Arhive pe categorii: Pont

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Musafiri-Episodul 1: Magda

Standard

Ok, scriu direct că nu prea ştiu altfel.

Blogul ăsta e pe aici de câţiva ani. Deşi cred că mă schimb constant, şi uitându-mă în spate, am câteva articole în care nu mă recunosc, overall îs doar una, în general cam aceeaşi.

Şi mi se părea că spun acelaşi lucruri, aceleaşi idei, dar cu alte cuvinte. Ceea ce nu e deloc…mmm nuş cum să zic. Productiv îmi vine, da e un cuvând tâmpit.

So m-am hotărât să întreb oamenii dacă nu vor să vorbească cu mine. Dar chiar aşa, ca atare. Uneori facem lucrurile mai complicate decât sunt deja şi mi se pare o prostie.

Prima e Magda, pentru că e des pe aici prin prisma grădiniţei Montessano (nu e singura care se ocupă, dar pentru mine Monessano va însemna întotdeauna Magda).

Am apucat să vorbim vreo jumate de oră, dar mi s-a părut că am vorbit cam o fărmâmă din toate chestiile pe care voiam să le discut cu ea, deci o sa revenim.

În jumătatea de oră azi, avem despre:

-cum i-a căşunat Magdei să deschidă o grădiniţă

-de ce Montessori

-ce contează? pedagogia sau omul?

-alimentaţia sănătoasă

-relaţia grădiniţă părinte

şi încă câteva.

Sper să vă placă 🙂

PS. Magda e cea cu vocea frumoasă iar eu aia cu prune-n gură (a, şi Magda îmi zice veve-don’t ask).

 

strumf? strumf :)

Standard

De multe ori mă gândesc că nu sunt o mamă prea grozavă pentru că eșuez sau nu fac o grămadă din chestiile pe care le fac celelalte mame:

-nu îmi place să colorez cu Sara sau să fac lego cu ea

-nu știu să gătesc

-nu cânt cântecele și nici nu ascultăm muzică de copii (dar ne plac amândurora aceleași formații rock :D)

-o las să mănânce cartofi din KFC-ul meu

-o las să mănânce dulciuri (uneori)

-nu am nici cea mai vagă idee unde va urma facultatea sau liceul (și școala a ales-o ea)

-mă alint prea mult

-nu țin și nici nu învață engleza sau alte chestii la modă (spaniola îi place tough)

-uneori mănânc pe ascuns în cămară ciocolată fără ea (noroc că nu prea îmi plac dulciurile, so o dată pe an or so)

-o rog să îmi aducă cine știe ce de pe cine știe unde

-uit tot și mă bazez pe ea (care ține minte tot, are o memorie de elefant copilul ăsta)

-încă îmi place să fac (și) chestii fără ea.

Pot (și fac) doar următoarele:

-mă prostesc cu ea (sau fără ea, dar spre amuzamentul ei)

-mă lupt/întrec/gâdil/alerg/dau cu trotineta cu ea

-mă joc cărți sau șah cu ea

– o ascult si o inteleg

-cântăm împreună

-tai excelent morcovi si ardei (atat ca mint, le tai destul de prost)

-îmi plac desenele animate.

Serios, I really do, chiar le prefer multor filme. Statistic (:D) șansele să îmi placă un film de desene animate sunt mult mai mari decât un film normal. Cam 10’la 1. 

Weekendul trecut am fost la ultimul Ștrumfi (Satul Pierdut), eu prima oară, Sara a doua. And we loved it. Nu că ar fi un film bun, doar că ne-a plăcut. Poate pentru că și eu mă uitam non-stop la Ștrumfi când eram mică? Am râs cu lacrimi la câteva faze (doar eu și Sara actually dintr-o sală plină ochi; ma amageam ca vezi duamne am eu un simt al umorului ciudat, mbut maybe actually am doar un simt al umorului de plod preacolar :D). Si chiar am lăcrimat puțin când Ștrumfița …ăăă nevermind, spoiler alert. Mi-a plăcut că e despre o fetiță curajoasă care nu se potrivește nicăieri :). Și am zis să vă zic de el, merge de văzut cu viermii mici 🙂

După, Sara și-a recitit cărțile cu ei și a ales cine sunt eu, și cine e ea (a se vedea în pozele de mai jos, bănuiesc că nu e nevoie să explic cine e cine) :P. What Smurf are you? 🙂

PS. Have fun în vacanța asta, că nuș de ne mai citim, sunt atât de avidă de lene de nu pot să explic 🙂

PPS. Dar ne vedem după, cooking a little tiny surprise 😛 (sper să iasă și să vă placă)

 

Orașul care moare

Standard

– Și ce-ai văzut acolo?

mă întreabă L. la cafeaua de dimineața la -5 sau ceva grade celsius.

Încercând să ignor senzația de îngheț profund ce-mi răzbate din moalele posteriorului care zace pe a șasea treaptă a scării tradiționale, mă străduiesc să formulez un răspuns coerent. Fără succes.

– Nimic.

și-mi ridic umerii, adunați și ei, regulamentar, pe lângă corp, de atâta frig.

Chiar nu am văzut nimic în cele câteva zile în care m-am împrietenit cu Lisabona.Nici nu știu cum e mâncarea, sau ce tavernă trebuie a nu se rata.

Am mers foarte mult hai-hui. Atât de mult încât am făcut febră la un mușchi pe care nu știam că îl am, unul lunguieț și subțire, paralel cu tibia. Mai demult mi se părea pierdut un oraș unde nu apucam să vizitez punctele esențiale, înșirate cu liniuță în ghidurile cu coperți albe și litere negre, de-o șchioapă.

Acum abia mi se pare că îl găsesc al meu, orașul ăla pe care-l văd așa, fără niciun rost. Îmi place să mă trezesc dimineața, să ies dintr-o cameră mică, dintr-o casă aflată într-un echilibru precar pe una din străzile abrupte ale Alfamei și să merg unde mă duc picioarele. Să mă minunez de ce găsesc, să casc gura, să mă uit la nori sau la avioane, să mă opresc să beau cafele bune și prăjituri nesuferite, să zâmbesc, să mă necăjesc, să obosesc, să ascult oameni cu povești care mă fac să uit să închid gura, să intru într-un bar și să cumpăr o bere doar ca să o pot vedea pe doamna care tocmai s-a hotărât, spontan, să cânte un cântec trist ce răsună pe toată strada, să mă cert despre ce se întâmplă-n țară, să ademenesc păuni să-mi mănânce din palmă, să râd în hohote, să îmi placă să beau vin în loc de bere (cine-ar fi crezut), să simt.

Habar n-am dacă am văzut ce trebuia să văd la Lisabona. Nici eu și nimeni nu va ști vreodată, pentru că nu cred că e ceva ce trebuie văzut la un oraș sau la un loc sau nici măcar la un om. Nu trebuie nimic. Te plimbi, respiri figuri și străzi și picături de ploaie și te uiți dacă ți se potrivește au ba.

Nu m-am prea gândit cum o să fie înainte să mergem, atâta că știam că iubesc limba aia întortocheată. Mi-au plăcut străzile mici și murdare, casele cu miros de igrasie din cartierele bătrâne, rufele întinse la uscat, cluburile de fado unde toată lumea (în afară de tine) cântă cu ochi umezi melodii pe care numai cine n-a iubit vreodată în zadar nu le aude, chitarele la colț de stradă, mandolinele amestecate de bătrâni albi cu șuvițe ondulate și cămăși albastre, ușile făcute pentru jumătăți de oameni și încă o mie de alte lucruri pe care le aștept să se hotărască ușor prin ce cotlon de suflet vor locui.

Mie mi. Se. Potrivește. 🙂

Nu prea mai scriam de călătorii, că mi se părea așa, o prostie mică, fiecare vede oricum altceva, deci de ce-ar conta ce-am văzut eu? Ca și-n pozele de mai jos, nimic nu e, pentru că n-aș vrea să fie, clar. 🙂 Mi s-ar părea nepoliticos și vulgar cumva să zugrăvesc un oraș așa, cu toate ale lui. Îl las acoperit, doar arăt miiici miiici cele mai mici și colorate bucățele din el, poate poate fac pe cineva curios să vadă mai mult :).

Wonder

Standard
noun
1. a feeling of amazement and admiration, caused by something beautiful, remarkable, or unfamiliar.
2. a person or thing regarded as very good, remarkable, or effective.
verb
  1. desire to know something; feel curious.
  2. feel doubt.

Nu mă omor după limba engleză, deși sunt nevoită s-o folosesc. Sunt altele care îmi gâdilă urechile și de care sunt puțin îndrăgostită, dar nu engleza. Mi se pare simplă și rece și calculată, fără duble înțelesuri sau rostogoliri de vocale pline de dulceață.

Însă wonder e un cuvânt care îmi place.

Nu cred în trebuie, v-am mai spus. Și deși iubesc cărțile, nu cred că trebuie să citim sau că o carte trebuie citită. Cred că oamenii care nu citesc sunt puțin mai săraci, da. Dar nu aș obliga pe nimeni să citească o carte. De altfel, eu însămi m-am încăpățânat să nu citesc nici măcar una singură din cele obligatorii în școală sau recomandate de profesorii de limba română.

Dar accept recomandări de la prietenii mei, ba chiar cer dacă cele de dinainte mi s-au potrivit. Și nu prea vorbesc de cărțile care îmi vin așa, pentru că mi se pare că nu sunt ale mele cumva. De asta uneori nu vă răspund la întrebări când mă întrebați ce citesc :).

Însă despre cartea asta o să scriu, pentru că a venit la mine din mai multe direcții și pentru că dacă aș alege o carte pe care să o citească Sara ar fi asta. Cred că poate fi citită oricând, de la 7 ani încolo, de fapt chiar o cred că ar prinde bine să fie citită cât mai devreme în viață.

Se numește Sapiens, A Brief History of Humankind și o puteți comanda aici. Transportul e gratuit oriunde în lume. Nu e tradusă încă în română, dar mă ofer eu voluntar de vrea vreo editură. Serios, o traduc moca.

Se citește extrem de ușor și e o poveste.Povestea noastră, a oamenilor :).

Însă ce îmi place la ea, atribut esențial al oricărei cărți bune, e că I think it will make you wonder.

Îmi place mult asta. Nu îmi plac regulile și nici soluțiile de tipul: e așa pentru că așa e. Nici explicațiile că ar trebui să existe o divinitate, o voință, o forță pentru că altfel existența noastră ar fi lipsită de sens (dar nu vă speriați, nu e o carte care se concentrează pe ateism).

E o carte despre istoria noastră, și e singura carte de istorie pe care am citit-o dintr-o răsuflare (urăsc cu fiecare por istoria, traumă din liceu, don’t ask). O spune sincer [are și poze, da :))] și mai ales fără idei prestabilite. O ia de la zero. Fără ce ni s-a spus deja că e.

E tare tare greu să vezi ceva exact așa cum e, imposibil aproape.

Dar cred că asta reușește cartea asta. Să arate oamenii așa cum sunt și, pe deasupra, să arunce în joc câteva idei noi despre mecanismele care ne ghidează și, bineînțeles, above all, to make you wonder :).

Nu cred că lucrurile sunt așa cum ni se spune, așa cum au fost întotdeauna, așa cum trebuie. Cred că majoritatea lucrurilor prestabilite sunt simple reguli create în diverse scopuri, diverse conveniențe și mie, cum am mai spus, nu îmi prea plac regulile impuse de alții.

Cred că fiecare suntem datori să ne găsim propriul program, înșiruirea unică de 1 și 0, what we like. Mă bântuie ideea asta din adolescență, dar atunci mi se părea ceva nedemn cumva, trebuia să trăiesc după codul de onoare al altora. Între timp, am descoperit că să-ți creezi propriul cod nu înseamnă neapărat să creezi unul egoist, de fapt cea mai mare plăcere/fericire vine din lucruri complet altruiste: să faci bine cuiva în completă anonimitate, să cedezi bucăți din tine pentru fericirea celor pe care îi iubești, să aperi the bullied down, să faci lucrul corect (in propriul sistem de valori) chiar și atunci când te costă și că de cele mai multe ori chestiile materiale aduc zero împlinire. Si nu ma refer la mine, chiar cred ca multi oameni sunt asa.

Nu trebuie să fiți de acord cu cartea asta (de altfel are câteva chestii în ea care sunt dificil de digerat în condițiile în care istoricii vremii o contrazic vădit, dar eu una n-am luat-o ca pe o chestie pătrată, cu date și statistici, yes, eyes rolled :P, ci ca pe una rotundă), nu trebuie să fiți de acord cu nicio carte, important e să vă facă să gândiți. Eu recunosc că găsesc în aproape orice carte o bucățică cu care nu sunt de acord (Walden fiind exepția care confirmă regula, cartea aia e 100% scrisă din mintea mea).

But do that. Fight with it. With the ideas in it. Find better arguments. Disagree.

🙂

Uite, eu recunosc că unul din lucrurile cu care nu am fost de acord e abordarea față de comunicare.

Spunea cartea asta, și sunt de acord, că, evoluționist, oamenii, ca și porcii, găinile și vacile sunt un succes. Am împânzit lumea, colcăie pământul de gene de oameni și porci și găini (uneori trăiesc cu impresia că amestecate) și noi, pe deasupra, o și conducem [a se citi distrugem :)].

Dar oare găinile la metru, porcii din grajdul bunicii, vacile inseminate în continuu cărora le sunt luate copiii sunt fericite? Mai fericite ca înainte să fie un succes evoluționist? Și noi? Suntem noi mai fericiți acum, căsătoriți cu doi copii și garduri albe, plătind rate la case care ne țin legați într-un loc, lucrând minim 8 ore pe zi, 5 zile din 7, plecând în vacanțe prestabilite în care ne simțim datori să fim fericiți decât atunci când munceam două zile pe săptămână să culegem fructe sau să vânăm animale și vânturam dintr-un loc în altul?

Eu una cred că nu. Mai sanatosi, mai bogati, mai lenesi, traind mai mult. Dar nu mai fericiti. Nu cred că suntem făcuți să muncim atât, cred că vacanțele ar trebui să fie regula și nu excepția, prin vacanțe înțelegând timp liber de la muncă petrecut cu oameni care îți plac și, dacă se poate, în locuri în care îți plac. 

Unul din exemple era comunicarea. Avem oameni la mii de km la distanța unui click de mouse sau unui apel verde, acum la super preț. Suntem toți aici, conectați, unul lângă altul, non-stop. Autorul cărții însă susține că așa am distrus comunicarea, că ne spunem banalități de dragul de a nu ne simți singuri (veșnica teamă) și că acum ceva sute de ani când nu aveam nici măcar telefon și era atât de greu să ne găsim, aveam mai multă grijă ce scriam atunci când puneam mâna pe o pană.

Da. Aveam mai multă grijă. Dar comunicarea era în general cu scop. A murit X, mă căsătoresc, am născut, vând casa.

Lucruri complet neimportante, dacă mă întrebi pe mine.

Nu cred că de vină că acum majoritatea oamenilor aleg să vorbească despre bere, telefoane, prețul benzinei, mașini, vreme e (r)evoluția tehnologică. Cred că la fel se întâmpla și înaintea ei. E o chestiune de alegere.

Adevărata comunicare între doi oameni (am zis intenționat doi, dar nu mă refer neapărat la cupluri, însă înclin să cred că în doi sinceritatea e mai ușoară), singura care contează, e cea în care se nasc idei, în care gândurile se cațără și se ramifică cam la fel de rapid și de dens cum a invadat poarta bunicii lămâița pe care i-am adus-o acum doi ani. Asta caut. Asta vreau. De asta trăim. Prin asta ne asemănăm. De asta suntem oameni. Și la asta, uneori, tehnologia poate ajuta :). Prefer, desigur, ochii literelor (sunt prima care mârâie când îmi scrie pe feisbuc cineva care e la doi pași distanță și mi se pare o prostie).

Mai important decât felul sau locul în care comunici e ce și cu cine comunici. 🙂

Asta e adevărata magie a oamenilor, una pe care, din păcate, tot mai mulți alegem să o ignorăm sau să o sacrificăm pe altarul lucrurilor serioase.

IMG_0867-001

 

 

 

 

 

13 antialbastre

Standard

Repede repede, scurt și la obiect. Am rar (raaaaaar) zile când sunt lungă și albastră. De fel, fiind, cum am stabilit, mică și roșiogalbenăportocaliocărămizie.

Voi? 🙂

Nu îmi place să fiu tristă şi nici să văd oameni trişti, îmi vine să spun bancuri (deşi nu ştiu niciun banc) ca să-i înveselesc.

13 chestii care cred că funcționează, poate hei, ajută pe cineva și poate, și mai hei, îmi lăsați altele în schimb :P.

În ordinea inversă a eficienței.

13. Să citești o carte. Problema e că dacă aș alege ceva să zic de cărțile pe care le citesc, n-aș prea zice că mă fac fericită. Mă fac o mulțime de lucruri, o mie într-o secundă, mă fură și mă pierd în ele, dar mmm n-aș zice că mă înveselesc. Dar dacă e de uitat, cu o carte sigur se rezolvă :D.

12. Să dansezi de nebun, de preferat cu un copil mic și la fel de nebun pe lângă tine. Când Sara are chef să alergăm prin casă pe Nirvana și să facem tot felul de smucituri, este imposibil, dar imposibil să rămâi supărat.

11. Să te plimbi, hai hui, pe jos, singur, fără o adresă sau un scop, doar de căscat gura (cam cum m-a certat Sara și v-am povestit luni). Pentru o albăstreală mică spre medie funcționează perfect.

10.Remindere. Uitat la poze cu vacanțe trecute și fericite sau cu persoanele cu care le iubiți (eu am un calendar cu Sara pe birou, mă uit la moaca ei dacă am nevoie de un zâmbet și nu-l găsesc) saaaau, uneori ies afară pe culoar și îmi pun un filmuleț cu cățelul meu preferat din Univers (Șiarli). Pentru că e cald și blând și prietenos și moale și lumea zice de el că-i prostuț dar eu știu că nici vorbă 🙂 (și da, întreb și câinii dacă-s fericiți, cred că am o obsesie cu asta :D). Mă binedispune instant, doar pentru că era așaaa frumooos și Șiarli era așaaa de vesel, și sincer și eu la fel. Stai că vi-l și arăt.

9. Să scrii despre ce te supără. Chiar e dovedit că are scop terapeutic. Ajută. Și cu siguranță eu eram și mai dusă cu pluta dacă nu aveam blogul ăsta.  Însă la fel ca și cărțile, scrisul nu prea te face fericit instant, doar umpic mai zen. Locul 9 deci 😀

8. Condusul cu muzica tare. Muzica ta preferată, oricare ar fi, dar tare. Pentru mine una, ideal noaptea, vara.  Și să stau când conduce altcineva îmi place. Numai muzica să fie bună. M-a plimbat văr-miu acum ceva vreme să căutăm ceva păduri de lilieci ofiliți, cu o muzică bunuță pe fundal, am fost așa de fercită de ziceai c-au luat ăștia banii de la biserici și-i dau la spitale.

7. Muzica veselă (din nou, dovedit științific). Am melodii care lift me up (le mai schimb, dar nu sunt așa de multe, cred că am avut frooo 3? hai 4, maxim). Cea mai recentă e asta (tot de la văr-miu venire, asta ca să-mi fac mea culpa că am zis că ascultă muzică de 6-7. ok, tot e 6-7 e, în general, mai greșelște din când în când cu câte una de 10 :P):

6. Chitara. 🙂 Sau mă rog, ce vă place vouă să faceți, la mine e chitara. Tare multă fericire îmi aduce, cel mai mult îmi place să cânt cu Sara lângă mine, pe undeva pe afară, pe la aer, ea să se joace, și eu să îi cânt. Am înregistrată o melodie pe care o cântam eu pe un leagăn, ea pe altul, eu scot niște sunete de pisică chinuită la chitară încercând să învăț un cântec și Sara se conversează cu mine și chuie uiuiuiuuuiuuuuuuuiuuuiiii pe fundal. 🙂 Happiness.

5. Să te uiți la unul din filmele tale preferate. Știți asta? http://john.do/care-little-sad-person/

🙂 La mine funcționează (ba chiar n-ar stica să fiu și hrănită cu sushi în timpul ăsta în loc de snacks-urile alea). Am văzut The perks of being a wallflower de cel putin 30j de ori (n-am pus link la imdb sau la trailer, it sucks btw, ci la scena mea prefrată, pe asta am văzut-o de cel puțin 100 de ori :D. make that 101 102 103 104 105 106 somebody stop me), doar pentru că mă binedispune cam oricând.

4. Să bei cafea (sau mă, rog bere, pentru cele 2 persoane de gen masculin care au ajuns aici din greșeală :P)  cu un prieten. Am mai scris asta, nu mai repet. Urăsc uamenii, însă mă încarc ca o baterie la cafelele cu prietenii mei :). Și asta nu e sirop, e știință, prietenii și vorbitul cu ei ajută enorm (citeam un studiu că pacienții diagnosticați de cancer au supraviețuit în medie mai mult cu nu știu câte luni dacă aveau cu cine să vorbească despre asta). Atât, nimic mai mult :).

2,3. Să înoți. Oriunde, dar, bineînțeles, incomparabil de mai bine la mare. De fapt marea ar fi o chestie separată, nici nu trebuie să înot în ea ca să mi se umple mintea de liniște, să uit orice mă necăjește.

1.Your child. My child. Sara. În zilele alea lungi și albastre am un gol în stomac. Și nimic, nimic pe lumea asta nu-l astupă mai bine decât greutatea ei în brațele mele.

Mai vreau. Mai aveți?

PS. Data viitoare vă povestesc ce funcționează la Sara 🙂

IMG_9785

Tehnologia sau hai la un atelier mișto pentru copii, 14-15 mai

Standard

 

Acum ceva vreme mi-a scris Maria, ca au o expoziție, nu vreau să scriu despre ea?

Cum să nu, am zis, doar și Sarei și mie ne-a plăcut foarte mult ultima invitație.

Atelierul este despre tehnologie.

Acuma, să fiu sinceră, eu cu tehnologia avem o relație lovehate. În principiu suntem prietene, dar periodic mă sabotează. La un moment dat, telefonul îmi arăta ce mailuri primesc dar nu mă lăsa să răspund la ele, calculatorul mă lăsa să scriu mailuri dar nu mi le încărca pe cele existente. Telefonul nu mă lasă întotdeauna să răspund, aplicațiile mi se actualizează fix în secunda în care am nevoie de ele șamd. Pune-mă însă să conduc orice chestie cu motor și cai putere și e dragoste la prima vedere. 😛

Relația Sarei cu tehnologia se rezumă la desene animate, și alea mai ales iarna, că de când s-a făcut frumos afară am cam scăpat de ele. A mai butonat câtva săptămâni pe la telefonul meu când avea doi ani (învățase să își caute singură nuș ce muțunache pe youtube) și la 6 luni ronțăia zilnic telecomanda.

Nu e interesată de calculator și nici mie nu mi se pare deloc relevant să fie la vârsta asta. A făcut câteva desene cu degetul pe laptopul cu touchscreen și atât.

Pentru mine e mult, dar mult mai important că a mâncat acum 2 zile iarbă din grădină și că a gustat toate frunzele din toți copacii (concluzie: iarba e comestibilă, frunzele nu) decât să știe să facă click la mouse.

O să vină momentul în care o să o intereseze și atunci o să o las. Dar să o îndemn eu acum, la 5 ani să își petreacă timpul la calculator? Not gonna happen. Știu că va veni momentul jocurilor pe calculator că doar și eu am fost dependentă câțiva ani buni (pretty sure I can still kick any guy’s ass la Need for Speed).

Ei bine, și atunci ce mă fac cu atelierul? 🙂 Mint poporul cu televizorul (ăstaaa, blogul) și vă spun să mergeți undeva unde eu nu mă duc?

Evident, nu :P. Atelierul nu e deloc despre asta, despre tehnologia așa, prin telefoane și calculatoare, și ei, la fel ca mine, la fel ca noi 😉 nu încurajează asta.

Încurajează însă cunoașterea, curiozitatea și o relație activă cu prezentul și viitorul (trăim într-o lume electronică, fie că ne place sau nu).

Am întrebat-o, deci, ca și data trecută, pe Sara, dacă vrea să meargă (nu aleg eu la ce merge ea).

Mami, îți amintești atelierul acela la care ai făcut un brăduț? Fetele alea organizează un altul, vrei să mergi?

-Să fac jucării de pluș? Da, vreau să fac o pisică!

Ăăă, mnu (darn it, și mie mi-a plăcut pisica aia), ăsta e altfel, e cu roboței, ți-l amintești pe Wall-E?

-Daaaaa, o să fac un Wall-E?

Mama, nu cred că o să fie exact la fel, dar tot ceva roboței, da.

-Vreau să văd poze.

I-am deschis site-ul și s-a uitat pe el, m-a pus să îi citesc și m-a oprit la partea cu mersul pe apă.

-Cum să merg pe apă mama, se poate așa ceva? Trebuie neapărat să mergem să vedem despre ce e vorba :).

Sunt mult mai multe lucruri în atelier decât cele de mai sus, puteți citi despre ele aici.

De menționat că intrarea este liberă, trebuie doar să vă înscrieți, tot aici.

Mărturisesc că îmi place rău idea asta de a îi familiariza cu tehnologia într-un mod în care le pune mintea la contribuție, în care participă activ și nu pasiv (cum se întâmplă la jocurile pe calculator), eu însămi sunt un geek și sper să fie și Sara unul. Cunoașterea, știința și tehnologia sunt minuni pe care i le doresc în viață.

So. Ne vedem acolo? 🙂

IMG_1597