Arhive pe categorii: wallflower

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.

Batman

Standard

Ieri a fost carnaval la Sara la grădi. Bineînțeles că miercuri seara am uitat complet, așa că joi dimineața scobeam amândouă prin dulapuri după costumul pe care era musai să îl ia, deși mai erau încă 5 disponibile, nouă ne trebuia (desigur) ăla pe care nu-l găseam.

Joi după-masa, când alergam să iau plodul de la grădi, uitasem (iar) de carnaval până am intrat în grădiniță și m-a năpădit un șiroi de Else și prințese care mai de care mai roz sau mai albastrosclipicoase.

Am întrebat de Sara mea și în timp ce galopa (împiedicându-se repetat, a mea e <3) spre mine am simțit cum mi se umple pipota (și mă rog, sufletul de mândrie). Într-o mare de prințese, o fetiță liliac negru.

Nu mă prea extaziez când colorează frumos, când scrie cărți (deși sunt foarte bucuroasă că scrie cărți), când face adunări, pentru că toată lumea poate sau va învăța la un moment dat să scrie sau să coloreze sau să facă adunări (iar după numărul autorilor români publicați care mă fac să casc sau să îmi încrețesc nasul se pare și că oricine poate ajunge să scrie cărți).

Dar să fii liliac negru într-o lume de Else? Asta e ceva tare rar 🙂

Magda zicea când am făcut înregistrarea cu ea că i se pare important ca un copil să simtă că aparține unei comunități. Și sunt de acord cu asta. Unii copii simt nevoia să aparțină, majoritatea copiilor simt nevoia să aparțină, pentru că te simți în siguranță când faci parte dintr-un grup, acceptat, e bine și cald șamd. Dar sunt și unii copii, doar unii, mult mai puțini, care nu sunt deloc așa. Care nu vor să aparțină. Care sunt ok și fiind umpic pe dos față de restul. Și care sunt fericiți așa. Care înfruntă frigul :P. Mie mi se pare un act tare curajos din partea Sarei, cu atât mai mult cu cât de dimineață atârnau în dulap și costumul de Elsa și cele 3 de Eroi în Pijama (care sunt în mare vogă) dar a ales liliacul.

Mă uit acum la ea, stă cu bărbia-n palme pe scăunelul alb la masa maro stă să se gândească cum continuă povestea. Și mi-e dragă rău, liliac cu bluză neagră și planete. Mi-e dragă și sunt mândră că mie mi-a luat jde ani să înțeleg că nu e nevoie să mă prefac într-un anume fel, că pot să fiu ce-oi fi și tot o să fie ok, iar ea știe asta deja de la 6 ani.

Motivul pentru care e ok să fii așa e unul simplu. Întotdeauna, dar întotdeauna, se va găsi, acolo, undeva, printre rochițe roz și tutu-uri, cineva care e la fel de pe dos ca tine. În cazul Sarei, o colegă veveriță :). Și atunci e mai ușor să îi recunoști pe cei din tribul tău.

Poate că și oamenii mari ar trebui să facă mai des carnavaluri, joia pe stradă și metrou, să ne recunoaștem mai ușor veverițele :).

14712515_930505013747196_4964293693100060023_o

O femeie

Standard

Acum câteva zile, Alina, cea care era perechea Erikai la grădiniță, m-a taguit pe Facebook într-o poza frumoasă de anul trecut în care era cu Sara.

O văzusem si acum un an și m-am fâstâcit și atunci, ca și acum.

De data asta i-am comentat la poză așa:

🙂 🙂 🙂 as vrea sa scriu multe, dar ar fi tareeee siropoase. deci ma abtin si sper ca le stiti chiar daca nu le scriu. si multumim. tare 🙂

Și ea a zis că le știe.

După care, stăteam așa și m-am gândit. Dar de ce trebuie oamenii pe care îi apreciem să ghicească ce credem noi? Pe cine ajut așa? Sigur că ea simte ce simtim  eu și Sara despre ea. Dar de ce să nu îi spun (cum regret de altfel că nu i-am spus niciodată învățătoarei mele sau dirigintei mele că am învățat o grămadă de la ele, și nu mă refer doar la matematică sau unde să pun cratimele corect).

Pentru că ne e cumva, avem o teamă, sau eu am o teamă să scriu cuvinte goale. Laude și mulțumiri pătrate. „Vă mulțumim, doamna educatoare pentru tot ceea ce faceți pentru copiii noștri” (yawns and rolled eyes).

Așa că i-am cerut voie Sarei să scriu articolul ăsta și ea a fost de acord (acuma, chiar să-i spun direct nu mă țin bojocii, mi-a luat câteva luni bune să o pot privi în ochi, nu numai Sara e timidă). Și chiar sper că, dacă scriu adevărul și doar adevărul nu o să iasă pătrat.

Am cunoscut-o pe Alina în ziua de deschidere a grădiniței, când Sara avea 2 ani și 8 luni.

Sara mirosea o floare. Alina a venit la ea și a întrebat-o nu mai știu ce, cum o cheamă, dacă îi plac florile, dacă vrea să vină la ea, ceva.

Sara s-a ascuns după mine și mai să plângă. Alina, caldă, cum e ea natural, a insistat, să-i aducă floarea mai aproape să o miroasă?

Și m-am aricit toată și am plecat cu copilul, nemulțumită că nu o lăsa în pace să se descurce singură, ce Montessori e ăsta?

🙂

Silly me.

Mi-am înghițit și paraînghițit cuvintele alea. Sara e o orhidee mică, v-am mai spus. Are tabieturi și e timidă și plânge și suferă și se ascunde.

Un om, omul ăsta, în afară de familia Sarei a fost singura care a știu ce înseamnă o privire, un suspin, o mișcare a copilului meu.

Nu știu dacă a fost de fiecare dată acolo pentru Sara. Nu cred sau nu știu dacă o iubea în mod special pe Sara, pentru că e așa cu toți copiii.

Nici nu spun că e perfectă. Nimeni nu e.

Dar ce pot să spun e că am simțit în anii în care a fost cu Sara 8 ore pe zi că e un om cald. Căruia îi pasă. Omul care o pupa pe Sara pe picior când se lovea și făcea buba că așa era obișnuită acasă și i-a oferit lucrul ăsta acolo. Cea care stătea cu mine ore întregi, după program, de acasă, să îmi povestească că în ziua X Sara a plâns pentru că, fără să o întreb sau să știu măcar că s-a întâmplat ceva. Să mă liniștească și pe mine, pentru că știe și ea cum e să fii mamă și cum e ca societatea asta cu normele ei tâmpite să ne facă pe noi să stăm 8 ore pe zi la birou dacă vrem să avem bani de rate, 8 ore în care Sara e crescută de alții (don’t get me started on that one).

Zâmbește cu cel mai mare zâmbet din lume când ne vedem pe culoar și vorbim despre Sara mea sau despre David al ei și suntem într-o bulă cu raze de soare și temperaturi peste 25 de grade chiar de îngheață pietrele afară.

Și am vrut să scriu asta. Aici. Pentru ea. Să știe, să nu ghicească. De ziua femeii, ok, fie, de ce nu.

Pentru că pentru mine, și pentru Sara, ea, Alina e o femeie faină. Un om bun. Și sunt recunoscătoare că Sara a avut-o în viața ei într-un moment în care îi era greu (pentru că E greu pentru un copil să iasă din viața doar cu părinții și să intre în viața cu o groază de persoane noi).

Am vrut să scriu și pentru voi. Cred că e o prostie să nu folosim cuvinte să spunem ce simțim, chiar dacă persoana cealaltă știe. Avem nevoie să auzim. Au nevoie să audă. De ce nu? Deci poate, doar poate, azi, spuneți și voi, unei femei căreia îi doriți binele și pe care o simțiți cald și aproape acolo, în cotloanele sufletului vostru, fix asta. Că  sunteți fericiți, recunoscători, că viața a adus-o în calea voastră 🙂

Siropos? E. Fuck it, I don’t even care 😛

img_2860

 

Back to basics

Standard

Dacă mai ajungeți pe la mine pe blog știți că am o marjă destuuuul de mare la crescutul plozilor.

Mi se par destul de irelevente discuțiile despre alăptat (deși da, e benefic) despre cosleepuit (am să scriu iar și despre asta), chiar și alimentație până la anumite limite.

Nici măcar nu sunt genul care să intervină când văd un copil tratat de părinți ca o șosetă, deși mă bântuie episoadele de gen luni bune după. Nu o fac pentru că nu cred că ar avea efect. Nu înveți bun simț de la o mamă slăbănoagă și isterică din parc.

La fel, deși mă fascinează părinții care nu impun absolut nicio limită propriilor odoare, nu intervin. N-am clipit când i s-a spus Sarei borcan cu patru ochi, deși eram de față. Am lăsat-o să se enerveze, să plângă cu muci și am primit-o la mine în brațe să îmi murdărească tricoul. Sunt o mamă și o să fiu acolo de absolut every single fucking time she cries and she wants me.

Îi explic că unii copii fac lucruri pe care ea nu le face pentru că nu toată lumea e la fel (mie mi-a luat mai mult de 30j de ani să pricep asta, și nu glumesc. În plus, că poate oricând renunța la prietenia acelui copil.

Dar asta e o alegere care nu îmi aparține, e decizia ei ce pune în balanță mai tare :). O înțeleg, nu o dată am ales lucruri care îmi fac rău.

Mba și când are comportamente care îmi încrețesc părul în cap la inițiativa altor copii ignor complet celelalte persoane și discut tot cu ea. Îi explic ei. Îi cer ei să înțeleagă și să gândească. Ea e copilul meu și nimeni altcineva. Pare dur? Ok, poate că e, sunt și eu o dată o mamă dură.

Însă ca și la 1 an, la 2, la 6, 10 sau 30 am o limită.

Lovitul.

Mok, mok, oi fu eu mai demodată. Cert e că pendulez între scos fum pe urechi și gură și descumpănire totală când văd un copil, un copil mă, că lovește. Un alt copil, un părinte, un câine, o pisică.

Este o cale cât de la Pământ la GN-z11 (cea mai îndepărtată galaxie descoperită pentru cei care nu-s de acord cu mine că stelele sunt fascinante) între a accepta orice chestie din cele de mai sus și lovit.

Nu lovim. Punct.

Da, e o fază prin care trec unii copii. Cred că și Sara a încercat ceva trecător, pe mine (niciodată pe alți copii), pe la 2 ani spre 3? Dar șocul și groaza și hotărârea din glasul meu cred că au funcționat. Deci, cu regret anunț că eu cred că în speța de față comportamentul adulților este esențial. Ar trebui să fie la fel de intolerant ca atunci când odorul își întinde lăbuța spre un castron plin ochi de arsenic.

Lovitul, alături de mâncat arsenic, făcut caca în frigider și alergat pe autostradă în fundul gol printre mașini nu e o opțiune.

Mă și pufnește râsul. Bine că ne mângâiem pe burtă cu prostii de care scriu și eu gen libertatea la plozi și dreptul de a alege și toleranța față de homosexuali sau alte minunății de sensibilitate și lacrimi de crocodil. Așa merităm, una după cap. La propriu. 😛 Să ne trezim la realitate.

PS. La realitate într-o lume în care Trump tocmai a câștigat alegerile. Mdeah. Nuș ce ziceți voi, dar mie nu mi se pare o zi bună indiferent de unde m-aș uita la ea.

IMG_2412

 

 

Futu-i

Standard

Când am citit prima oară De veghe în lanul de secară (Catcher in the Rye) m-am simțit normală. M-am simțit normală pentru că găsisem pe cineva, ok, într-o carte, nu m-a deranjat că doar acolo, la fel de anormal ca mine. De fapt nici atunci nici acum nu mă simt anormală, doar cumva în exterior, privind la restul oamenilor (sau copiilor, pe vremea aia) care fac aceleași lucruri (cu timpul am descoperit și că nu chiar toți).

După ce am efectuat operațiunea, am purces la găsit tot ce mai scrisese nenea cu pricina. Și acum 20j de ani când făceam eu treaba asta well, nu prea exista Wikipedia. Așa că am căutat în librăriile din Târgu-Jet. Unde am găsit fix zero. Abia mai târziu, în anticariatele din București, am mai descoperit încă două din cărțile lui: Nine stories și Raise High the Roof Beam, Carpenters and Symour: An Intoduction. Franny și Zooey a fost ultima carte pe care i-am cumpărat-o, la câțiva ani distanță. Credeam că le-am citit pe toate și că asta e, that was it, the end.

A cincea carte de Salinger mă aștepta în octombrie 2016, strivită, slabă, și albastră, pe ultimul raft, cel de sus al unei librării dintr-o zi tare ploioasă. A trebuit să mă ridic pe vârfurile de la picioare să ajung la ea și m-am lovit puțin la mâna dreaptă încercând să o scot de acolo. Dar a meritat.  O surpriză.

Mie cartea asta mi-a fost un fel de reminder. A de ce mi-a plăcut atât de veghe în lanul de secară, deși majoritatea oamenilor cărora le-am menționat-o mi-au recunoscut sincer că li s-a părut ciudată și în coadă de pește.

De veghe rămâne pentru mine o carte despre adevăr. Despre picioare pe pământ. Despre a spune futu-i când ești la un cocktail la operetă, despre a râde cu lacrimi la un serial prost, despre a recunoaște că plodul personal e uneori un asshole, despre a purta riduri în loc de botox, despre degete mijlocii ridicate în loc de zâmbete false, bere în loc de apă plată cu lămâie, despre adevăr trist sau crud uneori în loc de minciuni parfumate, despre a mânca cu poftă o pizza întreagă în loc să instagramezi o poză cu o salată sănătoasă, sau despre a te vedea cu o prietenă fără ca lista de 587389472394 de prieteni să afle imediat despre asta, despre fetiţe care preferă costumele de liliac negru rochiţelor cu prinţese şi bocancii pantofilor roz, care râd dar şi plâng, care au dreptul să spună nu şi să fie oameni. Mici, dar oameni.

Habar n-am, despre a fi imperfect și greșit.

Despre a fi tu 🙂

three-stories

 Playlist de noiembrie.