Arhive pe categorii: Parenting

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605

Reclame

Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

uniform

Standard

Urăsc uniformele. Previzibil, știu. Dar chiar le urăsc și aș vrea să explic de ce. Dacă identifică cineva greșeala în logica mea chiar vă rog să îmi spuneți.

Prima oară am dat nas în nas cu uniforma când am intrat la liceu (mă rog, am dat și în 1-4 dar comunism plus că eram prea mică să mă răzvrătesc, deși îmi amintesc perfect că uitam frecvent să iau drăcia pe mine). Taman din anul ăla au decis conducătorii că musai să purtăm uniformă (liceul devenise colegiu). Ca orice om normal, am zis că fac ceva în ea de uniformă, nu port veci, să mă dea afară dacă vor. Ai mei însă au găsit unicul argument care a funcționat (și pe care îl consider în continuare, după aproape 20 de ani valid): copiii care nu au bani de haine se vor simți mai puțin prost dacă toți sunteți îmbrăcați la fel. Mok, true enough. Pentru asta accept uniformele. Doar pentru ei. Dar în rest, e o tâmpenie.

Și mă enervează cu atât mai mult cu cât moda e frecventă la școlile și liceele private unde nici vorbă să se pună problema unei uniforme ca să se simtă cineva mai puțin prost.

De ce e nevoie de uniformă într-o școală unde toată lumea are cam același nivel de venit/trai?

Pentru uniformizare. Și grrr cât urăsc uniformizarea asta.

Creează o identitate, mi se șoptește-n cască. Da, creează o identitate. De turmă. Turma care aparține școlii X. Pentru școala X poate că e util, habar n-am, când vin uameni în vizită, când apar prin poze sau când se laudă în fața părinților sau a școlilor concurente. Zebre. Siguranță în numere: atâta timp cât mă îmbrac ca toți ceilalți nu voi ieși în evidență.

Dar în timp ce creează identitatea de grup, distruge identitatea individuală. Nici măcar nu e nevoie să ai una, after all, există una deja la care trebuie să te aliniezi.

Mai mult, e impusă cu forța și fără niciun argument. Gigel, trebuie să porți uniformă. –Mde ce? Că așa zice școala. Și dacă nu o porți de dau afară. –Mde ce? Că așa e regula. Că așa vor ei.

Regula celui mai puternic. Fără un scop. Doar de dragul de a fi regulă. Nu găsesc niciun argument pentru ca o sumă de plozi/oameni/orice să se îmbrace la fel.

Sigur, e mai comod? E oarecum, pentru mine ca mamă chiar e, deci n-ar trebui să mă plâng. Am cumpărat 10 tricouri, le spăl o dată pe săptămână și aia e. Având în vedere că marea majoritatea a unui an Sara în aia se îmbracă nici nu mai e nevoie să cumpăr cu toptanul (fii-mea o moștenește pe mă-sa și are găuri în bot când înfulecă, deci hainele trebuie schimbate relativ des).

Sara deocamdată se îmbracă în uniformă. Evident că nu m-am dus la ea să îi zic: băi mama, io crecă uniformele astea-s o tâmpenie, hai să nu le mai porți. N-am zis, că doar e uniforma ei nu a mea. Dacă ea alege să o poarte bine. La fel de bine de m-o întreba vreodată ce părere am o să îi spun. Și la fel de evident o să o susțin indiferent când va avea chef să nu mai poarte uniforme.

Dar cred că oamenii au nevoie să nu poarte uniforme. La școală sau la birou. Să iasă din tipar. Să își asume riscuri fiind altfel decât media. Pentru că fără riscuri, nu există nimic, există doar repetiție și conformism. Nu ar trebui să conteze la niciun moment dat felul în care se îmbracă cineva. Dacă eu mă îmbrac în blugi rupți (și da, fix cu ăia mă îmbrac), deși nimeni nu se mai îmbracă cu blugi rupți e complet irelevant pentru nivelul meu de competență profesională. Creierul e la fel și cu găuri și fără găuri în pantaloni. Dacă cineva alege să se oprească la culoarea pantalonilor (sau a ochilor mei) vs. să asculte ce am de spus e fix problema lui, nu a mea.

Sper ca Sara să vadă asta. Să nu se ascundă, când va fi mare, în spatele siguranței unei uniforme. Să se abată oricât de des de la regula majorității, să își asume riscuri pentru chestiile mici sau mari care o fac pe ea ea și care sunt diferite de medie sau mediană.

M, voi cum stați cu uniformele? De ce le purtați, dacă le purtați, ce vă aduc ele și de ce vă e frică dacă ați renunța la ele? Ce părere aveți de uniformele în școală?

IMG_8915

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

To unweave a rainbow

Standard

Nu cartea, ci poezia. Pare aşa nesuferit şi ingrat şi chiar mda, pericolos, să te apuci să te uiţi cu lupa la o chestie care e plină de magie şi mister. Cum zicea nenea Keats în poezia din titlu, se duce dracu’ tot farmecul.

Şi am mai scris că am îndoieli de fiecare dată când îi explic Sarei cum funcţionează un număr de magie, când îi explic de ce marea e sărată sau cerul albastru, că poate stric ceva din mmm diiiiin inocenţa ei?

Ne face bine să credem în lucruri, şi cu precădere în magie. Ne face şi pe noi, adulţii, parcă puţin mai puţin serioşi şi importanţi.

Dar. Mi-a plăcut tare chestia asta pe care am aflat-o recent (ce mă ce, nu m-am înţeles niciodată cu fizica :D), că atunci când vedem o culoare, orice culoare, vedem de fapt doar o parte din ea. Dacă ne-am afla în faţa unei raze de lumină, să zicem, albastră, ar fi albastră şi atât. Ne-am putea uita la ea tot restul vieţii noastre şi ar fi doar albastră. Ne-am uita la ea prin pahar, plastic şi chiar printr-o foaie transparentă de hârtie şi tot albastră ar fi. Dar, dacă ne-am afla într-un vagonet din ăla pe o cale ferată foarte veche, dar un vagonet care merge tare, tare repede, şi care s-ar îndepărta de sursa razei, atunci am observa, cu certitudine, că raza trece de fapt prin toate culorile curcubeului. Fiecare culoare e un curcubeu.

Acuma, nu vreau să spun cu asta că fiecare om şi copil e minunat şi că toţi suntem un curcubeu, că sincer, nu prea cred asta.

Ce vreau să spun e că lucrurile frumoase, cu adevărat frumoase, rămân frumoase şi după ce le descoperi, şi după ce te uiţi la ele cu lupa, printr-un pahar, prin plastic sau chiar printr-o foaie transparentă de hârtie. Magic is not a hoax. 😛

Şi mi se mai pare important că deşi de multe ori ne aflăm într-un punct în care raza din faţa noastră e albastră şi atât, ea nu e niciodată doar albastră. E doar temporar, în drum spre galben, roşu sau portocaliu. 🙂

Cumva, de asta mi se pare important să tot încercăm, chiar dacă cădem şi ne julim nasul sau genunchii, mai ales atunci când sunem copii. O să folosesc, deci, curcubeul să o rog pe Sara să nu renunţe.

IMG_1979

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei