Arhive pe categorii: Pont

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.

 

Domnul Vicky

Standard

Îmi fac cumpărăturile întotdeauna la același Mega, chiar dacă e puțin mai departe de locul unde stau. Mainly pencă are parcare și nu îmi place să car plasele până acasă. Știu unde-s toate lucrurile și are mărimea potrivită, suficient de mare cât să găsesc tot ce îmi trebuie și yet suficient de mic ca să mă pot mișca rapid printre culoarele pe care deja le știu pe dinafară astfel încât să pot să termin toate cumpărăturile în maxim 15 minute (urăsc să fac cumpărături, știți deja, nu se aplică doar la haine ci și la mâncare). Iar lângă e un nene știrb care vinde legume și fructe și de care îmi place tare rau că e urâcios cu toată lumea, dar pe mine din motive necunoscute mă place și zâmbește larg când mă vede.

Tantile casietițe de la Mega unde merg de obicei sunt plictisite și nervoase, dar nu mă supără, le înțeleg. De ceve vreme însă un nene, care a fost paznic anterior, a trecut la casă.

Și deși se mișcă exact dar exact în ritmul leneșilor din Zootopia, la casa lui aleg să mă așez de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă dublarea timpului pe care îl petrec de obicei în magazin.

Mă așez la el la coadă pentru că e cel mai bine-dispus casier din toți pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Zâmbește tuturor, comentează ce și-a cumpărat fiecare, bate high five cu Sara.

Ieri de dimineață m-am așezat, ca de obieci la el (eram singură). Am cedat loc să intre în fața mea unei doamne care voia să cumpere doar un cub de drojdie. Domnul Vicky (așa îl cheamă, știu că e ciudat :D) fredona ceva și i-a zis doamnei că are de plătit 128 de milioane. Doamna n-a schițat niciun zâmbet, însă mie mi s-a părut funny și am râs. Apoi mi-a trecut produsele mele pe bandă și a început să cânte pe ritm de jazz (aș zice): -Azi avem bucătăr eeee aaa AAA l ĂĂĂĂĂ (cumpărasem ceva legume și carne). Iar eu m-am gândit bine și i-am răspuns înapoi (păstrând ritmul): Păi ce să faaa AAA aaaa c EEEm. Apoi mi-a zis La mulți ani și eu i-am răspuns Paște fericit și am râs amândoi.

Și mă gândeam că nenea Vicky casierul meu preferat de la Mega is doing life right. Cred că mulți dintre cei care nu-l observă și care nu râd înapoi la glumele lui ar avea multe de învățat de la el, spre binele lor propriu.

Așa mi-a plăcut ziua aia și mi s-a părut un început potrivit pentru săptămâna de dinainte de Crăciun so am zis să vă povestesc și vouă. Paște fericit!

img_5333

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935

 

Chiar n-am vrut

Standard

N-am vrut să mă duc la Atena, chiar n-am vrut. Eram supărată pe ea că voiam să o văd acum vreo 2 ani și n-a fost să fie, așa că am zis nu mă mai duc câte zile oi avea, na. Atâta că în iunie o conspirație mondială a făcut să aterizez cu scârbiciul acolo.

Eram hotărâtă să nu îmi placă deloc. Atâta că. Am băut cel mai bun frappe. Era cald de se topeau străzile unele-n altele. Și murdar. Foarte murdar. Și aglomerat. Groaznic de aglomerat. Mâncarea bună, ca de obicei. Mult mai ieftină ca în insule. Pisici uriașe ghiftuite. Oamenii zâmbeau și erau preciși că-s grecoaică, cred, că turuiau cu mine cu viteza luminii în ți și ki deși salutasem precis cu Hi, iar cu colegele mele taman ce terminaseră de vorbit în engleză. Într-o seară am intrat într-o librărie și un grec m-a înhățat de o mână, mi-a bolborosit ceva fiind convins că-l înțeleg și m-a plantat pe primul scaun la ceva audiție de naiba știe ce. Apoi mi-a pus în brațe 2 cărți și un formular (da, tot în greacă). Le-am lăsat pe scaun și am fugit, m-am întors a doua zi și m-am împrietenit și cu el, și cu taică-su, și cu maică-sa, ba mai mult am plecat cu o carte aleasă de mine, 2 de ei și vreo 5 semne de carte cadou. Iar Acropolele mi-a luat respirația. Nu știam că e așa frumos, chiar nu știam. Din poze pare mmm nuș așa de impersonal, dar când stai acolo sus pe trepte și vezi tot orașul la picioare uiți orice. Deci la naiba, mi-a plăcut mult mai mult decât trebuia.

Așa că în ultima săptămână de vacanță a Sarei am dus-o și pe ea. Cu Sara am descoperit marea, unde am fost în fiecare zi și o tonă de plaje pustii, că na, toți turiștii stăteau în oraș iar localnicii erau la muncă. Am amestecat lenea cu plimbările.

Îmi place să încheiem vacanța cu o vacanță. Și mi se pare oribil de trist că iar începe școala. Parcă școala doar începe și vara doar se termină, sau poate sunt eu albastră azi.

Mai avem nevoie de niște vară.

Pedeapsa din tabără

Standard

Viermele din dotare a fost, după cum ne-am citit, în tabere. A fost și anul trecut, când am căcat steagul de emoții până în ziua 1 când i-am auzit vocea din care reieșea absolutamente fără putință de îndoială că îi e tare bine și a fost și anul ăsta (aceeași experiență, only better).

Ca atare, când a zis că vrea să meargă și în tabără de echitație cu prietena ei (care mai fusese deja de vreo 2 ori cu oamenii ăia) am zis mbut go mbut go.

Singurul inconvenient era că tabăra zicea că e de avansați, as in minim 10 lecții de călărit și să poată face trap singuri. Fii-mea are peste 20 de lecții de călărit dar încă nu făcuse singură trap, doar în lonjă (politica prietenoasă cu animalele de la Basme cu Cai, care ne place tare rău). So dau mail să verific dacă se califică și mi se răspunde că da, merge. Înscriu copilul (asta fuse prin aprilie/mai) și aștept să vină vara.

Acum vreo mmm 2 săptămâni vine ziua plecării în tabăra de echitație. Ne prezentăm la ora stabilită, o gașcă redusă de vreo 10 copii (ale noastre cele mai mici, restul 12-14 ani așa), un adult și o adultă.

Adultul el ne spune că dacă copiii se vor gândi la ceilalți copii și nu la ei înșiși se vor înțelege foarte bine și dacă nu înseamnă că sunt pe o cale greșită da și asta e ok că înseamnă că așa vrea Dzeo să fie pe calea greșită.

Mna, mă cam pierdusem o leacă dar mi-am revenit rapid când a întrebat dacă vrea să zică careva ceva înainte să purceadă. Io, am ridicat două dește, și-am menționat iar că plodul nu știe să facă trap (mainly parscă nu știam dacă domnul adult și doamna adult erau cei cu care mă conversasem pe mail au ba).

Domnul adult, cu o voce tare blândă și catifelată, de altfel, a zis că îi pare rău, dar nu are cum să mă ajute cu asta, nu depinde de el.

Io am simțit cum factorul bulbucare crește cu 50% în ochii mei și am zis că nu sună taman încurajator (având în vedere că totuj e adultul cu care îmi las unicul plod o săptămână și cu care semnasem un contrat în care zicea negru pe alb că dumnealui e responsabil de siguranța copilului meu).

Din fericire a explicat că voia să zică că nu se ocupă el de echitație și că, de altfel, habar nu are nici program, îi pare rău că nu îl știe, deși ar trebui, dar nu-l, dar că a transmis că ploada mea nu trăpuiește și that was that.

Am zis hai mă, că asta voia să zică, să nu mai fiu chițibușară, oricum nu suntem noi cu programul, important e să se distreze.

A mai glăsuit o mămică dacă fii-sa face sigur galop că se plictisește la trap și domnul adult a vorbit cam 10 minute cum că cine pune întrebarea copilul sau părintele că de multe ori părinții vor una și copiii alta pe un ton pe care eu l-am interpretat, recunosc, ușor agresiv, dar iar nu m-am băgat.

S-au încheiat ostilitățile și am suit plozii în mașină. Ale noastre, mai mici, au stat lângă 2 fetițe mai mari, toate 4 pe 3 locuri de microbuz. Meh, aveau centuri amândouă, deci am zis că nu-I bai nici asta.

În prima seară mi-a scris viermele că nu poate să mă sune că e prea gălăgie în cameră.  Mi-a zis că a călărit, so am dedus că e în al 9-lea cer. Mențiune că nu mă prind din scris despre nicio persoană dacă e bine au ba, puterile mele magice de citit mințile funcționează doar pe calea undelor sonore.

A doua zi eram deja așa de relaxată că am ieșit cu bicicletele prin oraș. Mă uitam totuși la ceas din 5 în 5 minute că ziceau că pe la 7 juma le dau telefoanele și tot nimic tot nimic. Pe la 8 jumate m-a sunat plodul mic, până m-am dat jos de pe bici, până am vârât mâna în buzunar, am sunat rapid plodul înapoi.

Care plod avea o voce dubioasă și se miorlăia că de ce n-am răspuns prompt. Tra la la lu lu lu a călărit, și lu gu ga ga. Mbine, mbine, zic eu, da ce ai ca ai ceva. N-am nimic zice (miorlăit intensificat) doar că nu-mi găsesc două perechi de pantaloni de călărit (din marele total de 3 din bagaj). Avai zic, păi și de-asta de miorlăi, ori i-ai rătăcit, ori vi i-ați încurcat pe acolo, pe scurt dă-i naiba de pantaloni. Dar din nou miorlau că pantalonii că unde sunt că i-am căutat și nus. Bine, zic, du-te și tu la un adult și zi-I că nu-ți găsești drăcoveniile (că mă gândeam că o ajută să îi găsească). Și aici a începutul potopul. Cu sughițuri mi-a zis că a fost dar că i s-a zis că “poate e o pedeapsă că și-a pierdut pantalonii”. Nuș exact ce pedeapsă, a cui, pentru ce, bănuiesc că una divină pentru ceva ce făcuse fii-mea anterior (nuș nici asta ce, mi s-au plâns ulterior adulții că a râs).

Acuma, înțeleg că poate pe 99% din copii i-ar fi durut la bască replica, dar fii-mea nu-i 99% din copii.  Ea plângea din toți rărunchii și chiar credea că poate a făcut ea ceva greșit că i-au dispărut izmenele.

Juma de oră m-am concentrat să o liniștesc (cât i-a fost permis să utilizeze telefonul), să îi explic că e exclus că e vina ei și again, sunt niște cârpe, dă-i încolo de pantaloni. Greu, greu am liniștit-o, încă suspina la final, dar m-a rugat să nu-l sun pe adult să îi zic vreo 2 (ceea ce recunosc că intenționam să fac, replica mi se părea totalmente deplasată, mai ales în condițiile în care a mea era printre cele mai mici de acolo) și a zis și că nu vrea să vin să o iau (la noi politica cu taberele, pe care o voi explica poate odată, e că dacă nu se simte bine și se hotârâște că nu mai vrea să stea, îmi spune și mă duc să o iau; never happened în celelalte tabere), că vrea să mai încerce, căluții, soare, prieteni.

Mbon, vorbesc cu celălalt părinte aparținător, ne hotărâm să dăm totuși un mail să vedem ce s-a întâmplat. Ajung acasă, dau mail (polite, calm) să cer mai multe detalii despre pățanie. Primim răspuns (prompt) că nu știau că nema pantaloni dar că a plâns și că i-au spus foarte multe povești (nuș de ce povești și nu o întrebare de ce plânge, da na). Mulțumesc și zic mai sun mâine să văz cum o mai duce. Dimineață primesc mail pe la 7 juma că s-au găsit pantalonii (în bagajul plodului). Mă bucur de apariție și zic că tot mai sun, că nuș dacă se înțelesese dar pe mine plodul mă pasiona, nu pantalonii.

Pe la 8 trecute fix țâr țâr, telefonul adultei. Răspund, nema adult, Sara plângând în hohote. Că vrea să mă duc să o iau. Răspund că acum mă sun în mașină, which I do. O liniștesc cât de cât și pornesc. Viraj, viteze, soare, faruri, îmi dau seama că știu doar localitatea, nu și adresa, deci dau mesaj să îmi dea și mie un share location.

Peste încă câteva minute bune sunt sunată înapoi. Veniți să o luați? Io pauză o secundă, adică de pe telefonul dumneaei mă sunase copilul, nu îl auzise plângând și rugându-mă să mă duc să o iau? Da zic, cu ceva delay, sunt pe drum. Dar ce s-a întâmplat totuși, de ce e supărată?  Cu același delay (întrucât mă gândeam că poate adulții cu care e să știe de ce e fii-mea supărată și nu eu, de la 200 km plus distanță, care abia vorbisem câteva minute cu ea în două zile) răspund că alea alea pantalonii. Doamna îmi spune că ei nu știau nimic de. Eu răspund că mi-a spus copilul că i-a anunțat și că a primit replica de mai sus. Cu viteza luminii mi se răspunde: E o minciună maximă!!!

Din nou tac. Din nou delay, și întreb: de unde știți? Discuția avusese loc cu domnul, nu cu doamna, și dacă tot nu știau de pățanie, de unde știa că e o minciună? Adică ori auzea prima oară de asta și atunci reacția firească ar fi fost să-l întrebe pe domn: ai zis tu așa ceva? Ori știa pățania cap coadă și toate discuțiile aferente. Am mai explicat că a mea are multe păcate, dar asta cu mințitul chiar nu-i printre ele (la modul real îmi doresc uneori să mintă măcar puțin mai mult, de exemplu când primește cadouri care nu îi plac). Plus că n-ar fi avut cum să inventeze replica cu pedeapsa pentru că noi/ea nu avem noțiunea cu pricina, așa atei/agnostici cum suntem ambii și amândoi.

Mă rog. Am primit la telefon pe domnul care mi-a explicat în aproape o oră (în care am menționat în van de vreo 3 ori să încheiem că poate are și alții copii acolo de care să aibă grijă) că e vina mea și a copilului. Copil care e dezechilibrat (pentru că în prima zi râdea și în a doua plângea) și eu care n-am avut încredere în el de la început și așa i-a explicat dumnealui acum 3 ani de zile o doamnă psiholog, că i-am transmis neîncrederea mea. Toate cu o voce foarte calmă și catifelată. A da, nu își amintea că ar fi zis ceva cu pedepse și de altfel nu își amintea nici ce îmi răspunsese mie la plecare și nici ce le mai zisese altor copii (care și ei plângeau). Și că să nu vin. Să aștept acasă și dacă e și mâine nașpa, mai vedem. Niet, am zis eu, am promis copilului, sunt pe drum, aveți, dacă vreți, 3 ore la dispoziție până ajung să vedeți ce face, eu sun când ajung, nu mă arăt, dacă-i bine mă întorc la București, nu-i bai, îmi place să conduc.

Zis și făcut, ajung, sun, mă întreabă domnul: Daaaa, cu ce pot să vă ajut? Păi zic nu a rămas că sun, că plod, că alea alea? A da, zice, a încercat să vorbească cu ea dar nu i-a zis ce are, e de la telefon, de la soare, nu se știe, dezechilibre. Nu era deloc mai bine, mba chiar suna mai rău. Deci am parcat, am luat copilul (care era e pu i za tă – emoțional, nu fizic) și am pornit înapoi.

Ușor ușor și-a revenit. A zis că nu s-a acomodat, nu voia să spună nimic, doar să uite. Am lăsat-o în pace și n-am insistat. Seara, înainte de culcare, mi-a mărturisit că oamenii aceia erau tare reci cu ea și că mai blânde erau fetele cu care făcea echitație câteva ore pe zi, că ele măcar se uitau la toți copiii, chiar dacă nu prea vorbeau româna (erau în Covasna). Și că mă sunase dimineața pentru că atunci când spusese că se gândește să plece acasă, că nu se simte bine acolo, adultul i-a răspuns “foarte bine, si eu vreau sa pleci”.

M-a mai întrebat dacă sunt dezamăgită de ea că a plecat din tabără și i-am zis că dimpotrivă, sunt tare mândră.

Și chiar sunt. Cred că s-a descurcat bine. Și mai cred că adulții care merg în tabere cu copiii trebuie să aibă puțin mai multă grijă la cuvintele pe care le grăiesc.

Nu ne-am certat cu adulții respectivi. Nu sunt supărată, nu port pică, pentru noi a trecut. E o experiență din care am învățat amândouă.

Au întrebat după dacă avem vreun feedback de la Sara și le-am spus cele de mai sus. Nu am mai primit alt răspuns și nici nu vreau. Poziția dumnealor e (cred) că ea minte și că au făcut totul cum nu se poate mai bine. De altfel, au și foarte multe recenzii pozitive, și chiar cred că au fost ok cu alți copii, doar că nu și cu al meu.

Mai jos, “patul” copilului din tabara. Și nu, Sara nu s-a plâns de el, l-am descoperit eu din întâmplare printre pozele de pe telefonul pe care l-a avut la ea (doar ea și prietena ei au beneficiat de tratamentul preferențial la fotolii, probabil din cauza vârstei). Again, om fi noi, dar voi nu vă așteptați să primească totuși un pat când îi trimiteți în tabere?

O să scriu numele taberei. Mbănuiesc, sau sper că, pe lângă faptul că agăța totuși ca un pietroi acolo pe undeva prin creier și mă bucur că am scris de, poate ajută cuiva în viitor. Tabere cu suflet. Mă rog, după noi, sincer, cam fără.

unnamed

Cum tratăm dependența copiilor de jocuri pe calculator sau telefon

Standard

Hai că a sunat tare părințesc asta, nu? Chiar mă întreb dacă cineva o să găsească articolul ăsta la căutări pe sfântul goagăl. 😀 evil grin.

Și nici măcar nu mint. Chiar știu precis cum să rezolvăm oooorice potențială dependență de jocuri, pe telefon mai nou, că pe calculator mai rar.

Serios. I really really do.

Pentru că Sara, deși are acces la telefon oricând dorește (și da, și la jocurile aferente), fără nicio restricție clară legată de minute sau zile anume din săptămână (cum de altfel nu are nici la TV), nu este deloc dependentă de jocuri.

Dar deloc.

De ce?

Foarte simplu.

Pentru că e mă-sa. Recte je.

I know. I know. Dar cum, dar vai, dar se poate?

Da. Se poate. Sunt dependentă de jocuri pe calculator, always been, always will. La primul meu calculator (luat teribil de târziu față de restul familiilor, toate mai înstărite decât a mea – chiar nu m-a deranjat, mba dimpotrivă, sunt actually grateful că ai mei au fost săraci rău o mare parte din viața mea) jucam Diablo.

Duamne cât de mișto era Diablo. Tu erai un dud cu o sabie și omorai niște scheleți. Fuarte educativ. Mnot. Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut, în noaptea din spital, de după ce am născut-o pe Sara și stăteam cu rahatul ăla de cateter sau cum draci îi zice în spate și nu puteam să dorm, aveam laptopul la mine șiiiii? Ce am făcut? Am citit despre alăptat, părințeală, teoria multiversurilor sau alimentație sănătoasă? Noup. M-am jucat, da. O daaa, Diablo. O versiune ceva mai nouă, e adevărat, dar nu cea mai recentă (sunt nostalgică la jocuri și dependențe).

Age of Empires, Sims, Plants vs. Zombies, hmmm ce mai era? Oh da. Need for Speed și Mafia (Mafia?).

Nu m-am jucat niciodată nimic cum fac uamenii responsabili, 30 de minute pe zi. Niu. Mă jucam săptămâni întregi, până la epuizare completă.

M-am lăsat întotdeauna de ele atunci când mi se făcea lehamite. Și încă am dependențe pe care le ard la același nivel (din fericire ceva mai vag utile decat jocurile pe calculator: marea, muzica, cărțile, și în general, ideile crete :). Sunt dependentă de ele și toate astea de mai înainte nu au saturation point. Și de cola eram, dar m-am lăsat acum mmmm o lună și două zile).

Istoria recentă a dovedit însă că sunt perfect capabilă să revin la dependențe stupide gen jocuri cu nevertebrate (sau vertebrate dezagregate) și la etatea mea (destul de avansată, trebuie să recunoaștem).

So primul joc jucat de Sara, pe telefon, a fost Plants vs. Zombies. Da. Ăla de mă jucam și eu prin mmmm? Facultate?

I l-am ales je că ea a întrebat de jocuri (apparently toți plozii de la școală se jucau) și eu am zis dar desigur, hai să-ți arăt, și i-am arătat Plants vs. Zombies. De care, la fel de desigur, nu am vrut să mă joc inițial pentru că sunt o femeie bătrână cu treburi importante. Atâta că ăsta era Plants vs. Zombies 2 (la fel de complet mononeuronal ca 1 de altfel) și like like a trebuit să îmi bag nasul în el, la început pentru că mă ruga Sara să o trec de nuș ce nivel și long story short, fii-mea citea și eu încă împușcam morți umblători cu mazare.

Apoi o vreme nu a mai întrebat nimic de jocuri și eu am reușit să revin la cele lumești. Până vara asta când am ales o mare la care ajungeai după nește multe ore cu mașina. Și Sara nu poate să citească în mașină (adică poate, dar nu la cum conduce mă-sa), so tot eu am venit cu măreața idee: dar de ce nu îți instalezi un joc pe telefon? Idee la care a achiesat, desigur, am născut un copil cooperant.

Joc pe care l-am ales tot împreună, cu responsabilitatea părințească în deplină facultate, dar cum altfel cum altfel. Deci am ales un joc de inteligență (cu tot felul de provocări din astea pe nivele de dificultate, puzzle, adunări, yaddy yadyy yadda yadda).

So fii-mea s-a jucat la primele drăcii după care a început să îmi ceară ajutorul când deveneau prea grele. 3 zile mai târziu la 10 trecute cine se juca rahatul de joc pe telefon în patul de hotel la malul mării? Cine cine? Bineînțeles că nu Sara.

Tot copilul a zis, înțeleapt, că să las totuși naiba rahatul ăla de joc că vrea să doarmă că mâine vrea să înoate (pentru că așa cum am povestit taman ce învățase) și are nevoie de energie. Și eu am bufnit și i-am zis: Vezi, veziiii, veziii ce se întâmplă dacă mă lași să mă joc jocuri pe telefon?

Și Sara mi-a dat o îmbrățișare și m-a mângâiat blând pe cap. După care s-a întors cu fundul la mine, a stins lumina și a zis:

– Te iubesc mami. Ai grijă totuși să nu cazi din pat.

Deci vedeți? E perfect simplu să rezolvați dependența copiilor de jocuri. Vă jucați voi mai mult ca ei :D. Ei obervă în ce roboți teleghidați de taste vă transformați (vs. the other way around) și evită să ajungă ca voi pentru tot restul vieții. Nu se mai joacă nevăr evăr. Voi în schimb, well, nu pot să garantez 😛

PS. Pentru cei pentru care e nevoie să explic gluma copilului, făcea mișto de inteligența mea la vârsta aproape senectuții (adică dacă îs așa de tută că nu mă pot opri din jucat rahaturi pe telefon poate o să încep și să cad din pat ca un bebeluș). Yes. She is funny. Smart too. Și nedependentă de jocuri. Toate spre deosebire de mă-sa.

IMG_6358

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).