Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.

 

Anunțuri

Little mouse

Standard

Vă plac șoarecii? Mie îmi cam plac. Și Sarei. Cred că de la Ratatouille i se trage, dar poate și că e așa o fetiță șoricel uneori. Jumătate șoricel, jumătate pisică, ca să fiu mai precisă. Da, se poate.

Și mă gândeam la șoriceii ăia mici de laborator. Ăia pe care se fac toate experimentele de care citesc eu.

Nu cred că sunt deloc prostuți șoriceii. Apropos, știați că râd atunci când sunt gâdilați? 🙂

Dar nici despre asta nu voiam să scriu, focus, focus.

Voiam să scriu despre cum învață șoriceii de laborator. Să presupunem că dacă apasă un mâner primesc o recompensă. O bucată de brânză. Imediat dar imediat șoricelul va învăța că dacă apasă mânerul va primi bunăciunea de brânzică și se va duce curios să îl apese :). But now more difficult. Uneori, când apasă mânerul, șoricelul nu va primi nimic. Bummer. Bineînțeles, șoricelul va ezita să apese mânerul. Dar mai încearcă încă, pentru că încă își mai aduce aminte de cât de delicioasă era brânzica. Încă două nimic și va încerca mai rar. Dar a cincea oară? A cincea oară primește iar brânzica. Și încearcă din nou, din nou repede, dar când nu primește nimic din nou mai rar. Iar, eventually, alternând + cu – șoricelul mic e așa de confuz că nu mai știe ce să facă :). Să încerce azi sau să nu încerce? Dacă nu va primi iar nimic? Dar dacă totuși de data asta va reuși?

E și mai frumos când e cel mai fericit șoricelul (când îi crește dopamina cel mai mult), turns out că nu atunci când e sigur că va primi brânzica, nici atunci când o primește prima oară după o lungă perioadă de încercări ci atunci când are șanse jumate jumate să o primească. Dar la dracu, nici despre asta nu voiam să scriu, nuș ce-i cu mine azi.

Revenind. Ni se pare firesc comportamentul șoriceilor. Evideeeeent că atunci când primesc brânză constant încearcă des și atunci când nu primesc (eventual, dacă primesc un șoc electric în loc de brânzică) even the bravest of the mice will hesitate to try again și evident că îi încurcă alternanțele de rezultat.

Și atunci, dacă la șoricei ni se pare atât de evident, de ce ne tratăm uneori copiii de parcă nu ar avea nici măcar inteligența lor?

Aplicăm reguli diferite dar ne așteptăm ca ceea ce învață copilul să fie varianta corectă. Ai voie la desene două ore legat dacă mami e obosită și tu urli ca descreieratul dar în rest nu ai voie la desene mai mult de o oră pe zi . Azi ai voie dulciuri azi cu punga dar mâine unul singur. Ai voie să te cațeri pe gard azi dar mâine nu, că e periculos. Nu te duce să vorbești cu străinii dar pleacă liniștit cu tanti educatoarea în prima zi de grădi. Nu o minți pe mami dar minte-o pe tanti Ioana prietena lui mami că îți place jucăria pe care ți-a adus-o deși nu te-ai jucat în viața ta cu păpușile și nici nu intenționezi să începi acum etc etc. Cu cât mai multe reguli, cu atât mai ușor de amestecat care cum îi.

Și apoi ne isterizăm că au luat-o razna și că nu mai ascultă nimic din ce le spunem, că se uită prea mult la desene și că mănâncă mult prea multe dulciuri :).

O grămadă din comportamentele care ne încurcă sunt, dacă stăm bine bine și sincer sincer să ne gândim, rezultatelor propriilor noastre atitudini și schimbări de reguli în funcție de ce ne convine nouă, adulților atotputernici în ziua respectivă.

O dată pentru că uit mult, a doua oară pentru că cred că îi înţeleg pe şoriceii de laborator, nu îi creez multe reguli Sarei. Puține, cât de puține pot. Și încerc să le mențin. Sigur că fac excepții, uneori chiar fac și nici nu le regret. De exemplu dacă Sara e amărâtă și plouată că cine știe ce a supărat-o voi face o excepție de la regula că avem voie dulciuri o zi pe săptămână și va primi altele. Dar încerc să îi explic că e o excepție datorată X și că regula rămâne consantă. After all, și eu m-am uitat în weekend la trei filme din alea vechi și numai ale mele unul după altul că eram cu fundu-n sus, ba chiar am băut vreo trei sticle întregi (din alea mici) de cola. So, reguli puţine şi constante, iar  excepţiile sunt binevenite :P.

IMG_2598

 

Abreit macht frei

Standard

Mi-a fost atrasă recent atenția asupra următoarelor citate din Maria Montessori:

“The child can develop fully by means of experience in his environment. We call such experiences ‘work’.”

“Such experiences is not just play…. It is work he must do in order to grow up.”

“The child seeks for independence by means of work; an independence of body and mind.”

“We must clearly understand that when we give the child freedom and independence, we are giving freedom to a worker already braced for action, who cannot live without working and being active.”

și apoteoticul

„“Happiness is not the whole aim of education. A man must be independent in his powers and character; able to work and assert his mastery over all that depends on him.”

Și ideea înțeleasă din articolele astea era că MM nu încurajează joaca ci munca. Mbon, nuș la ce vă gândiți voi dar, poate fincă taman ce am terminat de citit Primo Levi, eu mă gândesc la Abreit macht frei (ăăăă, știți expresia, da?).

Nu sunt un fan al muncii în sine, nici la adulți nici la copii (poate o să îmi fac timp să pun pe hârtie uraganul de gânduri legate și de munca la adulți). Munca este un proces necesar pentru supraviețuire. Deci nu cred că munca în sine e ceva ce ne poate aduce împlinire, libertate, fericire, sau o viață.

La fel, nu cred deloc că Sara trebuie să perceapă școala ca pe o muncă. Ca pe ceva ce TREBUIE să facă pentru a deveni un om mai bun, un om complet, un om.

Nu neg citatele de mai sus, ele există, dar nu cred că înseamnă deloc că munca e cheia.

Pentru că toate citatele de mai sus ar trebui înțelese prin prisma ăstuia: „Play is the work of a child”.

Și cu asta sunt de acord. În sensul că joaca e ceea ce construiește adultul din copil, joaca nu e deloc ceva nesemnificativ și neimportant, este cea mai importantă activitate a unui copil, munca sa, dacă sunteți genul de persoană care musai să folosească cuvinte serioase. De asta MM se referă la materiale și la activitate vs. jucării și joacă. Nu pentru copiii, copiilor puțin le pasă cum e denumit ce fac, ci pentru adulți, ca adulții să conștientizeze că joaca este cheia, modalitatea prin care ajungi să conduci copilul spre cunoaștere :). Dar reality check, un puzzle e o jucărie, chiar dacă îi spunem material și că lucrează cu un puzzle vs. se joacă cu un puzzle. 🙂 Îmi cer scuze că am bolduit, urăsc bolduitul, dar mi-era să nu se piardă ideea principală în articolul ăsta lung.

Aș vrea să delimitez puțin ce înțeleg prin asta. Nu înțeleg deloc că un copil ar trebui lăsat fără limite. Nu imi place moda asta de părințeală fără limite și am certitudinea exemplului că produce copii și adolescenți și adulți nefericiți și nefuncționali. Copiii au nevoie de limite. Nu multe, dar da, limite, deși pare așa că îi pui stăvilare în cale. Nu îi pui. Dar neocortexul, bucățica aia de creier care te ajută să faci lucrul mai greu când ai vrea să faci lucrul plăcut se formează abia la 25 de ani. Și pentru a ajunge să poți să faci la 25 de ani plus lucrul greu vs. lucrul care îți aduce plăcere imediată, să aștepți după recompensa mare și îndepărtată ignorând recompensa mică și imediată e nevoie ca în ăia 25 de ani să formezi bucățica aia de creier cu repetiție, cu exemple și well, cu limite ;).

Bun, cum se împacă amalgamul ăsta de idei, aparent contrare?

Păi nu o văd deloc complicat.

Copiii au nevoie să se joace. Copiii se joacă în așa fel încât să învețe (oricum asta caută de la bun început prin joc). Noi (educația, de pe orice canal ar veni ea), ghidăm acest proces prin limite și prin orientarea copilului în a obtine plăcerea de a fi înghițit complet de ceea ce faci.

Munca în sensul de activitate desfășurată, poate fi o plăcere în sine. Cu toții am experimentat starea în care suntem așa de atenți și concentrați la ceea ce facem că uităm de orice altceva în jurul nostru. E o stare de grație, obținută prin desfășurarea unei activități. Uite, mie mi se întâmplă când învăț să cânt o piesă sau să controlez kite-ul pe cer. Sarei i se întâmplă când desenează sau când face un puzzle. Amândurora ni se întâmplă când citim.

Dar că scopul unui copil e să muncească? Nu. Tocmai, scopul unui copil e să se joace, joaca nefiind ceva derizoriu ce trebuie oprit și copilul repus pe traiectoria cea dreaptă de bastonașe și liniuțe cu cronometru între 30 de minte și o oră pe zi. Abia așa mi se pare că îi facem să urască munca. E ca și cum mi-ai spune mie că trebuie să repet o piesă de 30 de ori pe zi de la 2 la 2 jumate. Ar distruge complet bucuria de a cânta. O repet de 58 de ori pe zi, pentru că vreau să o repet, pentru că îmi doresc să o învăț. Perseverența nu vine din repetiția obsesivă ca scop în sine in speranta ca va aduce o finalitate (asta e obediență sau conformism), ci invers, se produce natural din dorința de a ajunge la scopul respectiv, repetăm și depășim obstacol după obstacol și ne agățăm cu dinții de fire imaginare și mai încercăm o dată, ultima dată, și apoi încă o dată pentru că suntem cu ochii pe ceea ce ne dorim, pentru că nu vrem să renunțăm pentru nimic în lume. That is grip. Copilul, prin joacă, descoperă litere, cifre, vulcani, stele, teoria Big Bang-ului și atomi :). E perseverent în joacă, în descoperire, în curiozitate, în mod natural, pentru că îi face plăcere se învețe, să se joace, să cunoască, și nu pentru că un adult îi spune că dacă repetă de 1000 de ori poezia T va ajunge să scrie ca Dostoievski. Copiii sunt bureți. Mzău. Și unii oameni mari mai sunt bureți, dar mulți uită. Copiii însă nu. Ei asta fac, absorb. Tot ceea ce îi înconjoară, sunt entuziasmați de tot. Și cred că nu e ok să le distrugem asta prin verbul a trebui.

So let kids (și hei, și adulții) să se joace. That’s their only job 🙂

IMG_4774

 

 

 

Don’t get it

Standard

E neplacut sa incep cu am mai scris ca dar am mai scris ca. Am scris de multe ori ca sunt extrem de permisiva cu stilurile de parenting, iar, urat cuvant. Dar chiar o gramada mi se par asa niste ultra prostii si ma fascineaza cum proaspetele sau vechile mamici petrec ore intregi dezbatand subiecte ca nastere naturala vs cezariana, alaptat vs. lapte praf, attachement parenting vs. rigoare (sa zicem), mancare bio vs gogosi, Montessori vs traditional, intors la buro a treia zi de la nastere vs stat cu plodul pana la 18 ani cu sufertasul la pat si ma rog, cate si mai cate. Toate mi se pare intrucatva tolerabile si nu chiar un capat de tara atata timp cat sunt facute cu dragoste si ca asa crede mama aia ca e al mai bine pe lume. Nu dau sfaturi pe blog si cu atat mai putin in viata mea de uom, cel mult le barfesc cu fetele la cafea dimineata. Nu am spus niciodata unei prietene mamici sa faca X sau Y, am raspuns la intrebari, daca mi s-au pus. Nu clintesc niciodata in parc cand vad anumite scene, de exemplu nu-urile la murdarie,  obligatul la impartit, interventia parintilor in a arata cum se joaca corect cu lopatica in nisipa si cate si mai cate.

Dar e un aspect, unul in jurul caruia ma rotesc ca un fluture de noapte la bec. Pentru ca nu il inteleg.

Nu inteleg parintii care se poarta cu rautate cu copiii lor.

Inteleg zilele grele, inteleg ca they are fucking assholes sometimes, inteleg ca nu mai poti, inteleg tipete, inteleg fugiri si incuieri in dormitor (that’s my tactic, chiar daca dureaza sub 3 minute, dar am nevoie de alea 3 minute), inteleg foarte multe pentru ca stiu cum e.

Dar nu inteleg cum pot fi rai cu copiii lor.

Dar rai. Rai mai, rai.

Eram aseara la Mega (desi am zis ca nu ma mai duc, sa vorbeasca cineva sa se mute-un Lidl sau ceva langa mine va rog) si am ramas impietrita in drumul de la paine catre cascaval urmarind o scena de la mezeluri. Era un copil, donno, vreo 9 ani, care voia parizer. Not a happy choice, I agree. Si eu i-as fi explicat Sarei cu alte cuvinte ca atunci cand o face plopul pere si rachita micsunele ii va cumpara ma-sa parizer. Mamica asta i-a pus o mana pe umar, l-a impins cale de vreo 20 cm si i-a suierat rece si taios de am simtit-o eu de la 5m distanta pana in fundul stomacului: Nu intelegi naiba o data ca NU iti iau rahatul ala de parizer? Apasate fiecare dintre consoanele de mai devreme.

Si copilul a inclinat capul si a ramas la 20cm distanta de mama lui. Si asta e doar cel mai recent, dar am zeci de exemple.

I don’t get it.

Sigur, o sa imi spuneti, ce mare rahat i-a zis. N-a dat in el sau ceva.

Ok, asa e. Nu i-a zis mare lucru. Poate si sa ii fi zis nimic si de as fi simtit rautatea aia m-ar fi ros la fel de rau.

Ai mei nu m-au batut niciodata, nu aveau practica asta, maica-mea aplica tratamentul tacerii si taica-miu nu prea se supara pe mine sau poate imi tinea o teorie, cum face si acum, de cca 2 ore in care eu pluteam pe norisorii mei imaginari cu povesti. Cu fix doua exceptii. Cand aveam vreo 6 ani (parca) taica-miu a decis ca nu stiu ce fapta merita o bataie, pe care mi-a administrat-o in dulcele stil clasic. A durut ca dracu, I remember that, dar nu am simtit ca a facut-o cu rautate. Am inteles, la 6 ani, ca in capul lui e ceva ca o regula care ii spune ca asta e de facut ca sa ma faca om mare sau ceva. It was bullshit si din fericire nu s-a repetat (azi tata neaga episodul). Nu m-am suparat pe el deloc. A doua,  pe la 13 ani, cand mi-a tras maica-mea o palma pe balcon si uite ca am uitat de ce, dar era ceva in legatura cu tonul meu si ea era foarte nervoasa. Asta m-a suparat mai mult, dar si asta mi s-a parut cumva scuzabila, era nervoasa din motive ce nu tineau de mine (as far as I could tell) and she snapped.

Nu ca as spune ca bataia e tolerabila. Far by me, e o prostie imensa.

Ce spun insa e ca nimic (nici macar bataia) nu se compara cu situatiile in care un parinte e rau, cu adevarat rau cu copilul lui. Cand simti cumva ura pana in fundul ultimului neuron. Nu ca il bate sau nu ca urla. Poate fi si cu ton calm si poate fi si tacere. Important e ca se simte. Cum a fost tanti aia de la mezeluri si cum sunt uneori, unii parinti cu copiii lor.

And that I don’t get.

Copiii aia ne ofera ce nu am mai avut si nu vom mai avea vreodata. Unconditional love. Ma rog, pentru o perioada, eventually, ajunsi adulti, nu prea e garantat. Dar pentru o perioada macar, unconditional love. Se raporteaza la noi ca la zei. Zei ma, zei. Si daca sunt maltratati (fizic sau verbal) studiile arata ca de multe ori copiii nu vor face decat sa devina mai atasati de parintele abuziv. Pentru a treia oara, unconditional love.

So why then? Why would you do that? Why would you be so mean? Care e mecanismul care se produce in creierele lor, cata oboseala si nervi si zile negre sa fie adunate nu ca sa nu mai poti si sa urli si sa cedezi, that happens, dar prin care sa emani ura pana la ultimul por impotriva unui om care te iubeste.

Poate m-oi face mare la un moment dat si oi intelege. Dar azi ma simt tare mica. Si proasta, fie.

img_5283b

 

Blueprint

Standard

Cea mai bună explicație pe care am citit-o, din cele ce încearcă să arate interacțiunea dintre gene și mediu (legată de vechea dilemă: ne naștem răi sau devenim răi, ca să o simplific, dar pe scurt dacă ne naștem așa cum suntem sau devenim datorită celor ce ni se întâmplă) vorbea de gene ca despre un plan (a blueprint). Aşa că mi-am  imaginat o schemă în 2D înșirată pe o masă mare de lemn din care doar anumite construcții ajung să crească în 3D, să spunem cele pe care cad razele de soare (mediul). Și e mult și frumos de povestit aici, turns out că pe unele clădiri e de ajuns să le gâdile doar un pic razele de soare și wop se fac mari cât ai clipi din ochi iar altele sunt rezistente și încăpățânate ca mine când îmi spui că trebuie să nu mai beau cola sau să conduc încet sau că unele raze de soare sunt ale bunicilor, altele ale prietenilor și altele ale haitei cu care vânam crocodili acum niște câteva sute bune de ani.

We do the blueprint. 50% mama, 50% tata. Mama trișează un pic influențând mediul încă din primele 9 luni de sarcină, când a lot din ceea ce i se întâmplă ei afectează copilul pe termen lung (nivelul de stres, hrana, testosteronul, BPA-ul și multe altele). Apoi, în primii 8-10 ani de viață principala influență o au de asemenea părinții. And then? Well apoi prietenii, „anturajul”, ca să folosesc un cuvânt pe care probabil toți l-am auzit cu ton de reproș în perioada adolescenței, câștigă.

Îs o grămadă de lucruri legate de cele două idei (pe care le-am distrus puțin prin ubersimplificare doar ca să intre pe blog) la care poți gândi la bec. Citesc chestii de genul ăsta ca să pot înțelege mai bine cum crește și se transformă Sara, oricum încă de când am rămas gravidă tot ce ține de hm, urât cuvânt, evoluția ei mi se pare mai mult decât fascinant, alien și mesmerizing 🙂 Mi se pare că cele de mai sus te ajută să accepți puțin că ești doar o miime din ce devine copilul tău și să îți dai voie să greșești și în același timp îți oferă setul de șurubelnițe cu care să poți încerca să faci ceva dacă e ceva care chiar ar fi de reparat. Și îmi place că explică schimbarea (și copiilor și adulților), dar și constanța.

Dar. E vineri și pe mine mă așteaptă un hamac.

Cărțile și muzica sunt cu mine cam de când mă știu. Nu știu exact de pe ce filieră sunt moștenite, ai mei amândoi citesc dar cu muzica parcă nu-i niciunul, poate bunica maternă. Ce cărți citesc sau ce muzică ascult azi, e o altă poveste, lungă și asta, sunt în ele toți oameni dragi.

La Sara cu siguranță sunt cărțile, cu astea nu am dubii, deja are 3 rafturi de bibliotecă pline până la refuz și tot se extinde. Cred că o să rămână cu ele, și la ea cred că fac parte din blueprint. De muzică nu știu ce să zic. Poate muzica vine puțin mai târziu, nici eu n-aș ști care are melodia mea preferată când eram de vârsta ei (deși cred că Janis Joplin și Zeppelin, mi-o amintesc pe mătușă-mea a mare, la care ascultam muzică de-asta cum se umfla în pene la o vecină cu ce melodii îi plăceau nepoatei de 4 ani). Și uite că mi-am adus aminte că și eu m-am rotit toată când fredona Beatles la 3 ani sau când a picat în dragoste pe viață cu Teen spirit de la Nirvana.

Absolut dezlânat am scris, adevărul e că pic de somn, am dormit cam prost ultimele nopți, so mai bine tac. Playlist de septembrie.

 

The end of an era

Standard

Chiar dacă Sara a primit coronița de absolvent al grădiniței în iunie, vineri a fost ultima ei zi acolo. S-a încheiat apoteotic, cu o petrecere cu oameni și multă gălăgie, de care m-am ferit ca de obicei.

Dar asta nu înseamnă că nu am fost emoționată. N-am vrut să îi arăt Sarei, pentru că nu vreau să o întristez înainte de școală.

Sara a ales o altă școală, deși inițial era hotărâtă să meargă la Montessano. A auzit la o prietenă că merge la o anumită școală (tot Montessori), am vizitat-o, și la ieșirea pe poartă a zis că vrea acolo. Am mai amușinat-o o săptămână să vedem dacă e pe bune au ba și era pe bune. So that was it.

Eu una eram ok și la Montessano, acolo ar fi avut-o educatoare pe Miki, persoana cu care sunt pe cea mai lungime de undă dintre toate cele care s-au ocupat de ea. Eram liniștită cu ea acolo.

Despre școala asta nu o să scriu, unde e, cine îi e educatoarea. Nu aș fi făcut-o niciodată nici cu grădinița, și m-a enervat teribil ieșirea din anonimat (inevitabil unii oameni au făcut asocierea între Sara și blog) dacă nu era Magda. Aș face-o din nou, exact la fel. Am scris pentru că am vrut să o ajut pe ea. Am scris când am avut ce să scriu de bine și când m-a enervat ceva m-am dus și am încercat să rezolv. Așa nebună și visătoare cum e ea, e prietena mea de tare mulți ani și am vrut să o ajut cu gradinita ei. Sper că am reușit măcar umpic :). A vrut să facă un lucru bun și nu știu aproape deloc oameni care vor să facă lucruri bune.

Dar, să fiu sinceră, sunt extrem de mândră de Sara că a ales să schimbe școala. Pentru fix asta. Că a renunțat la un mediu familiar, cald, comod, cu prietene și adulți pe care îi știa pentru a încerca ceva nou. Cred că din toate chestiile pe care le-a făcut viermele până acum, de asta sunt cel mai mândră. E nevoie de foarte, foarte mult curaj să iei o așa decizie, și mai ales singură (pentru că a fost a ei, deși și nouă ne-a plăcut și școala la care merge acum foarte mult) și la 6 ani.

Nu știu cum o să fie. Nu știu dacă o să regrete. Probabil, cu siguranță vor fi momente când îi va fi dor de prietena ei cea mai bună de dincolo și de restul prietenelor. Am întrebat-o și eu, curioasă, de ce.

Mi-a răspuns simplu. Erau mai multe cărți aici. Sigur au fost mai multe, dar mi-a plăcut răspunsul.

🙂

Nu am emoții cu școala. Sunt convinsă că o să se descurce, sunt convinsă că va ajunge cel puțin la nivelul din tradițional, așa cum și acum e mult peste medie. Oricum nu mă preocupă foarte tare aspectele astea. Nu mă gândesc nici la ce va veni după, sunt convinsă că o să fie bine. We will find a way. La Montessano i s-a oferit asta. Posibilitatea să rămână curioasă. Și asta sper să i se întâmple și la şcoală, e cel mai important lucru. De multe ori am cârâit (iar în primul an urlat intens) despre asta sau ailaltă. În ultimul timp deloc. Am făcut-o pentru Sara, evident, sunt o mamă leu, fie că îmi place au ba, dar cumva și pentru grădi. Mi se părea interesul comun al ambelor părți să se repare chestiile care puteau fi îndreptate.

Sunt mulți oameni acolo, dar eu în 3 am încredere pentru că fie îi cunosc fie i-am observat în relația cu Sara: Magda, dar ea atenție, nu are legătură cu educația, ci cu partea de sănătate (iar mâncare ca la Montessano nu e nicăieri în București), în Miki, pe care atunci când am auzit-o prima oară, la o ședință îmi venea să o iau în brațe să o pup, și pe Erika. Nu cred că am vorbit 2 vorbe cu ea în afara de cele ce o privesc pe Sara, dar pentru Sara, există o singură persoană pe lume acolo. Erika. O iubește încă, deși de 2 ani cred face cu Miki, pe Erika cel mai mult. Și cu ea mi se pare că a progresta cel mai mult pe partea intelectuală (cu Miki pe partea emoțională), poate s-or fi suprapus și peste perioadele de creștere, dar eu spun ce-am simțit :). Alina, de care am mai scris, face acum doar spaniolă cu ei și e una din cele mai blânde ființe din lume, și trebuie să scriu și de Adelina, psihologul grădiniței (a fost și coeducatoare o perioadă), despre care am fost sincer impresionată când am citit caracterizarea psihologică făcută Sarei. A surprins exact personalitatea ei. A înțeles-o și a cunoscut-o.

Ar mai fi de zis de curte, pe care Sara deja o plânge. Joacă cu noroiul, leagăne din cauciucuri uzate și alee senzorială, zid cu tuburi comunicante și trambulină. E un mic paradis acolo.

Aș recomanda Montessano? 🙂 Cu sigurață. Dar indiferent de cele de mai sus, pentru copil, independent de curte, acreditări sau carbohidrații (bio :P) de la masă, contează un singur lucru. Oamenii care au grijă de copii sunt cei mai importanți și ei ar trebui să încline balanța. Și acolo, cum scriam mai sus, există oameni care i-au permis Sarei să fie ea. Să iubească cărțile, să citească, să facă calcule la matematică, să se prostească, să se ascundă în dulapul din curte de era să facă lumea atac de cort, să se maimuțărească, să vină acasă plină de noroi, să râdă, să plângă. So make sure ca adulţii se potrivesc cu copiii (şi nu neapărat cu voi).

Aș vrea, pentru că le doresc sincer bine, să lucreze la capitolul nici nu știu cum să zic. Imagine? Parcă e loc de îmbunătățire aici și mai ales prin prisma relației cu părinții. Suntem dificili și nebuni, de acord, dar părinţii rămân cartea de vizită a unei grădiniţe.

So om vedea ce o fi la școală. Good vibes, o clasă mare, luminoasă, cu căldură mișunând în oamenii de care am dat cu nasul acolo. Poate o să mai scriu, poate nu, dar chiar şi dacă da fără nume și prenume. 🙂

Iar pentru Montessano, pentru Magda, Erika, Miki, Alina și Adelina, persoanele care îmi sunt mie și Sarei dragi acolo? Mulțumesc. Am avut încredere cu ce am eu mai scump și mai prețios pe lume în voi și mă bucur că am făcut-o, a rămas mica mea minune numai că acum parcă are și așa niște raze de soare pe care le arată și altora. Chiar dacă în realitate sunt timidă, la fel ca Sara, în mintea mea v-am dat fiecăreia dintre voi cea mai strânsă îmbrățișare din cele care există.

Pe cai birjar. A new chapter begins.

Ps. În poză sunt Sara și Erika, în prima ei săptămână la grădi. 2 ani și 9 luni 🙂

547275_521479711253582_274239754_n

 

Never grow up

Standard

Sara nu vrea să crească mare. Pentru că a crește mare echivalează cu apropierea de moarte. Și nu vrea să moară, îi place să trăiască. Din același motiv nu vrea copii. I se pare o barbarie să îi naști știind că vor muri.

Pare cam sumbru pentru un copil de 6 ani, dar nu cred că e. A întrebat despre moarte și i-am spus adevărul, că o să vină ce a fost înainte de a fi. Și eu, de pe la vârsta ei până aproape de 20 (când probabil hormonii overulled my brain) am petrecut nopți întregi contemplând ideea asta. All humans do, mai devreme sau mai târziu. La noi a fost mai devreme.

Și o înțeleg. Acceptarea mortalității e ceva înfricoșător, ce face ca orice să pară lipsit de sens, de asta e reconfortant să ne refugiem în credințe. I-am spus, desigur, că unii oameni cred asta, și că ea va putea decide oricând, și acum, în ce să creadă. Dar, deocamdată cel puțin, nu crede în speranțe.

Mie, pe de altă parte, îmi ridică firele de pe șira spinării nu doar mortalitatea ei, ci simplul fapt că va trăi. De la înălțimea celor 35 de ani am văzut-o venind, complet rotundă, galbenă și apoi transformându-se, încet, în Sara de acum, nici o sutime din Sara ce va fi când va avea anii mei și nici o miime din cea de 60 de ani plus. Iar parte din a crește mare sunt experiențele nasoale. Obligatorii, de fapt, oricât i-aș dori și m-aș lupta pentru o viață perfect senină, într-o formă sau alta she will get hurt. Se întâmplă de acum, când copilul X spune ceva ce o face să sufere și se va întâmpla pe măsură ce crește. Învățăm cum să ne creăm armuri și uneori alegem în fața cui să le dăm jos. La fel de inevitabil, uneori alegem greșit și ne trezim arși de sus până jos. Apoi înălțăm un zid mai mare. Iar asta sunt doar oamenii, viața în sine poate să arunce în ea pietroaie de mii de tone. Pe astea nu i le spun, dar mă gândesc la ele. Cred că asta fac mamele. 🙂

Dar în ciuda celor de mai sus, nu cred că viața e urâtă, sau că nu trebuie trăită. Cred că tocmai asta e singurul lucru pe care putem să îl facem, să o trăim cu adevărat. Și, paradoxal, cel mai ușor e să nu o trăiești, să te ascunzi după rutine și reguli și să mergi ca o casetă, rotindu-te la nesfârșit. Nu vreau să trăiască cu teama de a îmbătrâni, mă uit la femeile de vârsta mea și devin obsedate de riduri sau fire albe și de dacă soțul va mai sta lângă ele și încearcă orice pentru a arăta cu 5 ani mai tinere. Mi se pare ușor o prostie, chiar dacă accept demersul până la transformarea în obsesie. At the end of the day, if we love, iubim indiferent de omul pe care îl iubim are un rid între sprâncene și 30 de fire albe la tâmple, indiferent de e îmbrăcat din cap până-n picioare în alb sau negru. Iubim pentru că iubim, atâta timp cât ni se întâmplă.

Revenind la Sara, nu vreau să o mint, așa cum spuneam, cu promisiuni despre câmpii verzi și norișori după moarte, dar în schimb încerc să îi arăt micile sclipiri ale fiecărei zi, pentru că sunt acolo. La fel cum se văd toate cele negre de mai sus, se văd și astea. Un câine care vine să îți lingă mâna în drumul spre mașină, o rază de soare care îți traversează vârful nasului, o melodie care începe să prindă contur în mâinile și încăpățânările tale, privirea oamenilor care o iubesc, zâmbetul fugitiv al bătrânicii care vinde castraveți în piață, senzația când te lași greu în pat după o zi de alergat pe dealurile bunicului, râsete ce îți fură respirația, o baie rece într-o zi prea caldă, vocea mea când se trezește dimineața sau brațele mele când se lovește, cei trei şoferi ai celor trei maşini aliniate să facă stânga, căscând perfect sincron, ca un balet de somn pregătit pentru un unic spectator. Și milioane altele. În fiecare zi.

Iar, pe lângă astea, recunosc că i-am mai spus ceva

  • Ce sunt eu mama, adult sau copil?
  • Un adult mai mic.
  • Dar nu mă joc cu tine, uneori chiar mai mult decât ceilalți copii?
  • Ba te cam joci.
  • Păi și atunci nu sunt puțin și copil?

Și chiar cred asta, cred că avem de ales dacă o dată cu anii și ridurile ne transformăm în persoane serioase sau rămânem, oarecum copii. Și ea, ca mine, și ca oricine, are posibilitatea să aleagă să rămână măcar puțin copil. Și asta a mai înveselit-o puțin. Să devină un adult copil pare o consolare bună.

Un adult căruia îi place încă să se joace, care încă face ghidușii și care încă lasă zeama de pepene roșu să îi curgă pe bărbie, unul care încă e curios și citește pentru că încă e mic și nu știe nimic, unul care zâmbește, poate chiar și atunci sau tocmai când oamenii sunt răi cu el, un om mic și vesel și duios, asta îmi doresc pentru Sara, unul care știe să trăiască indiferent că are 6 sau 26 sau 56 de ani :).

IMG_5849