Arhive pe categorii: Parenting

Eyes wide shut

Standard

Ascultam acum vreo doua saptamani (reascultam, mai precis) un nene care ma face sa rad (is rari) si care spunea ca, uneori, cand vede ce se intampla in lume se ascunde si isi umple capul doar cu emisiuni tampite, orice numai sa nu se mai gandeasca la ce se intampla cu adevarat.

Cred ca si eu fac oarecum la fel saptamanile astea, desi ma ascund, ca de obicei, doar in carti (cred ca e mai usor de ascuns in ele). Stau ca melcul mic, care m-a vizitat ieri de dimineata, pe un deget de urias si in jurul meu e o tornada. Mi-e greu sa scriu despre ce dracului se intampla zilele astea pe bucata noastra de continent si mi-e frica oarecum ca daca as scoate capul mi-ar fi smuls de vantul care bate mult prea puternic.

Dar de aici, de pe degetul uriasului unde ma ascund, tot imi vine sa intreb cine dracu-s oamenii astia care n-au niciun fel de empatie, ce naiba li s-a intamplat in viata de sunt atat de rai si cati naiba sunt asa si cati nu-s? Si aici nu intra doar aia de n-au miscat un fir de par sa o ajute pe fata aia mica si curajoasa dar si astia care profita in diferite moduri dupa.

Nu stiu cum sa avem grija de noi sau de copiii nostri, deocamdata doar ne ascundem amandoua, un melc mic si un melc chiar si mai mic prin niste file de carti. Poate cand mai crestem n-o sa mai fie uragan afara.

Reclame

Cum tratăm dependența copiilor de jocuri pe calculator sau telefon

Standard

Hai că a sunat tare părințesc asta, nu? Chiar mă întreb dacă cineva o să găsească articolul ăsta la căutări pe sfântul goagăl. 😀 evil grin.

Și nici măcar nu mint. Chiar știu precis cum să rezolvăm oooorice potențială dependență de jocuri, pe telefon mai nou, că pe calculator mai rar.

Serios. I really really do.

Pentru că Sara, deși are acces la telefon oricând dorește (și da, și la jocurile aferente), fără nicio restricție clară legată de minute sau zile anume din săptămână (cum de altfel nu are nici la TV), nu este deloc dependentă de jocuri.

Dar deloc.

De ce?

Foarte simplu.

Pentru că e mă-sa. Recte je.

I know. I know. Dar cum, dar vai, dar se poate?

Da. Se poate. Sunt dependentă de jocuri pe calculator, always been, always will. La primul meu calculator (luat teribil de târziu față de restul familiilor, toate mai înstărite decât a mea – chiar nu m-a deranjat, mba dimpotrivă, sunt actually grateful că ai mei au fost săraci rău o mare parte din viața mea) jucam Diablo.

Duamne cât de mișto era Diablo. Tu erai un dud cu o sabie și omorai niște scheleți. Fuarte educativ. Mnot. Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut, în noaptea din spital, de după ce am născut-o pe Sara și stăteam cu rahatul ăla de cateter sau cum draci îi zice în spate și nu puteam să dorm, aveam laptopul la mine șiiiii? Ce am făcut? Am citit despre alăptat, părințeală, teoria multiversurilor sau alimentație sănătoasă? Noup. M-am jucat, da. O daaa, Diablo. O versiune ceva mai nouă, e adevărat, dar nu cea mai recentă (sunt nostalgică la jocuri și dependențe).

Age of Empires, Sims, Plants vs. Zombies, hmmm ce mai era? Oh da. Need for Speed și Mafia (Mafia?).

Nu m-am jucat niciodată nimic cum fac uamenii responsabili, 30 de minute pe zi. Niu. Mă jucam săptămâni întregi, până la epuizare completă.

M-am lăsat întotdeauna de ele atunci când mi se făcea lehamite. Și încă am dependențe pe care le ard la același nivel (din fericire ceva mai vag utile decat jocurile pe calculator: marea, muzica, cărțile, și în general, ideile crete :). Sunt dependentă de ele și toate astea de mai înainte nu au saturation point. Și de cola eram, dar m-am lăsat acum mmmm o lună și două zile).

Istoria recentă a dovedit însă că sunt perfect capabilă să revin la dependențe stupide gen jocuri cu nevertebrate (sau vertebrate dezagregate) și la etatea mea (destul de avansată, trebuie să recunoaștem).

So primul joc jucat de Sara, pe telefon, a fost Plants vs. Zombies. Da. Ăla de mă jucam și eu prin mmmm? Facultate?

I l-am ales je că ea a întrebat de jocuri (apparently toți plozii de la școală se jucau) și eu am zis dar desigur, hai să-ți arăt, și i-am arătat Plants vs. Zombies. De care, la fel de desigur, nu am vrut să mă joc inițial pentru că sunt o femeie bătrână cu treburi importante. Atâta că ăsta era Plants vs. Zombies 2 (la fel de complet mononeuronal ca 1 de altfel) și like like a trebuit să îmi bag nasul în el, la început pentru că mă ruga Sara să o trec de nuș ce nivel și long story short, fii-mea citea și eu încă împușcam morți umblători cu mazare.

Apoi o vreme nu a mai întrebat nimic de jocuri și eu am reușit să revin la cele lumești. Până vara asta când am ales o mare la care ajungeai după nește multe ore cu mașina. Și Sara nu poate să citească în mașină (adică poate, dar nu la cum conduce mă-sa), so tot eu am venit cu măreața idee: dar de ce nu îți instalezi un joc pe telefon? Idee la care a achiesat, desigur, am născut un copil cooperant.

Joc pe care l-am ales tot împreună, cu responsabilitatea părințească în deplină facultate, dar cum altfel cum altfel. Deci am ales un joc de inteligență (cu tot felul de provocări din astea pe nivele de dificultate, puzzle, adunări, yaddy yadyy yadda yadda).

So fii-mea s-a jucat la primele drăcii după care a început să îmi ceară ajutorul când deveneau prea grele. 3 zile mai târziu la 10 trecute cine se juca rahatul de joc pe telefon în patul de hotel la malul mării? Cine cine? Bineînțeles că nu Sara.

Tot copilul a zis, înțeleapt, că să las totuși naiba rahatul ăla de joc că vrea să doarmă că mâine vrea să înoate (pentru că așa cum am povestit taman ce învățase) și are nevoie de energie. Și eu am bufnit și i-am zis: Vezi, veziiii, veziii ce se întâmplă dacă mă lași să mă joc jocuri pe telefon?

Și Sara mi-a dat o îmbrățișare și m-a mângâiat blând pe cap. După care s-a întors cu fundul la mine, a stins lumina și a zis:

– Te iubesc mami. Ai grijă totuși să nu cazi din pat.

Deci vedeți? E perfect simplu să rezolvați dependența copiilor de jocuri. Vă jucați voi mai mult ca ei :D. Ei obervă în ce roboți teleghidați de taste vă transformați (vs. the other way around) și evită să ajungă ca voi pentru tot restul vieții. Nu se mai joacă nevăr evăr. Voi în schimb, well, nu pot să garantez 😛

PS. Pentru cei pentru care e nevoie să explic gluma copilului, făcea mișto de inteligența mea la vârsta aproape senectuții (adică dacă îs așa de tută că nu mă pot opri din jucat rahaturi pe telefon poate o să încep și să cad din pat ca un bebeluș). Yes. She is funny. Smart too. Și nedependentă de jocuri. Toate spre deosebire de mă-sa.

IMG_6358

Un om.

Standard

Când eram mică îmi doream tare tare mult un cățel. Nu m-au lăsat ai mei să îmi iau că nuș de ce, ei amândoi crescuți la casă și posibil de asta.

Eu voiam un cățel. Rău da rău de tot. De fapt voiam și pisică, voiam orice, fie pisică și cățel. Înclinam spre cățel cred pencă văzusem eu un film cu o fată mică care mergea la școală cu un cățel mare care o apăra de toți tâmpiții. Încă îmi doresc un cățel, probabil din aceleași motive și posibil și pencă nu m-au lăsat să îmi iau unul când am vrut. Am avut temporar doi căței la țară (îi ceruse cineva și s-a răzgândit, deci au rămas la noi o perioadă) și a fost tare mișto cu ei. Pasionați de cărți de altfel, mi le-au ros  pe toate. Pisică am avut. Pe domnul Chippy, adoptat clandestin de colegul de apartament din facultate, Dani, cu care împărțeam, eu și Oana, un apartament cu 2 camere și multe jocuri de cărți (întotdeauna în sesiune, altfel nu avea nimeni chef de cărți) de pe un deal din Cluj. I-am dat toți trei să mănânce individului (pisicului Chippy nu lui Dani) vreo săptămână, ba chiar l-am acceptat în vizite spontane și întotdeauna temporare. Apoi Oana și cu mine am plecat acasă în vacanța de mmm iarnă parcă și când ne-am întors Dani avea un nou coleg de apartament. A rămas cu noi tot restul anilor de facultate (tot Chippy, nu colegul Dani, care s-a mutat cu prietena lui la un moment dat). Fără ca proprietarul apartamentului să afle vreodată (avea alergie la animale și sunt destul de convinsă că și la studenți). Nu știu precis cum mama ciorilor a rămas animalul la mine după facultate, dar la mine a rămas, de fapt spre sfârșitul zilelor lui la ai mei (eu mă mutasem deja la București).

Daaaar, mi-am zis când am făcut plod, până aici a fost! soartă potrivnică ce nu m-a lăsat veci să am un câine doar al meu, crește plodul și sigur vrea câine.

Atâta ca plodul meu e Sara. Care Sara nu face niciodată nimic din ce m-aș aștepta să facă. Iubește câinii? Sfinte căcat, o da. La nebunie, chiar înaintea cailor (și caii nuș dacă înțelegeți, caii sunt ZA shit la Sara). Dacă ea ar fi un animal ar fi cățel și ar chema-o Sputnik (după satelit, nu ziar). Nu îmi dă pupici, dar dacă simte că mă iubește de pleznește, mă ia în brațe, mă stânge tare și latră ca un câine vesel. Plus faimosul Cuți (care încă e jucăria ei preferată și sunt absolut sigură că va rămâne pe vecie).  Anul trecut de ziua ei a avut tortul cu o poză de pe net cu un câine care i-a plăcut. Deci da. Adoră câinii.

Eeeei? Vrea cățel?

Evident, nu.

Nu?

Nu.

De ce nu vrea Sara cățel? Pentru că s-ar plictisi. Nu ea. Ea ar fi foarte foarte fericită cu un cățel. Nu crede însă că un cățel ar fi fericit cu ea. Crede că s-ar plictisi singur acasă cât e ea la școală și eu la buro. Plus că nu e foarte convinsă că eu sunt o persoană suficient de responsabilă încât să am grijă de un câine (as in îmi zice: mama, înțelegi că ar trebui să ieși cu el și când ninge și când plouă? dimineața la 7 și noaptea la 11? și tu mama, că eu sunt prea mică deocamdată). Acuma e adevărat că io nu-s o persoană responsabilă. Daaaa cred că aș putea învăța să fiu măcar de două  ori pe zi la 7 și la 11 de am avea un câine. Însă partea cu plictiseala patrupedului e insurmontabilă pentru Sara.

Deci. Se pare că nu voi avea în această viață de uamă un câine. Fără cățel, dar cu plod. Un plod care nu vrea cățel pentru că s-ar plictisi. După toate astea, nuș precis ce om o să se facă Sara când va fi mare, dar un lucru pare clar: unul mai bun ca mine 🙂

IMG_6387

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273