Arhive pe categorii: wallflower

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

Reclame

As vrea

Standard

Sa fie tot timpul ziua muncii ca sa pot sa nu muncesc. Ieri am stat cu o carte in brate pe un sezlong, m-am plimbat vreo 3 ore pe vreo 2 dealuri inalte sau munti mici si seara am mancat peste la gratar si m-am uitat la luna mea plina. Toate astea presarate cu cele mai contagioase rasete din Univers. Ale Sarei. Si asta planuiesc sa fac si azi si maine si as putea, chiar as putea sa nu ma opresc niciodata.

Wishing you a very lazy day 🙂

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.

Batman

Standard

Ieri a fost carnaval la Sara la grădi. Bineînțeles că miercuri seara am uitat complet, așa că joi dimineața scobeam amândouă prin dulapuri după costumul pe care era musai să îl ia, deși mai erau încă 5 disponibile, nouă ne trebuia (desigur) ăla pe care nu-l găseam.

Joi după-masa, când alergam să iau plodul de la grădi, uitasem (iar) de carnaval până am intrat în grădiniță și m-a năpădit un șiroi de Else și prințese care mai de care mai roz sau mai albastrosclipicoase.

Am întrebat de Sara mea și în timp ce galopa (împiedicându-se repetat, a mea e <3) spre mine am simțit cum mi se umple pipota (și mă rog, sufletul de mândrie). Într-o mare de prințese, o fetiță liliac negru.

Nu mă prea extaziez când colorează frumos, când scrie cărți (deși sunt foarte bucuroasă că scrie cărți), când face adunări, pentru că toată lumea poate sau va învăța la un moment dat să scrie sau să coloreze sau să facă adunări (iar după numărul autorilor români publicați care mă fac să casc sau să îmi încrețesc nasul se pare și că oricine poate ajunge să scrie cărți).

Dar să fii liliac negru într-o lume de Else? Asta e ceva tare rar 🙂

Magda zicea când am făcut înregistrarea cu ea că i se pare important ca un copil să simtă că aparține unei comunități. Și sunt de acord cu asta. Unii copii simt nevoia să aparțină, majoritatea copiilor simt nevoia să aparțină, pentru că te simți în siguranță când faci parte dintr-un grup, acceptat, e bine și cald șamd. Dar sunt și unii copii, doar unii, mult mai puțini, care nu sunt deloc așa. Care nu vor să aparțină. Care sunt ok și fiind umpic pe dos față de restul. Și care sunt fericiți așa. Care înfruntă frigul :P. Mie mi se pare un act tare curajos din partea Sarei, cu atât mai mult cu cât de dimineață atârnau în dulap și costumul de Elsa și cele 3 de Eroi în Pijama (care sunt în mare vogă) dar a ales liliacul.

Mă uit acum la ea, stă cu bărbia-n palme pe scăunelul alb la masa maro stă să se gândească cum continuă povestea. Și mi-e dragă rău, liliac cu bluză neagră și planete. Mi-e dragă și sunt mândră că mie mi-a luat jde ani să înțeleg că nu e nevoie să mă prefac într-un anume fel, că pot să fiu ce-oi fi și tot o să fie ok, iar ea știe asta deja de la 6 ani.

Motivul pentru care e ok să fii așa e unul simplu. Întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi, acolo, undeva, printre rochițe roz și tutu-uri, cineva care e la fel de pe dos ca tine. În cazul Sarei, o colegă veveriță :). Și atunci e mai ușor să îi recunoști pe cei din tribul tău.

Poate că și oamenii mari ar trebui să facă mai des carnavaluri, joia pe stradă și metrou, să ne recunoaștem mai ușor veverițele :).

14712515_930505013747196_4964293693100060023_o

O femeie

Standard

Acum câteva zile, Alina, cea care era perechea Erikai la grădiniță, m-a taguit pe Facebook într-o poza frumoasă de anul trecut în care era cu Sara.

O văzusem si acum un an și m-am fâstâcit și atunci, ca și acum.

De data asta i-am comentat la poză așa:

🙂 🙂 🙂 as vrea sa scriu multe, dar ar fi tareeee siropoase. deci ma abtin si sper ca le stiti chiar daca nu le scriu. si multumim. tare 🙂

Și ea a zis că le știe.

După care, stăteam așa și m-am gândit. Dar de ce trebuie oamenii pe care îi apreciem să ghicească ce credem noi? Pe cine ajut așa? Sigur că ea simte ce simtim  eu și Sara despre ea. Dar de ce să nu îi spun (cum regret de altfel că nu i-am spus niciodată învățătoarei mele sau dirigintei mele că am învățat o grămadă de la ele, și nu mă refer doar la matematică sau unde să pun cratimele corect).

Pentru că ne e cumva, avem o teamă, sau eu am o teamă să scriu cuvinte goale. Laude și mulțumiri pătrate. „Vă mulțumim, doamna educatoare pentru tot ceea ce faceți pentru copiii noștri” (yawns and rolled eyes).

Așa că i-am cerut voie Sarei să scriu articolul ăsta și ea a fost de acord (acuma, chiar să-i spun direct nu mă țin bojocii, mi-a luat câteva luni bune să o pot privi în ochi, nu numai Sara e timidă). Și chiar sper că, dacă scriu adevărul și doar adevărul nu o să iasă pătrat.

Am cunoscut-o pe Alina în ziua de deschidere a grădiniței, când Sara avea 2 ani și 8 luni.

Sara mirosea o floare. Alina a venit la ea și a întrebat-o nu mai știu ce, cum o cheamă, dacă îi plac florile, dacă vrea să vină la ea, ceva.

Sara s-a ascuns după mine și mai să plângă. Alina, caldă, cum e ea natural, a insistat, să-i aducă floarea mai aproape să o miroasă?

Și m-am aricit toată și am plecat cu copilul, nemulțumită că nu o lăsa în pace să se descurce singură, ce Montessori e ăsta?

🙂

Silly me.

Mi-am înghițit și paraînghițit cuvintele alea. Sara e o orhidee mică, v-am mai spus. Are tabieturi și e timidă și plânge și suferă și se ascunde.

Un om, omul ăsta, în afară de familia Sarei a fost singura care a știu ce înseamnă o privire, un suspin, o mișcare a copilului meu.

Nu știu dacă a fost de fiecare dată acolo pentru Sara. Nu cred sau nu știu dacă o iubea în mod special pe Sara, pentru că e așa cu toți copiii.

Nici nu spun că e perfectă. Nimeni nu e.

Dar ce pot să spun e că am simțit în anii în care a fost cu Sara 8 ore pe zi că e un om cald. Căruia îi pasă. Omul care o pupa pe Sara pe picior când se lovea și făcea buba că așa era obișnuită acasă și i-a oferit lucrul ăsta acolo. Cea care stătea cu mine ore întregi, după program, de acasă, să îmi povestească că în ziua X Sara a plâns pentru că, fără să o întreb sau să știu măcar că s-a întâmplat ceva. Să mă liniștească și pe mine, pentru că știe și ea cum e să fii mamă și cum e ca societatea asta cu normele ei tâmpite să ne facă pe noi să stăm 8 ore pe zi la birou dacă vrem să avem bani de rate, 8 ore în care Sara e crescută de alții (don’t get me started on that one).

Zâmbește cu cel mai mare zâmbet din lume când ne vedem pe culoar și vorbim despre Sara mea sau despre David al ei și suntem într-o bulă cu raze de soare și temperaturi peste 25 de grade chiar de îngheață pietrele afară.

Și am vrut să scriu asta. Aici. Pentru ea. Să știe, să nu ghicească. De ziua femeii, ok, fie, de ce nu.

Pentru că pentru mine, și pentru Sara, ea, Alina e o femeie faină. Un om bun. Și sunt recunoscătoare că Sara a avut-o în viața ei într-un moment în care îi era greu (pentru că E greu pentru un copil să iasă din viața doar cu părinții și să intre în viața cu o groază de persoane noi).

Am vrut să scriu și pentru voi. Cred că e o prostie să nu folosim cuvinte să spunem ce simțim, chiar dacă persoana cealaltă știe. Avem nevoie să auzim. Au nevoie să audă. De ce nu? Deci poate, doar poate, azi, spuneți și voi, unei femei căreia îi doriți binele și pe care o simțiți cald și aproape acolo, în cotloanele sufletului vostru, fix asta. Că  sunteți fericiți, recunoscători, că viața a adus-o în calea voastră 🙂

Siropos? E. Fuck it, I don’t even care 😛

img_2860