Arhive pe categorii: Parenting

Normal

Standard

Aș vrea să scriu următoarele lucruri care sunt normale pentru un copil de 8 ani. Toate cele de mai jos sunt confirmate de cărțile/articolele citite (majoritatea de psihologie/neuroștiință), experiența personală și privitul Sarei, care rămâne prioritatea mea în toți anii de-au trecut până acum și va probabil mai urmează încă mulți așa. Și pencă uneori am senzația că adulții au uitat cum era când erau copii (că măcar de acolo ar trebui să știe, presupun că nu toată lumea e obsedată de citit rahaturi despre cum funcționează creierul unui plod).

  • E normal ca un copil la 8 ani să nu se poată concentra asupra unei activități mai mult de 10, hai 15 minute. Dacă e una care îi interesează, poate chiar juma de oră. Sara citește ore întregi sau face exerciții la matematică uitând să mănânce, dar mi se raportează des că se uită pe geam la exercițiile în grup de la școală (i se par plictisitoare).
  • Să mintă (jur, și chiar ar trebui să fim mândri când mint, într-o oarecare măsură, desigur, pentru că e un proces destul de complex, cu cât mint mai de mici cu atât e mai mare reușita, dar vă asigur, la 8 ani deja toți pot să mintă)
  • Să se certe, să trădeze și chiar să jignească prietenii/colegii (nu văd cum aș putea să scriu mai multe despre asta, sper că vă aduceți aminte de când erați copii, dar toți o facem. Am făcut-o și noi, o fac și copiii noștri). Și e tare ok că se întâmplă acum. E ok pentru că atunci când se vor certa, când vor trăda, când vor jigni ceilalți se vor supăra pe ei și le vor spune basically că they are a tiny asshole (which they are). Și it sucks să fii an asshole (except în cazul în care ești psihopat, ceea ce nu e cazul printre copiii noștri, statistic zic, nu alfel :D). Și dacă fac ceva ce îi face să sufere, n-o să o mai facă din nou. Fix așa învață, ideal, să nu fie assholes când sunt mari. De aia e foarte, dar foarte important să îi lăsăm să învețe din lucrurile astea și să nu ne ducem urlând bullying la prima înjurătură de i-o trage unul.
  • Apropos. Copiii la 8 ani aud și sunt interesați de înjurături. Din nou, în cazul în care ați uitat, vă reamintesc eu. Tot pe la vârsta asta le-ați învățat și voi. Sara nu e interesată de partea asta (probabil pencă eu nus cea mai dusă la biserică când vorbesc și e deja plictisită de ele), dar știu copii care sunt și le repetă acasă spre scandalizarea părinților. Dar vaaaaaaaaaaai, cum se poate, unde au auzit așa ceva? La școală au auzit, așa cum ați auzit și voi. Shut up.
  • Bubuie de energie. That’s a shocker. Acum serios, dar mi se pare sf că am ratat chestia asta. În principiu sunt jucăuși, nu neapărat că au mai multă energie ca adulții (deși am citit niște studii conform cărora copiii se descurcă la fel de bine ca adulții atleți la exerciții de mare intensitate și mai ales la recuperarea de după). Plus că mitocondriile se duc dracu când îmbătrânim (and we do).
  • Testarea limitelor și dorința de libertate. Dacă aveți un copil docil care ascultă toate regulile, I really think you should not be happy. Copiii la 8 ani pot și vor să facă lucruri singuri, testează în continuare limitele și vor să vadă până unde se întinde libertatea lor (cu adulții și cu copiii din jurul lor). Depinde de adulți de cum trasează și respectă limitele (care da, trebuie să existe, atâta că eu rămân la opinia că trebuie să fie extrem de puține, tocmai pentru a te asigura că se respectă și că primesc și doza de libertate necsară).
  • Anturajul. Vă sună cunoscut? Well, e în continuare la modă și deși ne ofticam când ne ziceau ai noștri că nu vor să ne mai vadă cu X, acum parcă îți vine și ție să zici la fel (și dacă nu îți vine încă, o să, promit). Influența semenilor începe să conteze din ce în ce mai mult. E ok, e doar un antrenament pentru perioada de adolescență. Nu știu nici eu cum reglezi dozajul, dar cred că e important cum gestionăm problema (în cazul în care anturajul e o problemă), în așa mod încât să nu fim excesivi cu autoritatea (chestie care pe termen lung semnez în alb că nu duce nicăieri bun).

Probabil mai sunt câteva pe care le uit, le-oi mai scrie pe măsură ce îmi amintesc. Ideea e, repet, că mi se pare că sărim prea des, sau unii părinți sau adulți sar prea des cu identificarea celor de mai sus ca probleme la copii (ok, cu precădere băieți, statistic ei sunt mai ușor identificați cu probleme de comportament). De aici nu e decât un pas până la exemplul Americii, care tratează 6.1% in copii cu medicamentație pentru ADHD (cu efect adverse nasoale). Doar un pas. Deci dacă se poate, vă rog, când cineva vă spune, sau când voi înșivă considerați vreuna din cele de mai sus ca fiind o problemă, să luați o gură de aer și să citiți cât mai mult din literatura de specialitate (de ambele părți ale problemei, ideal). Și abia apoi decideți dacă e cu adevărat o problemă (uneori chiar E).  Chestie pe care ar trebui să o facem dracului în general, insist. Și lăsați-i să se joace nesupravegheați. Asta vă foarte rog. Nu, nu încep cu asta că nu mai terminăm.

Cam bitchy? Why yes I am.

IMG_8131

 

 

Reclame

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604

Silly humans

Standard

Ce ne desparte de animale (deși încă în dezbatere) e capacitatea de a planifica. Viitorul rămâne pentru noi o parte care face parte din prezent, fie că ne place au ba și chit că sună paradoxal (nu e, în fiecare secundă a prezentului ne gândim la viitor; mok, în majoritatea secundelor). Cred că faptul că avem capacitatea de a planifica a fost și ceea ce a condus la următorul mare succes al oamenilor în fața rudelor sale cu ceva mai mult păr: colaborarea.

Ne zbatem, împreună dacă e cazul, pentru un bine îndepărtat.

În cuvinte mai simple, și de altfel simpatice în limba română, sperăm.

Fără îndoială, având în vedere cât ne-a împins pe scara evoluției, speranța nu-i deloc ceva nasol. Ea ne face să mergem înainte, să fugim, să ținem cu dinții de fire imaginare de pânză de păianjen, să nu renunțăm.

Din păcate însă, de multe ori ne face și prostuți. Nu știm când să ne oprim din jucat la jocuri de noroc, nu ne luăm umbrela pentru că azi nu o să plouă, deși parcă a zis ceva la meteo, închidem ochii că plodul din dotare urăște cărțile și preferă șuruburile și îl împingem de la spate spre cariere aranjate cu hârtii și serviete, ne băgăm toți banii și timpul în noua afacere care se îndreaptă vertiginos spre faliment și aș putea continua așa mult și bine.

Mi se pare, că noi, ca părinți (noi din bulă, nu mă refer la media părinților, acolo e posibil ca lucrurile să fie altfel) avem grijă să arătăm copiilor doar prima jumătate. Cea cu norișori roz. Pare destul de depresiv să spui nu se poate sau nu o să reușești, și nici nu se face, îmi imaginez dacă ai avea de ales între un prieten are îți spune să mai încerci, că totul o să fie bine și unul care îți spune că nu are sens, te vei scufunda, pe cine ai alege? Dar cred că uneori suntem datori să spunem asta copiilor noștri, atunci când chiar știm că nu se poate sau că nu vor reuși. Abia asta mi se pare mai puțin crud, să îi scutim de agonia de a încerca la infinit și de a eșua, decât să-i lăsăm să încerce atunci când nu e nicio speranță. Îmi propun să fac asta pentru Sara, deși sunt prima care recunoaște că și eu, la rândul meu, nu sunt altceva decât un human prostuț, care speră chiar și atunci când în mod evident pentru toată lumea, nu e cazul. Dar poate pentru ea voi avea o pereche de lentile ceva mai curate.

Rămâne, desigur, alegerea lor, a copiilor, dacă continuă să spere și să încerce chiar atunci când nu se vede nicio rază de soare. De altfel, tare frumos, curajos și destul de poetic. Dar și cu suferință. Uneori prea multă.

Mi se pare că viața de părinte e uneori grea, vouă nu? Și tot visez la manualul ăla cu instrucțiuni de folosire pe care au uitat să ni-l dea la maternitate.

IMG_8211

 

Poate

Standard

La Sara, școala a rămas prietenă cu toti copiii din clasa pregătitoare (6 la număr). Au gașca lor (chestie care mi se pare mișto). Mai mișto de atât, și relativ incredibil, e că mie nu îmi vine să îi ucid cu furculița pe niciunul dintre părinții lor. În general, nu sunt taman pe aceeași lungime de undă cu restul părinților așa că ne evităm delicat. Ok, it s me, evit oamenii în general, fie ei părinți ai ba. Mbut Ripley s believe or not, părinții ăștia sunt ok. Atât de ok că n-am fugit din grupul de uatșap în care m-au băgat, ba chiar vorbesc cu ei din când în când. Ei, și unii dintre ei erau ușor îngrijorați (da chiar doar ușor, s-au liniștit repede, atâta că mi-am adus eu aminte acum din motive independente- as in citesc o carte) cum că la școală se vehiculează ceva cuvinte nu tocmai holy printre copii, se mai și ceartă, uneori mai rău, își mai arunca căciulile, chestii din astea.

Și aud chestia asta (la scara mai mare) oarecum des, chiar și în mica mea bulă de internet. Catalogăm, mi se pare, atitudini care erau normale atunci când eram noi mici, ca fiind deviante când e vorba de plozii din dotare. Nuș dacă din cauză că suntem noi părinți elicopter sau poate că așa e moda anului 2019, să fim cu toții cât mai fricoși și mmm comozi, cred că ăsta e de fapt cuvântul. Se plâng des părinții de certuri între copii, iar unul din cuvintele des vehiculate e bullying.

Există fenomenul, sigur, dar nu cred că există atunci când vorbim de orice ceartă repetată între copii. Copiii, la 7-8 ani cum au fii-mea și prieteni ei these days, dar nu numai, se vor certa, se vor împăca, se vor jigni și trăda. Vor face alianțe și le vor rupe. Vor suferi și vor fi la rândul lor răutăcioși (nimeni nu-I perfect). Vor fura căciuli și li se vor fura căciuli. Vor auzi, repeta și învăța cuvinte cu p (mai târziu ca mine, dacă stau bine să mă gândesc). Și cum spuneam și în grupul nostru de uatsap, scriu și aici. E normal. Au nevoie de toate etapele astea la 7-8 ani ca să învețe empatia, tăria de caracter, precauția, perseverența, mărinimia, blândețea și sigur, prietenia. Indiferent câte cărți ar citi Sara și câte i-aș povesti eu, cele de mai sus trebuie trăite ca să fie învățate. Și, din nefericire, trăitul, ăla adevărat, care te face să crești și să te umfli ca un balon galben, doare. Uneori chiar al naibii de tare. Dar nimic bun nu vine ușor. Sau mă rog, cine știe, poate asta doar la mine. Ce e clar însă, for me at least, e că ei au nevoie de experiențele astea. Să crească. Să învețe. Să ia aminte. Să repete ce aduce rezultate positive și să evite ce îi face să sufere.

Deci da. Deși Sara încă îmi povestește cu lux de amănunte toate prostiile pe care le face la școală, aleg să nu intervin deloc, dar deloc. O ascult pe Sara, o trag de limbă uneori să îmi spună și ce a făcut ea greșit, niciodată nu e doar vina altora, ca să își asume partea ei, mai râd, mă mai mir, și o întreb dacă mi se pare ceva destul de serios dacă are nevoie de ajutor. Din fericire, nu pentru mine, ci pentru ea, răspunsul e întotdeauna: Nu, mă descurc singură.

And she does. Și cred că orice copil are nevoie să. Se descurce singur nu atunci când e ușor, nu atunci când e cu mamițica în spate, sau cu invatatoarea de mana ci în general, să facă fața la toate dramele și provocările vieții de școlar, pentru că rămâne, veșnic rămâne doar o pregătire, o repetiție pentru viața de om mare. Plus locul unde mi-am găsit (aproape) toți prietenii mei.

So poate îi lăsăm, deci. Să sufere, să își facă prieteni, și să învețe să îi prețuiască. 🙂

IMG_1272

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.

Studii

Standard

Aș fi vrut să scriu articolul ăsta altcândva, adică mai precis când aș fi avut oleacă mai mult timp să pun link la o serie de articole. Dar am dat ieri de ăsta despre care vreau să vorbesc și pe de altă parte voi oricum nu prea intrați pe link-urile de le las eu :P, deci asta e.

Există o părere unanimă pe care nu poți să o zdruncini orice ai face cum că plozii din familiile destrămate îs vai de steaua lor. Am scris intenționat familii destrămate, ca să subliniez conotația negativă a oricărei despărțiri dintre o mamă și un tată. Femeile și bărbații care se despart (fără copii) nu sunt familii destrămate, doar cei care au avut ghinionul să se reproducă.

Am încercat de mai mult timp să zic mâr la teoria de mai sus, dar mi s-a zis zât, statisticile.

Și da, există statistici nu prea încurajatoare, care arată că plozii din familii destrămate sunt mai predispuși la: consum de droguri, rezultate mai slabe la învățătură, infracțiuni diverse, hm, ce mai era, overall lower satisfaction in life șiii oare ce.. a da, predispuși să divorțeze la rândul lor. Ăstea sunt statisticile. Ăsta sunt și n-avem ce face.

Mbon.

Atâta că. Statisticile de mai sus au ca punct de pornire divorțurile de prin 60 sau 70. Pencă doar ălea de pe atunci au produs plozi maturi în 2010 plus.

Și. Divorțurile de prin anii 60, 70 au o oarecare caracteristică. Mai multe de fapt.

  1. Femeile nu beneficiau de independența (financiară) de acum. Relativ totul, desigur, dar independența financiară a femeilor, în medie, a crescut.
  2. Cauzele divorțurilor erau ușor mai dramatice decât acum (tocmai pentru că femeile nu aveau puterea necesară de a pleca de lângă ăla de punea pâinea pe masă și plecau, în genere, există și excepții, desigur, doar când era groasă rău): bătăi, alcool și similare.
  3. Familiile monoparentale rezultate erau sărace (a se vedea punctul 1, corelat că de multe ori tatăl nu cotiza corespunzător, de aici și pleiada de legi noi de protecție a mamelor, care uneori duc la cazuri extreme dar iar altă poveste).

Da. Copiii crescând în familii monoparentale în condițiile de mai sus sunt într-adevăr predispuși la cele din paragraful 4. Au fost și în 1970 sunt și în 2019. Da, copii (indiferent de sex, dar cu precădere cei de sex masculin) au nevoie de prezența tatălui (sau, dacă nu, măcar a unei figuri masculine apropiate gen bunic). Cu asterixul că divorțul pare a fi corelat cu predispoziție genetică, nu cu factori de mediu (copiii celor care au divorțat/ au vrut sa desi nu au facut-o, divorțează și ei la rândul lor, chiar dacă sunt crescuți în familii adoptate care rămân împreună și invers). E mai mult de povestit aici, dar o să iasă prea lung, oricum o să iasă prea lung :D. Și atențiune națiune, trist dar adevărat, sărăcia are cea mai mare influență asupra rezultatelor la școală, indiferent de tipul de familie (din factorii de mediu, genetica rămâne și aici la putere, ne moștenim inteligența de la părinți, fie că ne place au ba).

Ceea ce s-a schimbat însă, independența financiară a femeilor, a condus pe de o parte la o rată mai crescută a divorțurilor, dar și la diversificarea cauzelor. Nu neapărat bătaie și alcool, mai nou sositul incompatibilitate de caracter (deși în legislația românească e mai greu să ieși dintr-un divorț neagreat de ambele părți decât să treci ordonanța cu amnistia).

Familiile monoparentale recente (worldwide) au caracteristici ușor diferite față de media celor de acum 30j de ani. Ambii părinți rămân implicați în creșterea copiilor, copiii au acces la figura paternă, familiile monoparentale rezultate nu sunt sărace, au nivel de trai apropiat de cel anterior.

Ok. Acum vine întrebarea cheie. Schimbarea condițiilor ăstea se reflectă în vreun fel în situația copiilor? Evident, da, altfel tăceam în păpușoi :P. https://www.sheffield.ac.uk/polopoly_fs/1.812161!/file/Sheffield_Solutions_Modern_Families.pdf

Ăsta e cel recent, dar când am studiat eu subiectul, acum vreo trei ani, găsisem mai multe (sigur le găsiți și voi dacă vreți) care arătau că în familiile monoparentale unde exista o siguranță financiară și prezența ambilor părinți în viața copiilor, rezultate acestora la școală/viata nu arătau nicio diferență față de copiii din familii tradiționale și nici predispoziție la consum de droguri.

Rezumat link pentru leneși: copiii ai căror părinți au divorțat raportează niveluri similare (chiar mai ridicate decât copiii din familii tradiționale) la satisfacție privind viața și sentimentele referitoare la familie.

Nu militez pentru divorț, să ne înțelegem. Militez, cum am militat de când m-am apucat de scris blogul ăsta, pentru părinți întregi la cap. Dacă părinții pot fi întregi la cap doar divorțând, ideea e că nu e un capăt de țară pentru copil. Copiii au nevoie de medii emoționale stabile, calde, calme. Kudos pentru părinții care reușesc să facă asta împreună. Dar fără lături în cap pentru cei care nu reușesc. Soarta copiilor nu e afectată de un divorț, mă rog presupunând că ambii părinți sunt întregi la cap și înțeleg că terminarea unei relații între adultul A și B nu echivalează cu terminarea relației între adultul B și copilul C (știm cu toții cazuri de lupte infernale pentru nici eu nu știu ce, luptă practic pentru toate consecințele negative de mai sus asupra copiilor). Dacă părinții divorțați rămân prezenți  și implicați, dacă ambii sunt practic niște oameni sănătoși mental, atunci copilul va fi bine.  Altfel, oricum ar arata foile, copilul nu va fi ok. Deși există încă studii care caută neapărat să arate cauzalitatea între divorț și diverse efecte negative asupra copiilor (reușind să arate, în opinia mea, doar o corelație, și asta în cazurile bune), au început să apară și studiile contrare, cele solide, cu ani de monitorizare și mii de indivizi în sample care arată că atâta timp cât mama și tatăl își iubesc copilul și au grijă să îi arate asta, copilul ăla va fi ok. Not exactly rocket science, dacă mă întrebați pe mine, dar hei, nimeni nu mă întreba pe mine până acum pentru că, desigur, statistici.

PS. Nu mai zic că există și alte beneficii. Familiile monoparentale formate din mame și copii fetiță cu ochi mari și galeși primesc în mod repetat upgrade-uri gratuite la mai toate hotelurile din vacanțele în care ajung 😛 (și dulciuri cadou pe bandă rulantă, dar asta nu e neapărat bine). Și nu, nu au făcut un studiu pentru asta. Deși ar putea 😛

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329