, nu?

Adică rectific. Mie mi-ar plăcea serbările dacă copiii s-ar simți bine la ele, dar la majoritatea serbărilor copiii sunt stresați să țină minte poezia, să vorbească/recite/cânte în fața unei adunări de oameni care îi filmează ca pe urs cu 30j de mii de blițuri și telefoane și apoi sunt expuși rudelor și vecinilor cu ce bine s-a descurcat Gigel la eveniment.

It sucks. For me it sucked. Nici Sara nu e genul showwoman, deci noup, nu înțeleg și nu îmi plac serbările.

So m-am bucurat când am primit mail de la învățătoare Sarei cu titlul non-serbare. La școala lor, grupa lor (doar) nu a făcut o serbare, ci o non-serbare.

Bineînțeles că am uitat și îi tot ziceam Sarei de serbare, doar ca să îi ofer ocazia să își dea ochii peste cap și să mă corecteze lung, melodios și cu ton de reproș: Noooooon-serbare mami, non! Noi nu avem serbare.

So fiecare copil a făcut ce i-a plăcut. S-au împărțit în 3 ateliere. Sara cu un băiețel, R., au ales să citească. Sara a citit (am murit puțin) o poveste scrisă de învățătorea ei special pentru non-serbare și pentru Sara (care ne-a plăcut amândurora mult, despre doi copii care aleg să își petreacă Crăciunul cu o familie săracă și schimbă cadourile lor cu mâncare și bunătăți pentru ei) iar R. a citit (swear to God) poezii de Eminescu. e mi ne scu! :)) L. și M. au făcut origami iar 2A (fată și băiat) au gătit o negresă. Mă topește băiețelul ăsta, A, (și fata A îmi e dragă rău că e bulgăraș de energie, dar pe ea o știu mai demult), pe A băiat acum îl descopăr. Și mi-a plăcut că deși e printre cei mai hmmm avansați să zic dintre ei (ușor obsedat de stele și evoluționism-as in la ziua Sarei am stat amândoi în fund în bucătăria mea și am citit despre Darwin) a ales să gătească. Să gătească. Am murit. Da. 🙂 Deci nu tu presiune, nu recitat (deși învățătoarea lor a cântat ceva colinde laaaaa da, ukulele :)), nu nimic. Ah, și am uitat să spun că ne așteptau cu o dictai masă pe care o gătiseră copiii singuri (as in au plită, mașină de spălat vase, de haine, au di tăti acolo, se autogospodăresc).

Am vrut să scriu de asta. Că a fost haos și am mâncat multe dulciuri (mai ales Sara, dar și eu, deși eu nu dulciuri, dar chiar le făcuseră bune) și am făcut din hârtie colorată doi îngerași (zice Sara, mie mi se par două cântărețe de operă :D), una galbenă și una albastră și un tătic a zdrăngănit ceva la o chitară și nu știu, a trecut timpul repede și a, da, foarte important, n-a trebuit să socializez cu niciun adult, am putut doar să stau cu Sara și să mă mai conversez cu câte un copil.

Mai vreau. Non-serbări. Sunt ok. La anul tough, chiar și așa, tot am avut nevoie de vreo câteva ore bune de singurătate să îmi revin :P. Iar Sara? Sara a promis că îmi face și acasă biscuiți din ăia. Dacă sunt cuminte. 😛

Telefonul

Standard

Telefonul meu e complet negru, slăbănog și destul de vechi. Dar rezistent, a supraviețuit unui număr record de căzături.

Telefonul meu cântă când i se tună lui. Lui, nu mie. De cele mai multe ori, statistic vorbind, la birou, nu știu ce îl motivează acolo. Cu volumul la maxim. Îl opresc inutil, pornește iar, de câte ori are el chef, ce melodii are el chef, indiferent ce i-aș spune eu să facă. Se oprește senin, nu știu niciodată de ce, cum  nu știu nici de ce pornește.

Telefonul meu pierde des, dar des, noțiunea timpului. Uită de el. Coooomplet. Mă uit la el: 19:10. Peste vreo zece minute mă uit iar la el. Tot 19:10. Trebuie să-l butonez bine câteva minute și apoi se trezește prompt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic: 19:23.

Telefonul meu nu sună. Deloc. Nici la mesaje, nici la mailuri, nici la apeluri (de orice fel ar fi ele, fără discriminare). Bâzâie în schimb, de parcă ar fi deranjat de întreruperi.

Telefonului meu nu îi place frigul. Deloc. Nici căldura extremă, se supără și începe să facă niște dungi negre de zici că are febră. Între 15 și 30, hai 35 de grade dacă e la malul mării, e mulțumit. Orice sub sau peste îl supără.

Telefonul meu refuză muzica noua. Ultima oară când am reușit să transfer muzică pe el a fost în luna martie. A anului 2016. Deși nu e muzica nouă, că are și melodii vechi și noi pe el. Poate doar a decis că ce am ascultat eu post martie 2016 nu merită atenția lui.

Telefonul meu refuză să se conecteze la internet. Trebuie să mă rog de el, să aștept să se hotărască, as if realitatea și multitudinea de informații din lume l-ar deranja și ar vrea să amâne cât mai mult momentul întâlnirii.

Cel mai enervant dintre toate, telefonul meu dispare. Nu de tot, e acolo, nu moare, doar dispare uneori. I se stinge ecranul și pot să mă dau cu fundul de pământ, nu își revine decât fix atunci când are el chef. Când folosesc Waze prin București să ajung la o adresă necunoscută nu e tocmai drăguț. Dar cred că vrea să mă învețe răbdarea, de aia m-a ales pe mine dintre toate proprietăresele de telefoane negre și slăbănoage din lume.

Uneori, nu știu pe ce criterii, dar anumitor persoane nu mă lasă să răspund. Pot să dau eu cu deștu’ până amețesc pe ecran, ntz. Not gonna happen. Nu vrea și pace.

Îmi place telefonul meu. Nu l-aș schimba pentru nimic în lume cu unul care sună și care știe tot timpul ce oră e, sau care mă lasă să vorbesc cu toată lumea și care nu-mi cântă spontan, ce vrea el.

Eu cred așa. Fie telefonul meu e bântuit, fie seamănă cu mine. Și parcă să zic că nu cred în fantome.

PS. Singura poză în care apare telefonul meu, probabil l-am luat prin surprindere. Cred că nici lui nu îi place să i se facă poze.

IMG-6935

Munca (II)

Standard

Bine. Dacă faptul că muncim 8 ore pe zi e o problemă de ce nu e un subiect “pe tapet”? De ce nu se preocupă lumea de asta? Well, actually some people do. Am pus link articolul trecut în care o serie de companii au abordări neortodoxe cu timpul și norma de lucru și dovedesc eficiență. Mai sunt o serie de filosofi și scriitori care de asemenea au scris despre asta, începând cu donno, Aristotel și Platon până la Russel.

E adevărat însă că marea majoritate a oamenilor nu se gândesc la asta.

Cred că sunt mai multe cauze. O dată e rutina. Rutina e bună, înseamnă siguranță. O căutăm și nu ne place să ieșim din tipar, ne e frică de ce ar însemna asta. A doua, cultura azi e orientată spre consumerism. Mă uit la mama cum îi cumpără Sarei zeci de mii de jucării și nu înțeleg de ce. Sara se joacă rar cu jucării și e întotdeauna mai fericită când face lucruri, nu când primește lucruri.

Puterea de cumpărare e cumva măsura unei vieți de succes, asta își doresc 99% din oameni de la viață. Case, piscine, mașini, ca și cum toate ar fi precondiții pentru fericire. Ăstea sunt scopurile. O dată atinse însă, aduc puțină satisfacție și doar nevoia de a acumula ceva nou. Nu prea știu oameni care să îmi spună că timpul pe care îl petrec cu cei pe care îi iubesc, cunoașterea sau activități care le fac plăcere sunt priorități reale (toate astea fiind chestii care nu necestită bani). Sau mai corect, unii mai spun, dar nimeni nu face nimic în sensul ăsta, mai mult de a posta meme-uri haioase despre subiect pe Facebook. În realitate, toată lumea caută să muncească ca să adune bani ca apoi să consume.

Nu știm ce să facem cu timpul liber. E o realitate care mi-a ridicat părul pe șira spinării când am descoperit-o. Oamenii nu știu să petreacă timp cu ei înșiși. Se plictisesc, că tot scriam de asta. Marea majoritate e mulțumită cu 8 ore de muncă, ba chiar știu oameni care le duc spre 10 de groaza de a se duce acasă. Distracția oricum e pasivă, una care nu necesită efort, așteptăm să fim distrați. Cu emisiuni TV, social media, filme ușoare, jocuri pe calculator, să stăm și să nu activăm niciun neuron, as if it would hurt us (it might, actually, dar pain is not always bad). Mai puțin să facem noi. Activități ca muzica, scrisul, cântatul, cititul, ascultatul mării sau al frunzelor care cad sunt lucruri pentru care nu avem timp. Cum îmi spun mie întotdeauna oamenii când, în așteptarea deschiderii unei ședințe mă găsesc cu o carte-n mână: ce mișto că mai ai timp să citești, ratând complet locul și ocazia cu care o fac. Nu am timp, nu mă plictisesc și de asta fac lucrurile pe care le fac, îmi caut timp cu încăpățânare și îl scot din piatră seacă pentru lucrurile (dar mai ales pentru oamenii) care îmi plac.

Plus imensitatea mecanismului. Miliarde de roți gigantice care fac toate astea să se învârtă, ce sens ar avea să încercăm să oprim un mamut? Am fi ca un fir de pai, ne-ar rupe imediat între doi zimți de roată. Well, un nene pe care l-am tot citit în ultimul timp (deși mi-am so dat ochii peste cap când cineva mi-a pus în brațe prima de carte de el spunându-mi că I know shit dacă nu l-am citit pe nenea ăsta) și care îmi e drag acum ca și cum l-aș ști și ar fi unul dintre oamenii mei m-a convins că e responsabilitatea fiecărui om să vorbească adevărul (și să expună minciunile). So mi se pare corect și decent cumva să scriu asta. Nu mă ascund în spatele minutelor goale. Muncesc când e de muncă, nu fug, dar cred că e o prostie să muncim 8 ore fix no matter what și aș vrea să se oprească treaba asta, măcar pentru Sara dacă nu și pentru mine. Poate nu știu, din cele două sute mici de oameni care intră zilnic aici 10 vor petrece puțin timp gândindu-se la asta. Apoi poate își vor reaminti când se rotesc pe scaun la birou, apoi acasă. Poate vor vorbi cu prietenii lor despre asta și poate oamenii se vor hotărî la un moment dat că futu-i, viața nu e despre muncă (ok, recunosc, daydreaming deja, revin).

Dacă e într-adevăr așa, și doar oamenii sunt cei care nu fac asta se întâmple, de ce nu pleacă invers, de la companii? Well, aici nu pot decât să take an educated guess. Pe de o parte, și companiile sunt conduse tot de oameni, care funcționează pe rutină, pe obiceiuri. Cred că oricine a auzit de la cei cu vechime „da’ intotdeauna am facut asa, cum sa schimbam?”. Eu încă o aud de 12 ani în câmpul muncii. Mba chiar am fost șocată că și atunci când cred că am reușit să schimb ceva se reîntorc cumva la felurile anterioare de a fi, just because they were there in the first place. E tentant și să iau în calcul că dacă eu aș avea o companie de multimilioane nu prea aș vrea ca angajații mei să aibă mult timp liber. Dacă sunt un start up, da, mă preocupă eficiența, productivitatea și inovarea și sunt dispusă să risc. La mamuți mai greu să schimbi ceva, le e frică că ar cădea și și-ar rupe picioarele, iar adevărul e că e foarte probabil să se întâmple asta. Dacă ne uităm la puținele țări care au experimentat cu venitul minim garantat național vedem că a avut drept consecință o serie de afaceri nou-lansate. Cu o sursă de venit asigurată și cu timp liber la dispoziție oamenii își folosesc creierul și încep să facă. Nu tocmai avantajos, obiectiv vorbind, pentru companiile mari să își creeze singure o turmă de concurenți, nu? De altfel în țările cu pricina se presupune că tocmai presiunea mamuților de gen a stopat experientul cu venitul minim care era pretty awesome (nu numai că a crescut numărul afacerilor nou înființate, dar în țări ca Namibia a redus malnutriția dar și rata criminalității, care era destul de alarmantă before).

Cum cred că se pot schimba lucrurile astea dacă nici cei mari nici cei mici nu par a fi preocupați de subiect? Păi adevărul e că nu sunt tare optimistă. Nu cred că o să prind în viața mea muncitorească schimbarea asta, cel puțin aici.

Cred însă că se va întâmpla pe parcursul vieții Sarei datorită automatizării, AI, care va deveni o realitate în următorii donno, maxim 50 de ani. Vom fi nevoiți să ne adaptăm, schimbarea nu va veni (cum de altfel de obicei nu a venit) de la majoritate ci cumva vom fi forțați să ne schimbăm, pentru că obiectiv vorbind munca oamenilor va fi preluată de mașini (ca să nu zic direct roboți, că pare prea sci-fi). 🙂

Shift-ul implică și educația. Școala îndoapă acum cu sandwich-uri mari de date copiii, ignorând specificul fiecăruia. Statistics. Averages. They win again (that’s why I hate them). Nu cred, știu cu certitudine că fiecare om e diferit și are anumite înclinații. Cred că înclinațiile ălea trebuie descoperite și cultivate, cred că de acolo creștem și de acolo vin descoperirile și minunile. Faraday, Mendel, până și mai faimosul Darwin sunt dovezi că nu o educație cu 10 pe linie e ceea ce duce la descoperiri care schimbă lumea. We need to teach how to think and not what to think.

Cred, spuneam, că la un moment dat umanitatea va avea mai mult timp liber. Și atunci va trebui să ne hotărâm ce facem cu el. Există, desigur, pericolul să ne ocupăm și acel mai mult timp liber cu cele de mai sus: social media, filme ușoare, emisiuni TV aso, dar rămân o idealistă prostuță și aleg să cred că oboseala și numbnessul sunt cele care ne conduc aici, că o data ajunși în ipostaza de a avea o zi înainte ca o pânză alba vom redescoperi plăcerea lui a afla.

Egoistă. Din egoism mă gândesc la toate astea, nimic mai mult. Pentru mine și pentru Sara vreau o lume așa. Eu sunt cea care crede că lumea ar fi un loc mai frumos, pentru mine și pentru Sara în primul rând. Una în care oamenii vorbesc de cărți, muzică, știință și nu una în care discutăm, ca acum de bani, muncă, rate la case, telefoane noi, aplicații, emisiuni și țoale.

A bigger bubble. 🙂

img_5283b

Munca (I)

Standard

Mă gândesc de ceva vreme la asta și mi se pare complicat de scos pe hârtie, dar o să încerc, în aceeași idee de păstrare a sănătății (mă rog, atâta câtă e) mintale.

Când m-am apucat de munci obișnuiam să stau destul de mult pe la birou. O dată, așa voia șefa mea și îmi plăcea de ea, after all, mă luase în echipa ei și nu voiam să o dezamăgesc, a doua că toată lumea era încântată să se dea foarte ocupată și eu eram mică și mi se părea că așa e bine.

Am fost prea multă vreme așa, până într-o zi, acum vreooo 9 ani, când făcut click. I grow on clicks, câteodată mi se întâmplă câte ceva care mă faces să văd lucrurile radical diferit și then can never go back to the old way, no matter what. Am crezut că una din persoanele cele mai dragi mie pe lume e la un pas de moarte. Persoană, care, întâmplător, e un workaholic convins. Și m-am gândit dacă atunci când o să mor eu aș vrea ca asta să fie viața mea. Munca. Răspunsul a fost extrem de hotărât. Nu. (Apparently nu sunt singura care crede asta). De atunci, nu am mai stat nicio secundă inutilă peste program, doar de dragul de a mă da ocupată (așa cum fac foarte, dar foarte mulți oameni, e oarecum firesc să facă asta, trăim într-o cultură care privește asta ca pe un lucru bun, ca pe un semn al succesului în viață, ceea ce cred că e fals :D). Revenind. Dacă muncim în cele 8 ore de program e timp căcălău să terminăm.

Apoi, cumva, mă studiam întoarsă din vacanțe, pe scaunul de la birou, cu calculatorul în față, răspunzând e-mailurilor, făcând, dregând. Dar după ce stai o săptămână sau o lună cu fundul în nisip și marea în față e mai ușor de observat absurdul situației. Nu știu câți oameni au senzația asta, chiar nu știu, dacă observă cât e de absurd să stai 8 ore pe zi cu ochii într-un ecran când outside there is so much life.

Așa că am început să citesc despre asta și să vorbesc despre cu mai toți oamenii cu care intram în contact. Prietenii mei cred că sincer nu mai suportă subiectul, turui cu 1000 de cuvinte pe secundă când vine vorba de el. 😀

Ma bon. Nu prea știu cum să o abordez strategic, dar încerc.

Lucrăm (more or less) 8 ore pe zi, 40 pe săptămână, 11 luni din 12.

Ok. De ce?

De ce 8 ore și nu 4 sau 2 sau 20?

Well, de la Ford încoace (deși Thomas Mann și un nene Robert Owen avuseseră ideea și militau pentru ea, Ford a fost, if u ask me, the beginning).

Și o să îmi sară imediat în cap cei care mai știu o leacă de .. istorie? nu cred că e istorie, ce-o fi, că nenea Ford (da, ăla cu mașinile) a redus timpul de lucru. Yes, he did, but wait for it.

Când a venit revoluția industrială peste om, am cam dat de dracu. Mașinile nu aveau nevoie de somn. Ca atare, mai toate fabricile și făbricuțele aveau ziua de muncă cam pe la 16 ore bune. De ce? Ca să maximizeze profiturile, prin utilizarea cât mai îndelungată a mașinilor.

Timp egal bani.

Nenea Ford a zis ceva de genul: Dude, this is fucked up, și a plafonat în fabricile Ford timpul de lucru la 8 ore, dublând în același timp salariile muncitorilor, mulți catalogându-l drept sinucigaș și prevăzându-i un faliment rapid. De fapt, nenea Ford a făcut profit. Pentru că a crescut productivitatea cu cele două măsuri.

Mbun. Deci am turbat? Nenea Ford ne-a adus la 8 ore pe zi de la 16 și eu mă plâng?

Am turbat de mult, not the topic now. Ce a făcut nenea Ford cu cele 8 ore pe zi era potrivit pentru 1914. Nu e însă deloc potrivit pentru 2018. De ce? Pentru că nu mai trăim în era industrială, ci (deja) în cea a automatizării. Multe din acțiunile umane pot fi și sunt automatizate. Multă din munca pe care o facem e artificială (reguli peste reguli, birocrație, reinventatul roții, unul muncește și șapte șefi veghează aso).

Relevant mi se pare și ce se întâmpla înainte de era industrială. Care înainte de era asta fuse medievală (băieții ăia care se ocupau cu agricultura și cu arsul de vrăjitoare). Mbon. Cât lucrau în medieval se presupune că era jihadul cu toți boierii ăia, but actually it was not. 1440 ore pe an vs. 1880 azi. Dovezi sunt că și din ăstea 1440 mai și stăteau.

Ok, înainte de asta? Hunter-gatherers? Well, la ei se presupune cam 14 ore pe săptămână, 728 de ore pe an.

Dar dacă ne uităm la tot ce înseamnă hunter-gatherers sau apoi, în era agriculturii, chiar și în era industrială, munca răspundea unor nevoi. Adunau fructe și vânau când le era foame, stăteau zi lumină pe câmp să are când era sezonul, când nu era nimic de făcut stăteau la foc și dormeau, stăteau să păzească mașinile când duduiau aso aso.

Revenind. Lucrăm, deci, azi, cel mai mare număr de ore din istoria omenirii deși nevoia obiectivă de munca efectiv necesară e mai redusă decât oricând througout history (și o să se tot reducă, mașiniile, roboții, AI și apoi om mai vedea de-om exista, but again other topic). Vorbesc global, nu individual, o să mi se jeluiască iar unii că ei nu mai pot de muncă. Insist că 8 ore pe zi, dacă chiar muncești 8 ore sunt arhisuficiente ca să dovedești cam un munte de Sisif. Pentru că de fapt suntem productivi vreo 3 ore pe zi. În rest ne dăm pe net, fumăm, mâncăm și bârfim (nu zic eu, statistics spoke).

So în capul meu sistemul de muncă ar trebui să fie bazat pe nevoi și rezultate. Nu pe reguli prestabilite.

Ai nevoie de proiectul X făcut? Ok. Când? Atunci. Bine, pot să îl fac în timpul ăsta vs. atâția bani. În rest sunt în Honolulu cu burta la soare. Ok din nou, poate unii termină proiectul în 12 ore pe zi în timp ce alții îl termină în 2 ore pe zi. As long as I deliver within the deadline rezultatul cerut de nevoie, asta ar trebui să conteze and I should get my check.

Pauză și revenim că nu intră tot într-un articol pot să mă dau eu cu fundul de pământ. Munca ar trebui să răspundă nevoilor, e îngrozitor de absurd să muncim un timp fix prestabilit (prestabilit de rutină, nu de vreo analiză că atât ar trebui să muncim) fără a porni de la nevoile reale de muncă. La fel de absurd ca faptul că ne complacem în a avea un program de 8 ore pe zi când în realitate nu suntem productivi decât mult mai puțin de atât. Și, de frică ca cineva să nu ne dea afară sau să se ia de noi în ipoteza în care am recunoaște ceea ce e dovedit nu doar de statistică ci de istorie, o facem în continuare, pentru că, de altfel, nici nu prea am ști ce să facem dacă am avea mai mult timp liber. Nu pledez pentru șomaj (deși global basic income mi se pare în continuare the way to go) ci pentru eficiență și timp pentru real life. Work is not real life. Simply is not. Plus că e atât dar atât de frustrant că munca își ia fără drept de apel cele mai bune ore ale zilei, primele, astfel încât la vremea când ajungem acasă suntem deja obosiți și căutăm inevitabil confort și liniște mentală fără a mai avea chef să citim sau să descoperim (și da, fără a crede că e o conspirație mondială, e destul de avantajos să conduci mase de oameni obosite care nu gândesc, nu speră și nu caută). Dar despre asta, ca și despre de ce cred că nu se practică abordarea asta cu muncitul liber în ciuda faptului că este deja dovedit de companiile care o promovează că e eficientă, data viitoare.

PS. Poza tradițională cu jugulara mea pe care o tot pun la articolele la care știu că o să vină tona de roșii :D.

img_5283b

Lună plină

Standard

Ieri dimineață, 8 am ish. Intru în birou, pun telefonul pe masă. Și cafeaua. Tot pe masă. Mă rog, birou. Vărsată. Ofc.

-Shit, shit, zic, observând că telefonul meu înota (iar) în cafea cu lapte în timp ce caut un șervețel (inexistent) să repar dezastrul.

Colegul meu B. se ține de burtă. Cică am un stil inconfundabil.

Ceeee o vrea să zică.

Ieri seară. 8 pm ish. Mă învârt pe lângă două tigăi pe foc, cu căștile-n urechi cu un podcast tare, să acopere zgomotul de la aragaz și cu Sara desenând un dragon în sufragerie (tocmai am văzut Cum să îți dresezi dragonul-și ne-a plăcut amândurora) când aud parcă un cioc cioc. Îl ignor, bineînțeles. After all de aia am covor de intrare pe care scrie Oh no, not you again. Apare jumătatea responsabilă a familiei (Sara) care mă anunță că bate cu adevărat cineva la ușă. Mă supun.

-Aveți o mașină neagră? întreabă vecinul meu. Mai am și o vecină. Care ascultă Adele. Nu-i ea. Mai bine, nu mă omor după Adele.

-Daaa, gândindu-mă că iar am apăsat butonul greșit și e portbagajul larg deschis (happens at least once a week).

-Cred că ați uitat să trageți frâna de mână și a pornit la vale și acum blochează strada.

I. DID. WHAT?!

Oh shit, zic în timp ce alerg bezmetic să opresc tigăile, arunc căștile și să mă înfig în niște încălțări. În drum spre lift, se aud niște claxoane isterice.

-Sunt niște băieți supărați, zice nenea (vecinul meu cu doi băieți mai mari ca Sara de vis-a-vis).

Râd. Mi se pare funny, pe asta nu am mai executat-o până acum, e premieră. Mi se pare bine că încă reușesc să mă surprind.

-Well, o să fie și mai nervoși când vor vedea că sunt femeie, îi zic. Și în timp ce grăiesc mă gândesc. Da cum mama dracu’ s-a oprit că în filme se oprește întotdeauna în mașina cuiva. N-apuc să duc gândul până la capăt că nenea zice:

-Da, s-a oprit într-a mea.

-What? Shit again. Și e lovită? începe să îmi pare rău că n-am arătat mai serioasă și responsabilă în loc să râd. Poate nu e prea târziu. Am RCA, îi zic încercând să dreg busuiocul.

-A nu, n-au nimic.

Nu aveau indeed nimic, dar mașina mea trona într-adevăr în mijlocul străzii, bot în bot cu a lui. I-o fi plăcut de ea și nu s-o fi putut stăpâni. Băieții isterici plecaseră și am parcat-o cu tot cu frână de data asta.

Mi-am cerut iertare vecinului nene și a râs și el destul de mult. Fii-mea mă aștepta îngrijorată:

-Ce-ai făcut?

-Păi am uitat să trag frâna de mână și a plecat mașina singură, îi zic as casual as I can (cum, cum, cum aș putea să fiu EU un părinte autoritar ever in this lifetime când fac din astea, cum?). Da’ am pus-o la loc. Și rânjesc.

– E ok mami, mă anunță Sara continuând coada dragonului. E de la lună plină.

So să se noteze. E de la luna plină. Nu de la mine. Ntz. Delooooc.

luna2