Cui i-e frică de coronavirus?

Standard

Am ieșit săptămâna asta cu băieții și C. m-a întrebat dacă mi-e frică de coronavirus. Am râs, că fix în seara de dinainte mă sunase tata să mă duc în magazine să îmi fac provizii.

Am răspuns că nu. Nu mi-e frică de coronavirus. Și n-am călcat în niciun magazin săptămâna asta. R. m-a certat cam o juma de oră și apoi peste vreo 2 zile încă pe atât cum că e fuarte serios și ar trebui să fiu speriată? Dacă am înțeles bine ideea. Deja la a doua tură recunosc că nu-l mai ascultam. Și tot nu sunt speriată 😀

Îmi e mai frică de coronavirus decât de atentate teroriste, dacă se pune. Se pune?

Nu mi-e frică de coronavirus pentru că rămâne o formă de virus gripal, cu o incidență a morții de sub 2% din cei afectați. Ca atare, statistic, chiar dacă toți cei care citesc acum acest articol ar fi bolnavi de coronavirus, probabil niciunul nu ar muri. Rata mortalității de gripa comună era dată de sub 1% până prin 2017, studiile recente însă arată că ar fi oleacă mai mare. Pariul meu ochiometric din avion e însă că au cam aceeași rată de mortalitate. Și din cazurile de până acum, cei care mor, sunt, din nou, similar cu ce se întâmplă la orice gripă, cei cu condiții medicale preexistente.

Tot ochiometric, presupun și că va dispărea când vine căldura, dar rămâne doar o supoziție, vedem prin aprilie/mai dacă am avut dreptate au ba.

E adevărat însă că se pare (încă nu putem afirma cu certitudine) că se transmite mai ușor decât gripele noastre autohtone. Nașpet e și că e nou-băiatul (pot să presupun că un virus cu potențial ucigaș e mascul? Statistic again, aș avea dreptate, probabil e băiat), și ca atare sistemul nostru imunitar nu e obișnuit să-l dea dracu când se întâlnește cu el și nici vaccin n-am apucat să îi facem.

Trecând însă peste faptul dacă mie îmi e frică au ba de coronavirus, că asta e o chestie personală și eu am stabilit că sunt mai inconștientă de fel, cred că e mai important de întrebat care e comportamentul rațional în contextul actual?

Mpăi. Mi se pare decent și corect ca autoritățile să trateze cu maximă seriozitate problema. De fel, nu pare că excelăm în România la maximă seriozitate, e adevărat. Dar măcar ăia de prin alte țări. Îi ok că se chinuie ăștia să identifice, izoleze și să țină sub control răspândirea. After all, dacă ne-am freca pe burtă rotativ și ipotetic ne-am infecta toți de pe planetă, ar crăpa undeva la 150 milioane de oameni (și sper că nu ne încălzește tare că majoritatea erau din ăia deja oarecum bolnavi/slăbiți).

Mi se mai pare și decent să încercăm să privim situația cu claritate și echilibru. Nu mă duc nici să-mi fac provizii de H2o (ok, am și filtru de apă pus de R.), dar nici nu îmi book-uiesc următoarea vacanță în China. Merg în continuare în deplasări și refuz să cumpăr orice mai mult decât aș cumpăra de obicei. Sara merge și ea în continuare la școală, deși are 2 cazuri de gripă la colegii de la grădi (B, nu COVID-19, ho). I-am zis numa să se spele mai des pe mâini și să nu mai tot pună mâna la gură (și cam același sfaturi am observat că le-au primit toți colegii ei, îmi plac părinții de la școala asta).

Și cel mai iritant mi se pare că ăia care îs ăi mai panicați că vine coronavirusul peste ei nu sunt nici măcar vaccinați anti-gripal. As in șansele să prindă o gripă autohtonă rămân în secunda asta mai mari (și implicit să și crape de una), dar lor le tremură chiloții de coronaviurs.

Ce nu mi se pare deloc ok e frica asta irațională care mână hoardele către supermarket-uri în căutare de făină și ulei, nu mai plecăm în nicio vacanță, chiar în țări unde nu-i încă niciun caz confirmat sau ne închidem în casă și mai ieșim când vine vara sau când trece buba, deși n-am fost nici în vreo zonă și nici nu am intrat în contact cu vreun infectat (unii îs chiar obligați).

Sigur, egal de irațional mi se par și tâmpiții care încearcă să iasă din zonele de carantină, tâmpiții care nu stau în carantină sau nu declară că au fost în zone afectate și riscă să propage virusul mai departe.

Asta mă gândeam, că dacă aceste bipede care momentan împânzesc planeta asta ar reuși să gândească și să acționeze rațional, nici într-o extremă nici în alta, cu demnitate și dracului cu înțelegerea a ceea ce fac, apariția unui virus ca COVID 19 nu ar fi o problemă. Și mă mai gândeam că n-am fost în magazin de vinerea trecută (întotdeauna îmi cumpăr chestiile vineri) și mi-e ușor groază de ce-oi găsi mâine. Anunț public de pe acum că dacă cumva nu mai găsesc pește la pescăria mea de peste drum o să fiu foarte nervoasă săptămâna viitoare și o să înjur extins (probabil și pe blog).

Mvoi? Vă e frică de viruși au ba?

IMG_1910

Nesuferiții

Standard

M-am gândit să scriu de ce nu mai scriu. Nu sunt precisă că nu e un raționament post-hoc, extrem de posibil să fie, nu zic ba.

Nu (mai) scriu (atât de des) din trei cauze:

  1. Sara
  2. Hoarde tătare inamice
  3. Vine primăvara

În ordinea inversă a numerelor de pe tricou, vine primăvara, chestie care se traduce simplu că sunt mult mai fericită ca atunci când vine iarna. Când vine iarna nu sunt fericită, când vine primăvara da. Când sunt plouată scriu, când nu sunt plouată nu scriu. Nu sunt convinsă că e un motiv solid, că dacă mă uit în spate am scris de multe ori nu că eram plouată ci doar pentru acea singură persoană (imaginară au ba) pentru care scriu de obicei. Încă prefer conversațiile față în față, poate de aia nu mai scriu, cine știe.

Hoardele tătare inamice au năvălit la birou chestie care ne face să lucrăm basically non-stop, aspect care mă irită maxim. Colega mea de bancă vorbea ieri, fără să-i zică exact pe nume, dar de asta vorbea, de efectul Red Queen. Of, nu-l mai explic, e în Alice în țara minunilor. Alergăm ca tâmpiții doar să stăm pe loc.

Sara. Well, blogul ăsta e de multe ori despre ea, sau legat măcar de ea. Cred că rar scriu chestii care nu au nicio legătură cu Sara, parțial pentru că ea e cea mai mare bucată din viața mea, parțial pentru că nu mi se pare că viața mea fără ea ar interesa pe cineva. Aș putea să vă povestesc cum a fost la ultimul concert de săptămâna trecută, cum mi-au plăcut podeaua veche, faptul că Vioară 5 bătea darabana pe picior la solo-ul de pian, sau cum Contrabas 1 și Contrabas 2 erau prieteni și glumeau prin ridicări de sprâncene pe bucățile care le plăceau mai mult, dar nu știu dacă vi s-ar părea interesant. Aș mai vrea tare mult să știu de ce toți dau mâna doar cu Vioară 1, mi se pare teribil de nedrept față de Vioară 13 sau față de Flaut dreapta spate. Dar iar o iau pe câmpii.

Chestia e că Sara e mmm, tot nu știu să zic altfel, her own person. Și nu mi se mai pare corect să vă povestesc de ea. Adică acum, că e așa o persoană delimitată (de mine în primul rând poate) și de sine stătătoare mi se pare urât din partea mea să scriu de ea. Mi se pare ca și cum aș scrie despre ce i se întâmplă prietenului meu C. sau prietenei mele S. Sara știe că scriu chestii despre ea pe blog, și a fost de acord parțial (as in fără poze și date concrete), iar uneori chiar m-a încurajat (în cazul Tabere cu Suflet, cu speranța că alți copii nu vor trece prin ce a trecut ea). Uite că nu am întrebat-o ce părere are că nu mai scriu. Aș vrea să povestesc că fac altceva cu alea 15 minute dintr-o zi oarecare în care scriam, dar aș minți. Nu fac neapărat (alt)ceva util în loc. Fac cam aceleași lucruri și iubesc aceleași lucruri, no change there. Atâta că, așa cum spuneam, nu văd cum ar fi interesante.

Revenind. Realitatea e că Sara a crescut. E mare (și mică încă), infinită și un vârf de ac. Da, simultan. She too (still) brings me joy în fiecare zi. Și sunt mândră de puiul meu de cioară că na, e a mea. Probabil că aș fi fost mândră de ea no matter what dar acum îmi imaginez că am motive reale să fiu mândră de ea. Încă încerc să fiu o mamă bună, și încă nu am nici cel mai vag habar dacă reușesc. Uneori Sara îmi reproșează că acum cinci ani am certat-o că a lipit un abțibild nuș unde (versus camera ei, unde poate lipi orice, și chiar nu am fost a drama queen about it). Inițial m-am ofticat că am făcut ceva așa nașpet și că va plăti terapeuți la maturitate pentru rahatul ăla de abțibild dar apoi m-am gândit să o întreb dacă își mai aduce aminte și alte ocazii în ultimii ani, în care am certat-o. Și-a pus cuta de om serios între sprâncene, a reflectat adânc circa 3 secunde și a zis nu.

Da. Niște nesuferiți, așa voiam să scriu. Se fac mari când nici te aștepți și mi se pare foarte urât din partea lor. Ar fi putut să mai aștepte. Sau să mă avertizeze. Sau ceva. Dar nimic, nimicuța. E mare și atât. Deci na, aveți grijă de ei. Și de voi. Respirați zilele astea în care încă sunt mici. And be happy 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

A matter of choice

Standard

În prima zi de ninsoare de anul ăsta. Ok, singura zi de ninsoare de anul ăsta probabil, s-a întâmplat așa.

M-am trezit după 9 minute de cântat alarma și m-am uitat pe geam.

Reaction 1: Mooooaaaa ce tare că a nins, ce frumooooos eeeee, yupyyyy.

Facut duș, cafea. Trezit copil. Copil care nu se trezește neam, dar neam, dar neam la timp. As in în majoritatea zilelor durează minim 15 minute datul jos din pat.

Acum doar i-am șoptit. Mami, a nins.

În 0.3 secunde parcursese deja distanța de la pat la cel mai mare geam din casă (din sufragerie) și se uita mega încântată.

Apoi m-am apucat să beau cafeaua și să îmi dobândesc înfățișarea vag umanoidă pentru birou. Și am început să mă gândesc că urmează să dau juma de oră la lopată să scot mașina, după care n-o să găsesc loc să o las pe Sara la școală, după care n-o să găsesc loc să las mașina la birou, și am început să mă enervez.

După care Sara a lălăit-o (în ciuda trezirii rapide) mai mult ca de obicei și deja eram în întârziere, chiar fără deszăpezitul mașinii, și am bombănit-o. Chestie pentru care m-am enervat și mai tare (pe mine), că mă enervez rău pe mine mă când bombăn copilul deși nu are neapărat o vină. As in sunt de acord cu ea principial că e mai important să viseze ea la cai verzi pe pereți dimineața decât să alergăm la școală și birou.

Dar Sara a vrut să deszăpezească cu mine. So am coborât echipate tropa tropa și am deszăpezit împreună în vreo 20 de minute. Ne-am distrat amândouă in the process și n-a fost deloc obositor. Și atunci m-am hotărât că o să îmi placă ziua asta.

La Sara la școală era lanț de mașini de părinți și ca atare n-a fost nicio problemă să o las pe avarii în mijlocul străzii până am depozitat copilul, care copil era mega extaziat în continuare de zăpadă.

Apoi m-am băgat pe toate străduțele cu scurtături, în ciuda faptului că erau troienite, și în virtutea faptului că sunt mega relaxată să conduc pe zăpadă pentru că știu cam ce să fac cu mașina când rămâne blocată sau când o ia la plimbare singură. La semafor i-am scris lui C. să îi mulțumesc că a insistat acum douăj de ani să merg în toate iernile cu el să ne dăm cu frâna de mână prin mașini și prin oraș. Că de aici zenitatea de condus prin nămeți.

Am ajuns la birou (infinit mai rapid decât estimasem inițial pentru că străduțe și pentru că lipsă mașini) unde nu găsesc loc de parcare nici vara. Și în secunda în care am ajuns în fața biroului a ieșit un nene de pe un loc deszăpezit și m-a invitat să o parchez în locul lui. Deszăpezit. Invitat. Ba chiar am reușit să mă împotmolesc puțin de emoție și un alt nene a sărit cu o lopată cât casa să mă ajute. Atât. Evident că nu mi s-a întâmplat niciodată asta, dar barem într-o zi cu mega zăpadă.

Până și la birou a fost relativ drăguț (cât poate fi de drăguț la birou, na). Iar Sara s-a întors cu sania de la școală.

Acasă am mâncat și lenevit, iar pe la 8 seara, când deja sforăiam (nu sforăi) pe canapea cu o carte în mână fiecare, Sara a zis: dar eu când fac îngerași de zăpadă? Și eu am stat să mă gândesc câtă lene am în mine, dar am ales să o ignor, so am răspuns: Acum? Și atunci a fost, ne-am echipat în costumele de placă, am făcut îngerași, ne-am bătut cu zăpadă, am râs tone, ne-am dat în leagăn și ne-am uitat la lună printre crengile unui copac, stând întinse pe spate. La final, Sara mi-a zis că sunt cam tare copilăroasă. Până să apuc să mă bucur (cred) mi-a mai zis și că am capul turtit (do I?).

Deci da. Am avut o zi bună în prima, pardon singura zi de zăpadă de anul ăsta. Și cred ca a fost doar a matter of choice. Și o să mai încerc. Sper că și voi. Cum a fost ziua voastră cu zăpadă? Ok, sau fără 😊

IMG_8593

Chaos in my mind

Standard

De când mă știu când mă întreabă cineva ce e în mintea mea primul cuvânt la care mă gândesc e haos. Și chiar asta e, haos. Dacă ar fi să descriu o imagine, ar fi o chestie mare, neagră, unde plutesc diverse chestii, unele lent, altele cu o viteză îngrozitoare, uneori apar unele care nici nu știam că sunt pe acolo.

Însă ieri am descoperit o chestie care mă amuză îngrozitor și m-a făcut să chicotesc mai toată ziua.

So poate voi știați, dar eu nu, se pare că oamenii gândesc în mai multe feluri. Cei mai mulți, din câte înțeleg, au niște dialoguri din astea cu ei înșiși în capul lor.

Acuma, am văzut chestia asta în filme, dar mi-am imaginat tot timpul că e doar o ceva care se întâmplă acolo, as in a voice over care grăiește, pencă altfel n-ai cum dracu să redai în imagini+audio ce gândește Gigel. Și când citeam sau auzeam pe cineva zicând de vocea lor interioară mă gândeam că e o traducere pentru ceva ce nu poate fi descris în cuvinte normale (gen haosul din tărtăcuța mea).

Și holly shit, nu e așa. Chestie care mi se pare fascinantă și mega amuzantă, pencă, desigur, am crezut tot timpul că eu sunt ca toți oamenii și toți oamenii ca mine și deci habar nu aveam că oamenii de lângă mine poartă conversații întregi, as in cu întrebări și răspunsuri în capul lor.

Momentan îmi vine să mă duc la toți oamenii pe care îi văd pe stradă să îi întreb dacă aud o voce în capul lor când gândesc sau nu.

Pentru reciprocitate. I don’t. Nici cea mai mică voce. Gândurile mele sunt în bucăţi amestecate, uneori sunt senzații, nuș cum să explic precis, oricum nimic care să semene măcar vag cu o înşiruire logică. Şi ăn niciun caz nu e nicio voce acolo. Haos, tot ăsta mi se pare potrivit. Și acum mă gândesc că poate de asta sunt eu așa de amețită și cu capul în nori, pentru că în capul meu chiar sunt, la propriu, nori.

Sara (yes, I did ask) aude o voce, dar nu tot timpul, și e vocea ei. Alții înțeleg că aud alte voci, gen a famous voice dintr-un film. Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 😊 ,,Și mi se pare fascinant și mega interesant.

Aseară am sondat cu cele patru persoane pe care le pot întreba chestii tâmpite la orice oră şi înţeleg că e, desigur, mega important şi e musai să îmi răspundă instant. 2 aud voci, 1 era la băut şi deci incoerent, iar Andrei mi-s stricat tot fun-ul, zicând că e cu siguranţă la fel la toată lumea, atâta că descriem în feluri diferite. Şi probabil că aşa e, dar mi se pare mult mai amuzant să comparăm golurile din captele noastre. 😛

Deci spuneți-mi, vă rog vă rog, cum cum cum cum cum gândiți voi? Voice or no voice? Și da, vreau detalii, nu neapărat picante.

LE. Dar vocile tuturor prietenilor mei le aud in capul meu, atunci cand port conversatii imaginare cu ei. Si port des. Cvartetul de fete, de exemplu, poate sa confirme ca aud frecvent de la mine: Cum naiba nu v-am zis, ca v-am zis. Si chiar le/am zis, intr-una din conversatiile imaginare din mintea mea 🙂

 

IMG_9738

Big questions

Standard

Ar trebui să încep cu precizarea că Sara e un copil tare vesel. Râde extrem de mult și tare contagios. Sigur, e și introvertită și timidă, dar una nu o exclude deloc pe cealaltă. De fapt am citit abia când Sara era mare că bebelușii pot zâmbi cu adevărat abia pe la o lună. Singurul meu reper era Sara, și ea mi-a zâmbit din ziua doi de viață. Probabil în prima era WTF unde dracu m-ați adus iar în a doua a decis că hai că e simpatică tanti asta de se uită cu ochi de bovină la mine, să-i arăt gingiile (că dinți nu avea și încă îmi e neclar de ce nu a putut evoluția să ne facă să venim cu dinții deja crescuți).

Iar o iau pe arătură. E un copil vesel, râde mult de când s-a născut.

Însă în egală măsură are o preocupare din asta ușor ciudată pentru restul lumii cu privire la niște dileme din astea cât casa ale umanității, pe care și mulți adulți le ignoră cu brio până pe patul de moarte.

Am scris chiar aici că pe la 3 ani m-a întrebat de ce sunt făcuți oamenii.

I-am răspuns atunci, mai mult luată prin surprindere de ora înaintată și de prematuritatea întrebării că probabil ca să încerce să fie fericiți.

Nu cred că i s-a părut un răspuns prea bun (văr-miu ar fi de acord cu ea, că tocmai discutam că fericirea e o invenție a generațiilor recente), pentru că a devenit sau a rămas o întrebare recurentă. Ultima oară era invitată la o prietenă acasă într-o dimineață încă caldă de toamnă, meșterea ceva la o masă pătrată cu prietena ei și mama aparținătoare (eu doar mă uitam, că două mâini stângi după cum am declarat) și s-a apucat din senin, în timp ce își încondeia viitoarea baghetă de Harry Potter să glăsuiască: Dar totuși, nu înțeleg cum voi adulții puteți lua decizia să faceți un copil știind că vor muri.

Noooot exactly a Sunday morning visit question, is it? I-am zis că e prea de dimineață și că îi propun să reluam subiectul mai pe seară (întâmplător dormisem vreo 2 ore în noaptea de dinainte, deci din cei doi neuroni funcționali pe care îi am mai rămăsese doar unul).

Și acum se despart doi craci.

O dată. E normal ca un copil să se gândească la astfel de lucruri? Păi depinde cum definim normalul. Dacă îl definim ca fiind ce face toată lumea atunci probabil că nu e. Dacă îl definim ca fiind varianta optimă a unui comportament (așa cum de fapt o facem când ne referim la ceva ca fiind normal), atunci înclin să îndrăznesc să spun că s-ar putea să fie.

Ce încerc să spun e că tema asta e una care rămâne esențială pentru condiția umană, iar vârsta e doar un număr chit că ai 9 ani sau 59. Sunt întrebări care fac parte din ființa noastră. Unii, ca Sara, le materializează, alții le îngroapă.

Poate pentru că și eu am trecut oarecum prin aceleași etape, mie mi se pare că înfruntarea dilemelor ăstora e unica modalitate de abordare. Tactica capului ascuns în nisip nu funcționează pentru nimic, nici pentru sensul vieții sau teama de mortalitate.

Al doilea crac ar fi cu ce i-am spus Sarei ca răspuns la întrebare. Adevărul e că nu i-am spus nimic încă. Pe de o parte pentru că am uitat pe moment, pe de altă parte pentru că nici nu știu exact ce să îi răspund. Faptul că suntem singurele ființe înzestrate cu conștiință de sine ar putea fi doar un accident al evoluției, o manifestare secundară al unui alt țel, ar putea fi, chiar ar.

Și poate așa și e, de fapt. Dar acest accident ne-a permis să facem muzică care alină găuri din suflet, să scriem cărți care ne aruncă în hăuri negre sau ne urcă pe vârfuri albe, să uităm să respirăm când vedem o adunare de gaze incendiare cum apune în mare sau să fim, din când în când buni unii cu alții, poate chiar să iubim, nu doar să ne reproducem. Chestia asta care ne rănește mai mult decât orice rămâne cauza multor, poate chiar tuturor lucrurilor bune din viața noastră.

Nu cred că nimeni, dar chiar nimeni nu știe exact exact ce dracu face la modul real pe aici. Chiar nu cred că ne gândim măcar la asta. Cred că dacă am face-o, prea puțini am mai fi sclavii cravatelor și ai fundului pe scaun de la 9 la 5. Dar iar o iau pe arătură.  Unii sunt mulțumiți să trăiască pur și simplu până vine termenul limită, alții, ca noi, nu dorm uneori noaptea gândindu-ne la bec, nu că asta ar ajuta cu ceva. Finalul e identic, after all.

Știu că n-a ieșit deloc rotund și nici măcar pătrat. Dar chiar și așa, măcar am reușit să prind de un fir de ață.

O să mă mai gândesc de ce trăim. O să mă mai gândesc și cum alegem să trăim. Și cred că o să mă mai gândesc și la alte lucruri. Sper că și Sara se va gândi în continuare. Și poate și unii dintre voi.

🙂

IMG_1539

Căcat

Standard

Mblop.

Aș vrea să scriu mai des, aș vrea, dar n-am făcut-o un timp și acum e un ghemotoc de idei în capul meu și mi-e greu să apuc de un fir că se prinde de vreo alte 10.

Mi-ar plăcea să scriu despre:

-primarul din Sfântu Gheorghe, părerea Sarei despre opiniile domniei sale și tot a ei despre creșterea alocației pentru plozi (amânată sau ne)

-dilemele filozofice, tot ale Sarei, la 9 ani (despre fericire, bani și moarte), unele comunicate în momente total nepotrivite (ca de exemplu când e în vizită la o prietenă cu toata familia prietenei respective la masă)

-îmi vine des să scriu că îs norocoasă că am așa oameni mișto în viața mea, dar nu prea știu cum să scriu asta și întotdeauna iese prost, dar nu prea știu altfel cum să le spun, așa că probabil voi scrie un alt articol foarte prost în curând

-despre sinceritate, telefonul Sarei și statul (ei) pe el

-despre temele pe care le-a făcut în vacanță și despre cele trei doamne care au scris o carte de exerciții de matematică care a cauzat nenumărate înjurături în vacanța intersemestrială sau cum se numește (din gura mea, nu a ei, copilul meu e a Zen Master)

Însă azi nu mă pot gândi la altceva decât la unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-am cunoscut (oscilez între numărul de oameni realmente buni pe care îi știu. cu certitudine doi, nuș dacă mai mulți, mă mai gândesc). Și omul ăsta, care e un om pe care l-aș salva dacă ar veni extratereștrii (printre cei 10 care s-ar salva pe o navă care pleacă spre Marte),  tocmai și-a luat-o-n freză (în sensul că i se pune la îndoială competenţa prin spaţiul public), de la niște unii, că înjură (pe blogul personal, nu pe la jobulică sau altundeva).

Și aș putea scriu despre asta 10 pagini, aș putea, dar nu cred că aș reuși să surprind faptul că mi-a adâncit seminificativ ridurile de mirare de pe frunte. Sper doar ca şi copiii noştri să ştie că ziua în care nimeni nu va găsi niciul alt motiv să îi pună la zid decât ăla că înjură ocazional e realmente o zi teribil de bună şi nicidecum una proastă.

Închei, așadar cu un sincer pizda mă-sii (ipotetic şi fără destinatar precis, dar totuşi, vă asigur, foarte apăsat). Doar aşa, de-a dracului. 😉

IMG_0819

Fluturesc

Standard

M-am apucat de fotografiat ca să îmi conserv amintirile.

Și acum că stau să mă gândesc era înainte de a ști cât de sfărâmabile sunt. Când m-am apucat de fotografiat, mpeee la 28 de ani sau ceva de genul eram încă convinsă că o să îmi amintesc tot, pentru tot restul vieții mele. After all, îmi aminteam destul de precis liceul de exemplu, sau școala generală.

10 ani după și am amintiri vagi din liceu, iar jumate din numele colegilor din generală sunt pierdute.

Amintirile nu sunt ceva care să ne aparțină. Mba unde mai pui că multe sunt de-a dreptul fabricate.

Mă amuză uneori când mi se spune cu convingere maximă că acum țășpe ani am spus sau am făcut ceva. Din păcate, ce îmi aduc eu sau altul aminte despre ce s-a întâmplat acum douăj nu e deloc o chestie sigură. Nu avem capacitatea de a ne înmagazina toate amintirile, iar pe cele pe care alegem să le înmagazinăm le alterăm atunci când le evocăm. Un pic trist, nu vi se pare? De fiecare dată când ne amintim o chestie dragă o distrugem puțin. Sau hai, uite, nu o distrugem, doar o schimbăm după eurile noastre prezente, care, și astea, oricât am vrea uneori, nu sunt aceleași cu cele trecute.

Efemer e așa un cuvânt urât. Fluturești e un cuvânt mai neserios și deci mult mai potrivit. Așa sunt amintirile noastre. Fluturești. Bat din aripi de două ori și apoi dispar.

Dar revenind la fotografii. Nu mă gândeam la asta când m-am apucat de fotografiat, doar mă enerva foarte tare că amintirile mele nu semănau niciodată cu fotografiile pe care le făceam (când spun că m-am apucat de fotografiat vreau să spun că m-am apucat să învăț despre fotografie, așa de pozat sunt pozar de la primul aparat de fotografiat al alor mei).

Acum fac fotografii cu Sara (și cu Charlie, Luna și venerabilul Ciobanu în vârstă de 20 de ani). Multe. Și o exasperez cu cât de multe fotografii îi fac. Dar eu încerc doar să fur amintiri. Iar ei îi promit că atunci când o să fie mare o să îi pară bine că a avut o mamă nebună obsedată de acuratețea amintirilor. Ok, nu știu asta, doar sper 😛