Arhive pe categorii: Parenting

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.

Reclame

Studii

Standard

Aș fi vrut să scriu articolul ăsta altcândva, adică mai precis când aș fi avut oleacă mai mult timp să pun link la o serie de articole. Dar am dat ieri de ăsta despre care vreau să vorbesc și pe de altă parte voi oricum nu prea intrați pe link-urile de le las eu :P, deci asta e.

Există o părere unanimă pe care nu poți să o zdruncini orice ai face cum că plozii din familiile destrămate îs vai de steaua lor. Am scris intenționat familii destrămate, ca să subliniez conotația negativă a oricărei despărțiri dintre o mamă și un tată. Femeile și bărbații care se despart (fără copii) nu sunt familii destrămate, doar cei care au avut ghinionul să se reproducă.

Am încercat de mai mult timp să zic mâr la teoria de mai sus, dar mi s-a zis zât, statisticile.

Și da, există statistici nu prea încurajatoare, care arată că plozii din familii destrămate sunt mai predispuși la: consum de droguri, rezultate mai slabe la învățătură, infracțiuni diverse, hm, ce mai era, overall lower satisfaction in life șiii oare ce.. a da, predispuși să divorțeze la rândul lor. Ăstea sunt statisticile. Ăsta sunt și n-avem ce face.

Mbon.

Atâta că. Statisticile de mai sus au ca punct de pornire divorțurile de prin 60 sau 70. Pencă doar ălea de pe atunci au produs plozi maturi în 2010 plus.

Și. Divorțurile de prin anii 60, 70 au o oarecare caracteristică. Mai multe de fapt.

  1. Femeile nu beneficiau de independența (financiară) de acum. Relativ totul, desigur, dar independența financiară a femeilor, în medie, a crescut.
  2. Cauzele divorțurilor erau ușor mai dramatice decât acum (tocmai pentru că femeile nu aveau puterea necesară de a pleca de lângă ăla de punea pâinea pe masă și plecau, în genere, există și excepții, desigur, doar când era groasă rău): bătăi, alcool și similare.
  3. Familiile monoparentale rezultate erau sărace (a se vedea punctul 1, corelat că de multe ori tatăl nu cotiza corespunzător, de aici și pleiada de legi noi de protecție a mamelor, care uneori duc la cazuri extreme dar iar altă poveste).

Da. Copiii crescând în familii monoparentale în condițiile de mai sus sunt într-adevăr predispuși la cele din paragraful 4. Au fost și în 1970 sunt și în 2019. Da, copii (indiferent de sex, dar cu precădere cei de sex masculin) au nevoie de prezența tatălui (sau, dacă nu, măcar a unei figuri masculine apropiate gen bunic). Cu asterixul că divorțul pare a fi corelat cu predispoziție genetică, nu cu factori de mediu (copiii celor care au divorțat/ au vrut sa desi nu au facut-o, divorțează și ei la rândul lor, chiar dacă sunt crescuți în familii adoptate care rămân împreună și invers). E mai mult de povestit aici, dar o să iasă prea lung, oricum o să iasă prea lung :D. Și atențiune națiune, trist dar adevărat, sărăcia are cea mai mare influență asupra rezultatelor la școală, indiferent de tipul de familie (din factorii de mediu, genetica rămâne și aici la putere, ne moștenim inteligența de la părinți, fie că ne place au ba).

Ceea ce s-a schimbat însă, independența financiară a femeilor, a condus pe de o parte la o rată mai crescută a divorțurilor, dar și la diversificarea cauzelor. Nu neapărat bătaie și alcool, mai nou sositul incompatibilitate de caracter (deși în legislația românească e mai greu să ieși dintr-un divorț neagreat de ambele părți decât să treci ordonanța cu amnistia).

Familiile monoparentale recente (worldwide) au caracteristici ușor diferite față de media celor de acum 30j de ani. Ambii părinți rămân implicați în creșterea copiilor, copiii au acces la figura paternă, familiile monoparentale rezultate nu sunt sărace, au nivel de trai apropiat de cel anterior.

Ok. Acum vine întrebarea cheie. Schimbarea condițiilor ăstea se reflectă în vreun fel în situația copiilor? Evident, da, altfel tăceam în păpușoi :P. https://www.sheffield.ac.uk/polopoly_fs/1.812161!/file/Sheffield_Solutions_Modern_Families.pdf

Ăsta e cel recent, dar când am studiat eu subiectul, acum vreo trei ani, găsisem mai multe (sigur le găsiți și voi dacă vreți) care arătau că în familiile monoparentale unde exista o siguranță financiară și prezența ambilor părinți în viața copiilor, rezultate acestora la școală/viata nu arătau nicio diferență față de copiii din familii tradiționale și nici predispoziție la consum de droguri.

Rezumat link pentru leneși: copiii ai căror părinți au divorțat raportează niveluri similare (chiar mai ridicate decât copiii din familii tradiționale) la satisfacție privind viața și sentimentele referitoare la familie.

Nu militez pentru divorț, să ne înțelegem. Militez, cum am militat de când m-am apucat de scris blogul ăsta, pentru părinți întregi la cap. Dacă părinții pot fi întregi la cap doar divorțând, ideea e că nu e un capăt de țară pentru copil. Copiii au nevoie de medii emoționale stabile, calde, calme. Kudos pentru părinții care reușesc să facă asta împreună. Dar fără lături în cap pentru cei care nu reușesc. Soarta copiilor nu e afectată de un divorț, mă rog presupunând că ambii părinți sunt întregi la cap și înțeleg că terminarea unei relații între adultul A și B nu echivalează cu terminarea relației între adultul B și copilul C (știm cu toții cazuri de lupte infernale pentru nici eu nu știu ce, luptă practic pentru toate consecințele negative de mai sus asupra copiilor). Dacă părinții divorțați rămân prezenți  și implicați, dacă ambii sunt practic niște oameni sănătoși mental, atunci copilul va fi bine.  Altfel, oricum ar arata foile, copilul nu va fi ok. Deși există încă studii care caută neapărat să arate cauzalitatea între divorț și diverse efecte negative asupra copiilor (reușind să arate, în opinia mea, doar o corelație, și asta în cazurile bune), au început să apară și studiile contrare, cele solide, cu ani de monitorizare și mii de indivizi în sample care arată că atâta timp cât mama și tatăl își iubesc copilul și au grijă să îi arate asta, copilul ăla va fi ok. Not exactly rocket science, dacă mă întrebați pe mine, dar hei, nimeni nu mă întreba pe mine până acum pentru că, desigur, statistici.

PS. Nu mai zic că există și alte beneficii. Familiile monoparentale formate din mame și copii fetiță cu ochi mari și galeși primesc în mod repetat upgrade-uri gratuite la mai toate hotelurile din vacanțele în care ajung 😛 (și dulciuri cadou pe bandă rulantă, dar asta nu e neapărat bine). Și nu, nu au făcut un studiu pentru asta. Deși ar putea 😛

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329

Sleep more. And stop being mean.

Standard

Nu citesc despre compoziția plasticului care îmi alcătuiește cada și nici despre rocile ce compun solul din Brazilia. Aș putea să citesc, desigur, dar nu mă prea interesează. Poate mă va interesa la un moment dat, dar deocamdată nu, deci nu citesc despre asta. Cred că citim (și facem) doar (despre) lucrurile care sunt interesante pentru noi.

Citeam, deci, despre somn. Mă interesează somnul (big surprise) că na, și titlul blogului (încă nu am nici cea mai vagă idee de ce am botezat blogul așa, că somnoroasă nu sunt, cred că doar pentru că mi-a plăcut întotdeauna să dorm :D) și pentru că uneori e o resursă mai rară ca apa în Gobi (de exemplu, acum scriu la 3 dimineața :D).

Și somnul ăsta face o grămadă de chestii deștepte, că altfel nu l-am fi avut. Ne reglează procesele din corp si creier  (hormonii, nivelul de zahăr, tensiunea și o muuulte altele). Rămâne în continuare dovedit pe pielea proprie și personală că o noapte fără somn ne va face mai neatenți și mai agresivi (interpretăm greșit micoexpresiile altora ca semne de război chiar și atunci când nu sunt). Pune doi oameni care se iubesc de numa împreună după câteva nopți nedormite și chiar și ei se vor ciondăni. Dacă doctorul tău a dormit au ba 8 ore înainte de operație contează mai mult decât aproape orice alt factor (ani de experiență, titluri și alte drăcii) în statistica ca operația să dea greș. Dar nu voiam să scriu despre asta, pentru că unu mi-ar lua foarte mult timp și doi nu are sens, sunt cărți scrise deja.

Voiam să scriu însă despre amintiri. Nu știm precis mecanismul prin care se formează amintirile. Chiar nu știm. Știm bucățele din puzzle, dar nu înțelegem imaginea completă. Amintirile de peste zi sunt înregistrate în hipocamp, care e un fel de depozit așa, totul de-a valma. În timpul nopții amintirile sunt prelucrate în depozit (din amintiri de scurtă durată în amintiri de lungă durată) și sunt trecute mai departe în alte regiuni de creier (nu știm exact unde, pare că mai peste tot). Ceea ce mi se pare mie, însă, fascinant, e procesul prin care selectăm ce ne amintim pe termen lung. De fapt, habar n-avem cum și ce prioritizează creierul nostru. Sigur, stările emoționale puternice se asociează cu selecția amintirilor (de asta vă amintiți că v-a mușcat cățelul ăla la trei ani dar nu și ce culoare aveau pijamalele de la patru). Elementele de noutate ajută iar (când sunt puține într-un mediu familiar, altfel e iar bahaos). Ne vom aminti că avem un birou de culoare deschisă când o pată mare de cafea va rămâne de la ceașcă pe el, altfel nu prea băgăm în seamă mobila pe care tastăm 8 ore la buro.

Somnul are poate cel mai mare rol în formarea amintirilor. Fără el, nu am reuși decât să aglomerăm depozitul cu amintiri de scurtă durată (hipcoampul de mai sus), care are și el săracul, ca orice depozit, o capacitate limitată. Deci somnul ne ajută să ne amintim. 🙂 Cum era să nu îmi placă, na? Somnul e format din stadii de somn NREM și REM (bine, știați asta deja probabil, doar vă reamintesc că e legat de ce vreau să scriu imediat). Non rapid eye movement și rapid eye movement. Un ciclu de somn dureaza cam 90j de minute și are în el 4 NREM (stadiul 1, 2, 3 și 4, fiecare diferit) și al 5-lea, REM. Nu mai e nevoie să zic că al 5-lea e preferatul meu. Dar mă grăbesc. La începutul serii, NREM ne mănâncă cel mai mult din un ciclu de somn, iar spre dimineață, REM își ia revanșa. De aia power naps nu funcționează pe termen lung și de aia e important să dormim 8 ore pe noapte (să ajungem la the yummy and long REM). Doamne nuș cum să scriu asta mai scurt :)). Ok, ce rol au NREM și REM. Nu prea știm nici asta cu precizie, dar din ce știm până acum eu am priceput așa (mi-a plăcut explicația asta așa că o fur). So, dacă tot ce am trăit într-o zi ar fi o masă mare din lut din care ar trebui să sculptăm cea mai fină statuie, atunci NREM se va ocupa cu prima parte a muncii unui sculptor, eliminarea bucăților mari de material astfel încât să dobândim cap, mâini și corp pentru o domnișoară imaginară de lut. REM se va ocupa cu detaliile fine: genele, unghiile, forma buzelor. REM e corelat cu creativitatea (da, atunci visăm) pentru că stadiul REM e cel în care creierul nostru o ia razna în cel mai fain mod posibil, începe să se aprindă tot și să facă conexiuni neașteptate între amintirile de peste zi. De aia uneori soluția la problema la care ne chinuim de 3 zile vine în somn. Cred că dacă trăiam în altă viață mă făceam cercetător de somn, aș putea să scriu despre asta trei zile non stop. Serios, e fascinant :))

Spuneam deci, că deși știm bucățile de puzzle de mai sus nu știm încă cu precizie mecanismul în care se formează, se aleg amintirile. Gândiți-vă la o persoană. Încercați să îi evocați trăsăturile. Sigur veți reuși, dar mi se pare interesant că momentele pe care alegem să ni le amintim sunt de multe ori aleatoare. Uneori sunt cele asociate cu emoțiile puternice, sigur (de exemplu donno, dacă v-ați gândit la o colegă cearta aia din sala de ședințe, dacă v-ați gândit la cineva mai plăcut poate primul sărut), dar de multe ori sunt doar  fracțiuni de secundă din mijlocul unei conversații sau din una din cele trei sute de prime momente în care v-ați întâlnit pe strada. Îmi place să fiu atentă la felul în care îmi amintesc oamenii, să studiez amintirile ce îi (re)compun în imaginația mea, chiar și, sau mai degraba mai ales pe Sara.

Pentru că, desigur, la ea voiam să ajung. Dar întâi să scriu și că amintirile sunt extrem de subiective, nu sunt litere pe foaie albă de hârtie și nici poze în album. S-a dovedit că cea mai proastă probă posibilă sunt taman relatările martorilor oculari, pentru că sunt foarte convinși că își amintesc precis, dar they almost never do (fix trei sferturi din totalul condamnărilor greșite). Nu ne putem baza pe amintiri, pentru că ne amintim doar ce și cum vrea creierul nostru (a nu se confunda, vă rog, cu ce ar vrea eul nostru conștient) să ne amintim. Nu controlăm ce ne amintim și nici ce uităm. Deși ar fi plăcut și mai ușor. Dar, revenind la Sara, tocmai de asta cred că e atât de important felul în care trăim cu copiii noștri. Pentru că nici ei nu controlează ce își vor aminti la maturitate. Ar fi bine să își amintească ălea 5 minute din vacanță în care am avut în sfârșit timp să facem castel de nisip cu ei și nu cele 100 în care le-am zis nu acum, mai târziu că sunt ocupat/obosit/gătesc/muncesc/sunt pe WC. Dar nu putem să controlăm asta. Nici noi, nici ei.

Și atunci mi se pare că nu prea avem de ales, nu? 🙂 Dacă vrem să aibă amintiri frumoase din copilărie, să nu ne urască când ajung oameni mari, suntem condamnați să le oferim o copilărie mișto. În majoritatea timpului, nu doar în bucăți anterior programate de vacanțe sau minute de quality time cu alarma setată. Și nu doar cu ei, cu toți oamenii din viața noastră de care ne pasă. Pentru că nu știm niciodată ce amintire vor alege din depozit să urce în vagon și să ducă mai departe în cotloanele aproape nesfârșitului. 🙂

So sleep more. Dream more. And be kind. 😛

IMG_6674

De ce-am purtat eu tocuri și de ce se îmbrăca Sara în bluze cu Elsa

Standard

Prietena mea Scooby Doo a scormonit în ceva poze de acum 10-15 ani (după o vârstă nu mai știi precis acum câți ani era) și a leșinat de râs. Ea oricum râde mult (și tare contagios), part of the reasons I like her. M-a întrebat cine mama dracu eram că iote, aveam un ghiul pe deget și purtam un sacou lucios.

Aș vrea să aduc următoarele precizări:

  1. Ghiulul nu era ghiul, era un ineluș mic și pricăjit.
  2. Sacoul nu era lucios, era un sacou din catifea și catifea plus blitz = reflectare aiurea a luminii. Deci fizica era de vină. 😀

Întrebarea rămâne însă, cum poate cineva care se îmbracă azi mainly în bocanci, blugi rupți și tricouri cu mesaje tâmpite să fi purtat la un moment dat ghiuluri, sacouri lucioase și pantofi cu toc înalt.

Dacă m-ar întreba cineva repede așa, n-aș avea alt răspuns decât că I was an idiot. Dar aici nu mă întreabă nimeni repede, deci am timp să răspund pe îndelete.

Sacoul întâi că e cel mai ușor. Nu mi-am cumpărat în toată viața mea de adult haine serioase. Sacoul cu pricina era cumpărat de tata :D, care era exasperat de halul în care mă puteam îmbrăca la birou, fiind convins că fac de râs toți strămoșii (care de altfel trăiseră perfect liniștiți în opinci). Poza cu pricina era de la prima mea conferință în primul meu an de buro. Deci tot timpul am fost genul blugi rupți, atâta că n-am fost tot timpul suficient de mare sau de curajoasă să mă cert cu lumea pentru hainele mele.

Ghiulul. Inelele, inelușele, cerceii, cercelușii, mi-au plăcut. Nu știu cum e posibil, dar chiar mi-au plăcut, dădeam banii pe așa ceva. Până la o carte (tot timpul cărțile-s de vină), poate chiar Sapiens, de care am scris aici, care parcă mi-a șters niște ochelari aburiți cu un șervețel moale și alb, de bumbac. Și m-am uitat la inelele mele și mi-am da seama că nu-s altceva decât niște pietre cu niște metal. Și de atunci n-am mai putut să mai port niciunul.

Pantofi cu toc am purtat ceva perioade mai lungi. Plus că nu poți să porți o pereche de pantofi cu toc, cum port eu acum o pereche de bocanci toată iarna, la pantofii cu toc îți trebuie vreo 12 perechi. Nuș precis să explic de ce, dar sunt pretty sure că pantofii cu toc umblă în perechi de 12. Am purtat pantofi cu toc mainly în 2 momente: adolescență (după perioada haine lălâi și înainte de perioada all black) și când m-am întors la buro după ce am născut. La 16 ani purtam pantofi cu toc pentru că așa credeam eu că fac femeile. La 16 ani, deși citeam noaptea Cioran și plângeam cu muci la poeziile lui Baudelaire, eram convinsă că sexul, salariul, menstruația și pantofii cu toc sunt obligatorii în viața de adult. Fără ele, nu ești uamă. Plus că mi s-a părut o provocare să învăț să merg pe ele fără să par o barză-n râu la țară. După ce-am născut a fost tot din ceva motiv asemănător. Purtasem 2 ani de stat acasă cu Sara numai adidași, pencă nu poți să plimbi căruciorul prin parc în toace de 12 (well, mă rog, poți, că am văzut dudui, dar eu doar femeie, nu și pitzi). Așa că atunci când m-am întors la buro rochiile și pantofii erau parte din încercarea de a mă recupera pe mine. Fusesem așa de mult timp doar mama Sarei că acum voiam să mai fiu și eu. Și iar mi-am imaginat că pantofii cu toc fac parte din ecuația asta.

Nu încerc să zic că e rău sau bine să porți inele, pantofi cu toc și sacouri lucioase. Nu de altceva, dar mi se cam fâlfâie cum se îmbracă lumea și în plus acum folosesc chestiile astea ca să pretirez uamenii. Porți ghete a la Spice Girls în 2018 pencă sunt la modă? Mok, probabil nu vom fi cele mai bune prietene. Ești dud și ai cravată roșie și sacou cu dungi? Pretty safe bet că n-o să ne spunem vreodată tu. Dar nu despre asta era vorba.

E despre faptul că oamenii cresc. Și copiii cresc. Parte din procesul de învățare, sau chiar de conturare a personalității proprii sunt și greșelile. Nu înțeleg cum și de ce ar vrea cineva să nu facă niciodată o greșeală, altfel cum dracu înveți cu adevărat? Și nu cred că ar trebui să ne fie rușine de greșelile noastre. E ok că Sara a purtat bluze cu Elsa. Nu o face mai puțin Sara și nu o făcea mai puțin Sara nici la vremea respectivă, chiar dacă eu muream puțin la fiecare bluză cu sclipici purtată. Testa, gusta, încerca, trial and error. De asta n-o să ascund niciodată că am purtat pantofi cu toc, pe care dădeam un rinichi pe an, că multă vreme am scris fie-mea nu fii-mea pe blog că mi se părea că sună mai aproape de realitate și mai departe de fals, că hmm nuș, dar sigur am mai făcut prostii.

Nu-mi regret prostiile. Cum nu regret nici că m-am schimbat. Nu o cert pe Sara când face prostii. Și îmi place că își schimbă culoarea preferată bianual. Being an idiot when growin up is ok. Și nu cred cu adevărat că ne oprim din crescut vreodată. Mulți oameni se, dar nu cred că e obligatoriu.

M? Voi ce prostii ați făcut când erați mici?

IMG_6604

 

Average

Standard

Când eram eu mica ai mei (mai mult tata) m-au crescut cu ideea precisă că e cumva musai să fiu prima, și dacă nu prima, măcar printre primii. La școală, desigur.

Nu știu dacă pare ceva rău, dar gândind, acum, cu responsabilitate (nuș dacă cu responsabilitate, nu mă prea caracterizează responsabilitatea, poate cu atenție mai degrabă) nu mi se pare neapărat ca ceva rău din partea lor. Tata încerca să mă învețe doar ce funcționase în cazul lui, el a putut să scape din cel mai mic sat din lume doar pentru că a fost tare deștept și a învățat mai bine ca toți ceilalți copii din satul ăla. Era normal să încerce să mă învețe și pe mine să fac același lucru, să își dorească binele, așa cum îl știa, pentru mine. Chiar nu cred că era un lucru rău.

Din păcate însă, mi-am dat seama relativ curând că nu sunt altceva decât plain old average. I really am. Sigur, am fost printre primii pe la școală, dar nu neapărat pentru că eram mai deșteaptă decât ceilalți, doar că arătam a copil cuminte (încă arăt, înainte să ajungă cineva să mă cunoască :D) și m-am prins destul de rapid care e rețeta pentru a învăța cât mai puțin astfel încât să scap de profi. Dar, cum spuneam, mi-am dat seama relativ rapid în viață că sunt doar average.

90% dintre elevi se consideră peste medie. 90%. Majoritatea șoferilor (80%) se consideră, cum altfel, peste medie. Desigur, nu mai rămâne suficient să facem media, dar cui îi pasă :). Parcă am mai scris despre asta, toți ne considerăm puțin mai buni decât ceilalți. Probabil și eu am chestia asta, hm, desigur, muzica pe care aleg să o ascult e, cu siguranță, peste medie :P. Cărțile mele sunt, cu siguranță, peste medie, doh :D. Oh well, the illusory superiority condition. Nimeni nu scapă :).

Dar eu nu sunt peste medie (nu mai zic că sunt an absolute idiot many many times). Nu o să descopăr leacul pentru cancer, nu voi susține concerte la pian cu sala plină, și deși tastez destul de repede și scriu, în general, trei texte pe săptămână, e destul de sigur să spun că nu o să ajung următorul Steinbeck. Ei sunt peste medie. Restul, noi, suntem doar media :). Nu știu să gătesc foarte bine (aici sunt chiar sub :D), nu mă machiez peste medie (ok, nu mă prea machiez) și am părul (cum altfel) mediu.

Acuma, nu mi-au plăcut niciodată exemplele alea proprii: uite, eu am făcut X și nu-s chiar așa prost (in most cases yes you are). Dar în cazul de față nu sunt doar eu, sunt majoritatea oamenilor, pentru că majoritatea suntem, cum altfel, average. 🙂

Și sigur, n-o să fim Einstein sau Aristotel sau Bach dar n-o să fim nici cei mai proști din curtea școlii, pentru că suntem undeva la mijloc. Mijlocul nu înseamnă prostie și nici măcar mmm, limitare sau uniformitate. Suntem, aşa medicorii, unici, încă, la fel ca amprentele proprii şi personale. Încă pot să vorbesc fără sfârșit despre cartea aia, sau încă pot să râd în hohote la cele mai aiurea glume din Univers care mi se par, doar mie, amuzante ;).

Îmi aduc aminte ceva idee dintr-un film oare?, sau o carte, de când eram adolescentă, care întreba, pe un ton acuzator: Chiar vrei să îți petreci restul vieții fiind nimic altceva decât mediocru?

Și la fel de bine îmi amintesc că eu mă gândeam: Băi, da, nu văd nimic rău în a-mi petrece restul vieții într-o absolută mediocritate.

O viață mediocră înseamnă prieteni, oameni pe care îi iubești, copii, râsete, raze de soare, mare, stropi sărați pe buze, castele de nisip (uneori dărâmate, mok), miros de iarbă cosită, pagini albe de cărți pe sub pături călduroase, căței care își lasă capul în mâna ta, salată de vinete și cireșe. Pepene verde.

Deci da, recunosc, nu îi spun Sarei, deși e singurul ou din coș, că vreau să fie mai deșteaptă ca, să fie prima la. Mi-ar plăcea să fie puțin mai bună decât media, dar chiar dacă și la bunătate va fi exact ca media, after all, încă cred că nu e nimic rău la asta.

Voi? Doar puțin, puțin de tot peste medie? 😛

IMG_6387

Finanțe

Standard

Vă povesteam săptămâna trecută cum că a dat norocul cu parcul peste noi. Mai toți copiii merg zilnic în parc, după școală, chestie care mi se pare în continuare cât se poate de mișto.

Atâta că there was one minor downside. Ca să citez alți părinți, în 2 timpi și 3 mișcări am început să sponsorizăm șandramaua. Azi o minge, mâine trei, două avioane, apă și ocazional mâncare (cât e târg în parc), must, dat în jucării de bebeluși și câte și mai câte.

So parent retaliation begun. Unii au pus limite clare. O minge pe zi. Un avion pe săptămână. Un magnet pe lună șamd.

Nuș cu cât de mare succes.

În timpul ăsta, la noi acasă se sporea considerabil numărul de mingiuțe de-alea cu 5 lei de nu mai aveam pe unde să le punem.

Uattudu uattudu. Fii-mea dacă e se semene că mă-sa la ceva e (și) la chestia asta că dacă îi spune cineva că n-are voie X o să aibă grijă să facă taman pe dos. Chestie care de altfel, îmi cam place. Și nici nu e genul meu să urlu o mingiuță pe zi pentru că nu văd niciun argument real pentru care ar trebui să fie o mingiuță pe zi și nu trei mingiuțe pe zi.

Mso. I did the only thing I could think of. Am scos toată alocația ei de pe card, i-am zis că preaiubitul stat îi dă 100 de ron pe lună și că ăștia-s banii ei. Face absolut orice vrea ea cu ei, dar când îi termină îi termină.

A fost perplexă. Perplexă. Statul îi dă EI bani? Dar de ce îi dă bani? Că doar n-a făcut nimic. Păi, zic, teoretic mi-i dă mie, să mă ajute să te cresc. Statul te ajută să mă crești (a căscat Sara ochii și mai mari). Nu că, apropos, ar înțelege foarte precis cine-i Statul ăsta. Zic. mama, gen niște bani să aibă toată lumea să ia de mâncare copiilor. Aha, zice fii-mea cu ochi rotunzi. Și deci din banii ăștia pe care mi i-ai dat trebuie să îmi iau și mâncare și haine?

Am liniștit-o că mai am și eu ceva responsabilități părințești, ea să își ia din ăia jocuri și chestii prin parc. Și cărți? mă întreabă fii-mea. Și cărți, sigur, orice vrei tu. După ce am depășit momentul de panică că nu-i vor ajunge banii de câte cărți vrea ea și îi mai pun și eu a purces la cheltuit.

Băi. De îi țineam lecții de Hagitudose, economie comparată intensiv și matematică avansată trei luni la rând nu cred că reușeam să o conving să fie așa cumpătată. Nu cheltuiește aproape nimic. Și când cheltuiește, e pentru că își dorește cu adevărat ceva. Numărul de mingiuțe s-a redus dramatic (as in s-a oprit de tot din cumpărat). Cel mai mult mi-a plăcut că a refuzat banii oferiți de bunici (care nu i-au oferit bani până acum, dar văzând-o cu portofelul cu doar 5 lei în ei pe zi s-or fi gândit că are nevoie :D). N-are nevoie, le explică, are mulți bani acum și se descurcă singură (singură a ales să cheltuie 5 lei pe zi în parc :D).

Și mie îmi dădeau ai mei 5 lei pe săptămână când eram mică. Îmi amintesc precis că erau doar 5 lei, iar o gogoașă era 1 leu. Astfel, aveam bani de 1 gogoașă pe zi. Dar era alegerea mea dacă într-o zi renunțam la gogoașă ca să îmi iau gumă de mestecat. 😀 Încă sunt hm, n-aș zice cumpătată, pentru că nu sunt deloc, sunt opusul cumpătării, dar reușesc să mă descurc cu banii pentru că în general nu cumpăr nimic (dar și când găsesc ceva să îmi placă cu adevărat dau și zece salarii pe chestia respectivă fără să clipesc. noroc că se întâmplă tare rar să. îmi placă ceva).

Așa, revenind la copii. Nu e neapărat că e Sara specială, cred că toți copiii sunt așa. De la 7 la 11 ani nenea Piaget zicea că intră în faza concret operațională, cea care sunt încă ancorați în concret, dar încep să priceapă noțiuni abstracte (și, btw, sunt și umpic mai puțin egoiști, duamneajută), cum ar fi exact cheltuitul banilor proprii și personali ;).

Probabil sun ca o placă stricată, mbut don’t really care. Copiii au nevoie să ia decizii singuri. Și nu sunt proști. Și ieste oameni :). Zău. Unii enervanți uneori, adevărat, dar și iubăcioși și răzâcioși. Oameni 🙂

IMG_4461