Arhive pe categorii: Pont

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

Reclame

Lista filme

Standard

Aşa. I’ll show you mine if you show me yours?

Sara nu se mai uită la desene animate. Întâi a renunţat la televizor, dar se mai uita pe Netflix, apoi de când e uşor (mai mult) addicted to books (da, mă laud, ce?) şi la ăsta.

Daaaar, în zilele ăstea de iarnă cu nămeţi în care am fost volens nolens cantonate în casă, ne-am uitat la filme. Şi atâta, dar atâta de mult îmi place să stau pe canapea cu ea cuibărită lângă mine de numa :). Mi se pare viaţa rather fucking awesome că eu, eeeeu, ajuns să mă uit cu fiica mea la filme :)). Very weird. In a good way.

Deci eu sunt drăguţă (as usual, not) şi vă scriu aici  ce am văzut noi şi e child proof şi voi îmi ziceţi înapoi ce-aţi văzut voi, deal?

  1. Wall-E, de departe pe primul loc
  2. Ferdinand (loved it)
  3. Inside out
  4. Coco (ok)
  5. Matilda (am iubit filmul ăsta de dinainte de Sara şi acum că l-am revăzut cu ea mi se pare că e fix dar fix dar fix Sara acolo. Ba chiar şi învăţătoarea, doamna Honey, e leită, mă da leită, de la păr până la voce cu învăţătoarea Sarei în real life).
  6. Harry Potter (a început şi cărţile, îi plac medium, şi şi mie la fel). Acuma, notă că sunt cam scary, dar la noi Sara a fost super ok, are cumva foarte clară în tărtăcuţă noţiunea că sunt chestii imaginare şi nu a avut coşmaruri, nu nimic. Dar. Sunt, pot fi scary. Nu ne-am uitat încă la ultimele două, deci despre alea nu pot să raportez.
  7. ET. She loved it 🙂
  8. Monsters inc. (ăsta e filmul la care eu una și râd și plâng. We scare because we care. bu! atâta că râsetele sunt mai productive 🙂 )
  9. Cenuşăreasa. Uat? 😛 Dintre poveştile cu the girl gets the price, asta e digerabilă, story of the underdog.
  10. Brave
  11. Ratatouille (muuult timp filmul preferat al Sarei)
  12. The secret life of pets (Sarei i-a plăcut, mie nu)
  13. Smurfs (lost village), okish la amândouă
  14. Zootopia
  15. Moana
  16. How to train your dragon (adorabil)
  17. Finding Nemo
  18. Finding Dory (care Nemo și Dory nici nu mai zic că sunt ale noastre și ni-s dragi rău).
  19. Avem pe listă Țestoasa Roșie (trailer mai jos) de care aud că e drăguț.

Dacă îmi mai aduc aminte updatez, sigur am uitat ceva :). A, si am uitat ca parte nu sunt dublate, deci trebuie copil cititor rapid.

So, tell me, care v-au mai plăcut?

 

Corolar

Standard

De fiecare, dar de fiecare dată când mă întorc dintr-o vacanță fac, involuntar, același lucru. Caut o altă vacanță. Nu mă liniștesc până nu o am deja planificată pe următoarea, de parcă aș putea tolera să stau la birou doar în condițiile în care știu că la data X voi evada din nou. Și asta m-a făcut să mă gândesc la lucrurile astea pe dos, de care am mai scris, care se încăpățânează să nu respecte regula sațietății, de fapt nu doar prima lege a lui Gossen, cea a utilității marginale descrescânde, ci de-a dreptul pe toate trei. Așa, cu maximă inconștiență, doar de-ale naibii, că nenea ăsta a avut tupeul să spună că e lege că te saturi chiar și de lucrurile care îți plac.

Poate are nevoie de un corolar legea asta. De unul care o contrazice oarecum. Cred că lucrurile care îți plac cu adevărat, cele pe care le iubești cu adevărat de fapt, scriu gândindu-mă cu Sara în cap, vor aduce plus de satisfacție pe măsură ce le faci mai mult și mai des. N-am iubit-o pe Sara la infinit în secunda în care s-a născut, oi fi eu stricată, dar chiar n-am. A crescut treptat, dar mai important e că nu s-a oprit, crește în continuare constant. Pe măsură ce Sara adună zile în anii ei, în egală măsură eu mă uit mai tembel ca un tăuraș îndrăgostit la ea, în fiecare zi ce trece mi se pare mai mișto timpul petrecut cu ea și abia aștept să ajung acasă să îmi împleticesc cu ea picioarele pe sub o pătură, pe capetele opuse ale canapelei, citind sau să ne jucăm, la infinit, același joc, cel pe care l-a ales să nu se sature de.

Și sigur, sigur, nu e valabil doar pentru Sara :). Cărțile, muzica, marea și vacanțele în general, tot ce iubesc cu adevărat urmează același regim. The more I have, the more I want. Și cred că e la fel pentru toată lumea, pretty sure că Picasso nu s-a plictisit să picteze sau Steinbeck să scrie, Ansel Adams să fotografieze.

Revenind la vacanțe, stăteam și ascultam o conversație din culisele corporațiilor de azi, unde auzeam de generalizarea practicii de a nu-ți lua concediu de mai bine de doi ani. Trei luni trecute de atunci și tot nu pot să îmi scot chestia asta din cap. Oare cum dracu or trăi oamenii ăia? Cum? Doi ani fără concediu. Poate munca într-o corporație e pentru ei ce era pentru Piscasso arta, mbut somehow I doubt that. Doi ani fără concediu. Doi! Și eu am nevoie de voință ca să rezist mai mult de o lună fără una, cât de mică. Cred că mai degrabă au uitat cum e. A trecut, fără să își dea nici ei seama, atâta timp de la ultima vacanță că au uitat pur și simplu ce gust are. Și zău cred că de toți oamenii și-ar lua acum o vacanță în maxim 2 luni ar mai cere una.

Îmi plac vacanțele, nuș dacă reieșea foarte clar despre ce e articolul ăsta. Despre că lumea ar trebui să își ia mult mai multe vacanțe, zău, așa credem noi (Sara has my back on this one) 😀

IMG_9482

5 secunde. 5 minute. 500 ani.

Standard

Când am fost astă vară pe plaja noastră pustie, de fiecare dată după o furtună era plină de plastic. Din Turcia, din câte puteam citi pe etichete. Ne lua cam o oră să curățăm bucata noastră de plajă, și nu eram singurii, mai toată lumea făcea același lucru, însă nu era nimic cu adevărat productiv, pentru că, așa cum ziceam, la fiecare furtună se umplea iar.

Mă enervează plasticul. Obiectiv. Nu sunt cine știe ce nebună cu mediul (maybe even the opposite, poate reușesc să scriu și despre asta), am folosit cu succes pamperși și de ar fi să o iau de la capăt aș face fix la fel. Dar nu îmi place plasticul. Sticlele de plastic, pungile de plastic, hainele de plastic, copacii de Crăciun de plastic (și da, am unul, doar pentru că îl am de vreooo 12 ani și mi se pare stupid să tai câte un copac care crește în cca. 12 ani pentru 5 zile de tăiat porci). Am o pungă în traistă și în aia iau cumpărăturile, refuz orice pungă de plastic de pe oriunde ar veni și am renunțat la apa din sticlă (obiectiv vorbind, BPA și nu numai, mi se pare un risc să bei apă din plastic punct).

5 secunde.

Atât, dar atât durează să produci o pungă de plastic (și mai orice obiect de plastic de unică folosință).

5 minute? Pentru cam atât le folosim majoritatea, de la Mega până acasă și apoi jap la gunoi sau în sertare ticsite de unde, mai devreme sau mai târziu, tot acolo vor ajunge.

25 de milioane de tone de plastic. Atât producem, numai noi, în Europa. Doar o treime e reciclată.

În 50 de ani, dacă nu ne oprim din demența asta cu plasticul o să avem mai mult plastic decât pești în mări și oceane.

500 de ani. Cam atât îi ia unei pungi de plastic să se descompună (deși am citit recent despre niște viermișori care ronțăie plasticul transformându-l în materie biodegradabilă din nou, dar ne-ar trebui o mulțime de viermi să ne ocupăm de tot plasticul de l-am produs deja).

Acuma, nu militez să ieșiți cu lopățica în spate să săpați gropi și să plantați copaci (although n-ar fi rău dacă fiecare om ar planta măcar o dată în viață un copac, măcar pentru ăia jdemii de i-am halit în Crăciunurile vieții noastre), dar mi se pare atât de simplu și de la îndemână să renunți la a cumpăra pungi de plastic sau apă suc oatevăr în sticle de plastic. All it takes e o pungă din aia de donno 10 lei din Jumbo, probabil e și mai ieftină de atât pe care o ții în mașină sau geantă și there. Sute de pungi pe an economisite. Chiar nu e cine știe ce, e mai mare efortul să scapi de ele o dată ajunse acasă. Mi se pare pur și simplu o chestie de obicei. Și obiceiurile sunt ușor de schimbat, as long as your mind is set on it.

Nu sunt genul care să preslăvească UE. N-am fost nici când am aderat, și mi-am păstrat o doză de scepticism în toți anii ăștia. Nu e doar lapte și miere, și sunt multe de ar trebui să fie schimbate. Dar. Câteodată it makes me smile :). UE a adoptat o strategie pe 16 ianuarie care zice că până în 2030 toate ambalajele din plastic vor trebui să fie reciclabile sau refolosibile. Va fi urmată de o directivă (as in o să fie obligatorie pentru statele membre cărora li se adresează, și cu siguranță va fi adresată tuturor statelor membre). Și donno, sunt zile ca asta în care mi se pare ok. Singuri nu știu câte din statele astea membre ar fi adoptat o lege în sensul ăsta în 2018. România cel puțin mă îndoiesc profund, părem a avea alte priorități. So there. Nu e deloc ce scriu de obicei pe aici, dar chiar am vrut să. Stop buying those fucking plastics. Please? 😀

IMG_2968

 

Ambidextru

Standard

Sara e un copil ambidextru :). Scrie cu dreapta, dar cântă (a se citi învață încet și doar ce îi place ei as in 2 acorduri) la ukulele și chitară cu stânga. Prinde ce îi arunci cu stânga. Mănâncă cu dreapta. 🙂 Totodată, când se dă cu trotineta, pedalează cu dreptul, invers decât dreptacii.

Mi s-a părut drăguț. Nici că că, nici că că. Era ca și cum aș fi născut un copil cu părul negru în loc de șaten. Complet egal.

Una din consecințe e că scriu mai mult timp cifrele (și uneori literele) inversate decât copiii dreptaci.

Nu m-a deranjat deloc și nici nu am încercat să o corectez (am mai scris parcă despre asta). Dar apoi asistenta învățătoarei i-a pus niște semne mariiii de întrebare (mi-a povestit Sara) la 2 pagini unde făcuse perfect calculele dar scrise pe 3 ca E șamd. Sara era puțin deranjata, dar i-am zis că mie una nu îmi pasă absolutamente deloc de semenele cu pricina și am întrebat-o dacă vrea să vorbesc cu ele să le explic de ce se întâmplă așa. A refuzat, a zis că se descurcă singură, trebuie doar să fie mai atentă să scrie corect. Mok am zis.

Daaar,  anticipând eventualitatea în care Sara va continua să scrie în oglindă și poate îmi vor spune ele despre asta, am zis să mă documentez puțin.

Turns out there is not much out there. E un singur studiu, ăsta care prezintă niște rezultate apocaliptice cum că sunt predispuși la ADHD, dislexie și alte dificultăți în învățare. E citat și paracitat și tradus cu titluri cu litere de o șchioapă prin reviste: Copiii ambidextri sunt mai predispuși la ADHD aso. I was like: reaaaalyyyy? Nuș, părea dubios, despre Sara poți zice orice da nu că are deficiențe de învățare, nici dislexie (citește cursiv de pe la 5 ani) și nici de atenție (e unul dintre cei mai calmi oameni, nu copii, din toți pe care îi cunosc). Acum, la 7 ani, a început dintr-o dată să citească cărți (as in romane, pentru copii, dar romane). Prima ei carte, la vreo 300 de pagini a citit-o în 4 zile. Următoarea, de vreo 200, într-o singură zi. Am fost tare fericită că a intrat așa, cu ambii bocanci în lumea cărților. :). Tare, tare fericită, și mândră, mok (și că seamănă cu mă-sa la treaba asta :D). Totodată, e fascinată de matematică, deși la școală (fie ea și Montessori) nu au depășit în clasa 0 adunările și scăderile, m-a pus să îi explic împărțirea și înmulțirea și mă hăituiește prin casă să îi dau exerciții (i se pare amuzant și e încântată că le face corect, plus că nu are noțiunea de teme, pentru ea e just fun) sau facem același lucru în timp ce face baie. Ok, it is a bit weird, dar în sens invers față de articolul de mai sus.

So I looked at the numbers. Prin citate apare că sudiul a fost efectuat pe 8000 de copii (wich is a pretty representative sampling), deci nu puteam să mă iau de asta. Mbut them m-am uitat câți dintre copiii ăștia foloseau ambele mâini. Doar 87. :). 1%. Not so representative anymore. Dar titlurile rămâneau apocaliptice, pentru că nimeni nu se uită la datele din spate. Diferența colosală de eșantion dintre copiii dreptaci și cei ambidextri face studiul un fel de glumiță proastă.

Și de asta am zis să scriu, poate mai sunt părinți care dau de el, sau poate sunt părinți care își fac probleme din cauza asta. :). Între timp, a mai apărut și asta, care, pe scurt, explică că premisele anterioare (pe care se baza și studiul de mai sus), care asociau folosirea uneia sau alteia sau ambelor mâini de creier, sunt oarecum greșite, ele fiind asociate de fapt cu o genă de care ține de măduva spinării. That was that. Nu că asta ar exclude automat corelarea folosirii dominate a unei mâini sau a ambelor cu anumite deficiențe (sau plusuri), doar că e ușor mai dificil de demonstrat, nemailegându-se direct de cortex, așa cum se presupunea anterior.

Mgata, asta am vrut să zic. 🙂 Articolul era bullshit, always check the data behind, șiiii copiii o să fie ok, o să învețe să scrie pe 3 corect. Might take a bit longer, dar eu una nu mă prea (mai) grăbesc. 🙂

IMG_0195

 

Pilot automat

Standard

Îmi place să aflu despre modul în care ne merge mintea, mi se pare îngrozitor de mișto, aș putea să înghit mii de pagini ani întregi doar despre asta și nu m-aș plictisi (de fapt chiar asta fac :D). Una din chestiile pe care am citit-o e că funcționăm la modul automat de multe ori :). Ca să salveze energie și să își maximizeze intervențiile în domeniile esențiale, creierul nostru funcționează pe automat. Unele lucruri sunt evidente (respiratul, mersul, pompatul sângelui la organe etc, chestii care sunt legate de creierul nostru de bază, ăla reptilian). Dar fascinant mi s-a părut că nu doar alea. Cele mai complexe procese, ultimele adăugate de evoluție, care se desfășoară în straturile cele mai noi, cele mai aproape de craniu sunt egal de supuse automatizării. Orice se repetă are potențialul de a intra pe pilot automat. Așa se face că deși, dacă, ipotetic, ne-ar fi distrusă bucățica de creier responsabilă de memoria de scurtă durată și am ține minte doar ce s-a întâmplat înainte de 2010 dar nu și ce am mâncat ieri la cină tot am avea capacitatea să învățăm care e camera noastră deși nu am ține și minte că știm treaba asta.  Sigur v-ați trezit ajungând acasă cu mașina fără să fi avut nicio amintire despre cum ați ajuns acolo. Sau, mai exact, atunci când facem prima oară parcarea laterală cu spatele pare o sarcină imposibilă ce necesită zeci de minute și concentrare, dar după 1 an de trafic în București o faci cu o mână în timp ce vorbești la telefon despre fizică cuantică. Little mice brains ne arată ce se întâmplă în studiile în care ne holbăm la ele. La început, când un șoricel intră într-un labirint cu o bucățică de ciocolată la final activitatea sa neurologică arată cam așa

1

A fost atent fiecare secundă să vadă de unde vine mirosul. După o serie de repetiții, când deja s-a obișnuit cu traseul și știe să găsească ușor ciocolată, arată cam așa (la fel de urât desenez și în realitate :D):

2În perioada dintre, no/low activity. La fel arată și creierul nostru când parcăm mașina lateral cu spatele, când facem un memo din care am mai făcut o mie, când gătim cina sau când plătim facturile.

Și e foarte bine să fie așa, altfel am urla probabil de atâta informație :). Însă pe mine m-a făcut să mă gândesc ce alte procese din viața mea le automatizez? Cu siguranță automatizez conversația când dau nas în nas cu colega aia plictisitoare, când răspund unui nene de la bancă la telefon care vrea să îmi vândă nuș ce card, când Sara se smiorcăie că mai vrea dulciuri, sau când mă certa tata în liceu că nu învățam la chimie și că beam prea multă cola.

Ritualurile, de exemplu spălatul pe dinți dimineața, sau baia seara, periatul părului, urcatul, pusul centurii în mașină, alergatul la școală să nu întârziem dimineața, toate sunt acțiuni repetitive. Și fiind repetitive intră, involuntar, pe pilot automat, pentru că așa ne sunt construite creierele.

Dar nu ne sunt zilele, fiecare din ele, lunile, anii și viața compuse în 90% din cazuri din acțiuni repetitive? Atunci asta înseamnă că o să fiu aici doar în vacanțe, pe care le iubesc atât de mult? Doar când se întâmplă lucruri extraordinare? Când Sara intră la facultate?

Băi, la dracu, nu vreau asta.

Așa că ieri seară am fost atentă la cum mi se încălzește mâna când umplu cada pentru baia Sarei. La cum s-a adâncit capul ei în umărul meu când i-am citit povestea de seară. La senzația pe care a lăsat-o părul ei în mâna mea azi de dimineață, când i-am prins cozile, la felul cum a sunat vocea ei când mi-a zis Pa mami, te iubesc, la fiecare milisecundă din cele pe care le-am avut cu ea doar azi. Și știți ceva? Fiecare, dar fiecare din momentele astea, deși repetitive, și deci potențial plictisitoare, nu au fost. Toate mi-au adus bucurie și mi-au făcut inima o balegă caldă (well, what, they did). Și mai vreau. Pe toate le vreau. Și nu o să mă plictisesc de ele ni-cio-da-tă. Și nu o să uit să fiu atentă la fiecare dintre ele, oricât de mici ar fi. 🙂

img_7954

 

 

 

 

5

Standard

I-am promis Anei acum ceva vreme și bineînțeles că am uitat. Noroc că m-a pălit o răceală vineri de abia m-am ținut pe picioare sâmbătă așa că ne-am jucat numai jocuri din ăstea prin casă. Top 5 jocuri cu care se joacă Sara zilele astea (toate merg de la două persoane în sus).

5. Ghost Tower. E drăguț că spre deosebire de jocurile clasice, care promovează competiția, ăsta încuajează cooperarea, ideea e ca jucătorii să colaboreze să prindă toate fantomele înainte ca ceasul să bată miezul nopții.

4. Piticot. Sau, ăsta, în varianta copilăriei noastre. Sunt multe, multe jocuri care merg pe principiul ăsta (Sara mai are piticii de la Mega, unul cu o vrăjitoare, altul cu o comoară a piraților), dar mie sincer tot ăsta mi se pare cel mai reușit (și și ei, e cel pe care îl păstrează de fiecare dată când rotim jocurile care sunt cel mai accesibile- donno dacă doar noi facem asta, dar poate vi se pare o idee bună; fiecare joc stă fain frumos la locul lui, în camera Sarei, la vedere, dar câte 5/6 le luăm în sufragerie și sunt cel mai accesibile, că na, aici ne petrecem timpul; de fapt aș desființa dormitoarele și aș face o sufragerie și mai mare decât asta, uriașă; dar iar sar de la una la alta; so e bine că nu se plictisește de ele și apucă să de joace cu toate).

3. Dobble Sara l-a primit cadou. E un joc de atenție, fiecare cartonaș are un singur simbol în comun cu celelalte. Cine îl găsește primul, câștigă cartea. I so get my ass kicked at this game. Serios, dacă la unele o mai las să câștige pentru că îmi place să o văd fericită, la ăsta nu-i nevoie. Le vede instant.

2. Twister Noroc că am făcut copil să mă pot juca ÎN SFÂRȘIT cu jocul ăsta, aștept pe puțin de 25 de ani. Obișnuiam să bălesc la reclama cu el pe RTL și nici pomeneală la noi, desigur. Deci da, guilty as charged, când a cerut Sara un joc, dar să fie surpriză (și ei îi plac surprizele) pe ăsta l-am căutat. Și a fost mega hit. Vreo 2 săptămâni numai ne-am prăbușit pe podeaua din sufragerie cu jocul ăsta. Mie îmi place că am scuză de îmbrățișări cu el 😀

  1. Micul prinț Recunosc, e de departe și preferatul meu. Fiecare jucător își compune planeta lui, cu câte un personaj în fiecare colț (Micul Prinț, Regele, Omul de afaceri etc) fiecare dintre ei cu ceva al lui, exact ca în poveste (unul îi plac oile, altuia vulpile, sau trandafirii etc). Fiecare are puncte și e ceva de adunat la el, as in are, dacă asta căutați, și treaba asta.

A, și când mai mergem la țară am mai jucat și i-a plăcut Activity, e mega fun când familia e măricică, noi ne-am jucat și fără ea :D. Dar e cu siguranță un joc potrivit pentru copii de 6/7 ani (nu cred că și mai mici tough).

Și apropos, încă se joacă cu fiecare din jucăriile de aici: https://sleepy00.com/2015/10/07/5-jucarii-destepte/.

Dar. In all fairness, toate astea sunt abia pe locul 2. Întâi și întâi ne jucăm așa: lupte (e întotdeauna, dar întotdeauna prima alegere a Sarei), Adevăr sau provocare (nimeni nu are voie să mintă și indiferent de provocare e musai să o faci, eu mă folosesc de joc ca să aflu adevărul despre școală sau ceva ce mi s-a părut că a necăjit-o, sau să o fac să încerce chestii noi – ex. să poarte o fustă, fii-mea e rochii și pantaloni, veci fuste, donno uai, ea..well ea basically ca să facă mișto de mine. M-a pus să mă duc în pijama la magazin. I so did. Și m-a întrebat dacă i-am spus toate secretele mele). Îi mai place să probeze rochiile și pantofii mei cu toc, iar mie mi se pare că e perfect, oricum șed săracele degeaba în șifonier sau să își imagineze tot felul de jocuri, cel mai recent a fost un sandwich zburător cu tehnologie la buton (aka o minge de jonglat) care ne ducea în orice țară o alegeam noi, de pe o listă mare pe care desenase anterior toate steagurile lumii (da, încă cu geografia și nici de stele nu i-a trecut). În plus, desenează non stop, de la toate personajele de desene animate pe care le urmărește la case sau camere sau animale sau plaje sau locuri pe care și le imaginează. Și des de tot curcubee, after all ea a scris povestea cu Prințesa Sara și Curcubeul :).  So na, nu cred că jocurile sunt esențiale, în plus nici nu cred deloc dar deloc în adulții care propun jocuri copiilor, ci în ăia din care fac și eu parte, cei care doar ascultă copiii cu ce le trăsnește prin cap și-si dispuși să încerce orice prostie. Cu maximă seriozitate, desigur. 😛