Sau the Dark ages, cum unii le mai spun, deși nu s-au hotărât încă băieții ăștia de se uită cu telescopul în trecut dacă chiar îs întunecate au ba.

Stați liniștiți, că nu am de gând să vă povestesc despre istorie, din păcate, și chiar spun din păcate cu sinceritate, e una din traumele din școală peste care încă îmi e greu să trec, nu reușesc să citesc despre oricât aș încerca.

Middle ages in humans însă, asta pare mai interesant. De fapt nici nu m-am gândit până ieri că noi (mă rog, eu, că voi oți fi mai tineri) suntem undeva la jumătate. Mbut we kinda are. I kinda am.

M. a fost de vină, care s-a uitat la mine pe deasupra unei farfurii rotunde cu pizza (a mea, ea avea niște frunze într-a ei) și m-a întrebat dacă nu simt așa, presiunea vârstei de mijloc? Nu simt nevoia să fac ceva? Ea simte că vrea să lase ceva în urmă și să stea cât mai mult timp cu fetița ei.

Iar eu am tăcut o perioadă să mă gândesc la asta și i-am răspuns ceva de genul. Nu vreau să fac nimic. Asta măcar îmi e clar, mie uneia mi-a fost clar de când era mică că nu vreau să fac nimic măreț și nici să las ceva în urmă, în orice accepțiune umană a expresiei. Nu mă interesează munca (nu în sensul că sunt iresponsabilă cu ea, o tratez cu atenția cuvenită chestiei care îmi permite să am cărți și vacanțe), dar nu, nu vreau să fac ceva. Și nici în rest nu vreau să fac ceva anume. Nu vreau să mă dau cu kite-ul sau cu placa, să învăț să gătesc sau să pictez. Nu vreau să fac nimic. Uneori fac lucrurile astea, dar nu ca un scop în sine.

I-am spus însă că, uitându-mă în spate la viața mea, mi se pare că am avut perioade în care m-am pus pe pauză cumva. În care nu am trăit. Nici măcar nu am făcut-o conștient, nu cred că cineva ar face asta conștient, dar am făcut-o cumva, din motive diferite și nu din vina unei alte ființe umane, alta în afara mea. Doar că am avut perioade în care nu am trăit cumva, sau nici nu știu dacă asta e bine spus, că nu ai cum să nu trăiești, ci în care nu a fost atentă la viață. Fie m-am pierdut în chestii pe care nu voiam cu adevărat să le fac, doar pentru că îmi imaginam eu că trebuie să le fac, fie am acordat atenție prea mare unui singur lucru, uitând complet de toate celelalte din jurul meu. Și asta aș vrea să nu mai fac în a doua jumătate a vieții mele, de-ar fi ca ea să fi început ieri, pe la 6 seara, când m-a întrebat M. treaba cu pricina. Aș vrea să fiu puțin mai atentă cu atenția mea.

Apoi, mi-am dat seama de ceva vreme că pentru mine ce mă face fericită, dar cu adevărat fericită, nu sunt locurile unde sunt, culoarea cerului, prețul canapelei din sufragerie sau pozele de pe Facebook. Pentru mine fericirea se rezumă la a fi cu oamenii pe care îi iubesc. De multe ori omul ăsta e Sara, și mă bucur de ea în viața mea, da chiar așa, mă bucur mirosindu-i părul pe perna de lângă mine noaptea pentru că știu că nu o să o am pentru totdeauna lângă mine și asta face totul mai înfricoșător dar și mai prețios, da, simultan. Dar nu e numai ea. Ar fi incorect pentru amândouă să fie doar ea.  Sunt oamenii care ne așteaptă pe un picior de plai, acolo unde nu există timp, sunt prietenii mei care vin pe la mine doar ca să vorbim șapte ore despre nimic și nu se supără că azi n-am chef să gătesc, se duc și-și fac singuri un sandwich în bucătărie sau cei care au răbdare cu mine când n-aș merita răbdare, cei care îmi aduc cărți, și cei care au superputerea să înghețe orice în afara bulei transparente în care pășim atunci când pășim împreună,. Cei care deschid ferestre spre universuri paralele.

Deci în a doua jumătate a vieții mele asta aș vrea. Plus cărți și note și valuri. Ăstea sunt întotdeauna incluse. Nu cred că e așa puțin și nici așa de ușor. Dar o să încerc.

Mvoi? Ce vreți voi în a doua jumătate a vieții voastre? 🙂

IMG-523

 

Reclame