Arhive pe categorii: Parenting

Doar una

Standard

Ce mă enervează că nu știu cum să încep. Îmi vine să încep cu finalul și atunci why writing the rest?

Well. Să încercăm. Mă enervează așteptările astea de mame perfecte.

Ok, încerc să explic.

Mi se pare că pentru mame există o presiune, o așteptare, din partea oricui, dar oricui, de la familie până la vânzătoarea de la supermarket să fie za best mom there is.

Serios. E acceptabil pentru tată să iasă la bere cu băieții din când în când, să nu prea știe care a laptele și care-i piureul de prânz, e perfect feazabil ca bunicii să nu fie parte din viața plodului pentru că încă muncesc și-s persoane importante care hei, n-au cerut să aibă un nepot, deși sigur că le prinde bine la bătrânețe pentru veșnicul pahar de apă, dar pentru mamă?

Mama e doar una, băi.

Chiar citeam acum câteva luni, îmi și pare rău că am șters un articol pe facebook sau ceva în care era linșată, dar linșată o mamică că se ducea la coafor săptămânal și arătat tot timpul ca scoasă din cutie. Impardonabil. În loc să stea cu plodul? Atâta timp pierdut?

Și nu e doar asta, mama trebuie și știe totul, e tot timpul acolo, fără pauze sau alte gânduri (ptiu ptiu, doamne fer). Singura rațiune de a fi a unei femei ajunse mame e să știe orarul de gustărele și prânzurele (apropos, musai să știe să gătească, e cutremurător să ai un copil și să nu știi să gătești-ce mănâncă copilul ăla? :o), temele la matematică, hainele rupte-n cot și cât caca a făcut copilul de 10 ani ieri. Cu gramaj, culoare și consistență.

Am simțit-o și eu uneori, poate toate am. Privirile dezaprobatoare că nuș, plodul e fără căciuliță toamna la 15 grade de la bătrânica din part, reproșul tăcut că plodul plânge și tu habar nu ai ce dracu are și nici cum să îl liniștești, șocul și groaza din privirile (am vrut să scriu prietenilor, dar nu, ei nu) amicilor când vă întâlniți singuri prin oraș și te întreabă: Dar copilul cu cine e? Păi copilul are și el un tată, bunici, grădiniță șamd. Dar nu, toate astea sunt adiționale, copilul trebuie să rămână în marsupiul matern până la adânci bătrâneți (din punct de vedere doar al mamei, el trebuie să aibă toată libertatea din lume).

Toate astea mă enervează. E adevărat că atunci când naștem ne transformăm. Complet și iremediabil. E adevărat că după că devenim mame copilul (sau copiii) devin principalul tab deschis în mintea noastră, unul ce nu se închide niciodată, e adevărat că am știut un rahat despre iubire până să o cunosc pe fii-mea, și e adevărat că știu ce gândește și ce o supără de la 3 km distanță, de-i aud numai o inflexiune a vocii sau văd o sprânceană ridicată.

Dar, la fel cum am mai spus despre copii, băi, serios, și mamele sunt oameni.

Unii de sine stătători, știți? Adică care există. Ca atare.

E o chestie care nuș cum să zic, dar nu prea e negociabilă.

Și e ok dacă unele femei sunt mame din ălea prin născare. Cărora le aduce bucurie să își dedice toate cele 24 de ore serviciului și copiilor, să le gătească, să stea să se joace cu ei, să meargă în vacanțe cu raze de soare și rățuște, mame pentru care viața și fericirea sunt toate astea.

Serios, o spun fără urmă de ironie pentru că știu femei așa.

Dar again. E perfect ok și dacă nu ești o femeie așa. Care are nevoie ca să nu înebunească nu știu, de o carte citită, de o cafea cu prietenii, de o vacanță în doi, sau poate singură, de un film, sau chiar de coafor săptămânal. În care să nu se joace. Să nu gătească. Să nu ghicească cu coada ochiului cauza tanturmului actual. În care să fie ea.

Poate că femeile din prima categorie sunt mame mai bune. Nu sunt sigură nici măcar de asta, dar poate.

De fapt uite că nu știu, mă gândesc tot timpul că îi sunt, vreau nu vreau, nu model, dar punct de reper Sarei. Ce vede la mine va replica oarecum (și datorită genelor, nu doar mediului, dar și ăluia), în viața și comportamentul de adult. Și mențin că aș vrea să o văd fericită, indiferent cum ar arăta acel fericit pentru ea. Poate ea o să fie ce n-am fost eu niciodată, o femeie construită să fie mamă, să fie asta esența ei. La modul egoist însă, mie mi-ar plăcea să o văd independentă, să o văd cum încalecă pe cai (pătați, nu albi) și aleargă să își urmeze visurile, încăpățânată și umpic nebună.

Închidem paranteza. Dar chiar dacă, poate, femeile din prima categorie sunt mame mai bune, femeile din a doua categoria a doua nu sunt deloc mame rele.

Cred că pentru noi e esențial să nu renunțăm la bucățele alea care ne fac pe noi noi. Pentru că altfel (și vorbesc din experiență), încercând să devenim acea mamă ideală și omorând capra încăpățânată din noi, devenim, automat, măcar puțin triste (și uneori mult mai mult de atât).

Și abia atunci devenim mame rele.

Cred că mamele bune sunt femeile fericite. O văd în Sara. Când eu sunt bine, când sunt echilibrată și galbenă, ea e echilibrată și galbenă. Când nu, Sara nu e ok.

Nu ne putem face copiii fericiți dacă noi nu suntem așa. As easy as that.

So de aia o să aplaud ca o focă când prietena mea Scooby Doo îmi spune că a decis să aibă grijă de ea și să meargă la masaj și să își cumpere nuș ce draci de creme minune, când Semințe vorbește de vacanțe în doi pe la concerte pe cine știe unde. Și de asta o să citesc în continuare, și câte o carte pe zi, și o să fac restul listei de lucruri care mă fac pe mine mine. Pentru că fără ele, nu sunt eu, iar fără eu, nu e nimeni acolo să o facă pe Sara să zâmbească.

IMG_3344

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

Prima zi de școală

Standard

Da, știu că mai avem o lună și, dar mai mult mă gândeam la ce a fost înainte de prima mea zi de școală comparativ cu ce trăiește acum Sara raportat la prima ei zi de școală.

Mso, când eram eu mică (și cred că și la voi tot pe acolo era) prima zi de școală era ZA SHIT. As in primul pas spre maturitate, the beginning of the road (to nowhere, btw), emoții și tremurici, uniforma apretată și mirositoare a proaspăt călcat.

-Lasă că o să vezi tu când mergi la școală!

-Gata cu jocurile.

-La școală nu mai merge așa.

aso aso

So naturally când am ajuns la rahatul ăla de școală eram deja uber stresată de ce pisici o să mă lovească.

Mai mult, toți adulții din jurul meu erau profund emoționați, că deh, prima zi de școală. Nu mai știu dacă maică-mea a bocit, nu cred, dar îmi aduc aminte așa:

-avea o pereche de pantofi cu toc cui, pe care îmi imaginam că a regretat că și i-a luat având în vedere că am stat în picioare în curtea școlii minim o oră și 30 de eternități (bănuiesc să ascultăm ceva glăsuiri festive)

-drepte ca niște soldați în paradă păzea în mână 5 sau 7 gladiole. roșii, desigur

-pe cap aveam un rahat de cordeluță albă cu pompoane care îmi făcea capul să explodeze

-eram captivă într-o mare de picioare și șolduri, că mai sus nu vedeam la vârsta aia, care păreau să fi devenit un organism cu discernământ, de sine stătător

-am găsit ceva copii/copil cu care m-am jucat oare ce? până au glăsuit adulții

-am ajuns în clasă unde mirosea a cretă (da, are creta un foarte miros) și unde a trebuit să livrăm tributul (gladiolele roșii) pe altarul noului zeu (învățătoarea) și unde inima mea îmi bătea să îmi explodeze din piept de emoție. Mă așteptam să fiu agățată de tavan și jupuită de viu.

-dar nu. am fost repartizați pe bănci și colegi (fată-băiat, fată băiat, ca atare mi-am cunoscut în ziua aia cea de-a doua iubire a vieții mele, C.V., după Teo de la grădiniță, prima) și ni s-a spus să desenăm cum ne imaginăm noi peste 4 ani când vom termina. Tot timpul am urât chestiile astea, poate de acolo mi se trage: cum te vezi în 5 ani? Grasă, proastă și urâtă. Donno, de unde dracu să știu ce o să fac în 5 ani.

Și gata. Mi s-a rupt filmul (actually învățătoarea mea a fost mișto și gramatica de o știu de la ea o știu, dar prima zi de școală a fost a fucking nightmare ca și școala în ansamblu, am urât-o cu fiecare celulă de dinainte să înceapă până mult după ce am terminat, de fapt o mai urăsc și acum și mi se pare că mi-a furat o grămadă de timp din viața asta limitată a mea cu rahaturi. rahaturi și norme și stupizenii). Hate school. Hate it.

Mbon. Acuma revenind la fii-mea. Știți că ea a ales când va începe, ea a ales unde va merge, și eu nu i-am zis nimic. Nici că să vezi ce-o să fie, nici că acuma gata, trebuie să te faci om responsabil și să tocești cărți pătrate, nici nimic. Deci, ca atare, nu cred că prima zi de școală înseamnă ceva pentru Sara. Și sper să rămână așa. N-o să mă duc cu gladiole sau cu alte flori de alte culori și cu siguranță nu o să port pantofi cui. O să facem rutina obișnuită și sper să facă la școală ce face și acum la grădiniță (ca na, tot Montessori): să se joace cu niște chestii de acolo, să alerge cu o prietenă, poate să își facă una nouă. Să nu simtă că o să fie agățată de tavan sau că învățătura e o responsabilitate.

Pentru că nu trebuie să fie. Nu pentru ea, nu pentru mine. E doar o călătorie care nu începe pe 9 sau 15 septembrie în prima zi de școală ci a început când avea 1 an și nici nu știa să vorbească dar cerea să îi spun literele care cum sunt. It is fun. And it takes a lifetime. Sunt precisă că o să citesc și în ziua în care oi muri, oricând o veni aia.

Hai ziceți-mi, cum stați cu prima zi de școală? Aveți emoții? 🙂

IMG_4774

Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001

Video games

Standard

Știți cum e când vorbești cu un om drag după o lungă perioadă de timp în care fiecare v-ați văzut de viața voastră?

-Și? Ce-ai mai făcut?

-Ăăă nimic interesant, m-am căsătorit cu un partener de același sex că am descoperit că sunt gay, avem trei copii și ne-am mutat în Nigeria.

🙂 Totul pare mic și chiar evenimentele mari sunt reduse la monopropoziții (sigur nu există cuvântul ăsta, dar ar trebui).

Cam așa și eu acum, încercând să scriu din nou, mi se pare că n-am făcut nimic și că Sara e bine și că atât. Mbut. snapping out of it.

Vara de acum vreo 7 ani (eram gravidă cu Sara) căutam printr-un Mall (Afi parcă) un costum de baie să-mi cuprindă burțile nou dobândite. Îmi aduc aminte mirosul podelei lucioase proaspăt limpăite de o mașinuță din aia de curățenie, lumina, puternică, albă și mult prea artificială, oamenii puțini, culorile din vitrine. Nu din cauza burții sau a costumului de baie ci din cauza unui centru din mijlocul culoarului de la etajul unu unde zăceau cca 10 băieți supraponderali de vreo 9-12 ani, tolăniți pe niște pufi gigantici și jucându-se jocuri pe calculator.

Mi-am mângâiat rotativ îngrijorată burta și m-am speriat. Wtf. E fucking vară. VARĂ. E cald afară și parcuri și lacuri sau mare sau munte și cireșe și pepene verde și fete și garduri și gropi și viață. What the fuckidy fuck is wrong with these kids? Oare fii-mea o să fie la fel?

Suntem indulgenți și iertători cu comportamentele noastre trecute și nejustificat de încrezători cu cele viitoare. Așa și eu, în calitatea mea de mamă în devenire la 29 de ani uitasem cum că cu vreo 7 în urmă eram dependentă pe rând de: Sims, Age of Empires, Heroes, Mafia și, desigur, Need for Speed. Toate jucate cu zilele, cam 20 de ore din 24. Pencă doar așa pot eu să fac lucrurile, fie prea puțin fie mult prea mult. Nuș cine o fi responsail cu calea de mijloc da eu sigur nu-s.

And theeen, acum vreo lună am ajuns acasă s-o găsesc pe fii-mea proțăpită în fața unui joc pe calculator. Mhrrrrrrrrrrrrrrrrr, deja o vedeam ca-n scenariul de mai sus, când în cel din mintea mea continuă așa ca acum, navigând printre tone de cărți, hai desene animate și picturi care îmi năucesc inima.

Din fericire, nu a ținut, a observat că m-am aricit toată (deși nu-i zisesem nimic) și m-a întrebat ce-am. De unde știi tu fată mică că am ceva, m-am gândit da nu i-am zis, doar m-am bucurat că mă simte cum aproape nimeni nu mă știe. Păi mama, e ok dacă vrei să te joci jocuri pe calculator i-am zis, știi că eu nu te opresc să faci ceva ce îți place, atâta că nu știu, e vară și e frumos afară și avem atâtea lucruri faine de trăit împreună mi se pare că jocurile astea nu îți aduc nimic în plus și numai te țin acolo prizonieră.

Și apoi ne-am jucat badminton și fotbal în sufrageria noastră limitată spațial și a uitat de jocuri complet.

Sara nu e interesată de calculator. Știe să își pună poneii și uneori Peppa Pig pe Netflix și să deseneze în Paint. Adică singură, de la A la Z. Dar poate o să devină interesată de jocuri cu biluțe în loc de pagini cu litere, cine știe?

So m-am apucat să citesc despre efectele jocurilor pe calculator pe site-urile mele open de studii științifice (sper să găsesc și link-ul la ăla pe care l-am citit recent LE. found the bastard: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ana.24745/full?campaign=HS_Altmetric2017). Na, fiecare cu ale lui, pe mine mă relaxează tare să citesc chestiile astea, sunt ca un fel de reviste cu bârfe despre celebrități pentru tantile care merg la coafor săptămânal (sau chiar lunar, eu tot o dată pe an ajung). Cam așa.

Și uneori e amuzant, că găsești studiul despre X care zice A și studiul care zice fix -A (adică opusul). De exemplu: cafeaua e bună, cafeaua e rea, grăsimea e bună, grăsimea e rea aso. And they’re both right ;). Și la asta cu jocurile pe calculator, lucrurile îs fix la fel, ba-s bune ba nu-s bune.

Dar, in a nutshell, am înțeles așa: copiii care se joacă jocuri pe calculator cca o oră pe săptămână arată îmbunătățiri la capitolul motor și luare decizii.

Cei care o fac pe termen lung (peste 9 ore pe săptămână) arată deficiențe de personalitate (izolare, lipsă prieteni, poate chiar o leacă de depresie).

Și, desigur, activitatea e corelată cu release of dopamine. Na. Nu era nevoie de niciun studiu pentru asta, sincer.

So, at the end of the day, sper că Sara nu va ajunge să se joace jocuri pe calculator prea curând că deh, îmi place de ea așa cum e acum, cu povești și dinozauri, dar dacă o să vină și momentul ăsta o să încerc să îl accept.

Mai precis, poate o să mă joc și eu ce rahat de joc o obseda-o doar ca să fiu mai credibilă când o să îi reamintesc că indiferent ce-ar fi, nimic dar nimic pe lumea asta nu se compară cu fundul în nisip și picioarele în mare sau cu râsete gâlgâite with humans that make your soul expand.

M? Voi ce ziceți, cum e cu jocurile? 🙂

IMG_5849

 

 

Câteodată

Standard

Am uitat cine dintre voi (Alla parcă) mi-a scris că atunci când citea blogul când era Sara mică i se părea că descriu un paradis și că sunt cea mai zen persoană din Univers.

Băi și mi s-a părut că zice CEEE? așa că i-am chiar trimis link-uri la articolele în care mă dădeam cu capul de pereți. Da apoi m-am gândit că atunci când era mică încă mai scriam că urlă și că nu doarme dar acum, chiar pare că e perfectă și că eu nu mă enervez niciodată.

Well, perfectă e, iar eu mă enervez rar, rar de tot, la luni de zile distanță, dar mă enervez și eu. Nu țip la Sara, nu țip în general (deși îmi place să spun că o fac), dar câteodată nețipatul e chiar mai rău decât țipatul. Nici nu îi aplic tratamentul tăcerii, practică pe care o folosea maică-mea cu mine când eram mică și mi se părea cea mai teribilă pedeapsă din Univers, dar mă enervez. Și când mă enervez, se vede. Mă uit urât. Da urât de tot.

So exemplificăm.

Acum 2 zile, în Jumbo.

Context: Sarei îi place să își serbeze ziua de nume pencă pică vara vs. toiul iernii. De 4 ani își cheamă pe la ea la aceiași petrecere tradițională cu pizza și limonadă același fetițe. Da realmente aceleași, una dintre ele merge la școală de 2 ani, Sara a iubit-o atât de mult că deși nu s-au văzut de hăt, e invitată întotdeauna.

Până la delicioasa zi cu pricina programul e așa: deplasare vacanță deplasare,  apoi petrecerea. Aveam doar câteva zile între toate astea ca să invitații, listă copii, ales tort, comandat tort, cumpărat decorațiuni și cele necesare piaicișea.

Bon. So când? Luni seară o întreb pe Sara cum vrea să facă. Păăăi zice marți zice vrea să aleagă copiii, miercuri tooortul, joi să meargă să ia decorațiunile.

Marți, după ce m-am trezit iar la 6 (nuș de ce dracu mă tot trezesc la 6, voi vă treziți la 6?) și aș vrea să dorm la prânz doar că nu dorm la prânz pencă Sisif și căldură și nervi la buro, iau viermele de la grădi după ce serbare de o oră cu 30j de plozi și lacrimi și emoții și muci (o să vă povestesc și de asta de n-oi uita). Unsămergem, ce să facem, cald as fuck, acasă comandă fii-mea. Acasă it is. Ne jucăm cincicatralioane de jocuri, se uită la niște desene, mănâncă nuș ce. Ora 8. Vrea să cumpere decorațiunile. Azi. Aziaziazi nu mai poate aștepta azi le vrea. Nu-i bai, îmi zic, hai să luăm alea că oricum e mai răcoare tralala. Zis și făcut. Pe cai birjar, către Jumbo.

Am zis Jumbo. Ați fost la Jumbo? Iadul pe Pământ. I A D U L PE P Ă M Â N T!

95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari cu 3823953895725897 de oameni care sunt disperați să cumpere toate cele 95809458430958341 de mii de căcaturi mici și mari. Bonus track de data asta, de când am ajuns a început să anunțe o cucoană plictisită-n difuzor că se închide în 20 de minute.

Cum intrăm, 20% din rahaturile antemenționate atârnate pe-un raft drept și lung din stânga față. Sara își alege vreo 4, doar pentru ea, nu pentru petrecere, că-s mici și drăguțe și le vrea. All good, nu e genul de copil care să facă asta on a daily basis și deci nici eu genul care să îi refuze ceva. Plecăm spre zări și culoare îndepărtate și întortocheate, când vede și niște abțibilduri cu buburuze. Pe ăstea mi le iau data viitoare, zice înțeleapta și cumpătata mea. Sigur? o întreb. Nu vrei să ți le iei acum? Nu. Că mi-am mai luat deja unele and she points to celelalte. Bun, galopăm galopăm, farfurioare, păhărele, lingurele, jucărele casă.

Puhoi la casă, puhoi puhoi că deh se închidea. Și stăăăăm așa cu anunțul în cap și coada în față și căldură și bip bip de la scanner și mai vin 3 și se bagă-n față și deodată îmi zice Sara:

-Vreau buburuzele.

Insert very sad face of very sad person, supraobosită și mâțâită.

BUBURUZUELE. Ălea care erau fix dar fix la începutul iadului cu cotloane întortocheate.

Mama, n-avem cum, că iote se închide, ălea sunt la primul raion, nu mai apucăm să le luăm că se închide tralalalululu.

-Vreau buburuzele, dă la propriu din picior. Even sadder face of tiny adorable midget inserted here.

Simt cum mi se ridică niște fum pe la urechi.

-Uite niște buburuze chiar aici, îi arăt (vreo 5 sortimente de buburuze ca să fim mai preciși). Nu vrei să îți iei una din astea?

-Nu! Vreau buburuzele ALEA!

-Mama, dar de ce nu ți le-ai luat? Te-am și întrebat dacă nu vrei să ți le iei.

-Am crezut că nu mă lași să mi le iau, zice cu bot și mâinile croșetate la piept.

Am crezut că îmi ies ochii din calp ca la melc. Mai rău decât că voia buburuzele m-a enervat că a putut să zică așa ceva, as in eveeeeer in her life i-aș fi zis eu să nu-și ia ceva (n-aș avea o problemă să îi zic dacă ar fi genul de copil care să exagereze, dar chiar nu e, the oppposite, cum ziceam).

Pe la momentul ăsta jumătatea superioară a calotei craniene era cam la 20 de cm în aer și în distanța dintre, doar fum de draci.

So am făcut ce fac eu când mă supără tare și îmi pierd cumpătul: m-am uitat urât la ea. După care și ea s-a uitat urât la mine. După care, cu jumătatea calotei în aceiași poziție, mi-am croșetat brațele la piept.După care m-am uitat la ea care avea și ea deja brațele croșetate la piept și m-a bufnit râsul că eram o copipastă perfectă.

Era obosită și căuta motiv și eu eram obosită și ne era cald și era aglomerat și pisicii mă-si, viață și buburuze.

Ne-am împăcat în drum spre ieșire, mustăcea a plâns și i-am zis că o iubesc și că nu vreau să ne supărăm una pe alta și îmbrățișare.

Ciripea până acasă, unde i se evaporase (ofc) toată oboseala și se juca cu cele achiziționate deși ora de culcare trecuse de mult.

Cert e că se întâmplă chestiile de mai sus. Cred că ni se întâmplă tuturor. Nici măcar nu e nimic grav sau așa, nu cred că ne enervăm de la chestii uriașe, ci doar uneori se aliniază punctele prost.

Stăteam să mă gândesc dacă or exista părinți care nu se enervează niciodată. Oare există părinți care nu se enervează niciodată? Sincer nu cred. Cred că poate există niște părinți care se controlează foarte bine atunci când se enervează dar uite că nu știu sigur dacă chiar asta e lucrul de făcut, pentru că oricum copilul simte că ești nervos și în loc să cut to the bone valsăm pe lângă bubă. O să mă mai gândesc la asta.

Mbut until then, do tell me, voi vă enervați? :))

img_3235