Arhive pe categorii: Pont

Smile

Standard

Problema dinților mă depășește. De ce a ales evoluția să schimbe un set complet de dinți vs. să crească doar juma dintre ei la bebeluși și restul la copii mi se pare un mister, n-ar fi fost oleacă mai simplu cum propun eu? Da mă rog, nu e ca și cum mă pot certa cu ea.

Eniuei, am ajuns la faimoasa vârstă când se schimbă dinții de lapte. Care au început, desigur, să se miște. So am fost la stomatolog pentru primul, al doilea, al treilea. No. 4 and 5 i-a scos Sara singură. Înțeleg că există tehnici prin care părintele poate ajuta procesul, dar fii-mea a exclus categoric posibilitatea și sincer nici eu nu mă simțeam chiar în măsură. Aș fi putut de ar fi trebuit, dar mi s-a părut mai corect să și-i scoată sigură (as in a tras de ei până au ieșit, ca la dentist).

Now, la ăia de jos a mai fost cum a mai fost, dar când au ieșit ăia de sus, holly cow, am crezut că am născut un extraterestru. Am fost convinsă că e o anomalie genetică și că Sarei îi cresc doi dinți legați într-unul. Băi, voi știați cât de mari sunt incisivii (sper că i-am nimerit) superiori? Sfinte căcat, sfinte căcat. Fucking huge. În cazul Sarei, de fix 2.5 ori mai mari ca cei de lapte. Mai mari ca ai mei almost. Sigur mai mari ca ai mei.

Mă rog, cert e că m-am speriat, am fugit cu ea înapoi la Roxana, cu cei doi dinți de 2.5 ori șiiii cu 3 carii. Mdap. 3. Bad mom. Habar  n-aveam că are Sara carii (toate erau în partea de sus și nu le-am văzut, iar pe ea n-au deranjat-o sau nu s-a plâns deși una dintre ele avansase ceva). Dulciuri (și încă a început pe la 3 ani cu ele, altfel poate ar fi avut 10) și spălatul probabil deficitar pe dinți and there we were.

Now, când s-a așezat fii-mea pe scaun la prima carie a bocit de numa. Când i-a scos dinții a fost zen, dar la caaaarieeee, pentru că era ceva total nou a bocit non-stop.

Și aici voiam să ajung. Nuș dacă instinctiv sau din experiență Roxana (care are și ea o fetiță de vârsta Sarei) a apăsat exact butoanele potrivite. Mso la fii-mea nu merge cu albinuța bondărelul draci bălțați, i se fâlfâie complet că e un bondărel sau un aparat chirurgical dentar care îi forează în dinți. Ce o ajută pe Sara atunci când e speriată e să îi explici, ca unui adult, complet și punctual, fiecare pas.

Mso. Prima carie a durat o oră. Pentru că Roxana i-a explicat absolut fiecare căcățel pe care îl făcea. Ce face freza aia, ce face ustensila asta, acum usuc cu aer, acum pun o soluție să dezinfectez acum pun un fel de plastilină să acopăr gaura, acum usuc plastilina cu lampa asta, acum asta acum aia. Și fii-mea asculta tot și dacăăăă cumva, duamne fer uita Roxana să îi explice ceva o întrerupea să îi spună ce face chestia aia nouă. Mi-a fost și mie util, să fiu sinceră, mie nu mi-a explicat nimeni până acum. 😀

La cariile 2 și 3 am stat cred 15 minute pe scaun, pentru că deja știa ce se întâmplă și n-a mai fost nevoie de explicații.

Așadar, dacă aveți un copil ca Sara, la care nu merge lugu lugu și funcționează doar interacțiune directă (nu prin mamă) și explicații detaliate și complete atunci când ajungeți la faza dinți, vi-o recomand pe Roxana (Negrea), pe care o găsiți la Intermedica (vis-a-vis de Mall Vitan).

Data viitoare sigilăm măselele de 6 ani, chestii nouă, deci estimez iar o oră de stat pe scaun, dar sigur nu mai estimez bocete, deja mi se pare că merge la stomatolog ca la coafor. Oh wait. La coafor chiar nu merge 😀

IMG_1067

 

Reclame

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

To unweave a rainbow

Standard

Nu cartea, ci poezia. Pare aşa nesuferit şi ingrat şi chiar mda, pericolos, să te apuci să te uiţi cu lupa la o chestie care e plină de magie şi mister. Cum zicea nenea Keats în poezia din titlu, se duce dracu’ tot farmecul.

Şi am mai scris că am îndoieli de fiecare dată când îi explic Sarei cum funcţionează un număr de magie, când îi explic de ce marea e sărată sau cerul albastru, că poate stric ceva din mmm diiiiin inocenţa ei?

Ne face bine să credem în lucruri, şi cu precădere în magie. Ne face şi pe noi, adulţii, parcă puţin mai puţin serioşi şi importanţi.

Dar. Mi-a plăcut tare chestia asta pe care am aflat-o recent (ce mă ce, nu m-am înţeles niciodată cu fizica :D), că atunci când vedem o culoare, orice culoare, vedem de fapt doar o parte din ea. Dacă ne-am afla în faţa unei raze de lumină, să zicem, albastră, ar fi albastră şi atât. Ne-am putea uita la ea tot restul vieţii noastre şi ar fi doar albastră. Ne-am uita la ea prin pahar, plastic şi chiar printr-o foaie transparentă de hârtie şi tot albastră ar fi. Dar, dacă ne-am afla într-un vagonet din ăla pe o cale ferată foarte veche, dar un vagonet care merge tare, tare repede, şi care s-ar îndepărta de sursa razei, atunci am observa, cu certitudine, că raza trece de fapt prin toate culorile curcubeului. Fiecare culoare e un curcubeu.

Acuma, nu vreau să spun cu asta că fiecare om şi copil e minunat şi că toţi suntem un curcubeu, că sincer, nu prea cred asta.

Ce vreau să spun e că lucrurile frumoase, cu adevărat frumoase, rămân frumoase şi după ce le descoperi, şi după ce te uiţi la ele cu lupa, printr-un pahar, prin plastic sau chiar printr-o foaie transparentă de hârtie. Magic is not a hoax. 😛

Şi mi se mai pare important că deşi de multe ori ne aflăm într-un punct în care raza din faţa noastră e albastră şi atât, ea nu e niciodată doar albastră. E doar temporar, în drum spre galben, roşu sau portocaliu. 🙂

Cumva, de asta mi se pare important să tot încercăm, chiar dacă cădem şi ne julim nasul sau genunchii, mai ales atunci când sunem copii. O să folosesc, deci, curcubeul să o rog pe Sara să nu renunţe.

IMG_1979

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

Lista filme

Standard

Aşa. I’ll show you mine if you show me yours?

Sara nu se mai uită la desene animate. Întâi a renunţat la televizor, dar se mai uita pe Netflix, apoi de când e uşor (mai mult) addicted to books (da, mă laud, ce?) şi la ăsta.

Daaaar, în zilele ăstea de iarnă cu nămeţi în care am fost volens nolens cantonate în casă, ne-am uitat la filme. Şi atâta, dar atâta de mult îmi place să stau pe canapea cu ea cuibărită lângă mine de numa :). Mi se pare viaţa rather fucking awesome că eu, eeeeu, ajuns să mă uit cu fiica mea la filme :)). Very weird. In a good way.

Deci eu sunt drăguţă (as usual, not) şi vă scriu aici  ce am văzut noi şi e child proof şi voi îmi ziceţi înapoi ce-aţi văzut voi, deal?

  1. Wall-E, de departe pe primul loc
  2. Ferdinand (loved it)
  3. Inside out
  4. Coco (ok)
  5. Matilda (am iubit filmul ăsta de dinainte de Sara şi acum că l-am revăzut cu ea mi se pare că e fix dar fix dar fix Sara acolo. Ba chiar şi învăţătoarea, doamna Honey, e leită, mă da leită, de la păr până la voce cu învăţătoarea Sarei în real life).
  6. Harry Potter (a început şi cărţile, îi plac medium, şi şi mie la fel). Acuma, notă că sunt cam scary, dar la noi Sara a fost super ok, are cumva foarte clară în tărtăcuţă noţiunea că sunt chestii imaginare şi nu a avut coşmaruri, nu nimic. Dar. Sunt, pot fi scary. Nu ne-am uitat încă la ultimele două, deci despre alea nu pot să raportez.
  7. ET. She loved it 🙂
  8. Monsters inc. (ăsta e filmul la care eu una și râd și plâng. We scare because we care. bu! atâta că râsetele sunt mai productive 🙂 )
  9. Cenuşăreasa. Uat? 😛 Dintre poveştile cu the girl gets the price, asta e digerabilă, story of the underdog.
  10. Brave
  11. Ratatouille (muuult timp filmul preferat al Sarei)
  12. The secret life of pets (Sarei i-a plăcut, mie nu)
  13. Smurfs (lost village), okish la amândouă
  14. Zootopia
  15. Moana
  16. How to train your dragon (adorabil)
  17. Finding Nemo
  18. Finding Dory (care Nemo și Dory nici nu mai zic că sunt ale noastre și ni-s dragi rău).
  19. Avem pe listă Țestoasa Roșie (trailer mai jos) de care aud că e drăguț.

Dacă îmi mai aduc aminte updatez, sigur am uitat ceva :). A, si am uitat ca parte nu sunt dublate, deci trebuie copil cititor rapid.

So, tell me, care v-au mai plăcut?

 

Corolar

Standard

De fiecare, dar de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță fac, involuntar, același lucru. Caut o altă vacanță. Nu mă liniștesc până nu o am deja planificată pe următoarea, de parcă aș putea tolera să stau la birou doar în condițiile în care știu că la data X voi evada din nou. Și asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile astea pe dos, de care am mai scris, care se încăpățânează să nu respecte regula sațietății, de fapt nu doar prima lege a lui Gossen, cea a utilității marginale descrescânde, ci de-a dreptul pe toate trei. Așa, cu maximă inconștiență, doar de-ale naibii, că nenea ăsta a avut tupeul să spună că e lege că te saturi chiar și de lucrurile care îți plac.

Poate are nevoie de un corolar legea asta. De unul care o contrazice oarecum. Cred că lucrurile care îți plac cu adevărat, cele pe care le iubești cu adevărat de fapt, scriu gândindu-mă cu Sara în cap, vor aduce plus de satisfacție pe măsură ce le faci mai mult și mai des. N-am iubit-o pe Sara la infinit în secunda în care s-a născut, oi fi eu stricată, dar chiar n-am. A crescut treptat, dar mai important e că nu s-a oprit, crește în continuare constant. Pe măsură ce Sara adună zile în anii ei, în egală măsură eu mă uit mai tembel ca un tăuraș îndrăgostit la ea, în fiecare zi ce trece mi se pare mai mișto timpul petrecut cu ea și abia aștept să ajung acasă să îmi împleticesc cu ea picioarele pe sub o pătură, pe capetele opuse ale canapelei, citind sau să ne jucăm, la infinit, același joc, cel pe care l-a ales să nu se sature de.

Și sigur, sigur, nu e valabil doar pentru Sara :). Cărțile, muzica, marea și vacanțele în general, tot ce iubesc cu adevărat urmează același regim. The more I have, the more I want. Și cred că e la fel pentru toată lumea, pretty sure că Picasso nu s-a plictisit să picteze sau Steinbeck să scrie, Ansel Adams să fotografieze.

Revenind la vacanțe, stăteam și ascultam o conversație din culisele corporațiilor de azi, unde auzeam de generalizarea practicii de a nu-ți lua concediu de mai bine de doi ani. Trei luni trecute de atunci și tot nu pot să îmi scot chestia asta din cap. Oare cum dracu or trăi oamenii ăia? Cum? Doi ani fără concediu. Poate munca într-o corporație e pentru ei ce era pentru Piscasso arta, mbut somehow I doubt that. Doi ani fără concediu. Doi! Și eu am nevoie de voință ca să rezist mai mult de o lună fără una, cât de mică. Cred că mai degrabă au uitat cum e. A trecut, fără să își dea nici ei seama, atâta timp de la ultima vacanță că au uitat pur și simplu ce gust are. Și zău cred că de toți oamenii și-ar lua acum o vacanță în maxim 2 luni ar mai cere una.

Îmi plac vacanțele, nuș dacă reieșea foarte clar despre ce e articolul ăsta. Despre că lumea ar trebui să își ia mult mai multe vacanțe, zău, așa credem noi (Sara has my back on this one) 😀

IMG_9482