Arhive pe categorii: Pont

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

Reclame

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.

pe repeat

Standard

3 cărţi am citit de cel puţin o sută de ori când eram mică, nu ştiu precis după ce criterii, dar ăstea au fost şi nu altele: Jocul de-a Vacanţa, de Mihail Sebastian (l-am recitit ultima oară anul ăsta, mi-a plăcut la fel de mult :D), Cazul Magheru de Mihail Drumeş (nu, nu e poliţist) şi Mary Poppins. LE. Sunt corectata de prietenii de pe fir: si Ciresarii am citit pe repeat. Nu sunt teribil de mândră de ele, aş fi putut să aleg altele mai bune, dar sincer, ăstea au fost şi nu altele. Ca atare, le recunosc, îs ale mele, le-am iubit mă. Mediocrii cel mult, e adevărat, dar hei. In hindsight, prima mi-a plăcut că era despre lene (<3), iar celelalte două erau cu magie, două chestii la care nu am putut niciodată să rezist. Cel puţin pe Mary Poppins de asta am iubit-o, iar Sunetul Muzicii şi aceiaşi Julie Andrews au fost doar meh (deşi am preferat cartea filmului, nu era Mary din capul meu). Rochii făcute din perdele vs. aventuri în desene cu cretă. No brainer. Mi-am adus aminte de ele pentru că Sara a văzut acum, prima oară Mary Poppins, cel din 1964, iar apoi am constatat că Mary Poppins se întoarce apare chiar acum :), e în cinematografe din 19 decembrie. Nu ştiu sigur dacă e un film bun că nu l-am văzut, dar am vrut să vă zic de el. M-am gândit că poate vă dau idei de filme de văzut cu minorii în serile de Crăciun. Şi mi-ar plăcea să ştiu ce cărţi aţi citit pe repeat când eraţi copii. Să i le propun şi Sarei (care şi ea citeşte doar unele cărţi pe repeat).

Dar. E vineri şi vine Crăciunul. V-aş zice vreo două, dar mai bine haipapapa, fără siropoşenii. Să nu mâncaţi prea mult (I sure will).  😛

 

PS. Chim chim cheree sau cum draci îi zice a luat Oscarul pentru cel mai bun cântec. dafuc.

PPS. https://www.youtube.com/watch?v=8T1toif1GRM

 

Un tea tru

Standard

De fapt e unteatru dar nu se făcea să-l scriu la fel. Ok, repede repede că am curat de făcut în casă și vreau să termin cartea aia ca să mă pot să apuc de cealaltă și Sara sigur va avea chef în curând să jucăm ceva.

Vă rog să mergeți la unteatru.

Acum, că tot e weekend gras și lat. E unul din locurile mele preferate din București. E mic și urâțel și întunecos și îl știu cam de când s-a deschis și e tot unul din locurile mele preferate din București. M-a târât Andrei la diverse teatre din București (și pe asta tot el l-a descoperit) și am mai fost și eu singură la încă câteva, am mai fost și prin alte orașe, ba chiar și pe afară. Ăsta e de departe preferatul meu.

M-am tot gândit de ce. E posibil să fie oamenii care au grijă de el. Pentru că orice piesă am văzut acolo, chiar dacă nu mi-a plăcut (scenariul, sau un actor), tot mi-a plăcut. Tot au făcut timpul să se oprească. Cred că ajută pe de o parte scena (inexistentă), stăm lângă actori, cu ei, pe scenă, nu ei pe un podium și noi în altă lume, suntem acolo toți împreună. Și cred că un alt aspect mic mic dar foarte important e că sunt deja acolo, pe non-scenă, când intră oamenii în sală. E ca și cum aș ajunge la cineva acasă și nu mă vede nimeni, sunt invizibilă. 🙂

Nici măcar nu cred că e așa de importantă piesa (deși am văzut aseară Before Breakfast și a fost tare bună), ci locul.

Mso, am zis să vă zic acum că doar e rost de multe de făcut în 3 zile și în loc să stăm acasă cu cracii-n sus și să ne uităm la alții cum petrec 1 decembrie, mi s-ar părea ceva mult mai frumos și nuș, frumos, rămânem la asta, să mergi la unteatru.

Haidipa. Rost de leneveală.  😛

PS. Am pus și melodia cu care am descoperit locul la începutul lui 2015 (cânta prima oară când am ajuns la ei). Ca să știți în ce vă băgați 🙂

IMG_8419

Slow

Standard

Ştiaţi că oamenii care trăiesc în oraşe mai mari merg mai repede decât cei care trăiesc la ţară? Eu habar n-aveam, am aflat acum un an or so, deşi ar fi trebuit să ştiu, primul studiu e de prin 80 parcă. Nu că m-a mirat informaţia, makes a lot of sense. Şi chiar e observabilă. La fel cum e observabil, deşi nu s-a făcut încă un studiu pentru asta, dar sunt dispusă să pariez pe, că respiraţia oamenilor din oraşe e accelerată comparativ cu a oamenilor care trăiesc la ţară. Cel mai uşor e de observat în lift. Data viitoare când vă urcaţi într-un lift, fiţi atenţi la respiraţia oamenilor din jurul vostru. Marea majoritate vor gâfâi. Mi se pare fascinant cum respiră oamenii, jur :).

Şi chestia asta cu mersul m-a făcut puţin mai mult aware de felul în care merg eu. De mers, am mers întotdeauna (relativ) repede, deşi m-am născut în Motru cel cu doar 18k locuitori, unde toată lumea ştia pe toată lume. Am continuat să merg repede şi în celelalte 4 oraşe în care am locuit, nu aş zice că mai repede, doar la fel de repede. Merg încet, chiar prea încet, atunci când vorbesc cu cineva şi îmi place conversaţia, dar asta se întâmplă tare rar (să îmi placă conversaţia, nu să merg cu careva), deci nu se pune.

Una din explicaţiile pentru mersul ăsta rapid în oraşele mari e „valoarea economică a timpului”, cum ar veni, în oraşele unde puterea de cumpărare (şi GDP) sunt mai mari, oamenii se grăbesc pentru că timpul lor e mai important, au chestii de pierdut dacă merg încet.

Şi am căscat ochii cât casa. Cââât casa. Timpul, timpul meu rotund şi creţ şi galben are valoare economică? Sfinte căcat, nu-s suficiente cele 8 ore pe zi când sunt prizonieră la birou pentru măsurat secunde cu cenţi, acum tot timpul meu e afectat de asta? What else, o să aflu că numărul de prieteni e direct corelat cu monedele din portofel?

I hated that. Rău.

Aşa că, deşi toată viaţa mea am mers rapid (pentru că în general sunt rapidă, fie că intru ies pe uşi, fie că tastez la calculator sau conduc maşina sau mă grăbesc spre următoarea catastrofă din viaţa mea :D), am încercat ă merg tot timpul mai încet. Pe culoarul de la birou. În drum spre Mega şi înapoi. Pe trecerea de pietoni. În parcare. 🙂

Şi îmi place rău. Rău de tot. Nu doar că observ cu minim 30% de chestii în plus faţă de cele pe care le observam anterior, dar sunt mult mai relaxată şi mi se pare puţin mai suportabil prizonieratul de 8 ore. Acum îmi dau seama că puteam să iau exemplul Sarei care aşa se mişcă de când s-a născut şi nu să aştept cine ştie ce studii, da na.

Mso, cât de repede mergeţi? Unde vă grăbiţi pe bulevardele din Bucureşti (or elsewhere)? 🙂

PS. Să se consemneze tough că îmi menţin viteza de condus, la asta nu renunţ, too much fun 😛

IMG_9738

Smile

Standard

Problema dinților mă depășește. De ce a ales evoluția să schimbe un set complet de dinți vs. să crească doar juma dintre ei la bebeluși și restul la copii mi se pare un mister, n-ar fi fost oleacă mai simplu cum propun eu? Da mă rog, nu e ca și cum mă pot certa cu ea.

Eniuei, am ajuns la faimoasa vârstă când se schimbă dinții de lapte. Care au început, desigur, să se miște. So am fost la stomatolog pentru primul, al doilea, al treilea. No. 4 and 5 i-a scos Sara singură. Înțeleg că există tehnici prin care părintele poate ajuta procesul, dar fii-mea a exclus categoric posibilitatea și sincer nici eu nu mă simțeam chiar în măsură. Aș fi putut de ar fi trebuit, dar mi s-a părut mai corect să și-i scoată sigură (as in a tras de ei până au ieșit, ca la dentist).

Now, la ăia de jos a mai fost cum a mai fost, dar când au ieșit ăia de sus, holly cow, am crezut că am născut un extraterestru. Am fost convinsă că e o anomalie genetică și că Sarei îi cresc doi dinți legați într-unul. Băi, voi știați cât de mari sunt incisivii (sper că i-am nimerit) superiori? Sfinte căcat, sfinte căcat. Fucking huge. În cazul Sarei, de fix 2.5 ori mai mari ca cei de lapte. Mai mari ca ai mei almost. Sigur mai mari ca ai mei.

Mă rog, cert e că m-am speriat, am fugit cu ea înapoi la Roxana, cu cei doi dinți de 2.5 ori șiiii cu 3 carii. Mdap. 3. Bad mom. Habar  n-aveam că are Sara carii (toate erau în partea de sus și nu le-am văzut, iar pe ea n-au deranjat-o sau nu s-a plâns deși una dintre ele avansase ceva). Dulciuri (și încă a început pe la 3 ani cu ele, altfel poate ar fi avut 10) și spălatul probabil deficitar pe dinți and there we were.

Now, când s-a așezat fii-mea pe scaun la prima carie a bocit de numa. Când i-a scos dinții a fost zen, dar la caaaarieeee, pentru că era ceva total nou a bocit non-stop.

Și aici voiam să ajung. Nuș dacă instinctiv sau din experiență Roxana (care are și ea o fetiță de vârsta Sarei) a apăsat exact butoanele potrivite. Mso la fii-mea nu merge cu albinuța bondărelul draci bălțați, i se fâlfâie complet că e un bondărel sau un aparat chirurgical dentar care îi forează în dinți. Ce o ajută pe Sara atunci când e speriată e să îi explici, ca unui adult, complet și punctual, fiecare pas.

Mso. Prima carie a durat o oră. Pentru că Roxana i-a explicat absolut fiecare căcățel pe care îl făcea. Ce face freza aia, ce face ustensila asta, acum usuc cu aer, acum pun o soluție să dezinfectez acum pun un fel de plastilină să acopăr gaura, acum usuc plastilina cu lampa asta, acum asta acum aia. Și fii-mea asculta tot și dacăăăă cumva, duamne fer uita Roxana să îi explice ceva o întrerupea să îi spună ce face chestia aia nouă. Mi-a fost și mie util, să fiu sinceră, mie nu mi-a explicat nimeni până acum. 😀

La cariile 2 și 3 am stat cred 15 minute pe scaun, pentru că deja știa ce se întâmplă și n-a mai fost nevoie de explicații.

Așadar, dacă aveți un copil ca Sara, la care nu merge lugu lugu și funcționează doar interacțiune directă (nu prin mamă) și explicații detaliate și complete atunci când ajungeți la faza dinți, vi-o recomand pe Roxana (Negrea), pe care o găsiți la Intermedica (vis-a-vis de Mall Vitan).

Data viitoare sigilăm măselele de 6 ani, chestii nouă, deci estimez iar o oră de stat pe scaun, dar sigur nu mai estimez bocete, deja mi se pare că merge la stomatolog ca la coafor. Oh wait. La coafor chiar nu merge 😀

IMG_1067

 

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624