Arhive pe categorii: Parenting

Certainty of uncertainty

Standard

Nu știu, adică mi-e greu să știu dacă așa am fost tot timpul sau e ceva dobândit. Însă e clar că așa sunt de la o vreme: sigură că nu știu. Nu prea înțeleg oamenii care sunt siguri de ceva. Mă întreb ce viață au trăit, de pot să fie așa siguri de ceva, și recunosc că îi invidiez puțin. Eu am știut, sau poate am învățat, că orice se poate schimba într-o fracțiune de secundă. Că ceea ce sunt sau am sau cred azi poate dispărea mâine. Nu mai zic cu câtă încredere privesc lucrurile la care visez. Asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat ce cred sau ce sunt azi. Or that I will ever quit fighting.

Am scris asta de mai sus ca un fel de explicație, de fapt încerc o continuare a articolului de luni, unde cineva made a valid point. Dacă nu îi spun unui copil să învețe, atunci există riscul să pice examenele importante în viață (capacitate, BAC).

Și cred că a pus cumva fix degetul pe rană. Pentru că de asta toți părinții insistă cu toceala, de frica unui BAC picat. Și zău dacă nu înțeleg. E îngrozitor de înspăimântător. Un BAC picat pare garanția unei vieți ratate. A lipsei posibilității de a avea o sursă de venit stabilă, deci implicit la o minimă șansă de a avea o viață fericită. Și nimeni nu vrea asta. Ba mai mult, suntem responsabili pentru ei, care nu sunt capabili să vadă pe termen lung și să înțeleagă necesitatea de a învăța acum pentru a obține ceva peste 20 de ani.

All valid points.

Am mai vorbit despre asta, cortexul prefrontal se definitvează la 25 de ani și e fix bucățica de creier care ne face să renunțăm la small current cookie for the giant future cookie. Deci chiar biologia ne spune că plozii sunt incapabili să gândească pe termen lung, cumva.

Well. Da. Dar. Există un experiment interesant (și cunoscut, bănuiesc că marea majoritate ați auzit de el, sau poate e doar the knowledge bias, dacă eu știu de el toată lumea știe de el). Mă rog, vorbesc de experimentul Marshmallow. Prin anii 70 un nene a adunat o turmă de copii de 3/4 ani și le propunea fie o prăjiturică imediată fie două, dacă așteptau un sfert de oră. Cei care așteptau 15 minute aveau rezultate mai bune practic la viață (pe termen lung): rezultate școlare mai bune, indice corporal optim etc.

Deci măcar unii copii sunt capabili de delayed gratification. As is Sara (că na, pe ea o știu, de când era mică își lăsa coaja de la pâine deoparte și mânca miezul primul pentru că îi plăcea coaja mai mult și voia să lase ce era mai bun la final). Again, experiența mea se raportează la ea.

Asta una. Doi. Cortexul prefrontal da, se dezvoltă la 25 de ani, dar guess what, nu prin minune, as in la 24 de ani, 11 zile și 364 de zile e căcat și peste o zi BUM, perfect dezvoltat, now you can go be an adult. Nu funcționează așa.

Pentru ca la 25 de ani să fim capabili să renunțăm la plăcere imediată pentru a atinge scopul final e nevoie să exersăm treaba asta. Day after day after day. Să avem experiențele necesare care să dezvolte bucățica aia atât de imens de importantă de creier (cea care, de altfel, e ceea ce ne face oameni). Și al naiba dacă faptul că faci ce-ți spune mami face parte din treaba asta. In a nutshell, cum spuneam și luni, dacă învață pentru că eu îi spun că e important să învețe, nu e productiv și s-ar putea să fie chiar dăunător.

Ok. Ce draci zic aici? Vreau ca Sara sa pice BAC-ul? 🙂

Nu. De fapt, mai corect spus, nu știu. Nu știu dacă a lua BAC-ul este garanția sau măcar primul pas pentru o viață împlinită. Acum, azi, mă îndoiesc că e. Mai cred că experiențele te învață mult mai mult decât teoria și o să încurajez cât pot să aibă parte de cât mai multe din prima categorie. Să încerce de toate, mi se pare înfiorător de important, și cumva opusul a ceea ce face lumea azi, parcă îi ferim să facă și îi ținem la un birou pătrat să citească despre a face. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cred în capacitatea Sarei să decidă, și e o chestie care, așa cum spuneam mai sus, are nevoie de repetiție. De asta o las și o încurajez să ia decizii care altora le-ar ridica părul pe șira spinării (again, ea singură a ales la 6 ani că vrea să mai rămână un an la grădi și tot ea și-a ales școala pe care o urmează). Ăstea sunt mai mari, dar de la 2 ani o las să aleagă între donno paiul galben și mov.

Iar referitor la școală și teste și BAC, i-am spus adevărul de acum, de la 7 ani. Atâta cât știu din el. Respectiv că o să dea câteva examene în viața ei. Capacitate, BAC, admitere la facultate. Grele, pentru care e nevoie să cunoască o grămadă de rahaturi, din care e posibil ca unele să nu o intereseze deloc. Că, așa cum e lumea acum, cam ai nevoie de rahaturile alea de hârtii să obții un job stabil. Poți să te descurci și altfel, i-am explicat, dar pentru asta trebuie să fii destul de bun la ceva (și pentru asta trebuie să descoperi acel ceva la care ești bun). Deci, cred că în treaba asta cu școala, ideal ar fi să găsească acel ceva la care e mai bună ca 90% din oameni. Dacă nu, atunci hârtiile alea s-ar putea dovedi folositoare.

Dar cred că e drumul ei. Alegerea ei. O pot ajuta și îndruma dar nu cred că dacă eu îi spun învață mama pentru că eu știu că e bine așa pentru ea o să fie mai bine pentru ea în viață, dimpotrivă, mi se pare că abia așa o distrug cumva, luând deciziile în locul ei, nelăsând-o să zboare singură. Evident că există riscul extrem de mare să pice, la un moment dat sau altul, dar nu picăm toți, mai devreme sau mai târziu?

Ce încerc să scriu e că totul, dar totul se schimbă și e incert. Singurul lucru pe care i-l pot da Sarei în viață, cu care pot să o ajut, e felul în care e ea. Mi se pare infinit mai important să aleg variabila asta pe care să o controleze, pe care să o cunoască, versus cealaltă, să aleg să mă asigur că va lua un BAC, care s-ar putea să nici nu mai existe peste 11 ani (titlul articolului e un principiu în mecanica cuantică, cu cât știm mai mult despre o caracteristică a unui lucru, cu atât știm mai puțin despre cealaltă). S-ar putea și să aibă noroc în viață. Ar fi grozav și m-as bucura enorm, enorm, să fie așa. Dar dacă nu va avea, aș vrea să se aibă măcar pe ea. Să fie încrezătoare în puterile proprii, să știe că se va descurca în orice situație, că poate, că e întotdeauna o cale. Întotdeauna.

Sunt mult, mult, mult mai multe lucruri legate de asta pe care le am în cap și care cred că ar merita măcar amintite, dar nu încap toate în o pagină de blog, deci asta e, îl las așa cum l-am scris deși știu că e ca un puzzle de culori din care lipsesc multe bucăți. Dar poate om mai vorbi despre astea :).

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Așa cum spuneam în deschidere, singurul lucru de care pot să fiu sigură e că sunt nesigură. Dar cred, sper, că nu o să mă schimb la treaba asa. La a avea încredere în Sara. La a o lăsa pe ea să decidă în ce ține de viața ei. Pentru că e fix asta. Viața ei. Nu a mea. I choose to let her make her own music. 🙂

PS. Și poate o acompaniez și eu încet, acolo, pe fundal, ca o a doua voce mai joasă, dacă mă lasă. 😛

IMG_9795

Anunțuri

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663

Efort

Standard

Știți coincidențele alea când te lovești de același lucru din nou și din nou, pur întâmplător. Așa m-am lovit eu săptămâna trecută de „efortul de a crește copiii”. În podcastul nesuferit pe care îl auzeam, pe facebook, într-o carte, ba chiar și Sara mi-a povestit de asta.

Și m-a enervat.

Pentru că nu cred că e un efort să crești un copil. Adică daaaa, e greu, dar nu e un efort. Pentru mine sunt lucruri diferite.

So e greu să mă dau cu placa, toți mușchii mei sunt antrenați în asta (ba chiar la început aveam febră musculară până la o săptămână după), sau e greu să învăț o melodie nouă și de multe ori nu avansez sau avansez greu și mă dor degetele , e greu să mă dau cu bicicleta printr-o pădure după ce am făcut pauză vreo 10 ani dar nu simt că depun efort la niciuna dintre ele. Le fac pe toate pentru că îmi plac, nu pentru că trebuie să ajung undeva.

Efort mi se pare așaaaa serios și nuș, responsabil. Uite: Efort = Concentrare voluntară a forțelor fizice sau psihice în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit Si: strădanie, străduință. Adică pentru mine efort e când trebuie să merg la munci dimineaţa, sau să mă dau jos din pat în zile ca azi, când mă pregătesc să răcesc şi se învârte toată casa cu mine de zici că am băut nu unul (e suficient) ci două pahare de vin.

Ori acuma eu nu voluntar îmi terorizez mușchii când mă dau pe placă, mie doar îmi place să plutesc pe zăpadă, și nu mă străduiesc să cânt, doar îmi place să o fac, și la fel și cu Sara, deși a fost crunt de greu (spun a fost că na, mie grele mi s-au părut primele luni, totul după mi s-a părut mai ușor) nu am făcut-o într-un scop nobil, ci doar am făcut-o. Am vrut să am un copil și îmi place să am un copil. Tare mult. Nu m-aș vrea fără ea în nicio versiune din viețile mele, nu pentru că o iubesc atât de mult cum orice părinte cred că își iubește copiii ci pentru că mi se pare obiectiv că viața mea e mai mișto cu Sara în ea. Egoism, nimic altceva.

Deci nu, nu e un efort să crești un copil și nu cred că ei ne datorează ceva că facem noi efortul ăsta, cum aud des și termenul de copil nerecunoscător de mi se ridică partea stângă a buzei superioare și mi se încruntă sprânceana de pe aceeași parte. Wtf. Sara nu îmi datorează nimic. Dar nimic. Eu aleg în fiecare zi să fiu mama ei și să fac toate lucrurile pe care le fac cu ea pentru că eu vreau să o fac, nu pentru că trebuie să o fac, eram tot mama ei și dacă nu mă jucam non stop cu ea, și dacă eram strictă și dacă nuș, nu o lăsam la dulciuri sau la cărți. Deci nu îmi datorează nicio ceapă generată, pentru că e ceva ce eu vreau să fac, nu o fac din simțul datoriei, pentru că nu-l am. Și în general am alergie la datoratul ăsta. Maximă. Nu vreau să îmi datoreze nimeni nimic și nu vreau să datorez nimănui nimic. Voi vrea însă să fac lucruri pentru alți oameni și poate și alți oameni pentru mine. Dar datoratul mă face să-mi dau ochii peste cap.

So, revenind la Sara, îmi povestește că a fost ziua mămicii lui X și că X i-a făcut o felicitare la școală. Cool, zic. Și n-a prea știut ce să scrie pe ea, zice Sara. Și mie mi se întâmplă, confirm. Și atunci M. (asistenta învățătoarei) i-a zis să scrie: “Apreciez efortul că m-ai crescut”. Acuma, nu-mi propun să sabotez replicile asistentelor de la școală (mai ales că îmi place tare mult tot ce ține de școala aia și Sarei la fel), dar aici nu m-am putut abține și am zis: Duamne, ce tâmpenie, ce naiba vrea să însemne asta (sau ceva pe acolo). Și atunci Sara m-a întrebat.

-Mami, știi ce o să-ți scriu eu pe felicitare de ziua ta?

-Ce?

-Îmi place că ești năzdrăvană.

Way, mbut way better 😉

IMG_9092

Abuz de putere

Standard

Încă de când nu eram mamă mă enerva îngrozitor modul în care adulții (cu regret spun, majoritar femeile) vorbesc cu plozii.  Condescendent e cuvântul potrivit. Dacă stau acum și mă gândesc, e și motivul pentru care am crezut multă vreme că nu îmi plac plozii (și încă nu-s sigură, deși văd că dacă am de ales între o oră cu 7 copii și 7 adulți o să aleg fără să clipesc, ba chiar fugind mâncând pământul, ora cu cei 7 copii), pentru că înțelegeam că ce declarau majoritatea (că iubeeeesc copiii) era legat, da legat, cu cătușe, de felul ăsta de a vorbi care îmi ridica părul pe șira spinării.

Habar nu am de ce vorbesc așa cu ei. Chiar nu știu. Poate pentru că sunt așa mici și fiind mici par incapabili să înțeleagă multe lucruri. Cu excepția precortexului mai toate treburile îs pretty much la locul lor, so actually sunt perfect capabili să înțeleagă. Una e să nu aibă experiența sau datele despre lucrul X și alta e să nu înțeleagă.

Și apoi am observat că așa vorbesc oamenii și cu bătrânii. Și asta chiar mă face mai tristă decât la copii. Pentru că dacă la copii mai e o scuză, la adulți chiar nu e niciuna. Bătrânii sunt inteligenți, ba mai mult, au chiar mai multă experiență și date despre diverse probleme decât adulții în floarea vârstei. Și atunci de ce vorbim cu ei ca și cum ar fi nu știu, un bebeluș care învață simultan 7 limbi străine? Rar și tare, deși nu sunt surzi.

Deci, spuneam, nu știu care e rațiunea din spate, mecanismul de a vorbi așa cu bătrânii sau copiii, dar mi se pare că e legat de putere. De dependența lor față de noi, ce ne transformă în mici sau mari tirani.

-E timpul să mergi la culcare.

-Trebuie să îți faci tema.

-Spală-te pe dinți.

-Hai odată, întârziem la școală.

Și am avut grijă să dau cele mai benigne exemple, fără măcar să intru în lista urletelor părințești sau a altor abuzuri. Pe astea de mai sus le spunem toți, că doar vin din dorința noastră de a le face bine, nu rău. Și atunci e justificat, nu?

Păi nu știu dacă e justificat.They are orders, we’re barking orders. De fiecare dată când aud un părinte care face asta, sau când mă suprind pe mine făcând asta, îmi imaginez scenariul opus. Cu o Sara mare, adult, cu multe griji și responsabilități, vorbind cu mine, o bătrânică scofâlcită și ușor incapabilă:

-Mama, iar ai uitat aragazul aprins, o sa mori într-o zi de la gaze!

-Mama, nu poți să te miști mai repede, întârziem la programarea la doctor.

Din nou, printre cele mai benigne, pe care și un copil genial de drăguț ajuns adult le-ar face, și pot da mii de exemple și comportamente care sunt de aici în jos, întâlnite în realitate, nu imaginate. Parcă nu sună așa de bine când îți sunt adresate, nu?

You are the one with the power. Acum, adulți fiind, suntem cei care dețin puterea în fața lor. Și responsabilitatea, derivă cumva una din alta. Și e ușor să abuzăm de puterea (și responsabilitatea pe care o avem) noastră, justificat de mii de crize mai mici sau mai mari care ne dictează nerăbdarea sau lipsa de explicații.

Dar chiar cred în exemplul ăla că dacă vrei să cunoști un om nu trebuie să te uiți doar la cum se poartă cu mai marii lui (șefii, cei mai bogați, mai inteligenți aso) sau cu cei egali lui (prietenii, colegii de pe aceași poziție), dar și la cum se poartă cu cei inferiori (cu chelnerul de la masă, cu femeia care face curat, cu bătrâna îmbrăcată prost care cerșește un leu puțind a lipsă de casă de la un cartier distanță din fața magazinului Mega).

That is our measure. Cum ne comportăm atunci când deținem puterea. Și cred că poate ar fi bine ca atunci când o deținem raportat la oamenii pe care îi vom iubi, de departe, cel mai mult în viața noastră, să încercăm să fim blânzi, calmi, să explicăm, să respirăm, să înțelegem, să așteptăm și să nu ne grăbim.

Nuș, chiar așa cred. Și o să încerc să îmi reamintesc mie în primul rând atunci când mai îmi iese (foarte, foarte rar, dar îmi iese și mie, că om sunt, și greșesc) fum pe urechi. 🙂

IMG_8561

Daydreaming

Standard

Am avut acum ceva vreme ședință cu învățătoarea Sarei (care s-a schimbat de acum o săptămână și pe principiul prost să fii noroc să ai, nu numai că mi-a plăcut enorm de prima învățătoare a Sarei, dar îmi place și de a doua rău di tăt).

Nuș cum e la alte ședințe de școală/grădi dar toate astea la care am fost eu se desfășoară după același tipar. Întâi se spun lucruri bune despre copil, apoi se spun, cât se poate de drăguț, și lucrurile mai puțin bune.

Ma bon. Înainte de ședință am negociat cu viermele ce pot să zic și ce pot să nu zic la întâlnirea cu pricina, și am primit binecuvântare să spun că îi plac cărțile, că nu îi place să i se spună să mănânce, că e ambidextră și că îi pare rău că pleacă prima învățătoare (fuarte mult a îndrăgit-o).

Buuuun. And I did say all of the above. În schimb, mi-au spus și ele ce face Sara la școală. Că citește non-stop, că e prietenă cu X, că lucrează foarte mult, că îi place să cânte la instrumentele din clasă, că e independentă, că e sensibilă, yaddy yadda, nimic nou (again, ziua în care voi afla ceva nou de la altcineva despre Sara va fi una tristă, sunt mai atentă la ea ca la nimeni și o miros din Zimbabwe chiar de nu vrea să îmi spună ce o necăjește-chestie care mi-a atras de altfel și interdicția de a-i mai citi mintea, cică e nepoliticos mami, dar asta e altă poveste, și nu e ca și cum o fac intenționat, e involuntar, deci nu pot să o opresc, doar să nu o mai arăt).

Așa. Trecând de cele bune învățătoarea nouă și cea veche a Sarei au început să spună fooooarte delicat, și lucrurile mai puțin bune. Deci fii-mea râde mult. Chiar și când nu e cazul. Știam (știați și voi, că v-am povestit cu formularul de gândire). Am fost profund distrusă, vă imaginați. Am zis și eu că mă bucur că râde mult, și am rânjit. Apoi cică singura chestie cu care nu îi place să învețe e socotitoarea Montessori. Păi da, mi-a zis, că nu pricepe de ce trebuie să facă adunări și scăderi cu ea, că le știe face din tărtăcuță și în plus mă terorizează pe mine acasă să îi dau înmulțiri și împărțiri (serios, pagini întregi de exerciții, zici că îi dau înghețată, așa chițăie de fericire când sunt de acord să îi scriu exerciții-asta facem noi în serile de weekend sfinte sisoe de mă uit la ea ca la un păianjen în dormitor). Deci a rămas că poate îi predau înmulțirea și împărțirea în clasa zero ca să nu mă mai streseze pe mine acasă.

După care le-am zis, că să știe, că o încurajez să facă prostii cât mai multe. Că e cuminte foc și na, e copil, năzdrăvăniile sunt bune. Deci să știe și ele că dacă face prostii pe acolo (nu face, din păcate, snif) e (și) din cauza mea. Și am rânjit iar. Ele au tăcut politicos, dar nici nu au părut șocate. Na, cum să nu-mi placă locul ăla.

Și apoi a venit la piece de resistence. Cicăăă, îmi zice A. vădit stânjenită de gravitatea situației, știți, uneori, în mijlocul lecției, se uită așaaaa, în zare sau pe geam și nu e acolo deloc, nu știu pe ce tărâmuri e, dar sigur visează cu ochii deschiși, uneori și câte o oră întreagă.

And I just melted. Și m-a bufnit și râsul. Adică copilul meu, al meu, al meu al meu, visează cu ochii deschiși?

Normal, dar normal că visează cu ochii deschiși, la fel de normal ca părul șaten și ochii căprui și unghiile ovale, ca felul ușor pițigăiat în care zice CEEEE, ca serile și diminețile și mâncatul cu cărți în mână, la fel ca încăpățânarea de catâr atunci când cineva o pune să facă ceva ce nu vrea, la fel ca obsesia de a mirosi paginile, ca gura cu colțurile ușor ridicate sau ca timiditatea excesivă.

She daydreams. Cum ar fi putut să nu? 🙂

IMG_9120

A încurca

Standard

Mami, ce înseamnă a încurca?

A încurca? Hm, când ești în dificultate cred, când nu știi pe unde să o iei. De ce mă întrebi?

Mă ignoră cu întrebarea mea și pune alta: Eu te-am încurcat vreodată pe tine?

Wtf.

Nu mama, cum să mă încurci.

Am încurcat-o pe S. (asistenta învățătoarei). A zis că am încurcat-o.

Așa a zis? De ce?

Păi. (toate poveștile Sarei încep cu păi și cu hohote contagioase de râs). Păi X avea muci și i-a întins pe nuș ce foaie și eu am râs.

Râd și eu, nu poți să nu râzi când râde Sara.

Și asta a încurcat-o pe S.?

Nuuuu, am primit și eu și X formular de gândire. X are deja două, eu sunt la primul, îmi explică mâța.

Ceeeee ai primit?

Formular de gândire.

Ce draci e ăla?

O foaie în care te întreabă de ce ai făcut ce ai făcut, ce ai urmărit cu asta, ce sperai să obții, chestii din astea. La 3 forumulare de gândire mergi la directoare.

Daaaa? Zic eu. Mișto, directoarea voastră e tare drăguță, mă bucur dacă ajungi la ea.

Și apoi vă cheamă și pe voi, părinții.

Abia aștept, îmi place la școala voastră. Da nu înțeleg, ce legătură are cu încurcatul?

Mpăi eu am completat în chestionar de sus până jos “să râd”. Ce ai făcut: am râs, ce ai urmărit cu asta: să râd, ce sperai să obții: să râd șamd.

Sounds fair. Și?

Păi S. mi l-a dat înapoi și a zis să reformulez.

Și tu ce ai făcut?

Am reformulat.

Cum?

Am scris așa: Ce ai făcut: m-am amuzat, ce ai urmărit cu asta: să mă amuz, ce sperai să obții: să mă amuz șamd.

Și atunci S. a zis că nu a mai văzut așa ceva și că am încurcat-o.

Nuș cum vi se pare vouă, da eu am acoperit-o toată de pupici.

IMG_3344

Aici

Standard

Nu vi se pare că e tare haios cuvântul ăsta, aici? Dacă l-aș auzi prima oară mi s-ar părea un cuvânt tare săltăreț, care m-ar face să râd. Aici. Dacă îl spui de suficiente ori, începe să semene cu japoneză, nu cu română. Aaaaaaaiiiiciiiii. Parcă ar fi un viermișor mic și alb, cu o șapcă roz și un fluier verde, sau ceva de genul ăsta. Să încetez cu prostiile, mnu? 🙂

Am citit o carte care făcea în vreo 350 de pagini apologia vieții moderne. Cum că e confortabilă și că oricine visează la trecut trebuie să fie puțin ipocrit. Actually, I agree. Sunt convinsă că ce urmează o să fie mai bine decât ce a trecut, în termen de standard de viață (duamne, urâte cuvinte).

Mdar. Una mi se pare să spui că avem avantaje în traiul de astăzi și alta mi se pare să spui că viața și statul în natură (of, trebuie să găsesc un alt cuvânt pentru asta) e ceva ce numai un dement își poate dori.

Pencă, call me crazy (I am anyway so who cares), dar pe mine una aproape nimic nu mă face mai fericită decât să stau ore sau zile doar afară). Fie că merg prin păduri, fie că mă dau pe munți sau că stau zi și noapte pe plajă, those are the times I love most. Nu zic că e ușor, după o săptămână la cort, fără apă curentă sau toaletă, când faci un duș zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Și există posibilitatea, pe care nu o neg, că e un fel de răsfăț al celor ce își permit luxul ăsta, adică al celor care au o casă la care să se întoarcă. Perfect plauzibil, ba chiar probabil.

Însă, trecând peste asta, oamenii sunt făcuți să stea afară. În aer și între copaci, pe munți, văi, râuri, lacuri sau la mal de mare. Ne aduce endorfinele în corp, mai ceva ca 2 ore pe bandă la sală (mă rog, de asta am citit, nu e ca și cum aș executa :D, încă nu pricep de ce în viața vieților mele aș sta închisă într-o cameră să fac sport în loc să înot, să mă dau pe munți sau să donno, merg cu tricicleta într-un parc).

Nu e exclus să fie de la miile de ani pe care oamenii i-au petrecut, în istoria lor, afară, mergând și culegând sau vânând, vs. grăuntele de viață recentă când avem iarna calorifer și apă caldă.

Dar indiferent care ar fi motivul, mi se pare așa o prostie că oamenii aleg, cumva împotriva firii lor, să rămână în case cât mai mult. E confortabil, sigur, dar să dea dracu dacă ceva confortabil ne-a făcut pe noi vreodată fericiți.Săptămâna trecută am fost puțin plecată și a plouat mult. Cu această ocazie am constatat că aveam o gaură în talpa bocancului meu drept, care m-a înduioșat nu de altceva, dar probabil se datorează exclusiv plimbărilor luuungi pe care mă încăpățânez să le fac.  I walk. 🙂 Nu o gaură foarte mare, una mică, dar complet suficientă ca să intre apa la cel mai mic pas. Piciorul meu drept a înotat constant, și deși îi place asta, nu e obișnuit să o facă împreună cu o șosetă, fie ea și multicoloră. Așa că, ajunsă înapoi în București, m-am înfipt într-un mall să iau bocanci noi. Nu prea calc în mall-uri (doar la filme, și acolo suntem in and out rapid), nu cumpăr haine decât rar și atunci de pe net, dar la pantofi e musai să încerc, merg cu anii în ei și dacă nu sunt megaaaa comozi mor. Și am rămas fascinată (că na, nu mai fusesem de mult) de cât de mulți oameni sunt în mall-uri. În culoarele alea de piatră, toate artificiale, cu lumina artificială, fără nici măcar o singură fereastră, numai lumini mari pe albe. Mă uitam înmărmurită de parcă era prima oară când ieșisem în lume, ca ultima țărăncuță dintr-un sat de vârf de munte (maybe I am) la cuplurile unde o ea își lăsa gingaș pe un umăr din el în timp ce se plimbau prin mall. Asta făceau ei vineri seara. Se plimbau prin mall sfinte sisoe. Familii cu copii cu punguțe de la H&M, prietene botoxate cocoțate pe toace de 12. O să fiu rea (de fapt știți deja că sunt rea), dar am avut cel mai puternic sentiment de grădină zoologică. Una pe care animalul homo sapiens și-o alege singur. Atâta că nu prea sunt vizitatori, majoritatea sunt exponate.

Adevărul e că m-am săturat să văd copii cu tabletă la masă și cu nasul în rahaturile astea de televizoare sau plimbându-se în pantofi drepți pe ciment gri perfect plat. Vreau să văd cât mai mulți copii care zac așa cu burta-n sus și capul pe spate pe o bucată ondulată de iarbă, încotoșmănați pe zăpadă la munte sau cu picioarele în apă, la mare. Și nu în mod excepțional, cum e acum, în una sau două săptămâni de vacanțe pe an, ci mult, mult, mult mai mult dintr-un an. Sunt precisă nu numai că asta îi va face pe ei fericiți, dar și pe noi. So. Unde e aici-ul vostru? 😛

IMG_4774