Arhive pe categorii: Uncategorized

Rohingya

Standard

Rohingya. Îndrăznesc să spun că nu mulţi au auzit cuvântul ăsta, deci o să îl mai scriu o dată să rămână acolo. Rohingya.

Oamenii Rohingya sunt o minoritate etnică (musulamnă) care trăieşte în Myanmar (undeva la mama dracu între India şi China). Extermişti din religia majoritară (budhism) şi armata au declanşat undeva prin 2017 nici nu ştiu cum naiba să scriu, o serie de masacre împotriva Rohingya. Au ucis mii de oameni, mulţi femei şi copii (numărul estimat e de peste 10.000, dar sunt doar estimări, pentru că minunata conducere a Myanmar a blocat complet accesul presei în zone), violuri în grup, sate arse complet şi câte şi mai câte atrocităţi. Care minunată conducere, belive it or not, are fix un Nobel pentru fucking Pace prin ’91.

Acuma, io nu prea scriu articole din astea că blog de mamă şi bulă, dar nu ştiu, mi s-a părut că e ceva de care prea puţină lume ştie (sincer, nici eu nu ştiam de asta până recent, doar de cel din Rwanda -cu mult mai multe victime, la fel de invizibil ca şi cel de care vorbesc acum). Mă râcâie aşa cumva că stăm cu fundul pe scaune tapiţate rotative şi ne gândim la probleme personale care par aşa cretine pe lângă asta. Azi, când eu răspund la mailuri la un ecran cu diagonala de dracu ştie cât, sunt copii care se nasc în Bangladesh (unde s-au refugiat peste juma de milion de Rohingya), copii din violurile asupra mamelor lor. Ieri am văzut un filmuleţ (care a dispărut între timp, probabil pentru a proteja identitatea mamei) în care o femeie de 25 de ani, ce avusese 2 copii, povestea cum i-au ucis unul dintre ei în decembrie 2017. O despărţiseră de soţ şi celălalt copil şi o violaseră zile întregi, în grup. Reuşise să scape aruncându-se, împreună cu alte femei de pe vârful unui munte. Multe dintre ele au murit în căzătură. Ea supravieţuise. Nu ştiu dacă se poate spune norocoasă cu un copil ucis. Azi, în 10 august 2018, se pregăteşte să nască cel de-al 3-lea copil, cel cu paternitate de armată miliatră şi extremişti budhişti.

Nuş mă, ni se pare că dacă se întâmplă ceva de genul ăsta lumea o să vuiască, ştirile o să duduie. Dar n-au prea vuit. S-a scris, dar puţin. O zis UN ceva, Macron oleacă alteceva şi apoi toţi ne-am întors la pantofii lu’ Melania Trump. Lumea nu prea e interesată de asta. Avem alte treburi. Mult mai importante.

M, da, deci de asta am vrut să scriu, măcar ca mai multă lume să ştie de oamenii ăia, ce li se întâmplă. Vă las un filmuleţ, dar găsiţi zeci precum şi multe articole.

PS. Înţeleg că e un protest deseară. Mă bucur, îmi place activismul, dar încă aştept să îmi spună cineva pentru ce e. N-o să particip deci, dar aş veni oricând la unul împotriva a ce se întâmplă, încă, în Myanmar.

Reclame

U

Standard

M-am uitat la rezultatele sondajului :).

Loved them.

68, 4 % dintre cei care au raspuns sunteti introvertiti. 🙂

La nivel global, procentul estimat de introvertiti e la 50,7%.

84,2 % dintre voi sunteti axati pe feeling si nu thinking (vs. 59,8 media la nivel global).

Cat mi-a placut asta. Nu ca as crede ca e ceva rau cu inteligenta, stiti ca sunt a total nerd at the end of the day. Dar na, intotdeauna castiga inima.

73.6 % actionati pe baza instinctelor si nu pe baza simturilor (vs. 26.7 media). 😉 good choice. Chiar citesc de ceva vreme pe tema asta si fix asa ar trebui sa procedam, sa actionam pe baza a ceea ce simtim cu stomacul, si nu pe ceea ce vedem/auzim etc.

Bineinteles, si eu sunt in toate cele 3 de mai sus, tot ca majoritatea dintre voi :).

26,3% dintre voi sunteti ca mine :). INFJ. In conditiile in care e cel mai rar tip de personalitate, undeva sub 2% la femei si sub 1% la barbati. Sunt curioasa cine sunteti.

Imparte locul unul in popularitate cu INFP, la acelasi 26,3% (vs. 4% media).

Deci cumva, ce imi imaginam eu, ca scriu pentru o mama ca mine, s-ar putea sa fie adevarat. 🙂 Chiar semanam.

Multumesc ca ati raspuns.

12

 

Nori grași

Standard

Ultima oară când am fost la Bruxelles ploua. Nimic neobișnuit, plouă întotdeauna. De altfel, ăsta e unul din cele trei motive pentru care nu îmi place orașul ăsta. Când am aterizat, s-a făcut senin dintr-o dată. Am coborât prin o gaura de soare. Și in curand cerul s-a umplut de nori albi grasi. Cum îmi plac mie.

M-au supravegheat leneși cât timp am stat acolo. A doua zi, în pauzele de la o conferință cu costume negre m-au ajutat să visez cu o cafea caldă în mână.

În imaginile de ieri i-am văzut iar.

Erau încă acolo.

Mă obsedează cum individul (că om nu aș zice) ăla cu atentatul sinucigaș de la Zaventem i-a văzut și el.

In dilema gazela vs. leu aleg intotdeauna gazela (si am fost socata sa aflu ca nu toata lumea o face), dar de data asta m-am gandit la el.

Merg în pașii lui, mă uit la picioare, la pantofi, și îi simt frica, nu are cum să nu îi fie frică, o să moară în curând.

Îi e frig. E încă frig în Bruxelles. Ghiozdanul îi atârnă greu în spate (îmi imaginez că e un ghiozdan). Cum îmi atârnă și mie când merg acolo. Poate îi curge puțin nasul. Nu are servetel. Mă întreb dacă mai e atent la astea, la ce simte corpul lui, dacă contează cât de puțin.

Intră pe ușile aeroportului, aruncând o ultimă privire norilor mei blanzi si buni, plutind pe sub un cer perfect albastru. Probabil se gândește la ceva ce a iubit sau de care i-a păsat. Sau poate visesza la tărâmul pe care (în mod absolut idiot, bineînțeles) speră că va ajunge. Va ajunge doar praf. Celulele lui vor dispărea în curând, cu neuronii, cureaua și lenjeria de corp.

Acel ceva care îl face să pună picior după picior, acel ceva nu reușesc să îl înțeleg.

Încă nu sunt niște numere. 32 de morți 230 de răniți când scriu asta. Nu e doar un alt atentat din o serie ce parcă nu se mai termină.

Mă sâcâie undeva în fundul capului, nu faptul că suntem în pericol, statistic șansele să crăp eu sau cineva drag mie în un atentat terorist sunt mai mici decât să mor de cancer sau de un atac de cord sau în accident cu mașina, ci ca nu reusesc sa înțeleg.

 Nu înțeleg cum sunt inși care (indiferent de rasă sau religie) aleg să nu mai vadă niciodată și să nu mai lase nici alți oamenii să vadă norii grași.

Și încă nu știu ce să îi spun Sarei.

-La ce te uiți?

-La aeroportul din orașul unde mai merg eu, mami.

-Ce s-a întâmplat?

-Ceva rău.

-Ce?

-Niște oameni au omorât alți oameni.

-De ce?

Da. De ce.

11

Unghia mica

Standard

Când e iarnă (urăsc iarna) îmi place cum se aude gheața, dimineața foarte devreme, când ies din bloc și calc într-o baltă înghețată.

Când mi-e foame mă gândesc cât o să îmi placă masa pe care o să o mănânc curând.

Când plâng (ipotetic, desigur, sunt o scorpie care nu plânge) îmi aduc aminte de nuș ce rahat de studiu am citit conform căruia plânsul te ajută să nu știu ce.

Sunt optimistă. Cred în bine. Chiar cred. Nu știu dacă sunt cărțile, genetica, sau educația. Cred în umanitate și în bine. Altfel nu m-aș fi hotărât că vreau un copil.

Dar serios.

Serios. Ajunge.

Sunt una după alta și una după alta. Cu pauze mai mici sau mai mari.

Și chiar încerc să văd căcatul ăla de rază de soare la o margine de orizont dar în zile ca asta nu-mi iese.

O moarte se simte, mai multe sunt doar numere. Ok.

Dar e la fel de adevărat că atunci când un nou-născut aude un altul cum plânge, plânge și el.

Chiar cred că multă lume simte, pe bune, ce se întâmplă acum în lume. Da, se apropie noaptea, bine a zis. Și da, cred și eu că trebuie ripostat. Și nu, evident că nu sunt refugiații de vină, hai să n-o luăm iar de la capăt.

Când aud de atentate din astea mă gândesc cum ar fi să fie cineva drag mie acolo. Nu văd numere și persoane necunoscute acolo. E fii-mea, sunt oameni pe care îi iubesc în locul lor.

Zeci în România, sute la Paris, Beirut.

Zău, mă uit la Sara cum se joacă cu un apus în păr și mă gândesc dacă chiar a fost o idee bună să o aduc aici.

În lumea asta.

Ieri îi arătăm mâinile mele întinse și îi spuneam că acum cred că singura parte unde au mai rămas oameni buni e unghia mea mică (și unghia mea mică e foarte foarte mică, să se noteze). Sara a râs. Și-a ales o mână întreagă și a zis că ea acolo o să fie, cu toți prietenii ei.

De-ar fi așa.

O să îmi fac o cafea și o să mă joc cu ea, o să mai scriu articole pentru blog, în ideea că le citesc oamenii ăia ca mine care au nevoie să audă că nu-s nebuni, o să ies pe afară, o să râd la copacii mei minune, o să fac poze razelor de soare în părul ei și o sa continui să sper că oamenii buni există, nu se prefac (și chiar există, am oameni din ăștia în jurul meu) și că Sara o să îi găsească și o să trăiască printre ei. Pe o mână întreagă. Într-o lume sigură.

IMG_6651

The message

Standard

Am tăcut săptămâna trecută. Mi s-a părut singura chestie decentă. Orice cuvânt pe tema asta pare fals. Și acum îmi vine greu să scriu.  Nu, nu știu nicio persoana din #colectiv. Nu pot să îmi imaginez durerea celor care le sunt prieteni sau rude sau a celor care suferă acum în spitale.

Recunosc ca am strâmbat din nas la diverse persoane pe la televizor, parcă prea dispuse să pirdă mult timp în fața camerelor de filmat. La firmele care s-au grăbit să ajute cerând share-uri și au avut grijă să își menționeze și numele pe acolo pe undeva. Sigur, am văzut și lucruri mișto, oameni fiind oameni, doctori uitând că au nevoie de un minim de odihnă, mutați în spitale de-a dreptul, și nu, nu aveau timp să dea interviuri lungi la televizor, firme donând și cerând să nu le fie divulgat numele, oameni care au alergat între spitale să vadă cum pot să ajute, oameni care au donat sânge fără să posteze despre asta pe Facebook. Ce mama dracu, m-am simțit om printre oameni la mine acasă, în țara mea.

Nimeni nu o să o uite ce s-a întâmplat acolo. Da, de asta a ieșit strada. Mă fac să râd scenariile care explică prin diverse teorii ale conspirației, ex post, lucrurile deja întâmplate. Dacă erau așa siguri că o să se întâmple, că o să iasă lumea în stradă, de ce nu am auzit nimic despre asta acum 2 săptămâni?

Explicațiile ulterioare se pot ajusta să se potrivească cu faptele. Dar nu cred că ar trebui să fim atât de naivi.

Nu mă pricep la politică. Nu mai știu niciun nume din politica actuală și nici nu vreau. Nu îmi place și nu cred în ea. Nu fac politică dar fac parte din categoria persoanelor care mai degrabă ar pleca în altă țară sau aș face foamea un an decât să fiu în ea.

Știu însă atâta lucru: politica are nevoie de un câine de pază (și n-am senzația că presa din România îndeplinește cu onoare rolul ăsta în momentul de față, sau hai, că unii câini, majoritatea câinilor sunt păcăliți să muște într-o direcție și să uite de alta cu ajutorul a câtorva oase bine plasate). De altfel, nu mă mai uit la TV de ceva ani buni, rar citesc știrile, chiar și online. Out of that bubble.

Copiii ăștia (e o categorie foarte largă în care intră orice persoană față de care simt nevoia de a proteja și nu are legătura cu vârsta) care au ieșit zilele trecute cu zecile de mii în stradă asta fac.

Atâta praf în ochi și atâta derâdere. Că ce mai vor? De ce sunt încă acolo? Că nu au lideri, că nu au propuneri concrete. Nu ăsta e rolul câinelui de pază, nu asta era rolul lor, nici măcar o secundă.

Nu vreau să îi facă nimeni și nimic mici, pentru că au fost uriași zilele astea.

Sunt perfecți așa. Mie una nu mi-ar fi plăcut de s-ar fi transformat într-o mișcare organizată de a huidui partidul X, jos Y, vrem Z și atât. De altfel știu sigur că oamenii onești (prin asta înțeleg cei care au ieșit din convingere, nu pentru că ar fi fost plătiți să o facă  sau pentru că ar fi fost membri de diverse partide-habar n-am dacă ăstora li se dau bani) au încercat în fiecare seară delimitarea de persoane cu mesaje politice.

Nu era despre asta.

Cred că este despre corectitudine și despre speranță. Și că de asta au ieșit mai mulți oameni în ziua 2.

Oameni calzi, calmi (și nu i-am înțeles deloc pe cei nemulțumiți de vibe-ul ultracivilizat al primelor zile). Care nu strigă. Merg încet. Sunt tineri, oameni cu copii, și da, îmi place rău, oameni cu câini, foarte foarte mulți câini :). Vorbesc despre teatru și despre cărți. Un tip citește pe un colț de Universitate, pe stradă. Au trecut luni bune de când am văzut un tip citind la Universitate. E semn bun, zău. Se fac poze. Nu prea sunt pancarte, foarte puține, făcute acasă cu carioca pe un carton sau un A4. Se zâmbește mult. Agitatorii se văd de la o poștă, indiferent de unghiul din care sunt filmați. Jandarmii nu-s inamici. Cald, deși e frig. Sunt prieteni deși nu se cunosc. Îi unesc fire invizibile. Nimeni nu e singur. Oameni timizi se îmbrățișează. There is kindness in the air.

Mesajul lor mie mi se pare clar și limpede. Îl văd din depărtare cei care vor să îl vadă,hai să nu ne mai ascundem după deget.

E simplu și puternic, îngrozitor de puternic și nu trebuie diminuat de cei care încearcă să-i impute lipsă de propuneri, lipsă de nume și alte lipsuri sau simplul fapt că nu au ieșit în stradă la infinit (desigur că nu s-a ieșit în stradă la infinit, mai important e că acum cred că e foarte probabil să se iasă de fiecare dată când va exista un derapaj):

Suntem aici. O să fim tot timpul aici. Atenți la tot ceea ce se întâmplă. Nu uitați asta.

Nu sunt cuvinte pentru cât de cumplit e ce a declanșat toate astea. Citesc că vin în continuare la spitale cu complicații pulmonare datorită coctailului de substanțe din focul ăla care în 12 secunde a ars tot. Citesc și nu știu dacă e adevărat sau nu că nu reușim să îi trimitem afară, unde ar beneficia de tratament mai bun (habar n-am dacă e adevărat, sunt extrem de rezervată cu informațiile astea). Mi se pare halucinant ce citesc despre cei care cu localul, cu artificiile, cu bureții, cu incendiile, cu tot. Oamenii mor în continuare. 45 când scriu asta. Măcar de-ar rămâne așa. Ce-am ajuns să ne dorim.

Dar că s-a reacționat așa, că am văzut atâtea exemple de umanitate și de sinceritate și speranță, de empatie? Că s-au trezit? Că le pasă?

Sunt recunoscătoare că am trăit asta.

PS. And to get a kiss. From this guy. 🙂

IMG_6538

Oracol

Standard

ț

Să ridice mâna sus cine n-a completat un oracol în clasa a 8-a.

I did. Și, apprarently, cum am aflat recent, so did Proust (și nu, n-am citit În căutarea timpului pierdut).

Nimic n-am scris. Nimic, nimic, asta nu e vreme de scris, nu-i, marea ne așteaptă și scârbiciul ne-ngrozește. Așa că am completat asta. 😀

Ce-a răspuns Proust aici.

Și David Bowie.

Și de fapt cică o grămadă de uameni mișto au răspuns în cartea asta.

Have fun, răspundeți și voi (mi-ar plăcea să văz și eu ce ziceți, dar nu-i musai, ăvcors), pare mai puțin jenant, acum că am aflat că și Proust a completat unul 😀

What is your idea of perfect happiness?
Reading on a beach (with the people I love).

What is your most marked characteristic?
Optimism.

What do you consider your greatest achievement?
Sara.

What is your greatest fear?
Dying too soon, not seeing Sara grow up.

What historical figure do you most identify with?
Hate history. Highschool trauma.

Which living person do you most admire?
My father.

Who are your heroes in real life?
Human beings.

What is the trait you most deplore in yourself?
Impatience (working on it).

What is the trait you most deplore in others?
Phoniness. And overdose of perfume.

What is your favorite journey?
Reading, no doubt about it.

What do you consider the most overrated virtue?
Smartness.

Which word or phrases do you most overuse?
Exactly.

What is your greatest regret?
Not speaking out or acting in several occasions.

What is your current state of mind?
Probably dreamy.

If you could change one thing about your family, what would it be?
Distance. I would like for all of us to get together more often. Fun group in some sort of non-traditional weird way :).

What is your most treasured possession?
My car. Makes me serene and brings me happiness :).

What do you regard as the lowest depth of misery?
Living in between.

Where would you like to live?
Right here. In a normal society tough. That would be nice.

What is your favorite occupation?
Swimming. Into the sea.

What is the quality you most like in a man?
Kindness.

Mă scuzați 2 secunde. Sara mamă, ai notat-o pe asta, da?

What is the quality you most like in a woman?
Sense of humor.

De fapt ambele, la amândouă sexele.

What are your favorite names?

Couldn’t care less about names.

What is your motto?

Mottos make me think at beauty pageants. I have a necklace which says Let Go.

PS. Seminte, Radu, Maggie, this sounds like a leapsa to me. You’re it. 😛

IMG_8469

Motanul de la Operă

Standard

Am fost cu Sara la Operă. La Motanul încălțat. Operă pentru copii zicea, la Opera Națională București.

Bun zic, să mergem la operă.

Nu pentru că aș fi fan operă, badimpotrivă, evit cât pot subiectul pentru că sunt pur și simplu prea țărancă să gust genul.

Dar cu Sara mă duc. O dată pentru că mi se pare importat să încerce lucruri noi (mă mai refuză la chestii gen cățărat, dar nu și la astea). Pentru că, v-am mai povestit, Sara nu respiră la teatru, la muzică live, la concerte, studiază fascinată sălile, puii mei, nu știu de la ce i se trage. Așa că am zis să văd dacă îi place. Opera pentru copii e prea departe de noi și m-am bucurat că era un spectacol pentru ei aici.

Mă rog, am ajuns pe fugă, ne-am plantat pe locurile noastre (luate cu o lună înainte, în față, vedeam cei 30j de ani de pe fața fetei de împărat, locuri bune care va să zică).

Bon. Mie tot nu-mi place opera, asta e clar.

Problema pare a fi că de data asta nu i-a plăcut nici Sarei și niciunuia dintre copiii din jurul nostru.

Poate pentru că ei săracii, veniseră la Operă crezând că o să vadă chiar Motanul Încălțat.

Pentru că așa scria pe belet. Motanul Încălțat.

Ăăăă…mnup.

Au primit un împărat în scaun cu rotile cu Crăciunițe în loc de coroană, împins de un nene în costum negru și ochelari Police.

Un badboy marțian era gonit de niște tipi în uniforme de camuflaj. Ah, și erau și neste băieți dezbrăcați. Adică niște tineri domni. Și toți cântau, logic. Că doar eram la operă.

Și erau și niște neni cu sacouri și fuste de tafta. Și un copil iepuraș, pentru că, desigur, nimeni nu mai omoară iepurași în 2015, suntem vegani, la naiba, așa că iepurașul devenise animalul de companie al prințesei. Face sens, nu?

Motanul (căruia i se spunea cânta, dacă am reținut corect „ticălos periculos”), cu geacă de piele și cizme roșii (de la Bata aș estima) cânta la un moment dat, repetat și ușor isteric după părerea mea (evident, neavizată): Ronțăie ca un tâmpit! Ronțăie ca un tâmpit! Ca un tâmpit! Ca un tâmpit!

Bă, nu-ș cine era ăla de ronțăia ca un tâmpit da eu sigur mă simțeam ca unul.

Am rămas până la pauză din ceva urme de bun simț ce ne mai bântuie arareori, dar sincer, experiența a fost mai degrabă tristă.

Păcat.

Din un copil care a cântat toată săptămâna că vrea la operă, acum am unul care zice că nu mai vrea să meargă niciodată.

Om fi noi mai țărani, cum ziceam și mai sus, și n-am prin șpilu’.

Fără titlu