Arhive pe categorii: wallflower

Un om.

Standard

Când eram mică îmi doream tare tare mult un cățel. Nu m-au lăsat ai mei să îmi iau că nuș de ce, ei amândoi crescuți la casă și posibil de asta.

Eu voiam un cățel. Rău da rău de tot. De fapt voiam și pisică, voiam orice, fie pisică și cățel. Înclinam spre cățel cred pencă văzusem eu un film cu o fată mică care mergea la școală cu un cățel mare care o apăra de toți tâmpiții. Încă îmi doresc un cățel, probabil din aceleași motive și posibil și pencă nu m-au lăsat să îmi iau unul când am vrut. Am avut temporar doi căței la țară (îi ceruse cineva și s-a răzgândit, deci au rămas la noi o perioadă) și a fost tare mișto cu ei. Pasionați de cărți de altfel, mi le-au ros  pe toate. Pisică am avut. Pe domnul Chippy, adoptat clandestin de colegul de apartament din facultate, Dani, cu care împărțeam, eu și Oana, un apartament cu 2 camere și multe jocuri de cărți (întotdeauna în sesiune, altfel nu avea nimeni chef de cărți) de pe un deal din Cluj. I-am dat toți trei să mănânce individului (pisicului Chippy nu lui Dani) vreo săptămână, ba chiar l-am acceptat în vizite spontane și întotdeauna temporare. Apoi Oana și cu mine am plecat acasă în vacanța de mmm iarnă parcă și când ne-am întors Dani avea un nou coleg de apartament. A rămas cu noi tot restul anilor de facultate (tot Chippy, nu colegul Dani, care s-a mutat cu prietena lui la un moment dat). Fără ca proprietarul apartamentului să afle vreodată (avea alergie la animale și sunt destul de convinsă că și la studenți). Nu știu precis cum mama ciorilor a rămas animalul la mine după facultate, dar la mine a rămas, de fapt spre sfârșitul zilelor lui la ai mei (eu mă mutasem deja la București).

Daaaar, mi-am zis când am făcut plod, până aici a fost! soartă potrivnică ce nu m-a lăsat veci să am un câine doar al meu, crește plodul și sigur vrea câine.

Atâta ca plodul meu e Sara. Care Sara nu face niciodată nimic din ce m-aș aștepta să facă. Iubește câinii? Sfinte căcat, o da. La nebunie, chiar înaintea cailor (și caii nuș dacă înțelegeți, caii sunt ZA shit la Sara). Dacă ea ar fi un animal ar fi cățel și ar chema-o Sputnik (după satelit, nu ziar). Nu îmi dă pupici, dar dacă simte că mă iubește de pleznește, mă ia în brațe, mă stânge tare și latră ca un câine vesel. Plus faimosul Cuți (care încă e jucăria ei preferată și sunt absolut sigură că va rămâne pe vecie).  Anul trecut de ziua ei a avut tortul cu o poză de pe net cu un câine care i-a plăcut. Deci da. Adoră câinii.

Eeeei? Vrea cățel?

Evident, nu.

Nu?

Nu.

De ce nu vrea Sara cățel? Pentru că s-ar plictisi. Nu ea. Ea ar fi foarte foarte fericită cu un cățel. Nu crede însă că un cățel ar fi fericit cu ea. Crede că s-ar plictisi singur acasă cât e ea la școală și eu la buro. Plus că nu e foarte convinsă că eu sunt o persoană suficient de responsabilă încât să am grijă de un câine (as in îmi zice: mama, înțelegi că ar trebui să ieși cu el și când ninge și când plouă? dimineața la 7 și noaptea la 11? și tu mama, că eu sunt prea mică deocamdată). Acuma e adevărat că io nu-s o persoană responsabilă. Daaaa cred că aș putea învăța să fiu măcar de două  ori pe zi la 7 și la 11 de am avea un câine. Însă partea cu plictiseala patrupedului e insurmontabilă pentru Sara.

Deci. Se pare că nu voi avea în această viață de uamă un câine. Fără cățel, dar cu plod. Un plod care nu vrea cățel pentru că s-ar plictisi. După toate astea, nuș precis ce om o să se facă Sara când va fi mare, dar un lucru pare clar: unul mai bun ca mine 🙂

IMG_6387

Reclame

Joy

Standard

Scriu în fiecare an despre anul Sarei de tocmai a trecut. În cazul de față, cel de-al șaptelea. E un articol ușor egoist, pentru că e scris mai mult pentru mine, spre deosebire de toate celelalte care nu sunt cu mult mai breze, în continuare scriu pentru  o singură persoană, dar măcar nu sunt pentru mine. Și am vrut să scriu azi, nu de altceva, dar articolul de luni a fost cam trist, și m-a certat lumea pentru el (pe bună dreptate, nu cred că am reușit să scriu exact ce era în capul meu și a părut că pledez cumva pentru renunțare când eu rămân aceeași măgăriță încăpățânată și nu cred că giving up is ever an option).

Îmi e drag să recitesc uneori despre primul an, sau al treilea an al Sarei, mi se pare că fiecare din anii ei e o entitate de sine stătătoare, e o anumită Sara la 5 ani și nu e aceeași cu cea de la 8. Cred că o să îmi fie drag să le citesc și când Sara va avea 23 de ani.  Poate e totuși puțin util și pentru voi, vă reamintește de cum erau și copiii voștri la o anumită vârstă sau vă faceți o idee despre cum s-ar putea să fie peste ceva timp.

Anul șapte al Sarei cred că e preferatul meu. M-a întrebat Sara recent care e anul meu preferat dintre toți anii pe care i-am trăit (da, și ea pune întrebări grele) și cred că i-am zis că probabil că anul în care ea avea trei ani. Era deja mare, mă înțelegeam cu ea, trecuseră nopțile nedormite și eu eram mai puțin nebună (doar mai puțin) ca de obicei. Dar cred că m-am înșelat. Anul ei șapte s-ar putea să fie preferatul meu, deși a fost un an în care s-au întâmplat și multe lucruri rele. Dar Sara a fost o minge mare, cea mai mare, galbenă, de bucurie anul ăsta. Tot anul. În fiecare zi. În fiecare moment. Zâmbește tot timpul și e super entuziasmată de lucruri tot timpul, vorbește non-stop, are păreri proprii și personale, e complet pierdută în cărți și nu reacționează la nimic, chiar de ar trece prin fața ei, în sufragerie, o cămilă albastră tot nu cred că ar observa. Am avut multe vacanțe (as usual, deși vreau, tot as usual, și mai multe) cu ea și cred că timpul ăla a fost preferatul meu. Spre deosebire de mersul în vacanțe cu oameni mari (fie ei prieteni sau familie), care au întotdeauna așteptări, care sunt nemulțumiți de camera de hotel, care vor să facă X la ora Y și nu la ora Y și 15 minute, Sara nu așteaptă nimic de la vacanțe și e mulțumită cu orice am face, fie că suntem pe drum într-o mașină închiriată, pe o plajă cu nisip galben sau la -15 grade în zăpadă. Ea e doar fericită non-stop, chiar mai mult decât de obicei, atunci când e în vacanță. La ultima întoarcere a beneficiat de 16 ore în aeroporturi și avioane și o escală de numai 30 de minute de am alergat ca nebunele. Nu s-a supărat deloc. Nu s-a enervat, nu a pufăit, nu și-a dat ochii peste cap. A zâmbit în schimb. Îmi mai place că se conturează un mic drăcușor independent și cu încredere în forțele proprii, care poate e uneori greu de gestionat ca părinte, bunic, sau învățător. Dar, cum le-am spus și  la școală la ultima întâlnire când m-au chemat să mă tragă de urechi că Sara face prostii, hei, nu știu nici un adult de care să îmi placă care să fi fost un exemplu de docilitate în copilărie. Mi se pare în folosul ei și independența și încrederea în forțele proprii, chiar dacă asta vine la pachet cu o oarecare de rebeliune. De fapt, nu chiar dacă, îs mândră ca o cioară de doza aia de rebeliune. Multe, multe, am învățat de la Sare de când s-a născut, dar anul ăsta a conștientizat poate mai mult ca până acum o lecție care mi se pare mai importantă ca celelalte. Sara m-a învățat să iubesc cu adevărat. Nu cred că înainte de ea știam să fac asta, toate iubirile mele erau cumva egoiste. Dar pentru că ea m-a învățat cum e să iubești un om din cap până în picioare, fără niciun beneficiu personal, să îi vrei doar binele și atât, e o chestie care mi se pare tare rară și prețioasă. Și cred că faptul că ea a avut răbdare să mă învețe asta nu a fost doar în avantajul ei, a fost și în al meu, pentru că am învățat să iubesc așa oamenii (ok. Nu chiar oamenii în general, unii oameni, extrem de puțini, anomaliile sistemului meu).

Ar trebui să mă opresc, am scris cam mult. Cred că asta voiam să spun, dacă ar fi să rezum. Sunt tare fericită că e parte din viața mea și eu sunt parte din viața ei. Deși nu cred că Sara sau alți oameni pot fi un scop în sine al vieții în sine pentru cineva, îmi e greu să înțeleg bucuria în lipsa lor. To me, this is joy. My joy.

 

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

As vrea

Standard

Sa fie tot timpul ziua muncii ca sa pot sa nu muncesc. Ieri am stat cu o carte in brate pe un sezlong, m-am plimbat vreo 3 ore pe vreo 2 dealuri inalte sau munti mici si seara am mancat peste la gratar si m-am uitat la luna mea plina. Toate astea presarate cu cele mai contagioase rasete din Univers. Ale Sarei. Si asta planuiesc sa fac si azi si maine si as putea, chiar as putea sa nu ma opresc niciodata.

Wishing you a very lazy day 🙂

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.