Arhive pe categorii: Parenting

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

Reclame

Fragile

Standard

De când sunt mică mică mă fascinează oamenii. Aș putea să stau (și uneori chiar stau, până și acum) ore în șir doar să mă uit la ei. Studiez contracții de mușchi, priviri, gânduri nespuse, pași dar probabil, inventez povești în spatele fiecărei măști. Poate uneori chiar le nimeresc. Poveștile.

Ce mă fascinează, cred, e cât de incredibil de fragili sunt oamenii. Incredibil de fragili. O maimuță fără păr, forță și expusă, atât de expusă unei infinități de pericole. Copii care cad și își rup mâna la locul de joacă, adulți care suferă ani pentru cine știe ce iubire neîmpărătășită, cărămizi care cad (și spun generic cărămizi, sunt atât de multe chestii, voluntare și involuntare care ne pândesc în orice moment) și ne omoară pe loc, într-o fracțiune de secundă, transformând toate cele din primul paragraf într-o figurină a la Madame Tussaud.

Cel mai fragil produs al evoluției mamiferelor, aș spune, dacă ar fi să măsor ca în jocurile pe calculator fiecare din însușirile potențiale ale unui om. Ment to fail. Nimeni n-ar paria pe un personaj care nu are forță, colți sau gheare, într-un joc care colcăie de chestii de gen.

Mdar. Evident, așa fragili și prostuți cum suntem, suntem supereroi. Am creionat lumi reale și imaginare. Electricitate, hârtii care învârt lumea și pentru care oamenii merg în fiecare zi de luni până vineri, de la 9 la 5 la birou. Asfalt, calorifere și hotă. Mașini și avioane. Corporații și bitcoin. Panouri electrice și Elon Musk fumând marihuana în studioul lui Joe Rogan. Suntem, așa chei și fără gheare, infiniți.

Și atunci, mă enervează, da enervează, rău de tot când aud spunându-i-se unui copil că nu poate, că să nu facă, că mai târziu, că nu acum, că nu e voie.

Sigur, eșecul e parte din aritmetică dar copiii au nevoie să știe că pot să facă magie pentru că altfel nimeni n-ar mai face-o. Nimeni n-ar mai inventa avioane, penicilină, vaccinuri (care să fie refuzate de o hoardă despre a cărei evoluție prefer să nu comentez acum), romane care mă fac pe mine să pierd nopți sau melodii extraterestre, care trăiesc, mor puțin și apoi învie mai puternice ca niciodată.

Se poate, să facă, acum, e voie.

IMG_5615

Freedom is not free

Standard

Omuşorii, mici şi mari, pot fi împărțiți şi divizați în funcție de o grămadă de culori şi linii şi forme. Dar azi mi-a venit asta în cap, pencă probabil e una din chestiile definitorii pentru mine şi o văd şi în Sara.

So unii omușori se simt confortabil, au nevoie de reguli. Pentru ei, regulile înseamnă stabilitate şi un cadru sigur în care te poți mișca. Nu-i strâng, nu-i limitează, nu nimic. Dimpotrivă, lipsa regulilor li se pare haos, amețesc, se pierd, fac prostii. Deci regulile pentru unii omușori îs bune.

Alți omușori, cum am fi noi, au o problemă cu regulile. Eu una, recunosc, mare.  Nu-mi dau seama încă de dimensiunea problemei la Sara, sau mai precis e devreme să fiu sigură.

Nu înțeleg de ce e nevoie de reguli. Mi se pare o jignire pur şi simplu, o regulă, ca şi cum dacă nu aş avea regula aş face numai răutăţi şi tâmpenii, n-aş fi capabilă să fac singură lucrul corect.

Exemplu de non-regulă dar care stabilește totuși o conduită fixă:

  • Nu sari pe geam de la etajul 6 că o să pici şi să mori.

E o acțiune care conduce la un rezultat prost. Deci n-o să fac niciodată acțiunea respectivă, dar nu pentru că e o regulă în sensul ăsta, ci pentru că rezultatul e că mor puţin.

Şi aici intră o pleiadă de non-reguli, implicit unele sociale, pe care le accept.

Exemplu regulă regulă:

  • Duminica nu se spală haine.

De ce Sauron nu aş spăla într-o zi a săptămânii? Nu există nici un rezultat prost, ba dimpotrivă, unul bun, hainele vor fi curate. Deci voi spăla oricând voi avea nevoie duminica.

Şi aici, tot ca mai sus, intră o tonă, tonă de reguli, inclusiv multe sociale, unele culturale (ce se cade, ce nu se cade, ce trebuie să fim când creştem mari etc).

Nu vreau (că de putut aş putea de aş vrea) să respect niciuna din regulile astea.

Ba mai mult, de mi se pune o regulă din asta care nu are nicio noimă pentru mine, simt cel mai puternic impuls din lume să nu îl respect. De exemplu, să mă îmbrac cu cămaşă la buro. 1000 de cămăşi în şifonier de aş avea, dacă mi s-ar impune să port una la buro, n-aş mai purta niciodată. Sau, dacă mi se dă un termen fix, care nu e legat de nicio limită exterioară, pur şi simplu cineva s-a trezit că vrea să fac eu ceva până la data de. Procrastinez şi chiar întârzii peste termen dacă nu are un sens. În schimb, dacă mi se spune doar că trebuie să facem X o să fac X prima, repede şi probabil şi destul de bine pentru că mă enervează să am chestii de făcut şi prefer să le fac bine că am văzut că e cel mai avantajos pentru mine în primul rând aşa, nu trag de ele după.

Când, de exemplu, am libertate absolută cu privire la un subiect, cred că sunt cea mai responsabilă versiune a mea din cele existente. Pot să citesc ce carte vreau, nu mă obligă nimeni să aleg una sau alta. Ei bine, mă perpelesc groaznic la fiece cumpărătură şi la fiecare demarare de citit. Sunt veci prinsă între a alege autori pe care îi ştiu, şi sunt ai mei, îmi plac, şi autori noi, dar care pare că au ceva interesant de spus. De obicei fac o combinaţie, pentru că pur şi simplu nu mă pot hotărî. Iar decizia de a începe o carte? Oh boy. Citesc în medie o carte probabil în 5 zile. Chiar de ar fi să hotărăsc că nu ne potrivim, tot îmi ia vreo sută de pagini şi deci cam 2 zile să ajung la punctul respectiv. Şi mă enervează teribil să aleg cărţile greşite, cărţile trebuie să mă facă să mă întind măcar un sfert de centimetru, să cresc, dacă mă lasă la fel, ne-am pierdut vremea amândouă. Nu înţeleg cum uamenii pot să aleagă cărţi aşa, fără nicio presiune, când pe mine simt că se prăbuşeşte lumea. Citesc să zicem 50 de cărţi pe an. Mai am de trăit vreo 40, deci mai am de ales doar 2000 de cărţi. Cum, pe care, dacă ratez cea mai frumoasă carte din lume?

Ce voiam să zic e că libertatea nu presupune haos şi instabilitate şi greşeli şi negru. Ne e frică să lăsăm copiilor dreptul de alege, de teama unei alegeri proaste, dar cred că doar atunci când suntem în fața unei alegeri libere începem să ne gândim cu adevărat, să analizăm toate posibilitățile, limitele, consecințele, scenariile, care este cu adevărat varianta pe care vrem să o urmăm.  Libertatea nu e iresponsabilitate.

IMG_1998-001

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605

Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

uniform

Standard

Urăsc uniformele. Previzibil, știu. Dar chiar le urăsc și aș vrea să explic de ce. Dacă identifică cineva greșeala în logica mea chiar vă rog să îmi spuneți.

Prima oară am dat nas în nas cu uniforma când am intrat la liceu (mă rog, am dat și în 1-4 dar comunism plus că eram prea mică să mă răzvrătesc, deși îmi amintesc perfect că uitam frecvent să iau drăcia pe mine). Taman din anul ăla au decis conducătorii că musai să purtăm uniformă (liceul devenise colegiu). Ca orice om normal, am zis că fac ceva în ea de uniformă, nu port veci, să mă dea afară dacă vor. Ai mei însă au găsit unicul argument care a funcționat (și pe care îl consider în continuare, după aproape 20 de ani valid): copiii care nu au bani de haine se vor simți mai puțin prost dacă toți sunteți îmbrăcați la fel. Mok, true enough. Pentru asta accept uniformele. Doar pentru ei. Dar în rest, e o tâmpenie.

Și mă enervează cu atât mai mult cu cât moda e frecventă la școlile și liceele private unde nici vorbă să se pună problema unei uniforme ca să se simtă cineva mai puțin prost.

De ce e nevoie de uniformă într-o școală unde toată lumea are cam același nivel de venit/trai?

Pentru uniformizare. Și grrr cât urăsc uniformizarea asta.

Creează o identitate, mi se șoptește-n cască. Da, creează o identitate. De turmă. Turma care aparține școlii X. Pentru școala X poate că e util, habar n-am, când vin uameni în vizită, când apar prin poze sau când se laudă în fața părinților sau a școlilor concurente. Zebre. Siguranță în numere: atâta timp cât mă îmbrac ca toți ceilalți nu voi ieși în evidență.

Dar în timp ce creează identitatea de grup, distruge identitatea individuală. Nici măcar nu e nevoie să ai una, after all, există una deja la care trebuie să te aliniezi.

Mai mult, e impusă cu forța și fără niciun argument. Gigel, trebuie să porți uniformă. –Mde ce? Că așa zice școala. Și dacă nu o porți de dau afară. –Mde ce? Că așa e regula. Că așa vor ei.

Regula celui mai puternic. Fără un scop. Doar de dragul de a fi regulă. Nu găsesc niciun argument pentru ca o sumă de plozi/oameni/orice să se îmbrace la fel.

Sigur, e mai comod? E oarecum, pentru mine ca mamă chiar e, deci n-ar trebui să mă plâng. Am cumpărat 10 tricouri, le spăl o dată pe săptămână și aia e. Având în vedere că marea majoritatea a unui an Sara în aia se îmbracă nici nu mai e nevoie să cumpăr cu toptanul (fii-mea o moștenește pe mă-sa și are găuri în bot când înfulecă, deci hainele trebuie schimbate relativ des).

Sara deocamdată se îmbracă în uniformă. Evident că nu m-am dus la ea să îi zic: băi mama, io crecă uniformele astea-s o tâmpenie, hai să nu le mai porți. N-am zis, că doar e uniforma ei nu a mea. Dacă ea alege să o poarte bine. La fel de bine de m-o întreba vreodată ce părere am o să îi spun. Și la fel de evident o să o susțin indiferent când va avea chef să nu mai poarte uniforme.

Dar cred că oamenii au nevoie să nu poarte uniforme. La școală sau la birou. Să iasă din tipar. Să își asume riscuri fiind altfel decât media. Pentru că fără riscuri, nu există nimic, există doar repetiție și conformism. Nu ar trebui să conteze la niciun moment dat felul în care se îmbracă cineva. Dacă eu mă îmbrac în blugi rupți (și da, fix cu ăia mă îmbrac), deși nimeni nu se mai îmbracă cu blugi rupți e complet irelevant pentru nivelul meu de competență profesională. Creierul e la fel și cu găuri și fără găuri în pantaloni. Dacă cineva alege să se oprească la culoarea pantalonilor (sau a ochilor mei) vs. să asculte ce am de spus e fix problema lui, nu a mea.

Sper ca Sara să vadă asta. Să nu se ascundă, când va fi mare, în spatele siguranței unei uniforme. Să se abată oricât de des de la regula majorității, să își asume riscuri pentru chestiile mici sau mari care o fac pe ea ea și care sunt diferite de medie sau mediană.

M, voi cum stați cu uniformele? De ce le purtați, dacă le purtați, ce vă aduc ele și de ce vă e frică dacă ați renunța la ele? Ce părere aveți de uniformele în școală?

IMG_8915

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624