Arhive pe categorii: Parenting

Despre nimic

Standard

După un maraton de filme de Crăciun în weekend, desene infinite (chiar sunt curioasă, alor voștri le place în continuare să deseneze la aproape 10 ani?), mâncare făcută-n casă și zeci de pagini înghițite (also ceva jocuri pe telefon, recunoaștem), Sara mă întreabă aseară, din senin: tu crezi în Rai și Iad?

Acuma, ea știe ce cred eu și mai știe și ce părere am eu despre întrebările astea: Mama, dar nu cred că e important ce cred eu, cred că tu ești tu și va trebui să descoperi, să afli în ce crezi tu.

Ea zice repede: Păi eu știu ce cred eu: nu există Rai sau Iad, cred că murim și atât, dar oamenilor le place să creadă în ele, să își imagineze că ei sunt buni și că vor ajunge în Rai dacă respectă o rețetă în timp ce dușmanii lor vor ajunge în Iad pentru că sunt răi. Atâta că oamenii sunt buni și răi și nu au cum să zică de cei răi că sunt răi și ei că sunt buni pentru că fiecare se crede bun și pe alții răi. Dar așa le e mai ușor să trăiască. Plus că poate chiar încearcă să fie mai buni.

Deși m-am gândit intensiv la moarte începând cu vârsta de 6 ani (sau pe acolo), nu cred că eu aș fi reușit să debitez cele de mai sus la 10 ani, și în pofida orelor săptămânale de religie. Și nici la 12, după ce am citit Biblia, și nici probabil la 20 (când deja se întâmplase atâta viață că mă prefăceam că nu mai gândesc).

I-am zis și ei, că nu știu cum și de unde se gândește așa, iar mâța a ridicat din umeri: – Păi doar ai spus-o și tu de atâtea ori, probabil genele.

În continuare mi se pare prematur să se hotărască la milimetru despre religie, și de altfel sper să mai caute informații și să nu plaseze subiectul în categoria încheiat, mai periculos decât să crezi în ceva ce poate e greșit mi se pare să fii absolut sigur de ceva (nu prea cred că putem fi absolut siguri de nimic).

Dar overall, mi s-a părut ok și sunt de acord cu Sara în câteva din cele ce a spus mai sus. Întâi că oamenii sunt buni și răi. Mi se pare foarte important că a sesizat nuanța asta, cu atât mai mult cu cât citește enorm, iar cărțile (dacă nu citești nuș, psihologie și filosofie sau știință ci ficțiune, mai ales cea scrisă pentru vârsta de 12 ani or so) au tendința să împartă personajele în eroi și răufăcători. Dar oamenii sunt și una și alta și în același timp niciuna. Nu ne încadrăm la extreme și în fiecare din noi se află și alb și negru. Cum spuneam, mie mi-a luat mult mai mult timp să mă obișnuiesc cu realitatea (cred că la peste 20 de ani am acceptat că noi voi întâlni și pace personaje monocrome în realitate). Apoi, că a arătat înțelegere pentru oamenii care nu cred în ce crede ea. Marea majoritate a oamenilor nu fac asta (ci sunt, mai degrabă judgmental și îi încadrează în categoria EI vs. NOI pe cei care au credințe sau păreri contrare celor proprii). Iar nu în ultimul rând, că religia e doar o modalitate prin care oamenii încearcă să devină mai buni, chestie care, de altfel, nu e deloc rea (Tolstoi a scris pe sfârșitul vieții un eseu în care explica în linii asemănătoare decizia lui de a deveni credincios și de a merge la biserică în fiecare duminică, pe care Sara ovios nu l-a citit încă deci nu l-a plagiat, dar sper să îl citească someday).

Și trecând peste cele de mai sus, mă gândeam că de multe ori aduții presupun că viața interioară a copiilor e rezumată la ce mănânc la desert și de ce nu am voie mai mult pe calculator, dar în realitate, nuș, cel puțin a unora e mult mai complexă. Eu am onoarea, la dracu, că nuș cum să scriu altfel, ca Sara să mă lase uneori să intru în capul ei (și de la ea, și de la alții, că tot vorbeam tura trecută de cadouri, mi se pare cel mai important lucru pe care îl poți primi, o poartă deschisă spre nuș, minte sau suflet sau ambele). Deși, în același timp, mă ceartă uneori: nu îmi mai citi gândurile. E ok, are dreptul la ambele 😊.

O să mă mai gândesc însă cum aș putea să o ajut să mai sculpteze ideile de mai sus (cred că trebuie cercetate în continuare, după cum spuneam). Deși povestioare din Biblie a citit, de Eliade n-aș zice că e taman pregătită. Dar cu timpul, va fi, sper de altfel să îl descopere singură (oare mai e La țigănci în programă? Cred că e singura carte din programa de liceu pe care am citit-o, din simplul motiv că o citisem înainte să ajungem la ea, restul chestiilor nu s-au pupat cu lista mea de lecturi).

A iesit prea serios? La dracu, nu voiam, doar voiam să pun un asterix undeva, să țin minte, că omușorii ăștia mici sunt infiniți și complecși și minuni ambulante și universuri complete chiar dacă nu iau foarte bine la testul țâșpe de la mate (habar n-am ce notă a luat în testele la mate) și chiar dacă cască la științele naturii sau cum le zice când studiează confluența (kid u not, chiar studiează confluența într-a 3-a). Și că nuș, ar trebui să le oferim mai multe șanse să împartă cu noi gânduri (peștișori, poate vă povestesc o dată de ce când spun gânduri imaginea din capul meu e cea a unor peștișori). 😊

Mari

Standard

Una dintre temele recente ale Sarei a fost să țină un jurnal de lectură. Foarte des întâlnită temă, cred că de la Montessori până la cea câștigată clasă de concursuri Cangur de la stat (încă nu-s convinsă dacă Cangur le zice, poate or fi Panda?), fișe de lectură și jurnale de sus până jos.

Ați zice că am nimerit și noi îîîîîn sfârșit o temă să ne placă, nu? Nu.

Fără să o influențez deloc (altfel decât cu genele pe care n-a avut de ales decât să le ia), Sara a încrețit nasul când a dat cu el de întrebarea ce ai învățat din carte.

Cum adică ce am învățat din carte? Păi citesc ficțiune. Zice viermele. Nu citesc ca să învăț. Citesc pentru că e o plăcere.

Și that mi se pare ca sums it my entire life philosophy on books.

Nu știu cum e să citești ca să înveți ceva din asta, sau cu un scop anume, fie el și acela generic și la modă de a crește puțin, to upgrade yourself.

Sara, și eu, citim, nor by choice, ci pentru că nu avem de ales oarecum. Și aș vrea să discut acest aspect extrem de important cu oamenii care mai există pe planeta asta și care încă iubesc cărțile.

Citește cineva constant, oare, cu scopul în sine de a învăța?

Nu spun că nu învățăm nimic din cărți, departe de mine, de fapt cred chiar opusul. Cred că ce am citit a devenit moleculă cu moleculă parte din mine. Și cred că ce citește Sara devine moleculă cu moleculă parte din ea. Cred că ne schimbăm și ne formăm personalitățile, ideile și alegem drumurile pe care mergem în viață secundă cu secundă de citit. Dar by accident. E doar o consecință neintenționată a înghițirii de litere.

În secunda în care i-aș alege eu cărțile pe care le citește (împotriva voinței ei, că altfel are încredere în ce îi iau când aterizez prin librării și mă încurajează să îi cumpăr o carte care îmi place mie), aș pune pariu că nu ar mai fi egal de interesată să le citească.

Și aici cred și că eșuează toți părinții sau bunicii care fac din citit o obligație (oricât de limitată ca timp ar fi) sau o învățătură și vin să mă întrebe cum să facă să citească și copilul lor când o văd pe fii-mea că stă cu nasul în cărți ore întregi. Nu poate funcționa pe termen lung. Cred că nu vor reuși să obțină decât fix acele minute în care copiii sunt obligați să citească. Pe termen lung, când nu va mai fi monitorizat, copilul ăla obligat să stea la el în cameră cu o carte în mână sau în colțul de citit al clasei mari și albe Montessori va deveni un fost cititor.

Rețetea mea pentru a crește copii cititori e următoarea: nu există.

Nu am făcut absolut nimic să o fac pe Sara să citească. I-am zis chiar opusul, că nu trebuie să citească niciodată dacă nu are chef. Și are zile, desigur, în care alege să facă alte chestii, gen să se joace jocuri stupide pe telefon (cum fac și eu, de altfel :D), în care am cea mai mare grijă din lume să nu îi zic: mai lasă telefonul ăla și pune și tu mâna pe o carte.

Dar după, întotdeauna, dar întotdeauna se întoarce la cărți. Se întinde pe burtă cu picioarele bălăngânindu-i-se în sus și râde în hohote de câte o aventură de cățel curajos sau ce știu eu ce alt personaj.

Citește pentru că îi place.

Și asta, apropos, am învățat (sau mai degrabă am avut curajul să o accept ca o realitate) tot după ce am citit o carte, o carte care m-a învățat, ca să fiu în ton cu tema Sarei, despre importanța a what we like.

PS. Sara a făcut tema, reușind să sumarizeze perfect ce a citit în 2 propoziții (mai greu decât pare, am dovadă niște mailuri kilometrice de la colegi care nu reușesc să se exprime concis nici dacă viața lor ar depinde de asta). Însă tot nu cred că a învățat ceva din acțiunea în sine. Cred însă că se face mare, zi, după zi, citind. Gigantic de mare 😊

Se știe

Standard

V-am mai povestit cum am urât cu pasiune fiecare secundă petrecută în școala românească. Brace yourselves, că o să vă povestesc iar, de dată asta din postura de părinte.

Nu cred că mă poate enerva ceva mai mult decât școala, chiar și acum.

Plecând de la programă, la predare și la absolut orice.

Sara e în clasa a 3-a, materiile standard, vă spun eu, sunt așa: română + mate (la greu), educație civică (Sauron știe ce drac e asta, ăia de-au făcut manualul sigur nu), desen (rebranduit arte vizuale și abilități practice), biologie (da ovios că nu-I zice așa, științele naturii sau ceva), engleză, muzică (care oricum nu se face, pentru că covid), sport și desigur, religie.

Dintre toate astea singura care mi se pare ok e sportul. Jur. Chiar și în online, proful ăla urcă ceva exerciții pe platformă iar Sara și cu mine ne distrăm executându-le (și dansând în pauzele de relaxare) pe salteaua mea din sufragerie. Hai și engleza, deși e la un nivel absolut mononeuronal, pentru orice copil crescut în România filmelor pe Netflix încă nedublate.

Așa. Desenul. La ce ne-o folosi să pictăm copaci și sori nu am nici cea mai vagă idee din Universul apropiat. În niciun caz nimeni vreodată nu le va vorbi copiilor de Picasso, Van Gogh, sau măcar Grigorescu. Desenul nu este despre asta. Se pare că e necesar să știe fii-mea să picteze, nuș precis pentru ce, dar clar necesar. Întâmplător, Sarei îi place să picteze și chiar mă bucur că măcar au o materie în care se relaxează, deci nu militez să omorâm desenul, vă rog în genunchi să rămână în programă dar nuș, le putem arăta și un tablou faimos, eventual ar putea să încerce să reproducă pentru partea de fun. Dar așa, dupa zeci de ore de desen în școala generală, ne întreabă primul iubit dacă ne place Matisse și scoatem repede telefonul să gugălim.

Muzica. Similar, ferească sfântul să le zică cineva ceva de un Bach, Beethoven sau hai, un Schubert. Nimic nada zippo niente. Pentru corectitudine istorică, la peste 50 de cântece de diverși autori români (de care nu am auzit în viața vietișoarelor mele), e adăugat și unul de Mozart și juma de pagină despre Enescu. Atât. În rest, înțeleg că se cântă (teoretic, desigur, nu pe pandemie). La ce ne-o folosi să știm să cântăm când unii dintre noi, majoritatea chiar e clar că niciodată nu vom fi nuș cine dracu mai cântă azi, da hai, Axel Rose, că pe ăsta am crescut. Sau poate cineva și-ar imagina că vor zdrăngăni o chitară sau pian sau niște tobe? Evident nu, stați jos, nota 2.

Mai departe. Educația civică. Vă redau. Memorează versurile: “Eu, tu, ceilalți/Persoanele toate/Avem propria identitate:/NUME, PRENUME, se știe,/ RELIGIE, CETĂȚENIE,/ Căci din toate pe Planetă/ PUI DE OM nu se repetă.” Pe lângă faptul că e absolut incorect științific , frate, SE ȘTIE. SE ȘTIE. E e poezie cu se știe Am murit puțin.

La științele naturii e în general ok manualul, dar oricum nu primește deloc atenție în clasa a 3-a (ca și cele de mai sus) pentru că ne axăm pe mate și română. Ar trebui să adaug se știe, ca să fiu în ton cu educația civică.

Română și mate ziceam deci facem în schimb pe bandă rulată. Sara a terminat în o lună un caiet de română și unul de mate. La română am despărțit în silabe miliarde de cuvinte și cuvințele, ultima oară chiar și o poezie întreagă. Absolut stupide poeziile, m-a marcat pe veci una în care se făcea mișto de o fată care citea prea mult și socializa prea puțin (jur, asta era poezia, atât și punct). La ce ne-o folosi să știm să silabisim, la 38 de ani tot nu știu să răspund. Fii-mea scrie, v-am mai povestit, mai corect gramatical ca parte din unii din indivizii cu care interacționez la muncă (de la citit, nu de la tocit). Dar e complet irelevant atâta timp cât nu știe să silabisească piuneză. Și google that, nu e ce vă așteptați.

La mate, repetio mater studiorum este, mi li ar de (e desprărțit correct boss?) de adunări, înmulțiri și împărțiri. Desigur, o fi util pentru cei care n-au fost convinși că 1 și cu 1 fac 2, dar vă jur că unii au crezut de prima dată și chiar am fi dispuse să dăm în scris că suntem de acord și nu ne împotrivim numai să nu mai facem atâtea teme. Catralioane infinite de teme.

Între timp, orice copil normal are curiozități proprii și personale, pencă așa sunt oamenii, așa venim programați, indiferent ce decide madam făcătoare de manual să îi învețe standard, pe toți, uniform și egal și pătrat. Printre curiozitățile recente ale Sarei la 9 ani: nazismul și Matahari (au mai fost și altele, dar astea le-am ținut eu minte, pencă uit tot la onorabila vârstă antemenționată). Credeți că învață la școală sau poate măcar să discute cu cineva despre Nazism sau Matahari? Ovios. Nu. Caută acasă și face proiecte singură și discută cu mă-sa. Asta, desigur, dacă avem cumva timp pentru că majoritatea timpului ne-o ocupăm cu teme infinite la română și la mate.

Și nici școlile care nu urmează programa românească nu mi se par mult mai breze, pentru că premisa e oarecum aceeași: această plajă de informații trebuie să ajungă în capul tuturor copiilor, la X și la Y trebuie să fie atenți și nu la Z sau la K. În opinia și în capul meu rămâne însă că învățăm și reținem atunci când vrem, atunci când ne interesează, atunci când suntem curioși pencă fix așa ne-a tunat nouă și nu pentru că ne spune cineva că asta e ză shit și e musai să visăm noaptea. Am mai scris și de ce nu militez pentru homeschooling (între timp nici n-aș mai putea să îl fac): pe scurt, pentru că e nevoie de socializarea din școală (creștem din ea). Dar cu pandemia asta nici de socializare nu se mai poate vorbi. Măcar face online, trăiască școala online, o consider absolut inutilă dar o prefer oricând celei fizice în pandemie (din simplul motiv că nu îi lasă deloc să interacționeze sau să se joace). Mai bine acasă, unde râdem împreună.

Vă jur că dacă Sara va reuși să reziste la aceasta spălare ritualică de creieri și omorâre de orice fărâmă de curiozitate, dacă îi va mai plăcea să citească și mă va mai întreba din senin chestii care îmi învârt capul și în anii următori până scăpăm de școală, mă voi duce și voi cumpăra prima sticlă de wiskey din viața mea, o voi bea pe toată și voi cânta poezia cu se știe de mai sus pe ritm de manea. Promit.

Despre răzbunarea lui 2019

Standard

Mă mustră conștiința că am zis de 2019 că a fost de rahat. 2020 was like: hold my glass. Pe lângă pandemie, care a avut și părți bune, a fost un an atât de căcăcios la birou, dar ATÂT de căcăcios de nici nu pot să spun. Și mi-e și frică de ce urmează. Deci m-am hotărât să nu mai zic de niciun an că e urât.

O să spun pe dos. Ce frumos e un an. Deci. Ce mi-a plăcut până acum la 2020:

-telemunca. Iubesc telemunca, vreau telemuncă, chiar dacă m-am plâns de ea, corpul meu poate locui unde vrea el, chiar dacă mintea mea e tot închiriată, trăiască telemunca!

-să fac temele cu Sara. Știu că majoritatea părinților se plânge de asta, dar noua ne place maxim să facem teme împreună. Sara insistă că înțelege mai bine când îi explic eu, deși vă asigur că n-am veleități de profesor, colegii mai noi care a trebuit să învețe de la mine pot depune mărturie că sunt un coșmar și că mă aștept ca toată lumea să învețe singură (pencă așa am învățat și eu și de altfel așa îmi și place să învăț). Cred că îi place pentru că le urăsc mai mult decât ea. Cu precădere cele de mate, unde nu pot înțelege pentru nimic în lume de ce e necesar să facem 30 de exerciții de același fel dacă le făcea perfect de la primele 5. Șuvoaie infinite de teme are, nu se mai termină, le urăsc (am mai zis?). Plus că le greșesc la mate mai rău ca Sara. As in nu-s capabilă să fiu atentă la adunat 3 cu 6 deși înmulțirea o buchisim. Și Sara, ovios, la fel. Primele le face perfect, că încă nu e bored to death, la al 10-lea deja nu mai știm cât face 1 cu 1.  Ca atare, nu avem nicio temă făcută corect, la toate am greșit cel puțin un exercițiu. La una chiar i-am corectat-o eu greșit. Și sunt teribil de mândră de asta. Nu regret nimic. Și ok, recunosc, când nu înțelege nimic fac desene amuzante cu fete cărora le place să stea singure sau cifre care sunt triste ca a uitat să le adune.

-în ciuda faptului că au fost vremuri căcăioase la birou, a fost și bine pentru că well pentru că mie oricum nu e îmi e de job ci de oamenii cu care lucrez și care îmi plac, și din fericire (aproape) toți au fost ok în vremurile astea căcăcioase. Chestie pentru care sunt infinit de happy.

-am descoperit că îmi place să citesc cărți despre istoria românilor. Ceea ce n-aș fi crezut veci. Am citit Boia și Djuvara, mi-au plăcut ambii, mai mult Boia. Să descoperi un lucru care îți place e cred, una din cele mai mișto chestii din Univers.

-mi-am adus notele unde locuiesc, că până acum nu le aveam și îmi lipseau rău, parcă mă făcusem umpic pătrată. Și învăț o melodie cu doi de infinit în ea (și un doi) și sunt tare tare happy.

Vor mai urma și altele, insist, o să fac o listă și mai mare până la finele anului.

Vouă ce v-a plăcut la 2020? 😊

PS. Și am un plan să îmi văd marea mea vara asta. Cumva cumva, nu știu încă cum, dar ne vom vedea anul ăsta.

IMG_2558

 

Big questions

Standard

Ar trebui să încep cu precizarea că Sara e un copil tare vesel. Râde extrem de mult și tare contagios. Sigur, e și introvertită și timidă, dar una nu o exclude deloc pe cealaltă. De fapt am citit abia când Sara era mare că bebelușii pot zâmbi cu adevărat abia pe la o lună. Singurul meu reper era Sara, și ea mi-a zâmbit din ziua doi de viață. Probabil în prima era WTF unde dracu m-ați adus iar în a doua a decis că hai că e simpatică tanti asta de se uită cu ochi de bovină la mine, să-i arăt gingiile (că dinți nu avea și încă îmi e neclar de ce nu a putut evoluția să ne facă să venim cu dinții deja crescuți).

Iar o iau pe arătură. E un copil vesel, râde mult de când s-a născut.

Însă în egală măsură are o preocupare din asta ușor ciudată pentru restul lumii cu privire la niște dileme din astea cât casa ale umanității, pe care și mulți adulți le ignoră cu brio până pe patul de moarte.

Am scris chiar aici că pe la 3 ani m-a întrebat de ce sunt făcuți oamenii.

I-am răspuns atunci, mai mult luată prin surprindere de ora înaintată și de prematuritatea întrebării că probabil ca să încerce să fie fericiți.

Nu cred că i s-a părut un răspuns prea bun (văr-miu ar fi de acord cu ea, că tocmai discutam că fericirea e o invenție a generațiilor recente), pentru că a devenit sau a rămas o întrebare recurentă. Ultima oară era invitată la o prietenă acasă într-o dimineață încă caldă de toamnă, meșterea ceva la o masă pătrată cu prietena ei și mama aparținătoare (eu doar mă uitam, că două mâini stângi după cum am declarat) și s-a apucat din senin, în timp ce își încondeia viitoarea baghetă de Harry Potter să glăsuiască: Dar totuși, nu înțeleg cum voi adulții puteți lua decizia să faceți un copil știind că vor muri.

Noooot exactly a Sunday morning visit question, is it? I-am zis că e prea de dimineață și că îi propun să reluam subiectul mai pe seară (întâmplător dormisem vreo 2 ore în noaptea de dinainte, deci din cei doi neuroni funcționali pe care îi am mai rămăsese doar unul).

Și acum se despart doi craci.

O dată. E normal ca un copil să se gândească la astfel de lucruri? Păi depinde cum definim normalul. Dacă îl definim ca fiind ce face toată lumea atunci probabil că nu e. Dacă îl definim ca fiind varianta optimă a unui comportament (așa cum de fapt o facem când ne referim la ceva ca fiind normal), atunci înclin să îndrăznesc să spun că s-ar putea să fie.

Ce încerc să spun e că tema asta e una care rămâne esențială pentru condiția umană, iar vârsta e doar un număr chit că ai 9 ani sau 59. Sunt întrebări care fac parte din ființa noastră. Unii, ca Sara, le materializează, alții le îngroapă.

Poate pentru că și eu am trecut oarecum prin aceleași etape, mie mi se pare că înfruntarea dilemelor ăstora e unica modalitate de abordare. Tactica capului ascuns în nisip nu funcționează pentru nimic, nici pentru sensul vieții sau teama de mortalitate.

Al doilea crac ar fi cu ce i-am spus Sarei ca răspuns la întrebare. Adevărul e că nu i-am spus nimic încă. Pe de o parte pentru că am uitat pe moment, pe de altă parte pentru că nici nu știu exact ce să îi răspund. Faptul că suntem singurele ființe înzestrate cu conștiință de sine ar putea fi doar un accident al evoluției, o manifestare secundară al unui alt țel, ar putea fi, chiar ar.

Și poate așa și e, de fapt. Dar acest accident ne-a permis să facem muzică care alină găuri din suflet, să scriem cărți care ne aruncă în hăuri negre sau ne urcă pe vârfuri albe, să uităm să respirăm când vedem o adunare de gaze incendiare cum apune în mare sau să fim, din când în când buni unii cu alții, poate chiar să iubim, nu doar să ne reproducem. Chestia asta care ne rănește mai mult decât orice rămâne cauza multor, poate chiar tuturor lucrurilor bune din viața noastră.

Nu cred că nimeni, dar chiar nimeni nu știe exact exact ce dracu face la modul real pe aici. Chiar nu cred că ne gândim măcar la asta. Cred că dacă am face-o, prea puțini am mai fi sclavii cravatelor și ai fundului pe scaun de la 9 la 5. Dar iar o iau pe arătură.  Unii sunt mulțumiți să trăiască pur și simplu până vine termenul limită, alții, ca noi, nu dorm uneori noaptea gândindu-ne la bec, nu că asta ar ajuta cu ceva. Finalul e identic, after all.

Știu că n-a ieșit deloc rotund și nici măcar pătrat. Dar chiar și așa, măcar am reușit să prind de un fir de ață.

O să mă mai gândesc de ce trăim. O să mă mai gândesc și cum alegem să trăim. Și cred că o să mă mai gândesc și la alte lucruri. Sper că și Sara se va gândi în continuare. Și poate și unii dintre voi.

🙂

IMG_1539

Serbările de Crăciun

Standard

Cred că am declarat public că nu sunt fan serbări de Crăciun. Sigur, unor copii le plac. Mbon, poa să meargă la nuș, Palatul Copiilor sau ce vor ei de le place să fie vedete. Altora însă nu le plac deloc. Și anul trecut și anul ăsta a fost un băiețel (nu-mi dau seama dacă același) care a plâns pe scenă.

Sara e mega rațională cu serbările. As in a pus piciorul în pragul învățătoarelor la orice înseamnă rochițe și tutu-uri de prințesă, dar s-a băgat la un dans de elfi și pitici. În primul rând că iubește colindele, duamne cât le iubește (mă rog, muzica în general), cântă non stop iar din octombrie basically numai Deck the Halls se aude prin casă (which is nice) și apoi că s-a amuzat la dansuri. Dar tot nu mi se părea genul ei să se producă pe o scenă, so am întrebat-o cum de. Și mi-a zis fuarte clar: Tu ce-ai face în locul meu? Ori mă bag la dansuri și colinde ori fac lecții.

Pe principiul no brainer.

Și mă gândeam așa, după serbarea de ieri alaltăieri (care de altfel a fost delicioasă pentru mine ca părinte, m-a durut burta de cât am putut să râd, micofoanele n-au mers, s-au împiedicat, încurcat, au fost mega mega simpatici, infinit mai simpatici decât dacă toate ar fi mers șnur, m-aș fi plictisit îngrozitor) că e o grămadă de energie, și a copiilor și a adulților (învățători și părinți) care intră în chestia asta. E ok, mi se pare că chiar au nevoie de proiecte din astea care să îi scoată din ritmul normal de învățat (fie el Montessori au ba), dar nu înțeleg de ce trebuie să irosim toată energia asta într-o chestie ca o serbare care nuș, nu produce nimic cu adevărat bun, poate doar nuș, orgolii personale mângâiate temporar (dar poate sunt eu Grinch).

Mă gândeam că plozii ar fi egal de încântați (sau mă rog, a mea ar fi sigur) să chiulească de la lecții ca să meargă săptămânal la un cămin de bătrâni să le citească povești sau să le cânte cântecele. Sau la un adăpost de câini să îi plimbe. Sau ambele, copiii de la o școală să meargă să ia câini de la un adăpost și să meargă împreună cu ei să petreacă ziua la un adăpost de bătrâni. Doamne câtă fericire ar fi pe toți trei, și pe căței, și pe plozi, și pe bătrâni. Sau să construiască singuri, fără ajutor, pe echipe, cu blueprints și all câte un vehicul de some sort. Sau să facă curat în parcul din fața școlii și să primească la final gogoși calde în loc să stea la ore într-o zi. Toate mi s-ar părea, de altfel, timp câștigat și lecții învățate, nu pierdute. Ba chiar ar putea chema și părinții la oricare dintre astea, la fel cum fac și cu serbările.

Care naiba o fi faza cu serbările astea? Unde de-a lungul istoriei cineva a decis că să vadă plozii pe o scenă în sezonul cu temperaturi negative face parte din magia sărbătorilor de iarnă?

Mda. Mi-ar plăcea tare să ne gândim cu adevărat la motivul pentru care facem repetitiv același lucru și dacă găsim că nu prea e un motiv bun pentru asta să ne oprim. Sau dacă găsim un motiv să facem altceva în schimb, să facem aia. Mnu? Dar oamenii au așa o predispoziție (evoluționistă, urât cuvânt) să prefere acțiunile repetitive doar pencăs mai sigure. Pe de altă parte, nici evoluția nu s-ar fi întâmplat vreodată fără că unii să calce strâmb. Iar eu mă încadrez cu brio în categoria celor care insistă să calce strâmb, indiferent câte bârne-n cap și-ar lua in the process 🙂

Voi sunteți fani serbări de Crăciun? Sau dracu știe, poate greșesc eu de nu reușesc să văd ce e așa minunat la ele.

IMG_8390-001

 

Ce mai citește Sara

Standard

Așa, că m-a întrebat Delia și am zis că scriu. Sarei îi plac seriile sau dacă nu-s serii, o ia după autor.

Acum citește Aventurile lui Sherlock Holmes, de A.C. Doyle. Înainte de asta a citit Eu și Marley.

A început cu cărți haioase, care o făceau să râdă în hotote (seria Joody Moody și tot ce a scris vreodată David Williams).

Apoi Roald Dahl, evident că a iubit Matilda și Charlie și Fabrica de Ciocoloată, dar a ținut morțis să citească absolut tot ce am găsit de cumpărat.

Apoi JK Rowling, la fel de desigur, nu doar seria Harry Potter ci și celelalte 2 cărți (plus aia sequel la HP sau ce draci e).

Mmmm. What else. Seria cu Misterioasa Societate Benedict (foaaaarte faină, pe asta am citit-o și eu cu ea seara). Seria aia infinită cu Pisicile războinice. Încă una cu vulpile parcă și încă niște animale parcă, Supraviețuitorii, am uitat cu ce e asta exact.

Nu se omoară după clasici. A încercat Jules Verne, dar meh. Dintre clasici i-a plăcut Black Beauty cel mai mult. Colț Alb, hm, oare ce a mai citit dintre clasici mblop. Nu mai știu. Gulliver. Legendele Olimpului, din fericire i-au plăcut și ei, altfel o dezmoșteneam, am mai scris că le-am citit de 200 de ori când eram mică. Cireșarii în vară.

Ah, dintre astea mai simple, dar care au făcut-o să râdă seria cu Timmy Fiasco și Dog Man.

Narnia nu i-a plăcut neam.

Vânătorii de comori da, și încă niște cărți care-s tot serie cu Biblioteca domnului Lemoncello.

Casa Secretelor (tot serie e parcă) și în general tot ce prinde de la Editura Arthur citește cu plăcere (sper că am nimerit-o și Casa Secretelor e de la ei).

Citește și cărți de știință (well mă rog, nuș cum să le zic), gen George și Big Bangul (serie, again), Max Einstein. Cred că mai sunt încă dar nu îmi mai aduc aminte. Cărți despre câini și cai tot ce am găsit, că na.

Citește haotic, și cred cu tărie că fix așa ar trebui să citească oricine. Haotic, după cum simte, cum are chef. Nu i-am spus niciodată ce să citească sau dacă să citească o carte au ba. În general mergem în librării o dată pe lună, stăm vreo două ore (minim, îi e la fel de greu cum îmi e și mie să se hotărască ce cărți își cumpără) și pleacă de acolo cu o pungă mare de cărți. Recunosc că îi iau și singură când mă nimeresc într-o librărie, știu cam ce îi place și am cam nimerit-o, dar am mai și greșit (nu mă așteptam să nu o prindă Narnia de exemplu).

De Crăciun a cerut Cehov și Dostoievski. :)) Chiar sunt curioasă ce va zice de ei, as in nu că îmi imaginez că nu va iubi rușii având în vedere că mă-sa e șpagat după ei ci mai degrabă cum sunt rușii la 8 ani (9, hai). Ah da, a citit Orwell, Ferma Animalelor gen într-o oră într-o după amiază, m-a și enervat că a citit-o prea repede, dar sigur o va mai citi când va fi mare.

Ah, și benzi desenate. Culmea e că nu i-am luat-o eu pe prima, nici măcar nu îmi trecuse prin cap, dar a fost dragoste la prima vedere. Prima a fost cu un super erou care îndoia spațiul și timpul 🙂 Mi-a plăcut și mie rău. A mai citit Tintin de atunci (în ro și en), după care eu personal nu mă omor, dar ea e ok cu el, și ceva benzi desenate în RO pe care i le-a luat văr-miu (benzi desenate după cărți celebre gen Cartea Junglei).

Cam asta. Sigur n-am scris jumate, dar m-am gândit să vă fac o poză cu biblioteca ei, dacă sunteți în pană de idei sigur mai găsiți câte ceva la un zoom.

Quid pro Quo. Vreau și eu o carte. 😦 Am citit acum în sfârșit una decentă după o lungă serie de cărți care au fost doar meh, dar a fost o carte mică și nu mi-a ajuns. Hai ziceți-mi și mie o carte. Dar nu orice carte. O carte care v-a schimbat lumea. Citesc mai orice, nus fițoasă la domeniu, atâta că vreau cărți care schimbă lumi. Aveți? Pretty please? 🙂

IMG-8308

 

Evaluare

Standard

Ok, voi știați că plozii din clasa a 2-a au ceva evaluare NAȚIONALĂ? Mă rog, voi poate că știați că păreți oameni responsabili, dar eu habar n-aveam până acum vreo 2 săptămâni când mi-a zis Sara.

Evaluare națională. Wtf. Nuș ce e asta și la ce ar putea să folosească. Nuș nici dacă contează la ceva au ba și ca să fiu sinceră mi-a trecut pentru o sfertosecundă prin cap să caut pe goagăl mbut neaaaah.

So mi-a zis Sara în ideea că făceau la școală teste din anii anteriori și învățătoarele I guess că-s ușor stresate (mai ales fiind școală privată, deh). Și îi tot băteau la cap să scrie frumos să alea alea.

Acum s-a așezat lângă mine și a vrut să citească, așa că am lăsat-o. Mi-a zis să pun liniuță la nuș și de ce mama naiba (fără mama naiba) scriu juma în engleză și juma în română. Deci da, nu estimez vreo problemă la naționala vieții.

Revenim.

M-am întrebat întotdeauna dacă părerile mele zen despre școală se vor schimba radical la primul test serios. Dacă nu cumva mă voi transforma într-o mamă stresată care pune plodul să învețe pencă altfel his/her entire life will be destroied. Pencă zău că părea o opțiune. Până la urmă orice e ușor până ești pus în fața chestiei respective.

Mbut proud to report I did not change. I-am zis Sarei basically de fapt nu basically, fix așa i-am zis, că mi se fâlfâie total ce face la evaluare, că nu contează deloc pentru mine și că eu știu că e un copil deștept. Și e adevărat. Și că e deșteaptă și că mi se fâlfâie.

Cred că a ajutat-o puțin. M-a întrebat dar totuși, daca ia cea mai mică notă la evaluare asta? Am repetat că nu mă interesează deloc nota și că poate să ia liniștită cea mai mică notă că nu mă impresionează.

Apoi am întrebat-o dacă pe ea o interesează daca ia cea mai mică notă. Și a zis că da, puțin. So eu am zis că foarte bine, atunci să nu ia.

Adică m-a pus să îi printez teste din astea și pe primul, la limba română, l-a făcut în 2 minute. Dar nu în 2 minute ipotetice, în fix 2 minute, gen m-am dus până la bucătărie nuș ce să fac și nu mă apucasem bine că striga după mine să vin să văd ce-a făcut. Îl făcuse perfect, mba și funny, gen scrisese că a fost într-o excursie la muzeu cu profesorul ei de istorie Thomas Jefferson și că îi bâzâia capul de atâtea nume de pictori morți. To me it was funny. 😀

La fel de sfertosecundă m-am gândit și dacă să îi zic că probabil ăia la evaluare se așteaptă la ceva enunțuri mai fade, după care la fel de repede am zis no way in hell, ba chiar sper să scrie fix la fel de funny și când o fi zaday.

Da. Deci asta cu evaluarea. Sperăm (eu și Sara) să nu citească totuși învățătoarele ei. Adică na, pentru noi e ok dacă ele sunt stresate, dar nuș dacă și pentru ele e ok și că noi nu suntem :D.

Aș vrea să tratăm tot așa, amândouă, toate testele de vor urma (și eu am unul, în curând). Nu să nu fim interesate. Ci să nu ne stresăm. Și să învețe când o fi vreunul de-o interesează și vrea să îl ia, cum i-am zis și la ăsta, până la urmă, dacă vrei să nu iei cea mai mică notă atunci make sure că n-o vei lua. We shall see. Keep you posted 😛

IMG_6358

Copy&paste

Standard

Astă vară am intrat la buro și m-am apucat să întreb cine a auzit de CRISPR. 5 colegi în birou, niciunul. Am fost și în biroul de lângă, și acolo la fel. Am întrebat și oamenii cu care m-am văzut zilele alea, same same.

Mă nimeni. Nimeni. Editare de gene suna cunoscut pe ici pe colo, dar CRISPR nu. Mă și ăștia îs oameni like smart, care știu chestii și cu care pot să vorbesc și despre alte lucruri în afară de job, scutece și rate.

Nuș ce mi-a cășunat atunci, dar acum a ieșit și un documentar pe Netflix, so bănuiesc sau sper că o să vorbim mai mult la cină despre bebelușii editați.

Nu vreau să scriu ce e CRISPR-Cas9 sau asta nouă din octombrie care le permite editarea aia precisă. Pentru că îmi e lene. Doar mă enervează că nu știe lumea de asta. Mi se pare că orice uom ar trebui să aibă măcar o părere oarecare despre.  Chiar nu trebuie să fie aceeași cu poziția mea. Sigur, e mult mai interesant și aproape plimbarea cu bicicleta din campanie sau articolul defăimător despre candidatul plicticos (mie mi-au plăcut întotdeauna plicticoșii) și despre asta vorbește toată lumea.

Dar că am putem să edităm gene, like now, acuș acuș, pasionează pe careva? Mnoup, not quite. Vegani vs. omnivori, politică, hai Taxa pe Euro a lui Firea, fotbal, Simona, hm, cam astea nu? Trump hă hă. Astea sunt subiectele de discuție din perioada asta.

Modificăm genomul, genele fucking umane for fucks sake. A da, parcă am auzit ceva dar nuș exact ce că n-am citit că desiiiiiiguuuuuuur n-am avut timp.

Vreau să mă cert cu oamenii pe tema asta. Să fie unii care zic că e bine să edităm ca să scăpăm de boli că uite malarie și HIV și sadness și să fie alții care zic că nu-i bine ce dracu că evoluția are nevoie de diversitate și dacă eliminăm o genă complet ca să fie adaptată condițiilor de mediu actuale o să ne ia dracu peste 500 de ani (or less) când se vor modifica același condiții de mediu. Să dezbatem despre ochi albaștri sau verzi sau despre IQ vs talent la muzică. Despre dracului ceva. Să intereseze pe cineva.

Pentru că altfel tehnologia asta se întâmplă. Like now. E chiar aici, utilizabilă. Perfectibilă, sigur, dar utilizabilă. Și înainte să ne gândim pe cine votăm (în locul lui Trump sau chiar aici next week sau când sunt alegerile astea) poate vorbim o leacă și despre asta. Pentru că mi se pare mult mai important. Copiii noștri vor trăi în lumea asta. În care oamenii sunt editați genetic. Noi trăim deja în lumea asta. Serios. Nuș, mi se pare că tratăm ca mega importante lucruri care chiar nu sunt așa de importante (cele actuale, cu impact imediat) și le ignorăm pe cele majore (editarea genetică, schimbarea climatică, subiecte de-astea de pari umpic ciudat și dus cu pluta când le menționezi pen că nu ne taie nimeni din salarii cu ele, mpoaaate o să se lovească copiii noștri de ele, dar cui dracului îi pasă azi?). Well. I kinda do. Nu în sensul că mă tăvălesc prin casă de durere că au făcut ăștia spermatozoizi fosforescenți ci în sensul că creierul meu înțelege că sunt chestii care o să schimbe lumea. For good. Și vreau ca animalele astea cu 2 picioare să spună dracului ceva despre subiect. Să ne certăm cu careva. Să ne pasioneze și altceva decât reducerea de săptămâna viitoare de pe epantofi sau sezonul nou din filmul cu dragoni.

Da, îs nervoasă. Și voi ar trebui să fiți măcar umpic și măcar uneori. Edităm geneeeeeeeeeeeeee for fucks sake.

PS. Și Greta aia mi se pare mega enervantă. Chit că I do pay attention to climate change și car o pungă după mine every day, non stop. Nu îmi place de ea neam. Da neeeaaaaaam.

IMG_0772

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935