Arhive pe categorii: Pont

Chiar n-am vrut

Standard

N-am vrut să mă duc la Atena, chiar n-am vrut. Eram supărată pe ea că voiam să o văd acum vreo 2 ani și n-a fost să fie, așa că am zis nu mă mai duc câte zile oi avea, na. Atâta că în iunie o conspirație mondială a făcut să aterizez cu scârbiciul acolo.

Eram hotărâtă să nu îmi placă deloc. Atâta că. Am băut cel mai bun frappe. Era cald de se topeau străzile unele-n altele. Și murdar. Foarte murdar. Și aglomerat. Groaznic de aglomerat. Mâncarea bună, ca de obicei. Mult mai ieftină ca în insule. Pisici uriașe ghiftuite. Oamenii zâmbeau și erau preciși că-s grecoaică, cred, că turuiau cu mine cu viteza luminii în ți și ki deși salutasem precis cu Hi, iar cu colegele mele taman ce terminaseră de vorbit în engleză. Într-o seară am intrat într-o librărie și un grec m-a înhățat de o mână, mi-a bolborosit ceva fiind convins că-l înțeleg și m-a plantat pe primul scaun la ceva audiție de naiba știe ce. Apoi mi-a pus în brațe 2 cărți și un formular (da, tot în greacă). Le-am lăsat pe scaun și am fugit, m-am întors a doua zi și m-am împrietenit și cu el, și cu taică-su, și cu maică-sa, ba mai mult am plecat cu o carte aleasă de mine, 2 de ei și vreo 5 semne de carte cadou. Iar Acropolele mi-a luat respirația. Nu știam că e așa frumos, chiar nu știam. Din poze pare mmm nuș așa de impersonal, dar când stai acolo sus pe trepte și vezi tot orașul la picioare uiți orice. Deci la naiba, mi-a plăcut mult mai mult decât trebuia.

Așa că în ultima săptămână de vacanță a Sarei am dus-o și pe ea. Cu Sara am descoperit marea, unde am fost în fiecare zi și o tonă de plaje pustii, că na, toți turiștii stăteau în oraș iar localnicii erau la muncă. Am amestecat lenea cu plimbările.

Îmi place să încheiem vacanța cu o vacanță. Și mi se pare oribil de trist că iar începe școala. Parcă școala doar începe și vara doar se termină, sau poate sunt eu albastră azi.

Mai avem nevoie de niște vară.

Reclame

Pedeapsa din tabără

Standard

Viermele din dotare a fost, după cum ne-am citit, în tabere. A fost și anul trecut, când am căcat steagul de emoții până în ziua 1 când i-am auzit vocea din care reieșea absolutamente fără putință de îndoială că îi e tare bine și a fost și anul ăsta (aceeași experiență, only better).

Ca atare, când a zis că vrea să meargă și în tabără de echitație cu prietena ei (care mai fusese deja de vreo 2 ori cu oamenii ăia) am zis mbut go mbut go.

Singurul inconvenient era că tabăra zicea că e de avansați, as in minim 10 lecții de călărit și să poată face trap singuri. Fii-mea are peste 20 de lecții de călărit dar încă nu făcuse singură trap, doar în lonjă (politica prietenoasă cu animalele de la Basme cu Cai, care ne place tare rău). So dau mail să verific dacă se califică și mi se răspunde că da, merge. Înscriu copilul (asta fuse prin aprilie/mai) și aștept să vină vara.

Acum vreo mmm 2 săptămâni vine ziua plecării în tabăra de echitație. Ne prezentăm la ora stabilită, o gașcă redusă de vreo 10 copii (ale noastre cele mai mici, restul 12-14 ani așa), un adult și o adultă.

Adultul el ne spune că dacă copiii se vor gândi la ceilalți copii și nu la ei înșiși se vor înțelege foarte bine și dacă nu înseamnă că sunt pe o cale greșită da și asta e ok că înseamnă că așa vrea Dzeo să fie pe calea greșită.

Mna, mă cam pierdusem o leacă dar mi-am revenit rapid când a întrebat dacă vrea să zică careva ceva înainte să purceadă. Io, am ridicat două dește, și-am menționat iar că plodul nu știe să facă trap (mainly parscă nu știam dacă domnul adult și doamna adult erau cei cu care mă conversasem pe mail au ba).

Domnul adult, cu o voce tare blândă și catifelată, de altfel, a zis că îi pare rău, dar nu are cum să mă ajute cu asta, nu depinde de el.

Io am simțit cum factorul bulbucare crește cu 50% în ochii mei și am zis că nu sună taman încurajator (având în vedere că totuj e adultul cu care îmi las unicul plod o săptămână și cu care semnasem un contrat în care zicea negru pe alb că dumnealui e responsabil de siguranța copilului meu).

Din fericire a explicat că voia să zică că nu se ocupă el de echitație și că, de altfel, habar nu are nici program, îi pare rău că nu îl știe, deși ar trebui, dar nu-l, dar că a transmis că ploada mea nu trăpuiește și that was that.

Am zis hai mă, că asta voia să zică, să nu mai fiu chițibușară, oricum nu suntem noi cu programul, important e să se distreze.

A mai glăsuit o mămică dacă fii-sa face sigur galop că se plictisește la trap și domnul adult a vorbit cam 10 minute cum că cine pune întrebarea copilul sau părintele că de multe ori părinții vor una și copiii alta pe un ton pe care eu l-am interpretat, recunosc, ușor agresiv, dar iar nu m-am băgat.

S-au încheiat ostilitățile și am suit plozii în mașină. Ale noastre, mai mici, au stat lângă 2 fetițe mai mari, toate 4 pe 3 locuri de microbuz. Meh, aveau centuri amândouă, deci am zis că nu-I bai nici asta.

În prima seară mi-a scris viermele că nu poate să mă sune că e prea gălăgie în cameră.  Mi-a zis că a călărit, so am dedus că e în al 9-lea cer. Mențiune că nu mă prind din scris despre nicio persoană dacă e bine au ba, puterile mele magice de citit mințile funcționează doar pe calea undelor sonore.

A doua zi eram deja așa de relaxată că am ieșit cu bicicletele prin oraș. Mă uitam totuși la ceas din 5 în 5 minute că ziceau că pe la 7 juma le dau telefoanele și tot nimic tot nimic. Pe la 8 jumate m-a sunat plodul mic, până m-am dat jos de pe bici, până am vârât mâna în buzunar, am sunat rapid plodul înapoi.

Care plod avea o voce dubioasă și se miorlăia că de ce n-am răspuns prompt. Tra la la lu lu lu a călărit, și lu gu ga ga. Mbine, mbine, zic eu, da ce ai ca ai ceva. N-am nimic zice (miorlăit intensificat) doar că nu-mi găsesc două perechi de pantaloni de călărit (din marele total de 3 din bagaj). Avai zic, păi și de-asta de miorlăi, ori i-ai rătăcit, ori vi i-ați încurcat pe acolo, pe scurt dă-i naiba de pantaloni. Dar din nou miorlau că pantalonii că unde sunt că i-am căutat și nus. Bine, zic, du-te și tu la un adult și zi-I că nu-ți găsești drăcoveniile (că mă gândeam că o ajută să îi găsească). Și aici a începutul potopul. Cu sughițuri mi-a zis că a fost dar că i s-a zis că “poate e o pedeapsă că și-a pierdut pantalonii”. Nuș exact ce pedeapsă, a cui, pentru ce, bănuiesc că una divină pentru ceva ce făcuse fii-mea anterior (nuș nici asta ce, mi s-au plâns ulterior adulții că a râs).

Acuma, înțeleg că poate pe 99% din copii i-ar fi durut la bască replica, dar fii-mea nu-i 99% din copii.  Ea plângea din toți rărunchii și chiar credea că poate a făcut ea ceva greșit că i-au dispărut izmenele.

Juma de oră m-am concentrat să o liniștesc (cât i-a fost permis să utilizeze telefonul), să îi explic că e exclus că e vina ei și again, sunt niște cârpe, dă-i încolo de pantaloni. Greu, greu am liniștit-o, încă suspina la final, dar m-a rugat să nu-l sun pe adult să îi zic vreo 2 (ceea ce recunosc că intenționam să fac, replica mi se părea totalmente deplasată, mai ales în condițiile în care a mea era printre cele mai mici de acolo) și a zis și că nu vrea să vin să o iau (la noi politica cu taberele, pe care o voi explica poate odată, e că dacă nu se simte bine și se hotârâște că nu mai vrea să stea, îmi spune și mă duc să o iau; never happened în celelalte tabere), că vrea să mai încerce, căluții, soare, prieteni.

Mbon, vorbesc cu celălalt părinte aparținător, ne hotărâm să dăm totuși un mail să vedem ce s-a întâmplat. Ajung acasă, dau mail (polite, calm) să cer mai multe detalii despre pățanie. Primim răspuns (prompt) că nu știau că nema pantaloni dar că a plâns și că i-au spus foarte multe povești (nuș de ce povești și nu o întrebare de ce plânge, da na). Mulțumesc și zic mai sun mâine să văz cum o mai duce. Dimineață primesc mail pe la 7 juma că s-au găsit pantalonii (în bagajul plodului). Mă bucur de apariție și zic că tot mai sun, că nuș dacă se înțelesese dar pe mine plodul mă pasiona, nu pantalonii.

Pe la 8 trecute fix țâr țâr, telefonul adultei. Răspund, nema adult, Sara plângând în hohote. Că vrea să mă duc să o iau. Răspund că acum mă sun în mașină, which I do. O liniștesc cât de cât și pornesc. Viraj, viteze, soare, faruri, îmi dau seama că știu doar localitatea, nu și adresa, deci dau mesaj să îmi dea și mie un share location.

Peste încă câteva minute bune sunt sunată înapoi. Veniți să o luați? Io pauză o secundă, adică de pe telefonul dumneaei mă sunase copilul, nu îl auzise plângând și rugându-mă să mă duc să o iau? Da zic, cu ceva delay, sunt pe drum. Dar ce s-a întâmplat totuși, de ce e supărată?  Cu același delay (întrucât mă gândeam că poate adulții cu care e să știe de ce e fii-mea supărată și nu eu, de la 200 km plus distanță, care abia vorbisem câteva minute cu ea în două zile) răspund că alea alea pantalonii. Doamna îmi spune că ei nu știau nimic de. Eu răspund că mi-a spus copilul că i-a anunțat și că a primit replica de mai sus. Cu viteza luminii mi se răspunde: E o minciună maximă!!!

Din nou tac. Din nou delay, și întreb: de unde știți? Discuția avusese loc cu domnul, nu cu doamna, și dacă tot nu știau de pățanie, de unde știa că e o minciună? Adică ori auzea prima oară de asta și atunci reacția firească ar fi fost să-l întrebe pe domn: ai zis tu așa ceva? Ori știa pățania cap coadă și toate discuțiile aferente. Am mai explicat că a mea are multe păcate, dar asta cu mințitul chiar nu-i printre ele (la modul real îmi doresc uneori să mintă măcar puțin mai mult, de exemplu când primește cadouri care nu îi plac). Plus că n-ar fi avut cum să inventeze replica cu pedeapsa pentru că noi/ea nu avem noțiunea cu pricina, așa atei/agnostici cum suntem ambii și amândoi.

Mă rog. Am primit la telefon pe domnul care mi-a explicat în aproape o oră (în care am menționat în van de vreo 3 ori să încheiem că poate are și alții copii acolo de care să aibă grijă) că e vina mea și a copilului. Copil care e dezechilibrat (pentru că în prima zi râdea și în a doua plângea) și eu care n-am avut încredere în el de la început și așa i-a explicat dumnealui acum 3 ani de zile o doamnă psiholog, că i-am transmis neîncrederea mea. Toate cu o voce foarte calmă și catifelată. A da, nu își amintea că ar fi zis ceva cu pedepse și de altfel nu își amintea nici ce îmi răspunsese mie la plecare și nici ce le mai zisese altor copii (care și ei plângeau). Și că să nu vin. Să aștept acasă și dacă e și mâine nașpa, mai vedem. Niet, am zis eu, am promis copilului, sunt pe drum, aveți, dacă vreți, 3 ore la dispoziție până ajung să vedeți ce face, eu sun când ajung, nu mă arăt, dacă-i bine mă întorc la București, nu-i bai, îmi place să conduc.

Zis și făcut, ajung, sun, mă întreabă domnul: Daaaa, cu ce pot să vă ajut? Păi zic nu a rămas că sun, că plod, că alea alea? A da, zice, a încercat să vorbească cu ea dar nu i-a zis ce are, e de la telefon, de la soare, nu se știe, dezechilibre. Nu era deloc mai bine, mba chiar suna mai rău. Deci am parcat, am luat copilul (care era e pu i za tă – emoțional, nu fizic) și am pornit înapoi.

Ușor ușor și-a revenit. A zis că nu s-a acomodat, nu voia să spună nimic, doar să uite. Am lăsat-o în pace și n-am insistat. Seara, înainte de culcare, mi-a mărturisit că oamenii aceia erau tare reci cu ea și că mai blânde erau fetele cu care făcea echitație câteva ore pe zi, că ele măcar se uitau la toți copiii, chiar dacă nu prea vorbeau româna (erau în Covasna). Și că mă sunase dimineața pentru că atunci când spusese că se gândește să plece acasă, că nu se simte bine acolo, adultul i-a răspuns “foarte bine, si eu vreau sa pleci”.

M-a mai întrebat dacă sunt dezamăgită de ea că a plecat din tabără și i-am zis că dimpotrivă, sunt tare mândră.

Și chiar sunt. Cred că s-a descurcat bine. Și mai cred că adulții care merg în tabere cu copiii trebuie să aibă puțin mai multă grijă la cuvintele pe care le grăiesc.

Nu ne-am certat cu adulții respectivi. Nu sunt supărată, nu port pică, pentru noi a trecut. E o experiență din care am învățat amândouă.

Au întrebat după dacă avem vreun feedback de la Sara și le-am spus cele de mai sus. Nu am mai primit alt răspuns și nici nu vreau. Poziția dumnealor e (cred) că ea minte și că au făcut totul cum nu se poate mai bine. De altfel, au și foarte multe recenzii pozitive, și chiar cred că au fost ok cu alți copii, doar că nu și cu al meu.

Mai jos, “patul” copilului din tabara. Și nu, Sara nu s-a plâns de el, l-am descoperit eu din întâmplare printre pozele de pe telefonul pe care l-a avut la ea (doar ea și prietena ei au beneficiat de tratamentul preferențial la fotolii, probabil din cauza vârstei). Again, om fi noi, dar voi nu vă așteptați să primească totuși un pat când îi trimiteți în tabere?

O să scriu numele taberei. Mbănuiesc, sau sper că, pe lângă faptul că agăța totuși ca un pietroi acolo pe undeva prin creier și mă bucur că am scris de, poate ajută cuiva în viitor. Tabere cu suflet. Mă rog, după noi, sincer, cam fără.

unnamed

Cum tratăm dependența copiilor de jocuri pe calculator sau telefon

Standard

Hai că a sunat tare părințesc asta, nu? Chiar mă întreb dacă cineva o să găsească articolul ăsta la căutări pe sfântul goagăl. 😀 evil grin.

Și nici măcar nu mint. Chiar știu precis cum să rezolvăm oooorice potențială dependență de jocuri, pe telefon mai nou, că pe calculator mai rar.

Serios. I really really do.

Pentru că Sara, deși are acces la telefon oricând dorește (și da, și la jocurile aferente), fără nicio restricție clară legată de minute sau zile anume din săptămână (cum de altfel nu are nici la TV), nu este deloc dependentă de jocuri.

Dar deloc.

De ce?

Foarte simplu.

Pentru că e mă-sa. Recte je.

I know. I know. Dar cum, dar vai, dar se poate?

Da. Se poate. Sunt dependentă de jocuri pe calculator, always been, always will. La primul meu calculator (luat teribil de târziu față de restul familiilor, toate mai înstărite decât a mea – chiar nu m-a deranjat, mba dimpotrivă, sunt actually grateful că ai mei au fost săraci rău o mare parte din viața mea) jucam Diablo.

Duamne cât de mișto era Diablo. Tu erai un dud cu o sabie și omorai niște scheleți. Fuarte educativ. Mnot. Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut, în noaptea din spital, de după ce am născut-o pe Sara și stăteam cu rahatul ăla de cateter sau cum draci îi zice în spate și nu puteam să dorm, aveam laptopul la mine șiiiii? Ce am făcut? Am citit despre alăptat, părințeală, teoria multiversurilor sau alimentație sănătoasă? Noup. M-am jucat, da. O daaa, Diablo. O versiune ceva mai nouă, e adevărat, dar nu cea mai recentă (sunt nostalgică la jocuri și dependențe).

Age of Empires, Sims, Plants vs. Zombies, hmmm ce mai era? Oh da. Need for Speed și Mafia (Mafia?).

Nu m-am jucat niciodată nimic cum fac uamenii responsabili, 30 de minute pe zi. Niu. Mă jucam săptămâni întregi, până la epuizare completă.

M-am lăsat întotdeauna de ele atunci când mi se făcea lehamite. Și încă am dependențe pe care le ard la același nivel (din fericire ceva mai vag utile decat jocurile pe calculator: marea, muzica, cărțile, și în general, ideile crete :). Sunt dependentă de ele și toate astea de mai înainte nu au saturation point. Și de cola eram, dar m-am lăsat acum mmmm o lună și două zile).

Istoria recentă a dovedit însă că sunt perfect capabilă să revin la dependențe stupide gen jocuri cu nevertebrate (sau vertebrate dezagregate) și la etatea mea (destul de avansată, trebuie să recunoaștem).

So primul joc jucat de Sara, pe telefon, a fost Plants vs. Zombies. Da. Ăla de mă jucam și eu prin mmmm? Facultate?

I l-am ales je că ea a întrebat de jocuri (apparently toți plozii de la școală se jucau) și eu am zis dar desigur, hai să-ți arăt, și i-am arătat Plants vs. Zombies. De care, la fel de desigur, nu am vrut să mă joc inițial pentru că sunt o femeie bătrână cu treburi importante. Atâta că ăsta era Plants vs. Zombies 2 (la fel de complet mononeuronal ca 1 de altfel) și like like a trebuit să îmi bag nasul în el, la început pentru că mă ruga Sara să o trec de nuș ce nivel și long story short, fii-mea citea și eu încă împușcam morți umblători cu mazare.

Apoi o vreme nu a mai întrebat nimic de jocuri și eu am reușit să revin la cele lumești. Până vara asta când am ales o mare la care ajungeai după nește multe ore cu mașina. Și Sara nu poate să citească în mașină (adică poate, dar nu la cum conduce mă-sa), so tot eu am venit cu măreața idee: dar de ce nu îți instalezi un joc pe telefon? Idee la care a achiesat, desigur, am născut un copil cooperant.

Joc pe care l-am ales tot împreună, cu responsabilitatea părințească în deplină facultate, dar cum altfel cum altfel. Deci am ales un joc de inteligență (cu tot felul de provocări din astea pe nivele de dificultate, puzzle, adunări, yaddy yadyy yadda yadda).

So fii-mea s-a jucat la primele drăcii după care a început să îmi ceară ajutorul când deveneau prea grele. 3 zile mai târziu la 10 trecute cine se juca rahatul de joc pe telefon în patul de hotel la malul mării? Cine cine? Bineînțeles că nu Sara.

Tot copilul a zis, înțeleapt, că să las totuși naiba rahatul ăla de joc că vrea să doarmă că mâine vrea să înoate (pentru că așa cum am povestit taman ce învățase) și are nevoie de energie. Și eu am bufnit și i-am zis: Vezi, veziiii, veziii ce se întâmplă dacă mă lași să mă joc jocuri pe telefon?

Și Sara mi-a dat o îmbrățișare și m-a mângâiat blând pe cap. După care s-a întors cu fundul la mine, a stins lumina și a zis:

– Te iubesc mami. Ai grijă totuși să nu cazi din pat.

Deci vedeți? E perfect simplu să rezolvați dependența copiilor de jocuri. Vă jucați voi mai mult ca ei :D. Ei obervă în ce roboți teleghidați de taste vă transformați (vs. the other way around) și evită să ajungă ca voi pentru tot restul vieții. Nu se mai joacă nevăr evăr. Voi în schimb, well, nu pot să garantez 😛

PS. Pentru cei pentru care e nevoie să explic gluma copilului, făcea mișto de inteligența mea la vârsta aproape senectuții (adică dacă îs așa de tută că nu mă pot opri din jucat rahaturi pe telefon poate o să încep și să cad din pat ca un bebeluș). Yes. She is funny. Smart too. Și nedependentă de jocuri. Toate spre deosebire de mă-sa.

IMG_6358

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.