Arhive pe categorii: Travel

Am facut blogul asta din cauza ca m-am enervat inainte sa plec la Barcelona. Nu reuseam sa gasesc ceva pe undeva care sa imi zica exact ce ar fi de vazut acolo si detalii practice, cu ce ma duc, unde ma duc, unde e mancarea buna. Ca urmare, am zis ca macar pe unde am fost eu sa scriu ce si cum e, poate foloseste cuiva.

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

Reclame

Unpack

Standard

Urăsc desfăcutul de bagaje, atâta voiam să vă zic.

Una e împachetatul, n-aș lăsa pe nimeni vreodată să îmi împacheteze bagajul (nici Sara). Ni-l facem singure, tacticos. Cum să nu, e anticipația zilelor ce vor urma, mă văd tolănind în hamac în tricoul gri sau cu picioarele în râu în cel albastru. Nu mai zic de alesul cărților, de departe partea noastră preferată (și singura la care dăm rateuri). În rest, pot să merg pentru o săptămână doar cu un rucsac în spate, dar e musai să fie burdușit de cărți. O noapte? Două cărți. Întotdeauna minim două, poate una dintre ele nu mi se potrivește în ziua cu pricina și atunci ce mă fac? Nimic nu poate fi mai rău într-o vacanță decât să rămâi fără cărți. Trei dacă citesc una la care sunt pe la jumate, minim cinci dacă merg la sau cu oameni care citesc (dacă și-au uitat cărțile acasă, ce se fac ei acolo fără cărți sau poate că le-ar plăcea cartea asta, nu mai bine o iau și pe ea cu mine?). Fii-mea nu mai zic, citește minim 3 cărți deodată și nu pleacă niciodată undeva cu mai puțin de 5.

Când plecăm de unde am fost e ok, amân bagajul până în ultimul moment când îngrămădesc tot complet alandala pe unde apuc, și dacă sunt norocoasă nu pierd nimic.

Dar sfinte sisoe, bagajele ajunse acasă sunt un coșmar. Nu am chef de ele să le desfac și nici nu le suport în mijlocul casei, unde le las întotdeauna (dar fix în mijlocul casei) pentru că mă împiedic repetat de ele și îmi mutilez degetele de la picioare până ajung la un număr suficient care mă face să mă enervez atât de tare încât să le desfac. Și dă-i și du-le, cărțile la cărți, încărcătorul la încărcător, periuța de dinți și Sara nici măcar nu visează să mă ajute la asta (și nici eu nu o rog, o înțeleg perfect). Ce ar fi de plăcut la desfăcutul de bagaje? Vacanța s-a terminat și mâine ne așteaptă școala și biroul și o nouă zi de visat laaaaa.. vacanța viitore? :P.

Deci ce ziceți, îmi dau demisia și îmi fac o afacere de desfăcut bagaje? Cred că aș putea trăi din asta dacă toată lumea ar urî desfăcutul de bagaje la fel ca mine. Nu?

IMG_1979

Bagaje

Standard

Îmi place să fac bagaje. Nu bagaje pentru deplasări (ălea-s întotdeauna un rucsac), bagaje pentru vacanțe și bagaje pentru mutat. Până la 18 ani am trăit în 4 orașe. După 18, m-am mutat într-al 5-lea, București unde am schimbat și aici vreo 5 locuințe. 

Și Sarei îi place să facă bagajele, nu facem nimic nimic în ziua de dinaintea vacanței, dacă o roagă vreun copil să meargă la ceva joacă refuză politicos, întreaga după-amiază e rezervată făcutului de bagaje, de parcă ne-ar lua ore întregi.

Probabil e anticipația vacanței, același motiv pentru care îmi place să cumpăr bilete de avion și cu un an înainte, doar ca să am ceva la care să visăm.

So ritualul e așa. Iau un geamantan din dulapul de geamantane de pe balcon și îl trântesc în mijlocul casei, în hol, între dormitorul meu și al Sarei.

Prima oară vin cărțile, nici nu se pune problema. Sara fuge la biblioteca ei și eu la biblioteca mea.

-Câte cărți ne luăm vacanța asta? urlă din camera ei.

E nevoie să stabilim un plafon maxim, pentru amândouă e nevoie, altfel am umple bagajul doar cu cărți (am plecat în câteva vacanțe așa și nu-i taman fun să cari 40j de tone de cărți după tine prin aeroport).

5, 8 sau 12, răspund tot urlând, în funcție de lungimea vacanței.

Și ne întâlnim pe hol bălăbănindu-ne printre uși cu teancul de cărți în mână.

-Ce urmează mami?

Bluze, rochițe, sandale, costume de baie, medicamente, jocuri, fiecare după același ritual.

Sara întreabă câte, eu răspund, ne revedem la mijloc și le aruncăm într-un munte uriaș în geamantan pe care apoi trebuie să-l descompun și recompun cu răbdare ca să intre în locul pătrat.

Întotdeauna avem un singur geamantan. Eu ocup cam 1/10 din el, restul Sara. E adevărat că și cărțile ei sunt mai mari decât mine.

De cele mai multe ori fac și liste, cam cu o săptămână înainte, de parcă aș schimba ceva de la o vacanță la alta. De cele mai mule ori, le pierd înainte de ziua când aș avea nevoie de ele.

Dar și dacă nu le pierd, întotdeauna, dar întotdeauna uit să iau câte ceva. Nu e o problemă de dacă am uitat ceva ci ce am uitat de data asta.

Odată am trimis-o pe Sara într-o vacanță de iarnă la un hotel cu piscină fără colac. Altădată fără șlapi. Eu am plecat fără costum de baie (am cumpărat ceva absolut monstruos din Dechatlon).

Altădată am plecat fără nici măcar un tricou pentru Sara, de a trebuit să merg la prima așezare cu magazin, aflată la vreo 30j de km distanță să cumpăr vreo 10.

Într-o deplasare de la birou, cu vreo 3 evenimente unul după altul am plecat ca o floare într-o fustă. Aveam în bagaj vreo 3 tricouri, teniși și chiar ceva cu mânecă lungă pentru perechea unica de blugi, fix aia pe care am uitat-o acasă. Am împrumutat de la o colegă o pereche care picau repetat de pe mine, lăsând la vedere budigăii din dotare. Dar hei, erau cu Batman.

Mso, vouă vă place să faceți bagajele? Și ce uitati acasa? 🙂

img_2830

Story of my life

Standard

Stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră holbându-mă la fusta mea albastră. Nu m-aș uita, în mod obișnuit, la fusta mea albastră, dar acum sunt trei pete pe ea. Prima seamănă cu acvila de pe stema României, a doua cu un măr și a treia cu un iepuraș. Le-am primit ieri seară, pe la 10 trecute, când m-am hotărât să îmi cumpăr o înghețată. Ceea ce e relativ ciudat, pentru că nu prea mănânc înghețată. Însă era foarte cald și umblasem pe jos, prin soare, spre 10km în ziua cu pricina, așa că am decis că aș putea să încerc o înghețată. „Cea mai mică înghețată (din lume, aș fi vrut să îi spun) vă rog”. Doamna cu bonetă din fața mea m-a aprobat și a purces la îndesat într-un cornet echivalentul a vreo 10 cupe românești cu ciocolată. Aș fi vrut să o opresc să adauge noi și noi tone de înghețată, dar mi-a fost rușine, poate o jignesc dacă îi spun că realmente nu îmi place atât de mult înghețata. Mi-am luat însă două șervețele. De parcă mi-ar fi fost de folos. Oricum am talentul să pun pe mine aproape orice mâncare aș alege, iar cu înghețata a fost chiar mai ușor ca de obicei. Unde mai pui că era și noapte și nu vedeam ioc.

Așa că acum, de dimineață, stau pe o bancă de piatră într-un parc de piatră și mă holbez la trei pete de înghețată pe fusta mea albastră. „Ar trebui să îmi cumpăr o fustă, mă gândesc”, dar nu prea vreau să îmi cumpăr o fustă nouă pentru că sigur nu o să găsesc una care să îmi placă și în plus rucsacul meu e plin ochi cu laptopul, pentru că din ceva motive ciudate pot să scriu doar când sunt plecată, aparatul foto, care atârnă cam un kg, și vreo două cărți însumând o mie de pagini și aceeași greutate.

Apoi primesc un fluturaș cu 30% reducere la un magazin pe care îl pot zări în zarea stânga apropiată. „Nu mai am scăpare”, mă gândesc și mă preling fără chef să caut o fustă fără trei pete și n-ar fi rău șunceva pentru mama că taman ce e ziua ei azi. Dar sunt multe haine și niciuna a mea. Probez oriceuri fără succes. Părăsesc magazinul și cele 380 de fuste fără pete și mă pierd din nou pe părți de străduțe cu umbre în ele.

La intersecția 3231 mă împiedic de-o vitrină cu cărți colorate, oricare din ele mai apetisante ca orice fustă fără pete din Univers. „Nici să nu te gândești” îmi spun, fii drăguță și mișcă-te mai departe, ai la tine două cărți uriașe și un rucsac de (deja) 100 de tone. Unde mai pui că în el nu se află nici cadoul pentru mama și nici jocul cerut de Sara. Iar cele 16 cărți necitite de acasă o să se uite foarte foarte urât atunci când vei ajunge și le vei aduce altele noi. Așa că merg, cu căştile în urechi, dar mai încet, paralel cu vitrina cu cărți, în timp ce mă uit lung la ele. „Poate nici nu au cărți în engleză”, îmi spun „Mai mult ca sigur că nu au cărți în engleză” și „Oricum, chiar dacă au, nu trebuie să cumpăr niciuna, doar o să mă uit”. Bineînțeles că au cărți în engleză. Bineînțeles că au cărți în engleză pe care nu le-am citit și pe care le vreau. Bineînțeles că îmi cumpăr nu una, ci două cărți și o las cu regret pe a treia în spate. Și o traistă cu un cățel care scrie o poveste. Pe care va trebui să o pun tot în rucsacul deja aglomerat de cele 2 tricouri, 2 cărți, un laptop și aparat de fotografiat supradimensionat în care nu se află (încă) nici cadoul mamei și nici cadoul Sarei.

Oftez în timp ce deschid cartea nouă gri pe măsuța din tren, așteptând să ajung în orașul următor. De sub ea mă privesc încă înapoi trei pete neregulate, diluate de şerveţelul umed din geantă şi apa de la chiuveta din tren, foste acvilă, măr și iepuraș.

„E prea caldă vara asta. Mi-e dor de marea mea”, mă gândesc, în timp ce adorm cu fix 25 de minute înainte de staţie.

IMG_5131

 

Orașul care moare

Standard

– Și ce-ai văzut acolo?

mă întreabă L. la cafeaua de dimineața la -5 sau ceva grade celsius.

Încercând să ignor senzația de îngheț profund ce-mi răzbate din moalele posteriorului care zace pe a șasea treaptă a scării tradiționale, mă străduiesc să formulez un răspuns coerent. Fără succes.

– Nimic.

și-mi ridic umerii, adunați și ei, regulamentar, pe lângă corp, de atâta frig.

Chiar nu am văzut nimic în cele câteva zile în care m-am împrietenit cu Lisabona.Nici nu știu cum e mâncarea, sau ce tavernă trebuie a nu se rata.

Am mers foarte mult hai-hui. Atât de mult încât am făcut febră la un mușchi pe care nu știam că îl am, unul lunguieț și subțire, paralel cu tibia. Mai demult mi se părea pierdut un oraș unde nu apucam să vizitez punctele esențiale, înșirate cu liniuță în ghidurile cu coperți albe și litere negre, de-o șchioapă.

Acum abia mi se pare că îl găsesc al meu, orașul ăla pe care-l văd așa, fără niciun rost. Îmi place să mă trezesc dimineața, să ies dintr-o cameră mică, dintr-o casă aflată într-un echilibru precar pe una din străzile abrupte ale Alfamei și să merg unde mă duc picioarele. Să mă minunez de ce găsesc, să casc gura, să mă uit la nori sau la avioane, să mă opresc să beau cafele bune și prăjituri nesuferite, să zâmbesc, să mă necăjesc, să obosesc, să ascult oameni cu povești care mă fac să uit să închid gura, să intru într-un bar și să cumpăr o bere doar ca să o pot vedea pe doamna care tocmai s-a hotărât, spontan, să cânte un cântec trist ce răsună pe toată strada, să mă cert despre ce se întâmplă-n țară, să ademenesc păuni să-mi mănânce din palmă, să râd în hohote, să îmi placă să beau vin în loc de bere (cine-ar fi crezut), să simt.

Habar n-am dacă am văzut ce trebuia să văd la Lisabona. Nici eu și nimeni nu va ști vreodată, pentru că nu cred că e ceva ce trebuie văzut la un oraș sau la un loc sau nici măcar la un om. Nu trebuie nimic. Te plimbi, respiri figuri și străzi și picături de ploaie și te uiți dacă ți se potrivește au ba.

Nu m-am prea gândit cum o să fie înainte să mergem, atâta că știam că iubesc limba aia întortocheată. Mi-au plăcut străzile mici și murdare, casele cu miros de igrasie din cartierele bătrâne, rufele întinse la uscat, cluburile de fado unde toată lumea (în afară de tine) cântă cu ochi umezi melodii pe care numai cine n-a iubit vreodată în zadar nu le aude, chitarele la colț de stradă, mandolinele amestecate de bătrâni albi cu șuvițe ondulate și cămăși albastre, ușile făcute pentru jumătăți de oameni și încă o mie de alte lucruri pe care le aștept să se hotărască ușor prin ce cotlon de suflet vor locui.

Mie mi. Se. Potrivește. 🙂

Nu prea mai scriam de călătorii, că mi se părea așa, o prostie mică, fiecare vede oricum altceva, deci de ce-ar conta ce-am văzut eu? Ca și-n pozele de mai jos, nimic nu e, pentru că n-aș vrea să fie, clar. 🙂 Mi s-ar părea nepoliticos și vulgar cumva să zugrăvesc un oraș așa, cu toate ale lui. Îl las acoperit, doar arăt miiici miiici cele mai mici și colorate bucățele din el, poate poate fac pe cineva curios să vadă mai mult :).

Clean your lenses

Standard

Anul ăsta mi-am văzut marea pe câteva continente, în ceva mai multe ţări, de nu mai ţin minte câte ori. Şi sper să o mai văd până nu se termină. Am fost norocoasă 🙂

N-am scris, cum făceam de obicei, de niciuna din ele.

Scriam înainte pentru că îmi imaginam că s-ar putea să fie util pentru cineva: unde să meargă, ce să viziteze, unde să mănânce.

Dar cumva, anul ăsta, mi-am dat seama (în timp ce citeam Călătorii cu Charlie de Steinbeck) că nimic din cele de mai sus nu contează.

Nici unde mergi, nici ce vizitezi şi nu, nici măcar ce mănânci.

Contează doar ochelarii prin care privim realitatea în care trăim. Am fost în locuri scumpe unde erau oameni trişti sau goi. Am fost în locuri ieftine unde erau oameni liberi. M-am împrietenit [eu! care nu vorbesc cu nimeni :))] cu un grec urâcios pe un mal de mare caldă, care îşi făcuse o afacere din o rulotă şi 10 umbrele împrumutate. În prima zi mai avea puţin şi mă bătea că nu îmi mai mişcam fundul de pe plaja lui, deşi era trecut bine de 8 seara şi în două zile îmi povestea viaţa lui, îi ştiam toate rudele, nepoţii şi ce planuri de viitor are. El a încercat să ţină minte numele meu, dar n-a reuşit, eu am încercat să ţin minte numele lui, dar n-am reuşit. Pe prietena lui o chema Gogo. That I can handle :)).

Nu cred că sunt importante locurile, cred că poţi fi fericit acasă :). Atât că eu iubesc tare marea, indiferent ce culoare sau formă ar avea şi mi-e drag să stau cu ea.

Când am plecat cu Sara în Thassos mi-am făcut griji că o să fie obosită, că drumul e prea lung, că că că. Când am trezit-o, dimineaţa la 4, mi-a luat mâna, a strâns-o tare tare şi mi-a pupat-o. De multe ori. Apoi şi pe obraz. De încă vreo 5 ori. Scurt şi apăsat. Şi m-a îmbrăţişat. Tare. Da, mi-au dat lacrimile.

-Vezi, mama, nu sunt obosită deloc! 🙂

A stat trează până la vamă şi a răsfoit o carte apoi a dormit până la feriboat :), mai mult decât doarme acasă.

S-a îndrăgostit de o plajă. Rău de tot. Plaja grecului cu rulota, hamace şi pini înalţi. Avea frappe bun şi singurul suc de portocale care i-a plăcut Sarei. Mulţi crabi mici în apa mică până hăt departe, care se căţărau zăpăciţi pe mâna curajoasă a Sarei.

Când am vrut să schimbăm plaja a început să plângă. Ce face plaja mea, singură fără mine? Ce tristă o să fie, mami.

E haotic articolul ăsta, ştiu.

De fapt ce încerc să zic e că şi vacanţele mele perfecte sunt aşa. Haotice. Neplanificate. Cu tras stânga de volan ca să descoperi plaja perfectă, pustie, între măslini. Să te urci la loc să colinzi insula pe care te afli fix atunci când simţi să faci asta şi să nu găseşti niciodată ce te aşteptai sau ce planificai ci alte locuri, de o mie de ori mai frumoase.

Poţi alege să vezi aglomeraţia sau mâncarea proastă sau cearceafurile neschimbate sau tristeţea oamenilor bogaţi de lângă tine. Sau poţi alege să vezi marea albastră, nisipul alb, crabii ameţiţi şi razele de soare grăbite.

M-am tot gândit care a fost preferata mea din zilele astea cu soare. Citeam în penultima carte topul motivelor de stres la femei (şi la bărbaţi, dar am uitat). Ceva ceva munca, apoi certurile cu partenerul, pe locul 3 sau 4 timpul trecut cu copiii (să ai un copil creşte gradul de fericire pe termen lung dar pe termen scurt mamele declară că timpul pe care sunt obligate să îl petreacă cu plozii e practic o corvoadă). Ei bine, pentru mine zilele când am fost la plajă doar eu cu Sara, eu citeam, ea desena, înotam amândouă sau pe rând, făceam forme şi castele de nisip şi pur şi simplu ne plăcea să trăim una cu cealaltă, au fost cele pe care le-am iubit cel mai mult. La plecare, ea visa prin geamul dreapta spate, eu prin parbriz :). Mă bucur tare că pe lângă faptul că o iubesc de mor o şi plac.

Încă o dată, ultima dată, încerc să spun dracului ce voiam. Că viaţa, locurile, apa în care trăim le vezi tu şi nimeni altcineva în locul tău. Şi da, alegem cum o vedem. Doar să avem grijă să nu le facem mai albastre sau mult mai roz decât sunt (umfoarteumpic de roz nu cred că strică totuşi) 🙂

IMG_3501

 

Wild thing

Standard

Vineri seara.

Tic tac tic tac. Zip zap zip zap.

Mă uit la Sara care colorează. Sara se uită la mine care nu colorez.

Mama! zic.

Da, mama. Zice, nepreabăgându-mă în seamă.

Nu vreai să mergem mâine totuși la mare?

That slow knowing smile (a slow knowing smile e unul doar cu jumătate de gură, cu pleoapele acoperind ochii, să nu știe nimeni ce-i ascuns acolo, de te întrebi be veci de-o fi albă sau neagră) îi apare pe mutriță.

Mergem mama?

Bineînțeles maaaamiiii!

🙂

Am plecat sâmbătă dimineață, pe la 8 și cred că pe la 10 eram deja pe plajă. Una pustie.

Anul trecut am ajuns de mai multe ori, cu Sara, pe lângă plaja mea din Bulgaria. Dar n-am putut să o duc acolo. O dată, că îmi era frică că n-o să îi placă, that would have broken my heart. A doua oară, că întotdeauna când îmi place un loc super super mult, îmi e frică să revin, dacă n-o să mai fie la fel? dacă o să mi se pară urât? dacă o să mă plictisesc?. I guess I won’t.

De data asta am fost în România, că era și mai aproape. Am ajuns cu greu, doar după ce am ratat drumul bun și am navigat cu mașina prin niște lanuri perfecte de maci (și, ca de obicei, m-am bucurat că m-am rătăcit).

Acuma, nu știu cum sunt ai voștri, dar fii-mea numai piscine visează. Îi plac și gata. Mare? Mmmmpoate dacă e transparentă și turcoaz și fără valuri.

So am înghițit de ceva ori în sec, gândindu-mă că o să plecăm rapid.

Aaaand..? Yep, I was wrong. Still like it when I am. 🙂

I-a plăcut la nebunie, a stat adunat cred că peste 5 ore pe plaja, abia am reușit să o târăsc la masă (și Sara iubește mâncarea). Turns out she does love beaches, just like me, atât că doar pe cele sălbatice (fair enough, I can do that).

Dacă pe plajele standard nu se dezlipește de șezlongul din dotare, aici a explorat non-stop. Se îndepărta atât de mult de mine că se făcea un punct mic. Da, o las să exploreze nelimitat, vreau asta pentru ea, să aibă încrederea să caute singură, să descopere, să fie independentă de mine (și de oricine).

Apoi, de zici că era cățel, își căuta locuri printre tufe unde se culcușea, ca un pui mic ce e, încolăcită cu capul pe nisipul fierbinte. Și eu doar o lăsam și-o mai căutam cu privirea printre file de carte. Fără jucării la ea, fără nimic. Cărți, desigur, nici nu se pun :).

Sara nu a făcut baie, eu da (doh) :). E ok, apa e caldă după standardele mele, puteți merge și voi :).

Am mâncat ceva pește la o cârciumă-n drum, unde felurile zilei erau scrise de  mână pe o coală albă. Bună rău, am lins tot din blid, deși pentru mine mâncarea nu-i deloc importantă.

Cică nu știi când ești fericit, doar când trece.

Bullshit. You do know.

Sara a dormit pe drumul de întoarcere și eu am condus cu CD-ul meu cu liniște. Aș vrea să zic că am condus încet, dar nu, tot repede.

Am adus acasă vreo 2 kg în plus, de nisip, în păr, ceva soare pe obraji și umeri și multă, multă fericire, să ne ajungă până data viitoare.

PS. Doar poze cu telefonul. Eram mândră că n-am uitat acasă aparatul foto, apoi și mai mândră că nu era descărcat când, de fapt, da, nu aveam card la mine 😀