Arhive pe categorii: Parenting

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

One rule

Standard

Oamenilor nu le prea plac numerele. Sunt pătrate și nu se îndoaie cum vor ei. Îi înțeleg pe de o parte, nici mie nu îmi plac lucrurile pătrate, dar numerele (și matematica) nuș de ce, mi-s dragi, mi se pare că sunt plasa de siguranță pentru normalitate într-o lume care uneori pare să facă ce îi trece prin cap, privindu-mă fix între ochi și spunându-mi că unu și cu unu fac trei. Poate și de asta mi-a plăcut atât Tim Urban. El vede numerele, le înțelege și le transformă în imagini ordonate și clare care te lovesc mai tare ca un ciocan în moalele capului. În articolul ăsta, pe care sper să-l citiți, dumicățește multe din cele ce țin de viața unui om. Eu mă opresc azi la bucata cu copiii pencă blog.

„It turns out that when I graduated from high school, I had already used up 93% of my in-person parent time. I’m now enjoying the last 5% of that time. We’re in the tail end.”

Hai să o scriu și eu în română. Într-o variantă super optimistă (în care ne vom prinde copiii în viață când vor avea ei 60 de ani) ne-am petrece 93% din timpul cu ei până la 18 ani când pleacă la facultate (mai scădeți o leacă dacă fac cumva și liceul pe coclauri, mai scădeți o leacă pentru fumat, trăit în stres, mâncat zahăr cu lopata și alte delicii are lumii moderne, că nuș care mai apucăm 90j de ani).

NOUĂZECIȘITREI LA SUTĂ PÂNĂ LA 18 FUCKING ANI.

Sara are acum 6 ani. 93:3=31.

Mi-am petrecut deja 31% din timpul pe care îl am cu Sara. Mai mult de o treime (de fapt probabil chiar spre 40% având în vedere că primii doi ani i-am stat cu ea acasă).

Gone.

Never ever ever coming back.

Nu vi se pare năucitor? Mie da. Mi se pare că abia a venit în viața mea, că am o eternitate de petrecut cu ea, vreau să petrec o eternitate cu ea. Sigur că vreau să plece unde o vedea cu ochii la facultate și n-o vreau legată de fustele mele, dar până atunci mai e mult, nu?

Nu. A trecut deja mai mult de o treime din timpul pe care îl am cu ea.

That made me think.

Când ne trezim dimineața, facem cafeaua cu ochii picați în bot de somn, facem un duș rapid și ne machiem pentru a arăta vag umanoid astfel încât să nu speriem colegii de birou, apoi tragem de copil să se scoale (nu vrea, că s-a culcat noaptea la unșpe trecute stând să citească cine știe ce capitol) și îl pisăm la cap să se grăbească pentru că o să întârziem la grădi și implicit la birou, alergăm ca turbații și înjurăm dobitocii și mitocanii din trafic, apoi îndurăm la job zbierete și urlete și nervi și istericale de oameni care au uitat de ce ar trebui să se trezească dimineața și apoi, la 5 înfruntăm iar semafoarele și praful și căldura și betoanele și luăm copilul de la grădi și îl grăbim să se încalțe ca să ajungem în parc unde iar stăm cu ochii pe ceas hai hai că mai avem și de mâncat și de făcut baie și de și de și de iar acasă ne pironim ochii pe-un ecran de smartfeon în timp ce plodul zice mammiiiii vreau să facem același lego a 5798759475 oară și tu spui mami nu acum că uite am de mestecat în mămăligă și fă și tu lego ăla singur că doar ești mare și mami e obosită muci și uite s-a ars deja mămăliga la dracu. Pentru că e firesc oarecum să facem asta.

Ni se pare că timpul cu ei e infinit. Că vom avea o eternitate de după-amiezi în care să facem rahatul ăla de lego sau în care să colorăm broaște albastre cu ei și nu e musai să îl facem azi când am făcut pe Sisiful la birou.

Dar adevărul e că aici, azi, acum, asta e. Dacă am avea 10 zile cu ei, 3 deja ar fi trecut. Oribil, oribil, cutremurător de mult.

Așa că am i-am zis Sarei:

-Mama, am inventat o regulă.

Viermele se uită la mine cu neîncredere.

-Tu? O regulă? Ție nu-ți plac regulile mami, ai uitat?

-Nu, dar asta e una singură și mi-am pus-o singură și e doar a mea.

-Ceee regulă maaamiii? fii-mea vorbește cu mine în majoritatea timpului de parcă ea e adultul și eu copilul, de altfel nici nu-s foarte sigură că nu e adevărat.

-Nu am voie să-ți spun nu.

-Niciodată?

-Ei, nu niciodată, când faci prostii tot o să îți spun. Nu o să zic niciodată, dar niciodată nu când o să spui: Mami, hai să ne jucăm, indiferent, dar INDIFERENT ce aș face atunci.

-Chiar dacă lucrezi?

-Da.

-Chiar dacă gătești și arde mâncarea?

-Da.

-Chiar dacă ai ceva urgent de făcut?

-Da.

-Chiar dacă..ești la baie?

-Mok, poate atunci o să îți spun totuși nu 😛

-Și dacă uiți?

Darn she knows me well.

-Ei, n-o să uit asta mami, și dacă uit îmi aduci tu aminte.

Îi place regula Sarei, râde pe sub mustață și nu o comentează deloc (semn bun, copilul ăsta comentează orice). Cumva am încercat să o fac tot timpul, dar tot îmi găseam scuze de la ea (oboseala, sună telefonul, se arde peștele, vine meteoritul și distruge dinozaurii etc). De vreo două săptămâni, zero excepții: zac în hamac citind o carte ajunsă la punctul culminant și Sara vrea să jucăm fotbal taman atunci? Las cartea și mă duc să îmi iau adidașii. Desfac bagajele și-s îngropată în 50j de mii de tricouri și cărți și ea vrea să ne jucăm Piticot? Las totul în mijlocul casei, haos bahaos și mă joc piticot în exact secunda aia. Șamd la opt culcat.

Zero excepții. That’s my new (only) rule.

Ps. Yes, she’s a Tomboy și mă umflu în toate penele mele de gâscă de numaaaa.

IMG_5076

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Ce mai citește Sara

Standard

Deși mă enervează rău poveștile cu prințese și nu reușesc să înțeleg de ce ar trebui să citim copiilor povești cu prințese, alta decât să nu pară complet picați din plop când se discută la grădi despre Frumoasa din Pădurea Adormită, i-am luat (sau nici nu știu dacă eu i-am luat sau a primit) și a citit mai toate poveștile cu prințese. Complet ignore, nu i-au spus nimic și evident că nici eu n-am insistat cu ele.  La fel cum i-am luat și Petre Ispirescu, Ion Creangă, Habarnam și Legendele Olimpului. Deocamdată, dintre toate astea, doar Habarnam a avut succes. Mai încerc cu Legendele, Ispirescu, Creangă și prințesele sunt fără de speranță, mi se pare că deja a trecut de nivelul lor și nu cred să se mai întoarcă.

So, enervându-mă poveștile cu prințese (din motive obiective și raționale), nuș ce draci ar fi de învățat din morala veșnică că fata cuminte/harnică/cu coadă de pește/adormită gets the prince. Fuck the prince. Dați-mi o poveste unde o fată deșteaptă se descurcă singură și se simte tare bine și fericită, vine un prinț pe cal alb și se îndrăgostește de ea și fata-i zice: Fuck off dude, I need no prince and no saving și continuă as she was, la un moment dat găsind poate un non-prinț non-călare, de preferat cu picioarele goale si capul plin, cu care poate să fie deșteaptă și fericită în continuare și aia ne-o plăcea și mie și Sarei.

Revenind.

So, enervându-mă poveștile cu prințese am zis să vă arăt care-s preferatele Sarei these days:

IMG_4708

Adina Rosetti e singura cu două cărți în lecturile preferate ale Sarei, și sincer și mie îmi place tare mult cum scrie. De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură a intrat recent în playlist și Sara râde cu hohote de fiecare dată când o citim (ca și la mai toată Fabulafia, unde de asemenea găsiți povești scrise de ea).

IMG_4705

Balul florilor e o poveste despre un domn legumă care ar trebui să stea la locul lui dar nici vorbă, val vârtej la balul florilor unde reușește să se integreze și să demonteze prejudecățile fițoaselor frumos mirositoare. Needless to say I also like this book. Sarei îi place și să recunoască diversele flori sau legume, o citim de pe la 3 ani și a învățat o grămadă din ea. E o singură poveste, o medie bună între lungimea dorită de un copil de 6 ani care urăște somnul și cea pe care o vrea o mămică uneori obosită care visează patul.

IMG_4704

În cartea cu Stejărel sunt 5 povești, dar Sara e îndrăgostită de prima, cea din titlu, pe care o citim și o răscitim. E despre un stejar pitic ursuz care nu are copii, singurul lui prieten fiind un păianjen și care se trezește vrând-nevrând adoptând o veveriță.

IMG_4707

Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul e, așa cum îi spune și numele, o poveste despre timp (de fapt sunt mai multe, legate). Cea de-a doua de Adina Rosetti. Și pe asta o citim de câțiva ani și Sara nu se mai satură de ea. E o carte care explică curgerea timpului (copiii se încurcă inițial între ieri și mâine) și de ce nu e bine să te grăbești să treci peste momentele care crezi că nu îți plac.

IMG_4706

Iulia Iordan are mai multe cărți, Sarei îi place doar asta. Însă compensează ca timp alocat, pentru că e și lungă și o și cere des. Are foarte dar foarte multe explicații legate de copaci, idei de jocuri, poezii și cântece populare.

IMG_4703

Alice nu mai are nevoie de prezentare, dar sincer pe mine m-a surprins că îi place Sarei acum, eu cred că am descoperit-o ceva mai târziu ca ea. E destul de lungă, o citim cam în două seri și, la fel ca la Vrăjitoare, Sara râde în hohote (mai puțin la pagina cu rânjetul pisicii Cheshire unde închide ochii de frică :D). E o ediție tare reușită asta, sunt mai multe povești faine în ea. Noi am luat-o din Cora, online sincer nuș unde dați de ea.

IMG_4702

Chiar acum citim Micul Prinț. Sara a primit-o de Crăciun acum 2 ani și i-a plăcut începutul (am murit când mi-a explicat fără să citim înainte desenul cu pălăria, it is true, doar copiii îl văd, oamenii mari au uitat ce înseamnă desenul cu pălăria), însă nu mai știu de ce ne-am întrerupt și am reluat-o abia recent. 6 ani mi se pare vârsta perfectă pentru ea, inocența Micului Prinț se mulează perfect pe vârsta asta, uneori Sara și eu (citind din carte) punem simultan aceleași întrebări oamenilor mari :). Știți că e mult, mult, mult, uriaș de mai mult decât o poveste pentru copii, eu aș zice că e prima carte de filosofie a unui om și inima mea e o baltă caldă și moale de fiecare dată, uneori sunt extrem de mămăligă și îmi dau lacrimile și mi se întrerupe vocea, de trebuie să mă controlez să nu mă miroasă Sara, care se lipește mai abitir cu capul de umărul meu. Cred că nu e doar una din cărțile Sarei preferate, dar și una din cărțile mele preferate :).

Cam astea mi le-am adus aminte, hai mai ziceți-mi și voi, pliz, că mai vrem cărți noi, tot așa, cu astea, cu inimă și tâlc 🙂

Against the law

Standard

Am o regulă, să nu scriu despre chestii la modă. O să o încalc.

Ieri, fix de ziua Europei, Camera Deputaților a votat ce înseamnă o familie.

Camera Deputaților, din România, Europa, 9 mai 2017.

Constituția e legea fundamentală a unui stat. Legea fundamentală a statului unde trăim  Sara și eu va spune (probabil, mai sunt câțiva pași) că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Sunt atâtea greșite aici că mă uit cu capul înclinat (I really am) la ecranul laptopului și nu știu de unde să încep.

O dată, aș vrea să stabilim unde ne situăm. 22 din state din cele 28 ale UE recunosc căsătoria sau parteneriatele între persoanele de același sex. Welcome to the rest of the world.

În al doilea rând, legislația europeană nu definește familia. Definește însă (într-o directivă legată de libertatea de circulație) un membru de familie: soțul sau soția (inclusiv de același sex acolo unde statul membru o recunoaște), ascendenții și descendenții de gradul I (părinții și copii) ai oricăruia și rudele dependente.

Art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE interzice discriminarea pe baza orientării sexuale.

În România, noi definim familia. Nu căsătoria, familia.

Între un bărbat și o femeie.

Și cu plozi. Desigur, poate ai ghinion și nu se întâmplă, dar pare a fi musai măcar să îi vrei, din definiția de mai sus.

Aș dori o clarificare dacă un el și o ea, căsătoriți, care nu vor copii, sunt au ba o familie.

Evident că toate cele de mai sus sunt prostii. Orice încercare de a reglementa iubirea mi se pare la fel de amuzantă și stupidă ca o lege prin care aleșii ar vota să nu plouă când sunt ei în concediu.

Sigur că poți să dai  o lege, ești forul legislativ, conform regulilor oamenilor de pe pământ, ai dreptul să faci legi.

Dar la fel cum nu poți obliga ploaia să fie fierbinte și verde, la fel nu poți obliga oamenii pe cine să iubească și cu cine au o familie. Pentru că asta e o familie, nu? Iubire. Alegem să ne petrecem viața cu oameni mici sau mari pentru că îi iubim, pentru că îi vrem în viața noastă.

De fapt, cred că și dacă absolut fiecare persoană de pe Pământ mi-ar spune că e greșit și ilegal să iubesc o persoană, tot aș iubi-o. Pentru că e ceva ce fie simți, fie nu simți. Poți să controlezi ceea ce faci, și legea poate face asta, să impună limite de conduită, dar nimeni (nici măcar noi înșine) nu putem controla ce simțim cu adevărat.

Ce simțim nu e reglementat de lege.

Ca atare, nu cred că mamele sau tații singuri cu copii, bunicii care își cresc nepoții, oamenii care iubesc un om de același sex, nu cred că vreunii din cei de mai sus vor clipi măcar la definiția de mai sus.

Suntem în continuare familii, even if we might do it against the law. Ne iubim în continuare și o să tărim în continuare împreună. Indiferent de ce spune legea.

E trist că din Constituție derivă o serie de legi subsecvente. Viața de zi cu zi a celor de mai sus, a părinților singuri, a cuplurilor homosexuale șamd va fi îngreunată de o definiție tristă. Probabil vom alerga puțin mai mult, vom avea ceva mai puține drepturi și overall, it will be a pain in the ass. Și asta, mie îmi miroase doar puțin a discriminare.

Dar revenind, la fel ca ploaia care hotărăște când cade, la fel și noi hotărâm, doar noi și nimeni altcineva cine ne sunt familiile.

Și chiar m-am gândit la asta. Cine e familia mea? Well. Cred că familia mea sunt oamenii pe care îi iubesc. Cei pe care îi vreau lângă mine. Cei despre care mă îngrijorez când nu răspund la telefon. Cei pe care îi întreb ce părerea au atunci când iau o decizie, cei pe care îi folosesc pentru a-mi controla sănătatea mintală pentru că știu că îmi vor binele. Cei care se gândesc la mine. Cei care se îngrijorează când nu sun. Sau când sun, pentru că știu că nu sun niciodată, decât dacă e ceva extrem de grav :D. Cei pentru care aș pleca la 2 noaptea de acasă, în papuci și pijama, fie și la jdemii de kilometri ca să-i ajut, dacă numai ar gândi că au nevoie de ajutorul meu. Cei care plâng și râd cu mine. Cei pentru care aș smulge capete cu dinții dacă cineva s-ar atinge fie şi numai de un fir de păr din capul lor. Cei care au parola de la calculatorul meu în caz că mor. Cei care mă iubesc înapoi. Indiferent de gen, grad de rudenie (au ba), hârtii, legi, orientare sexuală sau religie (au ba again).

Nu intră în niciuna din definițiile de mai sus. Și poate e doar definiția mea. Și poate e greșită.

E ok. Accept și aleg să fiu greșită, atunci când vine vorba de familie, de oamenii pe care îi iubesc. Indiferent ce ar spune legea, Camera Deputaților sau întreg mapamondul.

img_9353

 

 

 

 

Next

Standard

Dacă ne uităm la evoluția omului vedem că s-au schimbat caracteristicile care te făceau un succes în viață.

Inițial, forța și rapiditatea care îi ajutau să fugă și să se apere de animale.

Apoi, îndemânarea de a fabrica și folosi unelte, o leacă mai târziu cea de a munci în munci gen: croitorie, cizmărie, potcovar, coșar șamd.

Capacitatea de a memora operații și de a reproduce în munca de zi cu zi (ceea ce facem o vastă majoritate din noi azi).

Dar viitorul nu o să rămână așa. That’s a fact. One you can bet on. E greu să spui cu certitudine cum va arăta viitorul pentru că de multe ori a cotit-o altfel decât ne așteptam.

Devine deja destul de clar că automatizarea a afectat și va continua să afecteze piața locurilor de muncă.

Ceea ce putem face azi doar noi, mâine vor putea face mașinile. Ca atare, numărul de locuri de muncă pentru ființele umane se va diminua. Cred că cel mai la îndemână exemplu e cel al mașinilor Tesla (autonome, care conduc cu un grad de siguranță mai mare decât cel uman, except me, ofc, I am the most fabulous driver ever :P). Teslele încep să fie utilizate la scară largă în America. America unde 3.5 milioane de oameni trăiesc din șofat iar un mare total de 8.7 milioane sunt in meserii conexe. Cei 3.5 milioane își vor pierde curând locul de muncă. Ceilalți 5,2 milioane vor fi afectați. Let me translate. 3,5 milioane = 10% din populația US. 10% din oameni vor rămâne fără un loc de muncă. Think about that for a second. Mie mi se pare huge, am auzit cifrele de mai sus acum vreo lună parcă și mi se rotesc în cap ever since.

That’s not a walk in the park, gândiți-vă doar la cât de afectată a fost America (dar și România) la închiderea minelor de cărbune.

Și azi sunt șoferii, așa cum spuneam, mâine it could very well be us. Sau, mai precis copiii noștri. Probabil noi nu vom prinde zilele astea, dar copiii noștri da.

Revenind un pic la sistemele de învățământ actuale, mi se par iar, cumva, complet irelevante și nepotrivite pentru ceea ce îi așteaptă. Tehnica actuală (și nu doar de învățământ, și de acces în piața locurilor de muncă) care răsplătește memoratul vs. gândire logică și creativitate îi pregătește pe actualii premianți de o viitoare viață în șomaj (altădată om povesti și despre posibilitatea VMU – venitului minim universal, dar nu azi că și așa văd că iese lung ăsta).

In the long run, eu, una, ca părinte îmi pun semne mari de întrebare dacă ar trebui să fiu preocupată de capacitatea Sarei de a turui comentariile la română. Orice operație de memorare și reproducere a unor reguli prestabilite poate fi făcută infinit (and I mean infinit) mai bine de un calculator, de o mașină, decât de un om. Cred că e important pentru copiii noștri să învețe să gândească, să facă conexiuni logice, să creeze, above all, să gândească outside the box. Să NU respecte regulile și drumurile bătătorite. Să încerce, să greșească, pentru că doar așa pot să descopere.

img_0955

 

Musafiri-Episodul 1: Magda

Standard

Ok, scriu direct că nu prea ştiu altfel.

Blogul ăsta e pe aici de câţiva ani. Deşi cred că mă schimb constant, şi uitându-mă în spate, am câteva articole în care nu mă recunosc, overall îs doar una, în general cam aceeaşi.

Şi mi se părea că spun acelaşi lucruri, aceleaşi idei, dar cu alte cuvinte. Ceea ce nu e deloc…mmm nuş cum să zic. Productiv îmi vine, da e un cuvând tâmpit.

So m-am hotărât să întreb oamenii dacă nu vor să vorbească cu mine. Dar chiar aşa, ca atare. Uneori facem lucrurile mai complicate decât sunt deja şi mi se pare o prostie.

Prima e Magda, pentru că e des pe aici prin prisma grădiniţei Montessano (nu e singura care se ocupă, dar pentru mine Monessano va însemna întotdeauna Magda).

Am apucat să vorbim vreo jumate de oră, dar mi s-a părut că am vorbit cam o fărmâmă din toate chestiile pe care voiam să le discut cu ea, deci o sa revenim.

În jumătatea de oră azi, avem despre:

-cum i-a căşunat Magdei să deschidă o grădiniţă

-de ce Montessori

-ce contează? pedagogia sau omul?

-alimentaţia sănătoasă

-relaţia grădiniţă părinte

şi încă câteva.

Sper să vă placă 🙂

PS. Magda e cea cu vocea frumoasă iar eu aia cu prune-n gură (a, şi Magda îmi zice veve-don’t ask).