Arhive pe categorii: Parenting

Cum faci un copil să citească?

Standard

You don’t. End of story 🙂

Mai sunt pe câte vreun grup din ăsta de mămici cu chestii care mă interesează (Montessori, de exemplu) și mă enervezomirez de fiecare dată când văd câte o mămică care caută rețete. Cum să fac copilul să scrie? Să citească? Să asta sau ailaltă?

Mintea mea e una simplă. Nu înțeleg de ce ar vrea cineva să grăbească un copil să facă ceva. La fel de stupid mi s-ar părea și să întrebe cum fac să îmi învăț copilul despre neutroni. Mi se pare total, dar total ineficient și contraproductiv.

Poate pentru că mie mi se pară tot ce ține de curiozitate o plăcere (și nu mi se pare, we’re kinda wired that way), atâta că nuș ce se întâmplă cu oamenii când cresc, poate școala, poate altele, și le cam dispare chestia asta, parcă sunt amorțiți. Și nu poți să obligi pe cineva să îi placă ceva. Fie îi place, fie nu. A matter of choice.

Dar copiii nu sunt, zău că nu sunt. Amorțiți zic. Nu sunt toți interesați de aceleași lucruri cum nu-s două amprente pe aifon la fel, sunt diferiți, dar toți sunt curioși. Și atunci chiar nu știu de ce m-aș lupta cu Sara să facă chestii standard (gen scris, citit), sau să o oblig la lecții de arte marțiale sau contrabas dacă ea e interesată de sky diving și xilofon. Doar o las să facă ce vrea ea și îi pun prin casă multe chestii din ălea pe care o interesează.

Deci nu am învățat-o pe Sara să citească. Tot așa, nu i-am zis niciodată, dar niciodată, dar niciodată să citească și nici nu aș obliga-o vreodată să citească o carte anume. O să îi spun de m-o întreba ce cărți m-au făcut bucățele, pentru că doamne, câte cărți am care mi-au schimbat lumea și pe care le iubesc în cel mai propriu sens al cuvântului de numa din cauza asta. Ba chiar, deși știe să citească de ceva ani deja, nu m-am oprit (și nici nu o să mă opresc din inițiativa mea vreodată) din a-i citi. E ritualul nostru de vreo 5 ani, în fiecare seară, de nu am voce sau de abia îmi țin ochii deschiși, îi citesc minim vreo 15 minute. Cu seriozitate și fiind acolo, ca și cum aș citi o piesă de teatru pe scenă (asta nu înseamnă că citesc bine, doar că încerc). Continuă singură după ce ies eu din cameră, dar asta nu schimbă cu nimic că eu îi citesc. La fel, nu are oră de citit ziua. Deși eu citesc când pot, când ea se joacă sau colorează, ea nu trebuie să citească când nu are chef.

Nici nu m-am grăbit cu cărțile. Mi-a zis colega mea de bancă înainte de Crăciun de cartea asta. Și i-am zis că mi se pare Sara prea mică pentru ea, citea doar cărți din alea cu maxim o poveste, sau câteva, dar mici, o carte cu coperți groase, cartonate mi se părea prea departe. Dar întâmplarea a făcut să o primească exact pe asta de la Moșul. And then it happened :). S-a îndrăgostit de ea, a înghițit-o cu totul. Deși vacanța de Crăciun (ca și altele) sunt paradis pentru Sara, pentru că e înconjurată de mulți oameni care o iubesc și care se joacă cu ea, și ei îi place să stea cu ei și să nu facă altceva, după ce a primit cartea asta câteva zile a uitat de tot. A citit-o. Dimineața, în pat, când ne trezeam, la masă în bucătărie la micul dejun sau la prânz (și da, sunt pline de pete și cărțile ei tot ca ale mele și cred cu tărie că fix așa ar trebui să arate orice carte pe care ai iubit-o), în loc de somnul de prânz și seara, încolăcite amândouă pe sub câte o pătură. În patru zile era gata și trecuse deja la alta. Ok, și eu citesc repede, always did, dar ea e mică mă! Are 7 ani abia și cartea asta era mare rău, cum dracu a citit-o așa de repede? She did. I-a plăcut. Și de atunci nu se oprește. A mai citit toată colecția asta, iar acum e la Fetita care a salvat Crăciunul și o mai așteaptă câteva Roald Dahl în bibliotecă. Și mai caut, de mai știți, ziceți-ne și nouă cărți din astea mai măricele care au plăcut copiilor voștri.

Nu cred, ca alți oameni mari, că e o listă de cărți acceptate și una de cărți proaste. Cred, așa cum ziceam și mai sus, că cititul e o plăcere și că fiecare ar trebui să citească ce vrea. Și da, unora le va plăcea să citească Sandra Brown, altora Marcel Proust. Nu e toată lumea la fel. Sigur, nu o să stau la povești de ore cu cei care o citesc pe Sandra Brown (și între noi fie vorba nici nenea Proust nu e genul meu), dar sunt oameni cu care mă pierd în timp vorbind despre cărțile noastre (puțini, e adevărat, dar nu mi se pare așa rău că-s puțini până la urmă, poate nu mi-ar mai plăcea așa de mult de i-aș găsi pe toate drumurile). Deci Sara citește și va citi ce cărți vrea ea. Nu Robinson Crusoe sau Coliba Unchiului Tom și nici măcar Harry Potter. O să își aleagă ea, și doar ea, ce cărți va citi. Nimeni altcineva. Și eu, una, n-o să o judec niciodată pentru ce citește. Doar o să fiu foarte, dar foarte foarte foarte foarte foarte fericită că alege să o facă. 🙂

Mbun. Întâmplarea face ca ultima carte mică pe care a citit-o Sara, să fie cea pe care i-am ales-o eu de Crăciun (deși nu a cerut cărți de Crăciun și deci nu plănuiam să îi iau), nu am rezistat când m-a întâlnit cu ea la librăria de lângă munci. Am citit-o pe toată acolo, în picioare, și m-am făcut mică mică mică și infinită. Deci am luat-o. Și am filmat (prost) când i-o citeam Sarei, pentru că nu cred că poți să faci niciodată suficiente poze sau filmulețe copilului tău, they should have billions of them, they should. Nu pentru ei, pentru noi, pentru mine le fac, pentru că și acum când mă uit la un filmuleț sau la o poză cu Sara de când avea 1 an sau 3 e ca și cum aș găsi o picătură mare, galbenă, de bucurie, în care mă ascund toată.

Și am vrut să o pun aici, ca un fel de reminder. Mi s-a părut o coincidență tare faină că tocmai cartea asta a fost ultima carte mică a Sarei și că exact după ce mă întreba ce înseamnă să te pierzi într-o carte a aflat :). Reminder și rugăminte. Să lăsăm copiii să citească când și ce vor ei, să nu îi grăbim și să nu îi creștem cu rețete ci cu pagini albe, care așteaptă să fie colorate (de ei, nu de noi). 🙂

PS. E și un filmuleț în spatele poveștii, pe care îl găsiți aici

PPS. Da, mă corectează de fiecare dată când greșesc 😀

Anunțuri

Loser

Standard

De pe laaa hmmm, 3 sau 4 ani ai Sarei ne jucăm jocuri din astea în 2 sau mai mulți (gen Piticot), dar are groaznic de multe. De fapt, cred că în afară de cărți și colorat (inclusiv inventat povești) și desene și lupte, doar asta face.

Nu știu ai voștri cum sunt, dar Sarei nu îi plăcea să piardă. Plângea, se supăra, vai și amar. Chestie care bineînțeles mă enerva pentru că nu mi se pare deloc așa de important în viață să câștigi la orice rahat, și nici nu pricepeam de unde și de ce face așa. Când era mică mică și jocurile erau de așa natură, o lăsam să câștige pentru că pur și simplu nu îmi plăcea să o văd așa, dar mă întrebam dacă e ok ce fac, mi se părea că mnu prea.

Apoi, când a mai crescut, i-am zis că ori respectă regulile și nu trișează și acceptă de câștigă ea sau eu (mai mult gândindu-mă la momentul în care se va juca cu alți copii) ori nu mă mai joc cu ea. S-a conformat, dar se vedea pe ea că tot suferă profund când pierde.

So am început să o las din nou să câștige, intenționat și vădit. Adică nu mă ascundeam, vedea clar că o las să dea de 10 ori cu zarul până dă numărul care îi convenea șamd. Asta în timp ce citeam pe Quora un răspuns super aclamat de la un tătic care spunea că nu își lăsase niciodată, dar niciodată băiețelul să câștige un joc de șah și că atunci când, ajuns la 12 ani a reușit în final să câștige, a fost cea mai fericită zi din viața lui pentru că reușise să câștige pe bune.

Now that seemed the way to go. Prin muncă și responsabilitate către victorie, clearly the values anyone wants to implant in their childs.

Numai că mie nu îmi venea să fac așa. Nu îmi place deloc dar deloc să văd oamenii pe care îi iubesc (iar pe Sara evident că mai mult ca pe oricine) necăjiți și mă necăjesc mai mult decât ei de nu am cum să îi ajut. Dar pe Sara aveam cum să o ajut, puteam să o las să câștige și să o fac fericită, deși asta implica mustrări de conștiință că sunt o mamă rea ce crește copilul prost și o să ajungă un copil din ăla ofticos cu care nimeni nu vrea să fie prieten :D.

Except it didn’t. At all. Acum, Sara nu se mai supără când pierde, deși încă își dorește să câștige. Și cred că ceea ce a făcut-o să se schimbe a fost faptul că am fost sinceră cu ea.

Când am început să o las să dea cu zarul de țâșpe ori, m-a întrebat:

-Mama, mă lași intenționat să câștig?

-Da, iubita mea.

-De ce, tu nu vrei să câștigi?

-Nu, chiar deloc, nu mă interesează să câștig, prefer să te văd pe tine fericită, pentru mine e muuuult mai important. Și pentru că tu te necăjești când pierzi, te las să câștigi.

N-a zis nimic niciodată, a continuat să câștige de ori câte ori a vrut iar apoi a trecut pur și simplu la jucat normal, și deși uneori o bat și de 5 ori la rând, nu se mai necăjește. Iar anul trecut, de ziua mea, m-a lăsat să câștig concursul la îmbrăcatul de dimineață. It was the best present. Pentru că deși am eșuat în a îi insufla valoarea conform căreia prin muncă și prin responsabilitate ajungi la victorie (de altfel cam strâmb din nas la chestia asta eniuei), i-am dat în schimb alta, care pentru mine e infinit mai importantă: că micile victorii personale sunt neglijabile în fața bucuriei de a face un om pe care îl iubești fericit

Prea mergea melodia asta, una din preferatele mele când aveam 13 ani 😀

Ambidextru

Standard

Sara e un copil ambidextru :). Scrie cu dreapta, dar cântă (a se citi învață încet și doar ce îi place ei as in 2 acorduri) la ukulele și chitară cu stânga. Prinde ce îi arunci cu stânga. Mănâncă cu dreapta. 🙂 Totodată, când se dă cu trotineta, pedalează cu dreptul, invers decât dreptacii.

Mi s-a părut drăguț. Nici că că, nici că că. Era ca și cum aș fi născut un copil cu părul negru în loc de șaten. Complet egal.

Una din consecințe e că scriu mai mult timp cifrele (și uneori literele) inversate decât copiii dreptaci.

Nu m-a deranjat deloc și nici nu am încercat să o corectez (am mai scris parcă despre asta). Dar apoi asistenta învățătoarei i-a pus niște semne mariiii de întrebare (mi-a povestit Sara) la 2 pagini unde făcuse perfect calculele dar scrise pe 3 ca E șamd. Sara era puțin deranjata, dar i-am zis că mie una nu îmi pasă absolutamente deloc de semenele cu pricina și am întrebat-o dacă vrea să vorbesc cu ele să le explic de ce se întâmplă așa. A refuzat, a zis că se descurcă singură, trebuie doar să fie mai atentă să scrie corect. Mok am zis.

Daaar,  anticipând eventualitatea în care Sara va continua să scrie în oglindă și poate îmi vor spune ele despre asta, am zis să mă documentez puțin.

Turns out there is not much out there. E un singur studiu, ăsta care prezintă niște rezultate apocaliptice cum că sunt predispuși la ADHD, dislexie și alte dificultăți în învățare. E citat și paracitat și tradus cu titluri cu litere de o șchioapă prin reviste: Copiii ambidextri sunt mai predispuși la ADHD aso. I was like: reaaaalyyyy? Nuș, părea dubios, despre Sara poți zice orice da nu că are deficiențe de învățare, nici dislexie (citește cursiv de pe la 5 ani) și nici de atenție (e unul dintre cei mai calmi oameni, nu copii, din toți pe care îi cunosc). Acum, la 7 ani, a început dintr-o dată să citească cărți (as in romane, pentru copii, dar romane). Prima ei carte, la vreo 300 de pagini a citit-o în 4 zile. Următoarea, de vreo 200, într-o singură zi. Am fost tare fericită că a intrat așa, cu ambii bocanci în lumea cărților. :). Tare, tare fericită, și mândră, mok (și că seamănă cu mă-sa la treaba asta :D). Totodată, e fascinată de matematică, deși la școală (fie ea și Montessori) nu au depășit în clasa 0 adunările și scăderile, m-a pus să îi explic împărțirea și înmulțirea și mă hăituiește prin casă să îi dau exerciții (i se pare amuzant și e încântată că le face corect, plus că nu are noțiunea de teme, pentru ea e just fun) sau facem același lucru în timp ce face baie. Ok, it is a bit weird, dar în sens invers față de articolul de mai sus.

So I looked at the numbers. Prin citate apare că sudiul a fost efectuat pe 8000 de copii (wich is a pretty representative sampling), deci nu puteam să mă iau de asta. Mbut them m-am uitat câți dintre copiii ăștia foloseau ambele mâini. Doar 87. :). 1%. Not so representative anymore. Dar titlurile rămâneau apocaliptice, pentru că nimeni nu se uită la datele din spate. Diferența colosală de eșantion dintre copiii dreptaci și cei ambidextri face studiul un fel de glumiță proastă.

Și de asta am zis să scriu, poate mai sunt părinți care dau de el, sau poate sunt părinți care își fac probleme din cauza asta. :). Între timp, a mai apărut și asta, care, pe scurt, explică că premisele anterioare (pe care se baza și studiul de mai sus), care asociau folosirea uneia sau alteia sau ambelor mâini de creier, sunt oarecum greșite, ele fiind asociate de fapt cu o genă de care ține de măduva spinării. That was that. Nu că asta ar exclude automat corelarea folosirii dominate a unei mâini sau a ambelor cu anumite deficiențe (sau plusuri), doar că e ușor mai dificil de demonstrat, nemailegându-se direct de cortex, așa cum se presupunea anterior.

Mgata, asta am vrut să zic. 🙂 Articolul era bullshit, always check the data behind, șiiii copiii o să fie ok, o să învețe să scrie pe 3 corect. Might take a bit longer, dar eu una nu mă prea (mai) grăbesc. 🙂

IMG_0195

 

Ice breaker

Standard

Atunci când te apuci (vrei nu vrei) să crești un copil nu prea ai idee ce faci și nici nu se materializează în niciun fel în primii ani.

Sigur, sunt simpatici și când îți dau primul pupic sau prima îmbrățișare ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. De asemenea, sunt îngrozitor de drăguți și evoluția și genele din dotare ne fac să ne topim la mutrițele lor dulci și la cuvintele stâlcite. Dar overall, jucatul puzzle-urilor la nesfârșit pe podea sau coloratul în tandem nu sunt rewarding în sine și nici nu par a aduce cu sine un rezultat imediat.

Mai mult, începând cu faimoasa vârstă de doi ani și terminându-se probabil niciodată, au momentele lor de being total, mbut total assholes și te întrebi de crești o ființă umană sau următorul Fuhrer în devenire.

Și uneori așa, eu una mă uitam din exterior și mă întrebam: da ce dracu’ fac? Am idee ce fac? Pentru că nu e o rețetă fixă cu ouă sparte și miligrame de zahăr să crești un om, faci ce crezi tu că e bine și basically nu ai nici cea mai vagă idee care naiba va fi rezultatul. Plus că nu e ca și cum se apucă să salveze umanitatea la 6 ani sau să scrie cel mai minunat roman din istoria timpurilor la 13. Sunt copii, copilăresc, cu bune și rele și tu doar speri că ce ingrediente torni și alegând forma potrivită a paharului în care îi ții, o să iasă la un moment dat o poțiune magică de acolo, chiar dacă pe parcurs pare că o să distrugi casa in the process (senzație pe care o am destul de des atunci când unii oameni îmi spun sau îmi arată din priviri părerea lor despre modul absolut halucinant și mult prea libertin în care aleg să o cresc pe Sara).

Desigur că nu știu încă care va fi rezultatul, dar mergând azi cu mașina, singură, înapoi din vacanța mea terminată de iarnă, mă gândeam, ca mai întotdeauna, la ea. Și m-am surprins constatând că personalitatea ei devine vizibilă, se conturează. Și deși mi-a plăcut de ea la un an și trei și cinci, acum, de două săptămâni la șapte, mi se pare că se conturează o tânără persoană de gen feminin care o să fie așa și pe dincolo, cu o mulțime de culori (v-oi povesti în săptămânile următoare de timpul va fi puțin mai amabil cu mine ca azi). Îmi plac culorile în care se colorează Sara. Tare, tare mult. Și deși cred în continuare că influența mea e limitată în ceea ce e ea, în ceea ce devine ea, mă face să continui să fac ceea ce cred, să o cresc așa cum sper că e bine. Să o tratez ca pe un om egal mie, să îi spun întotdeauna, dar întotdeauna adevărul, regardless de cât de greu sau neplăcut e el, să îi fiu insulă dar în același timp să o împing ușor cu botul, ca o mamă morsă (not my spirit animal, in all fairness), să înoate singură.

Eram, în ultima zi din anul ce a trecut, pe malul râului nostru de pe un picior de plai, râu mic și nevoiaș care începuse deja să înghețe pe la mustăți. Eu mă uitam, ca de obicei, la vârfurile munților, care sunt făcute să-mi fure mie privirile, iar când m-am întors la Sara am constatat că, metodic, apăsa cu piciorușul în cizma mov bucățile de gheață, apoi le lua cu mâna și le arunca în râu.

– Ce faci mami?

– Sparg gheața.

– De ce? întreb nelămurită, acțiunea în mod vădit neavând un rost în logica oamenilor mari și pătrați.

– Ca să eliberez râul. îmi răspunde încet și calm Sara de parcă aș fi fost așa mică și prostuță că nu știu răspunsul la întrebarea asta.

Aș fi putut să îi mai explic o dată ceea ce oricum știe deja, că râul îngheață de la temperatură și că primăvara bla bla dar în schimb mi s-a părut că Sara avea dreptate, o dreptate mai mare decât cea care ține de grade celsius și că mai degrabă eu sunt cea care ar trebui să învețe ceva.

A doua zi, prima din 2018, soarele strălucea, gheața se topise și râul curgea din nou, după impresia mea, deloc obiectivă, destul de vesel.

O să continui și eu să sparg gheața pe râul Sarei, chiar dacă poate nu ține neapărat de mine cum o să fie în primăvara, vara, sau toamna vieții ei.  Mocănește o să îi dau înainte cu libertatea, cu considerarea ei ca egalul meu, cu blândețea și căldura și cu mirarea de felul în care noi, părinții, suntem uneori proști și egoiști și răi uitând cât de incredibil de norocoși suntem că cineva ne iubește așa.

La fel cum o să fac, uneori poate împotriva legilor fizicii, cu toate celelalte lucruri în care cred cu adevărat :P. În 2018 și 19 și 23 și la infinit. 🙂

IMG_0878

 

Cerne

Standard

cérne [At: DEX2 / Pzi: cern / E: lat cernere] 1 vt (Adesea fig.) A trece un material prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. 2 vt (Fig) A distinge. 3 viu (Fig) A ploua mărunt Si: a bura. 4 vt (Fig) A alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepție etc.), eliminând restul

Nu știam că a cerne înseamnă și a ploua mărunt, mi s-a părut frumos că înseamnă și asta.

M-am tot gândit la ce am promis că o să mă gândesc, la ce aștept eu, la ce sper eu de la ăștia 12 ani de școală (plus) pe care îi are Sara în față.

Nu știu dacă chiar am scos-o la capăt, but so far this is what I figured out. Mi-ar plăcea să primească noțiuni elementare, de bază, din mai toate domeniile. Parțial, școala acoperă asta (mate, română, istorie, geografie, fizică etc). Doar parțial, pentru că for the life of me nu pricep de ce nu studiem pictori, sculptori sau compozitori la școală. Dar nu e bai, de asta mă are și pe mine.

Ceea ce mi se pare periculos la școală (pe lângă tona de NU uri care sper să nu i se întâmple, despre care am tot scris) e că aduce tone de informație, mult peste, sau conexe cumva față de ce ar trebui să fie noțiunile de bază.

So ceea ce mi s-ar părea ideal la ăștia 12 ani de sclavie ar fi să învețe să distingă. Să învețe două lucuri:

1. care e informație de bază, cea care îi va folosi pe viitor

pare grea asta pentru un copil, dar nu mi se pare nici pe departe la fel de grea ca a doua

2. să descopere din pleiada de chestii de o să i le înșire diverșii ce o interesează pe ea cu adevărat

Mie una mi-a lipsit complet partea asta, abia după ce am terminat facultatea și ceva după am redescoperit că mă fascinează nuj, prostiile mele, fotografia, muzica, genetica, astronomia sau tot ce ține despre mecanismele creierului. Era un vacarm și un haos între toate și habar nu aveam ce îmi place și ce nu. Habar n-am avut la ce facultate vreau să dau și după ce am terminat-o nici ce aș vrea să profesez.

Noise. Tot timpul suntem înconjurați de zgomot. Și e aproape imposibil să distingi în tona de zgomot, de informație inutilă, sau falsă adevărul (nu generic, al tău). Deci dacă ar putea să separe cumva zgomotul, dacă ar învăța să facă asta, ar fi bine :).

Cred că dacă Sara ar putea cerne în anii ăștia, ca și cum ar proba niște haine dintr-un șifonier imens, și să aleagă nu multe, doar 5 obiecte vestimentare care i se potrivesc, respingând, pe rând, pe cele care îi sunt prea mari sau prea mici, prea colorate sau prea negre pentru ea, cred că ăsta nu ar fi chiar așa un timp pierdut.

Și hainele ălea ar putea să le poarte zilnic, pentru că sunt cele care îi plac cu adevărat. De multe ori oamenii mari au un șifonier plin de haine din care nu poartă mai nimic și pierd timpul utiându-se la ce să aleagă, iar apoi le aleg tot pe cele mai urâte doar pentru că sunt cele cu care s-au obișnuit. Deci nu așa. Să nu irosească timp pe mii de haine, ci să le aleagă doar câteva, cele care îi plac și care i se potrivesc cu adevărat.  Să învețe și să descopere cel mai mult în ălea 5 chestii sau 3 sau 1 oricâte ar fi ălea care or interesa-o pe ea. Astfel încât la 18 ani să știe că vrea să fie croitor sau zugrav sau pilot de curse. EA. EA EA. Nu eu, profesorii, bunicii, oricine altcineva, ce vrea ea să fie. Cred că ar putea fi unul din shortcut-urile spre o viață mișto.

So bineînțeles că i-am zis și ei:

-Băi mama, m-am gândit la treaba asta cu școala, și uite, vreau să știi că o să ai multe multe lucruri de învățat în anii ăștia și nu știu, voiam să îți zic că pentru mine nu o să fie important să le înveți pe toate, dar mi-ar plăcea să le înveți pe cele care îți plac.

-Mama, îmi zice viermele-e serioasă treaba când sunt mama și nu mami-, mama, dar eu la școală de asta mă duc.

-De ce? întreb ușor bleagă

-Să aflu.

-Ce? întreb și mai dezorientată.

-Totul.

-Păi de ce te interesează totul?

-Dar cum să nu mă intereseze totul? Sunt curioasă să aflu tot.

-De ce? repet cu scuipat curgându-mi ușor din colțul stâng al gurii

-Păi ce altceva e de făcut?

Deciiii am rezolvat-o și pe asta. Apparently fii-mea se duce la școală să afle totul. Mi-a mai comunicat și că momentul ei preferat dintr-o zi obișnuită (altfel preferă tot zilele de vacanță cu mă-sa) e ăla când se duce la școală. Mă scuzați, da am murit puțin, în 36 (soon enough) ani de viață n-a fost zi să mi se pară cel mai fain moment ăla în care mă duceam la școală sau la muncă (like the opposite). So am întrebat-o, ca de fiecare dată când îmi face din ăstea: -Al cui copil ești tu fată mică? -Al tău mami, al cui să fiu.

A mea, a cui să fie :).

IMG_9785

 

In praise of

Standard

Acum vreooo două săptămâni îmi scrie un prieten: mă plictisesc. Deci am văzut negru în fața ochilor. În general sunt drăguță cu el (că na, doar e prietenul meu), dar acum am zis că-l strâng de gât. So am înjurat de vreo două ori (sau poate trei) și i-am zis: „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează„. De fapt a fost. Bip bip bip „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează” bip bip. După care i-am zis și că mă enervează.

Și mă. Când eram eu mică aveam o păpușă. Una singură. Era, cred, una din cele mai ciudate păpuși din Univers. Cu capul țuguiat și în rest maimuță, era maro deschis gălbuie, cu ce părea a fi un fel de blăniță, din pluș. Cam jumate de mine, așa. Repet. Singura mea jucărie. Nici prin cap nu mi-a trecut nicio secundă că mă plictisesc. Mă jucam zeci de mii de jocuri imaginare cu păpușa aia, îl rugam pe bunică-miu să îmi citească ziarul, întotdeauna mi se părea interesant, dar nu mai interesant decât să-l privesc cum se rade cu briceagul, mă mai duceam pe la bunică-mea să văd ce gătește și să trag cu urechea la conversațiile cu fetele ei, mă uitam pe geam la lume, și toate astea înainte de 5 ani când am învățat să citesc și eram deja mult prea ocupată :)).

Nu cred în plictisitul ăsta, nu știu cum poate cineva să se plictisească. CE înseamnă asta? Adică sunt atâtea dar atâtea de făcut, de visat, de mirosit, de simțit, de trăit, cum să te plictisești? Adică să nu ai nimic de făcut? Asta înseamnă plictiseală? Dar ălea sunt cele mai minunate momente din Univers pentru că sunt cele cu poate în ele. Sunt începuturile a mii și miliarde de lucruri și minuni pe care le poți inventa. Nu, serios, nu cred că se poate plictisi cineva.

Iar Sara? 🙂 Sara e a mea. Nu am auzit-o spunând niciodată că se plictisește, în schimb am auzit-o spunând unui alt copil că plictiseala nu există :P. Când mergem la țară e un drum de vreo 5-6 ore cu mașina. Eu nu sunt vorbăreață când conduc, îmi place să ascult muzica și să visez. Așa că Sara are de înfruntat câteva ore bune de plictiseală. Aș putea să îi dau laptop sau telefon. Nu i le. I le mai dădeam când era mai mică și mă certa lumea că se plictisește. Acum ne-am făcut amândouă mai mari și mai curajoase :). Sara cântă melodiile de pe CD, desenează sau citește. De multe ori însă doar se uită pe geam. Uneori vorbim. Dar de multe ori doar plutim așa în tăcere.

Acasă mă joc cu ea ori de câte ori vrea (noua și unica mea regulă funcționează), dar de mute ori nu vrea să facă nimic cu mine. Și cele mai frumoase lucruri le face când nu face nimic. Ieri a învățat să cânte Oda Bucuriei. Singură, cu notele scrise de mine, în mai puțin de o zi. Sigur, e varianta simplă și o cântă prost, dar a vrut ea și asta a făcut :). Tot în clipele astea de făcut nimic a construit un Wall-e din hârtie, apoi un costum de Wall-E pentru ea (chiar i-au ieșit) și unul de Eva și un telescop (dar chiar e telescop, se face mai mare și mai mic). Ieri a înșirat vreo trei lego unul lângă altul și a inventat un scaun nemaivăzut care asigură fotosinteza în timp ce proprietarul lui cântă la chitară pe el. A zis că merge și la alte instrumente, dar cel mai bine iese fotosinteza dacă melodia e la chitară. Am dat din cap. Desigur. Chitara și fotosinteza merg mână-n mână. Apoi a mai scris o poveste (acum le scrie cu litere de mână și din fericire e mai greu puțin deci nu mai am foiletoane chiar prin toată casa) la care nu am voie să mă uit (nuș de ce nu mai am voie să mă uit la ele, dar bănuiesc că din cauză că mă ultraextaziam și mă emoționam ca o fraieră ce sunt).

Și ăstea sunt doar din weekendul ăsta mare și leneș. Nu cred în plictiseală (îmi vine să scriu cu litere mari), ce să fac dacă nu cred, să mă prefac, să mint? Mă uit la Sara și mă bucur. Atâta fac. Și mai înjur în eter și apoi spun că mă enervează prietenilor care îmi spun că se plictisesc. Cum să te plictisești?Cum mă cum?

IMG_9127

 

 

Pilot automat

Standard

Îmi place să aflu despre modul în care ne merge mintea, mi se pare îngrozitor de mișto, aș putea să înghit mii de pagini ani întregi doar despre asta și nu m-aș plictisi (de fapt chiar asta fac :D). Una din chestiile pe care am citit-o e că funcționăm la modul automat de multe ori :). Ca să salveze energie și să își maximizeze intervențiile în domeniile esențiale, creierul nostru funcționează pe automat. Unele lucruri sunt evidente (respiratul, mersul, pompatul sângelui la organe etc, chestii care sunt legate de creierul nostru de bază, ăla reptilian). Dar fascinant mi s-a părut că nu doar alea. Cele mai complexe procese, ultimele adăugate de evoluție, care se desfășoară în straturile cele mai noi, cele mai aproape de craniu sunt egal de supuse automatizării. Orice se repetă are potențialul de a intra pe pilot automat. Așa se face că deși, dacă, ipotetic, ne-ar fi distrusă bucățica de creier responsabilă de memoria de scurtă durată și am ține minte doar ce s-a întâmplat înainte de 2010 dar nu și ce am mâncat ieri la cină tot am avea capacitatea să învățăm care e camera noastră deși nu am ține și minte că știm treaba asta.  Sigur v-ați trezit ajungând acasă cu mașina fără să fi avut nicio amintire despre cum ați ajuns acolo. Sau, mai exact, atunci când facem prima oară parcarea laterală cu spatele pare o sarcină imposibilă ce necesită zeci de minute și concentrare, dar după 1 an de trafic în București o faci cu o mână în timp ce vorbești la telefon despre fizică cuantică. Little mice brains ne arată ce se întâmplă în studiile în care ne holbăm la ele. La început, când un șoricel intră într-un labirint cu o bucățică de ciocolată la final activitatea sa neurologică arată cam așa

1

A fost atent fiecare secundă să vadă de unde vine mirosul. După o serie de repetiții, când deja s-a obișnuit cu traseul și știe să găsească ușor ciocolată, arată cam așa (la fel de urât desenez și în realitate :D):

2În perioada dintre, no/low activity. La fel arată și creierul nostru când parcăm mașina lateral cu spatele, când facem un memo din care am mai făcut o mie, când gătim cina sau când plătim facturile.

Și e foarte bine să fie așa, altfel am urla probabil de atâta informație :). Însă pe mine m-a făcut să mă gândesc ce alte procese din viața mea le automatizez? Cu siguranță automatizez conversația când dau nas în nas cu colega aia plictisitoare, când răspund unui nene de la bancă la telefon care vrea să îmi vândă nuș ce card, când Sara se smiorcăie că mai vrea dulciuri, sau când mă certa tata în liceu că nu învățam la chimie și că beam prea multă cola.

Ritualurile, de exemplu spălatul pe dinți dimineața, sau baia seara, periatul părului, urcatul, pusul centurii în mașină, alergatul la școală să nu întârziem dimineața, toate sunt acțiuni repetitive. Și fiind repetitive intră, involuntar, pe pilot automat, pentru că așa ne sunt construite creierele.

Dar nu ne sunt zilele, fiecare din ele, lunile, anii și viața compuse în 90% din cazuri din acțiuni repetitive? Atunci asta înseamnă că o să fiu aici doar în vacanțe, pe care le iubesc atât de mult? Doar când se întâmplă lucruri extraordinare? Când Sara intră la facultate?

Băi, la dracu, nu vreau asta.

Așa că ieri seară am fost atentă la cum mi se încălzește mâna când umplu cada pentru baia Sarei. La cum s-a adâncit capul ei în umărul meu când i-am citit povestea de seară. La senzația pe care a lăsat-o părul ei în mâna mea azi de dimineață, când i-am prins cozile, la felul cum a sunat vocea ei când mi-a zis Pa mami, te iubesc, la fiecare milisecundă din cele pe care le-am avut cu ea doar azi. Și știți ceva? Fiecare, dar fiecare din momentele astea, deși repetitive, și deci potențial plictisitoare, nu au fost. Toate mi-au adus bucurie și mi-au făcut inima o balegă caldă (well, what, they did). Și mai vreau. Pe toate le vreau. Și nu o să mă plictisesc de ele ni-cio-da-tă. Și nu o să uit să fiu atentă la fiecare dintre ele, oricât de mici ar fi. 🙂

img_7954