Arhive pe categorii: Parenting

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Anunțuri

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915

 

 

Cum ne-am pregătit de școală

Standard

Ia să vedem cât de bine ne cunoaștem, cât de bine credeți că ne-am pregătit de școală? 😛

Yep. Deloc. Bine, e adevărat că Sara merge la o școală privată unde nu au teme și nici manuale (dar cred că așa ar trebui să fie peste tot la clasa zero, nu?).

Dar puteam să iau nuș..stilou? haine? penar? ghiozdan? ce mai auzeam vehiculându-se pe culoarele de la munci.

Haine nu a fost nevoie pentru că le-au dat 5 tricouri de la școală: 2 albe, 2 verzi și unul albastru. Nu-s rele, dar eu urăsc din principiu uniforma și de Sara o să se hotărî vreodată că nu are chef să o poarte guess who’s gonna back her up? 😛

Stilou și penar nu am prea înțeles sensul, deci skip, nici încălțări sau pantaloni, că na, doar nu umbla desculță.

Ghiozdan avea de la grădi. Or so I though până duminica seara înainte de lunea cu școala când mi-am dat seama că picior de ghiozdan la noi acasă. Previzibil, îl uitasem la grădi.

So, înarmată cu plodul de o aripă am năvălit în Jumbo unde mi-am imaginat eu că la cele 43848937498275937 de produse sigur să aibă și ghiozdane. Aveau. Hidoase, a zis Sara fără să știe că fix aia credeam și eu. Așa că am plecat cum am venit. Nu înainte să constat, plăcut surprinsă, că nu eram singurul părinte inconștient care bănănăia prin Jumbo la 7 juma trecute după rechizite și alte drăcii. Kudos to my fellows.

Ca atare, a doua zi Sara a mers cu ghiozdanul meu mic de la Dechatlon pe care am dat parcă 13 lei :D. Marți, după ce îl recuperasem pe cel de la grădi am întrebat-o dacă îl vrea pe ăla. Nu, a zis. Altul? am răspuns. Nu, a zis iar. Deci Sara merge la școală cu un rucsac galben de 13 lei care sincer, e tare încăpător și rezistent și drăguț. Iar eu sunt tare mândră că nu a cerut unul de cine știe cât și cu cine știe pe el (deși sigur că i-aș fi luat de ar fi vrut absolut orice ghizodan). Dar nu a vrut. I-a plăcut unul simplu și galben și vesel și sper să nu se schimbe niciodată.

And that was it 🙂 Cum a fost la voi?

IMG_5076

Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.

 

Little mouse

Standard

Vă plac șoarecii? Mie îmi cam plac. Și Sarei. Cred că de la Ratatouille i se trage, dar poate și că e așa o fetiță șoricel uneori. Jumătate șoricel, jumătate pisică, ca să fiu mai precisă. Da, se poate.

Și mă gândeam la șoriceii ăia mici de laborator. Ăia pe care se fac toate experimentele de care citesc eu.

Nu cred că sunt deloc prostuți șoriceii. Apropos, știați că râd atunci când sunt gâdilați? 🙂

Dar nici despre asta nu voiam să scriu, focus, focus.

Voiam să scriu despre cum învață șoriceii de laborator. Să presupunem că dacă apasă un mâner primesc o recompensă. O bucată de brânză. Imediat dar imediat șoricelul va învăța că dacă apasă mânerul va primi bunăciunea de brânzică și se va duce curios să îl apese :). But now more difficult. Uneori, când apasă mânerul, șoricelul nu va primi nimic. Bummer. Bineînțeles, șoricelul va ezita să apese mânerul. Dar mai încearcă încă, pentru că încă își mai aduce aminte de cât de delicioasă era brânzica. Încă două nimic și va încerca mai rar. Dar a cincea oară? A cincea oară primește iar brânzica. Și încearcă din nou, din nou repede, dar când nu primește nimic din nou mai rar. Iar, eventually, alternând + cu – șoricelul mic e așa de confuz că nu mai știe ce să facă :). Să încerce azi sau să nu încerce? Dacă nu va primi iar nimic? Dar dacă totuși de data asta va reuși?

E și mai frumos când e cel mai fericit șoricelul (când îi crește dopamina cel mai mult), turns out că nu atunci când e sigur că va primi brânzica, nici atunci când o primește prima oară după o lungă perioadă de încercări ci atunci când are șanse jumate jumate să o primească. Dar la dracu, nici despre asta nu voiam să scriu, nuș ce-i cu mine azi.

Revenind. Ni se pare firesc comportamentul șoriceilor. Evideeeeent că atunci când primesc brânză constant încearcă des și atunci când nu primesc (eventual, dacă primesc un șoc electric în loc de brânzică) even the bravest of the mice will hesitate to try again și evident că îi încurcă alternanțele de rezultat.

Și atunci, dacă la șoricei ni se pare atât de evident, de ce ne tratăm uneori copiii de parcă nu ar avea nici măcar inteligența lor?

Aplicăm reguli diferite dar ne așteptăm ca ceea ce învață copilul să fie varianta corectă. Ai voie la desene două ore legat dacă mami e obosită și tu urli ca descreieratul dar în rest nu ai voie la desene mai mult de o oră pe zi . Azi ai voie dulciuri azi cu punga dar mâine unul singur. Ai voie să te cațeri pe gard azi dar mâine nu, că e periculos. Nu te duce să vorbești cu străinii dar pleacă liniștit cu tanti educatoarea în prima zi de grădi. Nu o minți pe mami dar minte-o pe tanti Ioana prietena lui mami că îți place jucăria pe care ți-a adus-o deși nu te-ai jucat în viața ta cu păpușile și nici nu intenționezi să începi acum etc etc. Cu cât mai multe reguli, cu atât mai ușor de amestecat care cum îi.

Și apoi ne isterizăm că au luat-o razna și că nu mai ascultă nimic din ce le spunem, că se uită prea mult la desene și că mănâncă mult prea multe dulciuri :).

O grămadă din comportamentele care ne încurcă sunt, dacă stăm bine bine și sincer sincer să ne gândim, rezultatelor propriilor noastre atitudini și schimbări de reguli în funcție de ce ne convine nouă, adulților atotputernici în ziua respectivă.

O dată pentru că uit mult, a doua oară pentru că cred că îi înţeleg pe şoriceii de laborator, nu îi creez multe reguli Sarei. Puține, cât de puține pot. Și încerc să le mențin. Sigur că fac excepții, uneori chiar fac și nici nu le regret. De exemplu dacă Sara e amărâtă și plouată că cine știe ce a supărat-o voi face o excepție de la regula că avem voie dulciuri o zi pe săptămână și va primi altele. Dar încerc să îi explic că e o excepție datorată X și că regula rămâne consantă. After all, și eu m-am uitat în weekend la trei filme din alea vechi și numai ale mele unul după altul că eram cu fundu-n sus, ba chiar am băut vreo trei sticle întregi (din alea mici) de cola. So, reguli puţine şi constante, iar  excepţiile sunt binevenite :P.

IMG_2598

 

Abreit macht frei

Standard

Mi-a fost atrasă recent atenția asupra următoarelor citate din Maria Montessori:

“The child can develop fully by means of experience in his environment. We call such experiences ‘work’.”

“Such experiences is not just play…. It is work he must do in order to grow up.”

“The child seeks for independence by means of work; an independence of body and mind.”

“We must clearly understand that when we give the child freedom and independence, we are giving freedom to a worker already braced for action, who cannot live without working and being active.”

și apoteoticul

„“Happiness is not the whole aim of education. A man must be independent in his powers and character; able to work and assert his mastery over all that depends on him.”

Și ideea înțeleasă din articolele astea era că MM nu încurajează joaca ci munca. Mbon, nuș la ce vă gândiți voi dar, poate fincă taman ce am terminat de citit Primo Levi, eu mă gândesc la Abreit macht frei (ăăăă, știți expresia, da?).

Nu sunt un fan al muncii în sine, nici la adulți nici la copii (poate o să îmi fac timp să pun pe hârtie uraganul de gânduri legate și de munca la adulți). Munca este un proces necesar pentru supraviețuire. Deci nu cred că munca în sine e ceva ce ne poate aduce împlinire, libertate, fericire, sau o viață.

La fel, nu cred deloc că Sara trebuie să perceapă școala ca pe o muncă. Ca pe ceva ce TREBUIE să facă pentru a deveni un om mai bun, un om complet, un om.

Nu neg citatele de mai sus, ele există, dar nu cred că înseamnă deloc că munca e cheia.

Pentru că toate citatele de mai sus ar trebui înțelese prin prisma ăstuia: „Play is the work of a child”.

Și cu asta sunt de acord. În sensul că joaca e ceea ce construiește adultul din copil, joaca nu e deloc ceva nesemnificativ și neimportant, este cea mai importantă activitate a unui copil, munca sa, dacă sunteți genul de persoană care musai să folosească cuvinte serioase. De asta MM se referă la materiale și la activitate vs. jucării și joacă. Nu pentru copiii, copiilor puțin le pasă cum e denumit ce fac, ci pentru adulți, ca adulții să conștientizeze că joaca este cheia, modalitatea prin care ajungi să conduci copilul spre cunoaștere :). Dar reality check, un puzzle e o jucărie, chiar dacă îi spunem material și că lucrează cu un puzzle vs. se joacă cu un puzzle. 🙂 Îmi cer scuze că am bolduit, urăsc bolduitul, dar mi-era să nu se piardă ideea principală în articolul ăsta lung.

Aș vrea să delimitez puțin ce înțeleg prin asta. Nu înțeleg deloc că un copil ar trebui lăsat fără limite. Nu imi place moda asta de părințeală fără limite și am certitudinea exemplului că produce copii și adolescenți și adulți nefericiți și nefuncționali. Copiii au nevoie de limite. Nu multe, dar da, limite, deși pare așa că îi pui stăvilare în cale. Nu îi pui. Dar neocortexul, bucățica aia de creier care te ajută să faci lucrul mai greu când ai vrea să faci lucrul plăcut se formează abia la 25 de ani. Și pentru a ajunge să poți să faci la 25 de ani plus lucrul greu vs. lucrul care îți aduce plăcere imediată, să aștepți după recompensa mare și îndepărtată ignorând recompensa mică și imediată e nevoie ca în ăia 25 de ani să formezi bucățica aia de creier cu repetiție, cu exemple și well, cu limite ;).

Bun, cum se împacă amalgamul ăsta de idei, aparent contrare?

Păi nu o văd deloc complicat.

Copiii au nevoie să se joace. Copiii se joacă în așa fel încât să învețe (oricum asta caută de la bun început prin joc). Noi (educația, de pe orice canal ar veni ea), ghidăm acest proces prin limite și prin orientarea copilului în a obtine plăcerea de a fi înghițit complet de ceea ce faci.

Munca în sensul de activitate desfășurată, poate fi o plăcere în sine. Cu toții am experimentat starea în care suntem așa de atenți și concentrați la ceea ce facem că uităm de orice altceva în jurul nostru. E o stare de grație, obținută prin desfășurarea unei activități. Uite, mie mi se întâmplă când învăț să cânt o piesă sau să controlez kite-ul pe cer. Sarei i se întâmplă când desenează sau când face un puzzle. Amândurora ni se întâmplă când citim.

Dar că scopul unui copil e să muncească? Nu. Tocmai, scopul unui copil e să se joace, joaca nefiind ceva derizoriu ce trebuie oprit și copilul repus pe traiectoria cea dreaptă de bastonașe și liniuțe cu cronometru între 30 de minte și o oră pe zi. Abia așa mi se pare că îi facem să urască munca. E ca și cum mi-ai spune mie că trebuie să repet o piesă de 30 de ori pe zi de la 2 la 2 jumate. Ar distruge complet bucuria de a cânta. O repet de 58 de ori pe zi, pentru că vreau să o repet, pentru că îmi doresc să o învăț. Perseverența nu vine din repetiția obsesivă ca scop în sine in speranta ca va aduce o finalitate (asta e obediență sau conformism), ci invers, se produce natural din dorința de a ajunge la scopul respectiv, repetăm și depășim obstacol după obstacol și ne agățăm cu dinții de fire imaginare și mai încercăm o dată, ultima dată, și apoi încă o dată pentru că suntem cu ochii pe ceea ce ne dorim, pentru că nu vrem să renunțăm pentru nimic în lume. That is grip. Copilul, prin joacă, descoperă litere, cifre, vulcani, stele, teoria Big Bang-ului și atomi :). E perseverent în joacă, în descoperire, în curiozitate, în mod natural, pentru că îi face plăcere se învețe, să se joace, să cunoască, și nu pentru că un adult îi spune că dacă repetă de 1000 de ori poezia T va ajunge să scrie ca Dostoievski. Copiii sunt bureți. Mzău. Și unii oameni mari mai sunt bureți, dar mulți uită. Copiii însă nu. Ei asta fac, absorb. Tot ceea ce îi înconjoară, sunt entuziasmați de tot. Și cred că nu e ok să le distrugem asta prin verbul a trebui.

So let kids (și hei, și adulții) să se joace. That’s their only job 🙂

IMG_4774

 

 

 

Don’t get it

Standard

E neplacut sa incep cu am mai scris ca dar am mai scris ca. Am scris de multe ori ca sunt extrem de permisiva cu stilurile de parenting, iar, urat cuvant. Dar chiar o gramada mi se par asa niste ultra prostii si ma fascineaza cum proaspetele sau vechile mamici petrec ore intregi dezbatand subiecte ca nastere naturala vs cezariana, alaptat vs. lapte praf, attachement parenting vs. rigoare (sa zicem), mancare bio vs gogosi, Montessori vs traditional, intors la buro a treia zi de la nastere vs stat cu plodul pana la 18 ani cu sufertasul la pat si ma rog, cate si mai cate. Toate mi se pare intrucatva tolerabile si nu chiar un capat de tara atata timp cat sunt facute cu dragoste si ca asa crede mama aia ca e al mai bine pe lume. Nu dau sfaturi pe blog si cu atat mai putin in viata mea de uom, cel mult le barfesc cu fetele la cafea dimineata. Nu am spus niciodata unei prietene mamici sa faca X sau Y, am raspuns la intrebari, daca mi s-au pus. Nu clintesc niciodata in parc cand vad anumite scene, de exemplu nu-urile la murdarie,  obligatul la impartit, interventia parintilor in a arata cum se joaca corect cu lopatica in nisipa si cate si mai cate.

Dar e un aspect, unul in jurul caruia ma rotesc ca un fluture de noapte la bec. Pentru ca nu il inteleg.

Nu inteleg parintii care se poarta cu rautate cu copiii lor.

Inteleg zilele grele, inteleg ca they are fucking assholes sometimes, inteleg ca nu mai poti, inteleg tipete, inteleg fugiri si incuieri in dormitor (that’s my tactic, chiar daca dureaza sub 3 minute, dar am nevoie de alea 3 minute), inteleg foarte multe pentru ca stiu cum e.

Dar nu inteleg cum pot fi rai cu copiii lor.

Dar rai. Rai mai, rai.

Eram aseara la Mega (desi am zis ca nu ma mai duc, sa vorbeasca cineva sa se mute-un Lidl sau ceva langa mine va rog) si am ramas impietrita in drumul de la paine catre cascaval urmarind o scena de la mezeluri. Era un copil, donno, vreo 9 ani, care voia parizer. Not a happy choice, I agree. Si eu i-as fi explicat Sarei cu alte cuvinte ca atunci cand o face plopul pere si rachita micsunele ii va cumpara ma-sa parizer. Mamica asta i-a pus o mana pe umar, l-a impins cale de vreo 20 cm si i-a suierat rece si taios de am simtit-o eu de la 5m distanta pana in fundul stomacului: Nu intelegi naiba o data ca NU iti iau rahatul ala de parizer? Apasate fiecare dintre consoanele de mai devreme.

Si copilul a inclinat capul si a ramas la 20cm distanta de mama lui. Si asta e doar cel mai recent, dar am zeci de exemple.

I don’t get it.

Sigur, o sa imi spuneti, ce mare rahat i-a zis. N-a dat in el sau ceva.

Ok, asa e. Nu i-a zis mare lucru. Poate si sa ii fi zis nimic si de as fi simtit rautatea aia m-ar fi ros la fel de rau.

Ai mei nu m-au batut niciodata, nu aveau practica asta, maica-mea aplica tratamentul tacerii si taica-miu nu prea se supara pe mine sau poate imi tinea o teorie, cum face si acum, de cca 2 ore in care eu pluteam pe norisorii mei imaginari cu povesti. Cu fix doua exceptii. Cand aveam vreo 6 ani (parca) taica-miu a decis ca nu stiu ce fapta merita o bataie, pe care mi-a administrat-o in dulcele stil clasic. A durut ca dracu, I remember that, dar nu am simtit ca a facut-o cu rautate. Am inteles, la 6 ani, ca in capul lui e ceva ca o regula care ii spune ca asta e de facut ca sa ma faca om mare sau ceva. It was bullshit si din fericire nu s-a repetat (azi tata neaga episodul). Nu m-am suparat pe el deloc. A doua,  pe la 13 ani, cand mi-a tras maica-mea o palma pe balcon si uite ca am uitat de ce, dar era ceva in legatura cu tonul meu si ea era foarte nervoasa. Asta m-a suparat mai mult, dar si asta mi s-a parut cumva scuzabila, era nervoasa din motive ce nu tineau de mine (as far as I could tell) and she snapped.

Nu ca as spune ca bataia e tolerabila. Far by me, e o prostie imensa.

Ce spun insa e ca nimic (nici macar bataia) nu se compara cu situatiile in care un parinte e rau, cu adevarat rau cu copilul lui. Cand simti cumva ura pana in fundul ultimului neuron. Nu ca il bate sau nu ca urla. Poate fi si cu ton calm si poate fi si tacere. Important e ca se simte. Cum a fost tanti aia de la mezeluri si cum sunt uneori, unii parinti cu copiii lor.

And that I don’t get.

Copiii aia ne ofera ce nu am mai avut si nu vom mai avea vreodata. Unconditional love. Ma rog, pentru o perioada, eventually, ajunsi adulti, nu prea e garantat. Dar pentru o perioada macar, unconditional love. Se raporteaza la noi ca la zei. Zei ma, zei. Si daca sunt maltratati (fizic sau verbal) studiile arata ca de multe ori copiii nu vor face decat sa devina mai atasati de parintele abuziv. Pentru a treia oara, unconditional love.

So why then? Why would you do that? Why would you be so mean? Care e mecanismul care se produce in creierele lor, cata oboseala si nervi si zile negre sa fie adunate nu ca sa nu mai poti si sa urli si sa cedezi, that happens, dar prin care sa emani ura pana la ultimul por impotriva unui om care te iubeste.

Poate m-oi face mare la un moment dat si oi intelege. Dar azi ma simt tare mica. Si proasta, fie.

img_5283b