Arhive pe categorii: Pont

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Reclame

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.

pe repeat

Standard

3 cărţi am citit de cel puţin o sută de ori când eram mică, nu ştiu precis după ce criterii, dar ăstea au fost şi nu altele: Jocul de-a Vacanţa, de Mihail Sebastian (l-am recitit ultima oară anul ăsta, mi-a plăcut la fel de mult :D), Cazul Magheru de Mihail Drumeş (nu, nu e poliţist) şi Mary Poppins. LE. Sunt corectata de prietenii de pe fir: si Ciresarii am citit pe repeat. Nu sunt teribil de mândră de ele, aş fi putut să aleg altele mai bune, dar sincer, ăstea au fost şi nu altele. Ca atare, le recunosc, îs ale mele, le-am iubit mă. Mediocrii cel mult, e adevărat, dar hei. In hindsight, prima mi-a plăcut că era despre lene (<3), iar celelalte două erau cu magie, două chestii la care nu am putut niciodată să rezist. Cel puţin pe Mary Poppins de asta am iubit-o, iar Sunetul Muzicii şi aceiaşi Julie Andrews au fost doar meh (deşi am preferat cartea filmului, nu era Mary din capul meu). Rochii făcute din perdele vs. aventuri în desene cu cretă. No brainer. Mi-am adus aminte de ele pentru că Sara a văzut acum, prima oară Mary Poppins, cel din 1964, iar apoi am constatat că Mary Poppins se întoarce apare chiar acum :), e în cinematografe din 19 decembrie. Nu ştiu sigur dacă e un film bun că nu l-am văzut, dar am vrut să vă zic de el. M-am gândit că poate vă dau idei de filme de văzut cu minorii în serile de Crăciun. Şi mi-ar plăcea să ştiu ce cărţi aţi citit pe repeat când eraţi copii. Să i le propun şi Sarei (care şi ea citeşte doar unele cărţi pe repeat).

Dar. E vineri şi vine Crăciunul. V-aş zice vreo două, dar mai bine haipapapa, fără siropoşenii. Să nu mâncaţi prea mult (I sure will).  😛

 

PS. Chim chim cheree sau cum draci îi zice a luat Oscarul pentru cel mai bun cântec. dafuc.

PPS. https://www.youtube.com/watch?v=8T1toif1GRM

 

Un tea tru

Standard

De fapt e unteatru dar nu se făcea să-l scriu la fel. Ok, repede repede că am curat de făcut în casă și vreau să termin cartea aia ca să mă pot să apuc de cealaltă și Sara sigur va avea chef în curând să jucăm ceva.

Vă rog să mergeți la unteatru.

Acum, că tot e weekend gras și lat. E unul din locurile mele preferate din București. E mic și urâțel și întunecos și îl știu cam de când s-a deschis și e tot unul din locurile mele preferate din București. M-a târât Andrei la diverse teatre din București (și pe asta tot el l-a descoperit) și am mai fost și eu singură la încă câteva, am mai fost și prin alte orașe, ba chiar și pe afară. Ăsta e de departe preferatul meu.

M-am tot gândit de ce. E posibil să fie oamenii care au grijă de el. Pentru că orice piesă am văzut acolo, chiar dacă nu mi-a plăcut (scenariul, sau un actor), tot mi-a plăcut. Tot au făcut timpul să se oprească. Cred că ajută pe de o parte scena (inexistentă), stăm lângă actori, cu ei, pe scenă, nu ei pe un podium și noi în altă lume, suntem acolo toți împreună. Și cred că un alt aspect mic mic dar foarte important e că sunt deja acolo, pe non-scenă, când intră oamenii în sală. E ca și cum aș ajunge la cineva acasă și nu mă vede nimeni, sunt invizibilă. 🙂

Nici măcar nu cred că e așa de importantă piesa (deși am văzut aseară Before Breakfast și a fost tare bună), ci locul.

Mso, am zis să vă zic acum că doar e rost de multe de făcut în 3 zile și în loc să stăm acasă cu cracii-n sus și să ne uităm la alții cum petrec 1 decembrie, mi s-ar părea ceva mult mai frumos și nuș, frumos, rămânem la asta, să mergi la unteatru.

Haidipa. Rost de leneveală.  😛

PS. Am pus și melodia cu care am descoperit locul la începutul lui 2015 (cânta prima oară când am ajuns la ei). Ca să știți în ce vă băgați 🙂

IMG_8419

Slow

Standard

Ştiaţi că oamenii care trăiesc în oraşe mai mari merg mai repede decât cei care trăiesc la ţară? Eu habar n-aveam, am aflat acum un an or so, deşi ar fi trebuit să ştiu, primul studiu e de prin 80 parcă. Nu că m-a mirat informaţia, makes a lot of sense. Şi chiar e observabilă. La fel cum e observabil, deşi nu s-a făcut încă un studiu pentru asta, dar sunt dispusă să pariez pe, că respiraţia oamenilor din oraşe e accelerată comparativ cu a oamenilor care trăiesc la ţară. Cel mai uşor e de observat în lift. Data viitoare când vă urcaţi într-un lift, fiţi atenţi la respiraţia oamenilor din jurul vostru. Marea majoritate vor gâfâi. Mi se pare fascinant cum respiră oamenii, jur :).

Şi chestia asta cu mersul m-a făcut puţin mai mult aware de felul în care merg eu. De mers, am mers întotdeauna (relativ) repede, deşi m-am născut în Motru cel cu doar 18k locuitori, unde toată lumea ştia pe toată lume. Am continuat să merg repede şi în celelalte 4 oraşe în care am locuit, nu aş zice că mai repede, doar la fel de repede. Merg încet, chiar prea încet, atunci când vorbesc cu cineva şi îmi place conversaţia, dar asta se întâmplă tare rar (să îmi placă conversaţia, nu să merg cu careva), deci nu se pune.

Una din explicaţiile pentru mersul ăsta rapid în oraşele mari e „valoarea economică a timpului”, cum ar veni, în oraşele unde puterea de cumpărare (şi GDP) sunt mai mari, oamenii se grăbesc pentru că timpul lor e mai important, au chestii de pierdut dacă merg încet.

Şi am căscat ochii cât casa. Cââât casa. Timpul, timpul meu rotund şi creţ şi galben are valoare economică? Sfinte căcat, nu-s suficiente cele 8 ore pe zi când sunt prizonieră la birou pentru măsurat secunde cu cenţi, acum tot timpul meu e afectat de asta? What else, o să aflu că numărul de prieteni e direct corelat cu monedele din portofel?

I hated that. Rău.

Aşa că, deşi toată viaţa mea am mers rapid (pentru că în general sunt rapidă, fie că intru ies pe uşi, fie că tastez la calculator sau conduc maşina sau mă grăbesc spre următoarea catastrofă din viaţa mea :D), am încercat ă merg tot timpul mai încet. Pe culoarul de la birou. În drum spre Mega şi înapoi. Pe trecerea de pietoni. În parcare. 🙂

Şi îmi place rău. Rău de tot. Nu doar că observ cu minim 30% de chestii în plus faţă de cele pe care le observam anterior, dar sunt mult mai relaxată şi mi se pare puţin mai suportabil prizonieratul de 8 ore. Acum îmi dau seama că puteam să iau exemplul Sarei care aşa se mişcă de când s-a născut şi nu să aştept cine ştie ce studii, da na.

Mso, cât de repede mergeţi? Unde vă grăbiţi pe bulevardele din Bucureşti (or elsewhere)? 🙂

PS. Să se consemneze tough că îmi menţin viteza de condus, la asta nu renunţ, too much fun 😛

IMG_9738