Arhive pe categorii: Parenting

Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Reclame

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273

Control

Standard

Dacă nu m-aș fi hotărât într-a 11-a că chiulitul e mult mai mișto ca școala și dacă proful meu de mate ar fi fost doar umpic mai simpatic, probabil că azi n-aș fi stat toată ziua cu nasul în cărți, cum îmi zice M. care stă lângă mine așteptând să ne vină rata, ci aș fi făcut exerciții de matematică. Mi-a plăcut mult timp, matematica e creativă și are bucurie în ea șiiii mmmm e reliable. Știi că există întotdeauna o soluție la problema ta, trebuie doar să o găsești. Puține lucruri în viață sunt așa de simple ca matematica, așa complicată cum e ea :). Cum spuneam însă, într-a 11-a am decis că e mai important să chiulesc, așa că sunt below average la matematică, dar mai citesc, din când în când, cărți despre ea. În cartea de acum povestea care mi s-a lipit de neuroni e cea a lui Poincare, de care mi-a plăcut întotdeauna fără să știu precis ce a făcut, doar pencă are un nume drăguț. Well, Poincare (o să tot scriu Poincare doar pentru că îmi place cum sună, da) a descoperit accidental una din cele mai mișto chestii. Se face că era un concurs de matematică, în care una din problemele propuse era: este sistemul solar stabil? Încercând să rezolve problema, Poincare a simplifica-o la 3 corpuri (cerești, și niște praf de stele, pe care îl urmărea cum bănănăie sau cum cum ar trebui să bănănăie prin Univers influențat de cele trei planete). Și i-a ieșit. A depus lucrarea și a câștigat premiul. Atâta că la publicare editorul l-a întrebat, daaaaaaaaaaa, nenea, nenea, mi se pare că nu înțeleg ceva aici la cum e pusă bila (corpul) asta. Poincare nu banuia să fie vreo problemă, parscă era ceva tot pe acolo și mișcarea minoră a unuia dintre corpuri nu ar fi trebuit să influențeze traiectoria prafului stelar (pe care se baza teoria lui) dar nah, a verificat totuși. And when he did, teoria lui s-a dus naiba (mă rog, nu chiar, dar așa părea la acel moment, a fost nevoit să cumpere din banii proprii mai toate lucrările publicate deja). Pe scurt, Poincare descoperise că mișcarea minoră a unuia dintre elementele inițiale face ca traiectoriile ulterioare să prezinte variații mari față de cele inițiale. Precursorul Teoriei Haosului, care a fost numită ca atare ceva ani mai târziu, dar in all fairness nenea ăsta cu nume drăguț a fost cel care a descoperit-o. Sau mai comercialul Butterfly Effect, trăiască filmul cu același nume că știm cu toții că baterea de aripă a unui fluture hotărăște dacă îți întâlnești iubirea vieții azi au ba (not quite, dar poate influența pornirea unui uragan și de aia nu are sens să ne uităm prea mult la aplicațiile cu ploaie. nu plouă. e soare. sau invers, dar noi mergem pe varianta fără ploaie azi).

Da, știu că e blog de bârfe și copii, ajung și aici, ho, mintea mea se învârte în jurul Sarei, ca o veșnică placă de bază în spatele ecranului, indiferent ce aș face. Toate lucrurile sunt legate de ea, toate, și cred că la fel vor rămâne cât timp voi fi pe aici, fie că îmi place au ba. Îmi place, apropos.

Mie mi se pare că unii părinți sunt niște Poincare cand e vorba de copiii lor. Văd nenumărați părinți care cred că plodul e al lor și doar al lor (uitând că 50% din ADN nu provine de la el, și de s-ar da cu fundul de pământ și că mediul mai are și el un cuvânt oarecare, destul de mare, de spus). Și își imaginează că, fiind ca ei, copiii vor reacționa tot ca ei. Își bazează parentingul, noi, da, și eu uneori, involuntar, ne bazăm părințeala pe experiențele și percepțiile proprii. Dacă mie îmi place asta, atunci și ei/lui îi va plăcea asta. Dacă mie mi-a prins bine că m-au obligat ai mei să fac vioară șase ore pe săptămână că uite, o iubesc de numa, la fel îi va plăcea și ei și trebuie să ne apucăm chiar acuș, chit că plodul zice că îl doare burta numai când se gândește la scârțâit de coarde.

Nici eu nu sunt departe deși nu neapărat la părințeală. Deși și eu eram precisă înainte să nasc că fii-mea va fi cumințenia întruchipată, nu va plânge veci, va râde tot timpul (she did, dar și urla de numa, de o auzeam de la 6 când urla în parcul din spatele blocului-nu, nu exagerez). A fost pe dracu. Dar asta n-a fost rău (spun eu după 8 ani), ci bine. Am avut norocul să nimeresc genul ăla de copil, atât de încăpățânat încă de la naștere și cu niște plămâni foarte puternici, care m-a învățat rapid că ea e ea și eu sunt eu, că ce cred eu nu e ce crede ea și că în ceea ce privește persoana ei mică e cazul să tac și să o ascult. Dar mi se întâmplă la alte lucruri, sunt convinsă că pentru că se repetă condițiile A, B, și C, rezultatul va fi X, tot ca data trecută. O să mă plictisesc de asta în 9 ani, 3 săptămâni și 2 zile. Atâta că A nu e A ci altfel de A și atunci rezultatul X nici pomeneală iar eu nu mă mai plictisesc de nimic. 🙂

Ce încerc să spun e că viața, noi, copiii noștri și până la urmă materia care ne înconjoară sunt, suntem imprevizibili. E cam urât spus teoria Haosului, nu vi se pare? Mi s-ar fi părut mult mai drăguț și potrivit Teoria Imprevizibilității. Uneori asta e bine, uneori desigur, e nasol ca dracu când te aștepți la norișori  (cum visam eu la nopți dormite înainte să nasc și am mai văzut una la fix 1 an și 9 luni după). Viața lor, a copiilor noștri rămâne o necunoscută, indiferent cât de mult am încerca noi să controlăm condițiile în care se desfășoară atunci când sunt mici. Mnu vreau să spun să lăsăm totul baltă și să nu mai facem nimic, doar să nu ne mai credem așa deștepți. Nu suntem. Eu una cu siguranță nu sunt.

IMG_6387

c

Philosophy bites

Standard

Am furat titlul unui podcast, recunosc, dar prea se potrivea. So fii-mea a ales să meargă la un opțional de filosofie, ținut de un nici nu știu cum să zic, un puștan absolvent de Antropologie care face chestii foarte mișto cu ei. Nu înțeleg sincer de ce s-a înscris, pencă tot ce face acolo este să îl terorizeze pe băiatul ăsta (dar zău că îl terorizează, numai se joacă și basically ia peste picior cam tot ce se întâmplă acolo, parțial cred pencă i se pare de porc să discute filosofie cu o gașcă de 7 years old, la fel cum i se pare de porc și să îi scrie maică-sii mesaje de amor pe bilețele sau felicitări de 8 martie ce ar putea fi citite de alții, gen învățătoare, over her dead body). Dar ce spuneam? Da, nu pricep ce cauta la opționalul cu pricina, pentru că scopul ei în viață pare a mă face pe mine, în rarele secunde când îmi imaginez că am mai mult de doi neuroni în cap, să mă conving că nu am probabil nici măcar unul singur, plutitor.

Aseară. Întotdeauna seara, întotdeauna înainte de culcare. Ea citește pe colțul stânga de canapea, eu mă uit cu căștile, pe telefon da, la Leaving Neverland (nu mă întrebați încă, că nu știu ce cred despre, sunt abia la jumate) pe coltul din dreapta. Se oprește, se uită lung la mine, suficient de lung încât să îmi dau căștile jos:

Tu ai darul de a dori?

– Darul de a dori? clipesc tâmp. Cred că îl am, dar de ce crezi că e un dar și nu o povară?

Ce înțelegi tu prin dar și prin povară? Încă niște clipit tâmp din partea mea.

-Păi nu știu mama, un dar e ceva pozitiv și o povară e ceva negativ, ce e greu, ceva ce te ține în spate.

Tu creeeziii că a-ți dori e o povară? Mă străpung doi ochi căprui sau negri (depinde de lumină).

-Cred că da, ar putea fi o povară atunci când nu obții ceea ce îți dorești, nu?

Eu cred că e un dar. Cred că atunci când îți dorești foarte foarte mult ceva ești fericit. Nu vorbesc de lucrurile mici pe care ți le dorești, ci de ceva ce îți dorești foarte foarte mult. Înghit în sec, n-a zis că să obții lucrul ăla aduce fericitul, ci doar doritul în sine. Sfertul meu de neuron tremură agitat.

-Tu ce îți dorești mama?

Eu? Un copac. Răspunde repede și precis si senin de parca zicea ca vrea o palarie verde. Mi-ar plăcea să am un copac.

Aham. Un copac la etajul 6 în blocurile lui Ceaușescu. Poate totuși găsim ceva mai fezabil.

-Și altceva în afară de un copac?

-Nimic altceva. Doar un copac.

Mă lasă să mă duc să pregătesc apa pentru baie și când mă întorc să o iau și o ameninț să-și miște fundul la spălat pe dinți mi se încolăcește toată pe tălpi ca un pisoi și îmi șoptește încet, tare încet, să audă doar ea și mie doar să mi se pară: te iubesc. Și eu te iubesc, îi răspund repede și tare, poate chiar puțin prea tare, să se audă și din cealaltă parte a globului sau chiar de pe Lună. Mă opresc să îi mângâi părul și apoi îi zic. –Sper că ești fericită fată mica.

-Sunt. Fericită.

Liniste

PS.  -Dar nu și atunci când trebuie să mă spăl pe dinți!

IMG_0674

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

Normal

Standard

Aș vrea să scriu următoarele lucruri care sunt normale pentru un copil de 8 ani. Toate cele de mai jos sunt confirmate de cărțile/articolele citite (majoritatea de psihologie/neuroștiință), experiența personală și privitul Sarei, care rămâne prioritatea mea în toți anii de-au trecut până acum și va probabil mai urmează încă mulți așa. Și pencă uneori am senzația că adulții au uitat cum era când erau copii (că măcar de acolo ar trebui să știe, presupun că nu toată lumea e obsedată de citit rahaturi despre cum funcționează creierul unui plod).

  • E normal ca un copil la 8 ani să nu se poată concentra asupra unei activități mai mult de 10, hai 15 minute. Dacă e una care îi interesează, poate chiar juma de oră. Sara citește ore întregi sau face exerciții la matematică uitând să mănânce, dar mi se raportează des că se uită pe geam la exercițiile în grup de la școală (i se par plictisitoare).
  • Să mintă (jur, și chiar ar trebui să fim mândri când mint, într-o oarecare măsură, desigur, pentru că e un proces destul de complex, cu cât mint mai de mici cu atât e mai mare reușita, dar vă asigur, la 8 ani deja toți pot să mintă)
  • Să se certe, să trădeze și chiar să jignească prietenii/colegii (nu văd cum aș putea să scriu mai multe despre asta, sper că vă aduceți aminte de când erați copii, dar toți o facem. Am făcut-o și noi, o fac și copiii noștri). Și e tare ok că se întâmplă acum. E ok pentru că atunci când se vor certa, când vor trăda, când vor jigni ceilalți se vor supăra pe ei și le vor spune basically că they are a tiny asshole (which they are). Și it sucks să fii an asshole (except în cazul în care ești psihopat, ceea ce nu e cazul printre copiii noștri, statistic zic, nu alfel :D). Și dacă fac ceva ce îi face să sufere, n-o să o mai facă din nou. Fix așa învață, ideal, să nu fie assholes când sunt mari. De aia e foarte, dar foarte important să îi lăsăm să învețe din lucrurile astea și să nu ne ducem urlând bullying la prima înjurătură de i-o trage unul.
  • Apropos. Copiii la 8 ani aud și sunt interesați de înjurături. Din nou, în cazul în care ați uitat, vă reamintesc eu. Tot pe la vârsta asta le-ați învățat și voi. Sara nu e interesată de partea asta (probabil pencă eu nus cea mai dusă la biserică când vorbesc și e deja plictisită de ele), dar știu copii care sunt și le repetă acasă spre scandalizarea părinților. Dar vaaaaaaaaaaai, cum se poate, unde au auzit așa ceva? La școală au auzit, așa cum ați auzit și voi. Shut up.
  • Bubuie de energie. That’s a shocker. Acum serios, dar mi se pare sf că am ratat chestia asta. În principiu sunt jucăuși, nu neapărat că au mai multă energie ca adulții (deși am citit niște studii conform cărora copiii se descurcă la fel de bine ca adulții atleți la exerciții de mare intensitate și mai ales la recuperarea de după). Plus că mitocondriile se duc dracu când îmbătrânim (and we do).
  • Testarea limitelor și dorința de libertate. Dacă aveți un copil docil care ascultă toate regulile, I really think you should not be happy. Copiii la 8 ani pot și vor să facă lucruri singuri, testează în continuare limitele și vor să vadă până unde se întinde libertatea lor (cu adulții și cu copiii din jurul lor). Depinde de adulți de cum trasează și respectă limitele (care da, trebuie să existe, atâta că eu rămân la opinia că trebuie să fie extrem de puține, tocmai pentru a te asigura că se respectă și că primesc și doza de libertate necsară).
  • Anturajul. Vă sună cunoscut? Well, e în continuare la modă și deși ne ofticam când ne ziceau ai noștri că nu vor să ne mai vadă cu X, acum parcă îți vine și ție să zici la fel (și dacă nu îți vine încă, o să, promit). Influența semenilor începe să conteze din ce în ce mai mult. E ok, e doar un antrenament pentru perioada de adolescență. Nu știu nici eu cum reglezi dozajul, dar cred că e important cum gestionăm problema (în cazul în care anturajul e o problemă), în așa mod încât să nu fim excesivi cu autoritatea (chestie care pe termen lung semnez în alb că nu duce nicăieri bun).

Probabil mai sunt câteva pe care le uit, le-oi mai scrie pe măsură ce îmi amintesc. Ideea e, repet, că mi se pare că sărim prea des, sau unii părinți sau adulți sar prea des cu identificarea celor de mai sus ca probleme la copii (ok, cu precădere băieți, statistic ei sunt mai ușor identificați cu probleme de comportament). De aici nu e decât un pas până la exemplul Americii, care tratează 6.1% in copii cu medicamentație pentru ADHD (cu efect adverse nasoale). Doar un pas. Deci dacă se poate, vă rog, când cineva vă spune, sau când voi înșivă considerați vreuna din cele de mai sus ca fiind o problemă, să luați o gură de aer și să citiți cât mai mult din literatura de specialitate (de ambele părți ale problemei, ideal). Și abia apoi decideți dacă e cu adevărat o problemă (uneori chiar E).  Chestie pe care ar trebui să o facem dracului în general, insist. Și lăsați-i să se joace nesupravegheați. Asta vă foarte rog. Nu, nu încep cu asta că nu mai terminăm.

Cam bitchy? Why yes I am.

IMG_8131

 

 

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604