Arhive pe categorii: Music matters

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Goldfish

Standard

Pe coperta cartii de acum sade un pestisor auriu. Nu exclud ca taman de asta am cumparat-o, dar nu imi mai amintesc precis. Adevarul e (si) ca uitasem complet ca o am, am dat de ea fix inainte sa ies pe usa si a fost ultima pusa in bagaj.

E o carte de povestiri scurte. Cred ca e de 10 spre 100 de ori mai greu sa scrii bine o poveste scurta decat un roman (unde are timp sa te ameteasca, prosteasca, vrajeasca etc). O povestire scurta nu are dupa ce sa se ascunda. Ori e buna ori nu. Si cartea asta cu pestisorul auriu are povesti bune (majoritatea).

Una dintre ele, cea care m-a facut sa scriu aici despre coperta cu pricina, e despre un Univers in care oamenii vad alti oameni doar atata timp cat ii iubesc. Apoi, pur si simplu devin invizibili. Un tip isi da seama ca dragostea prietenei lui s-a dus dracu dupa ce asta il calca pe picior in bucatarie si se aseaza peste el in fotoliu. Fuarte frumoasa analogia. Chiar vedem doar oamenii pe care ii iubim, fie ca ei sunt theone ai nostri, prieteni sau copiii din dotare. Habar nu am daca Sara e cel mai misto copil din Univers. Foarte posibil ca nu e pentru altcineva decat pentru mine. Pentru ca eu doar pe ea o vad din toti copiii din lume. Doar cracii ei lungi si slabi, miscarile bruste si dezordonate, nasul vesnic proptit pe pagini de carti.

Povestea cu pestisorul e despre interviuri luate oamenilor din intreaga lume (ce i-ar cere unui pestisor auriu). Dragostebanicasesanatatepacemondiala.

Un batran, care chiar avea pestisorul auriu cu cele trei dorinte (pe care le ceruse deja si pestisorul plecase) a raspuns la interviu ca daca ar avea un pestisor auriu l-ar tine intr-un vas pe masa din sufragerie si nu i-ar cere nimic, doar ar vorbi cu el toata ziua, i-ar pune intrebari si l-ar asculta.

Mie mi s-a parut tare nepoliticos sa obligi un pestisor auriu sa traiasca intr-un vas pe masa din sufragerie. Cred ca un pestisor auriu ar sta mult mai bine liber, in ocean, chiar cu riscul de a nu fi intotdeauna acolo sa raspunda prompt la intrebari sau dorinte 🙂

Repede

Standard

Voiam sa scriu altceva ce imi sta in cap, dar:

-azi am avut doua sedintoaie

-am urcat si coborat un deal

-aseara am coborat si alergat (in fuga, pe ploaie) acelasi deal

-am constat ca in orasul asta cu luna si mare au aparut cainii si au disparut pisicile

–nu a fost luna plina

-nu stiu unde sunt diacriticile la calculatorul asta nou

-am mancat prea mult

-maine alta sedintoaie

-am sarit cam o ora din stanca-n stanca (seara)

-apa e calda, puteti merge linistiti

-mi-au blocat (iar) roata la masina

-am vazut o stea cazatoare

Deci nu scriu ce as fi vrut sa scriu.

Dar sa stiti ca Cernobil pe HBO e misto. Chiar daca scenariul sufera pe alocuri, e misto. Si nici BM5 nu e chiar asa de rau.

E vara mai 🙂 Not bad.

Muzichie

Standard

Sara  acultă ce muzică ascultă mă-sa. Știu părinți care dansează pe Cutiuța muzicală și ascultă Elefantul și dragilor, vă admir. Eu nu pot.

Sunt dispusă să renunț la multe, mă joc intensiv ore în șir pe covor, mă împrietenesc vreau nu vreau cu părinții prietelor ei, sunt dispusă inclusiv să merg în vacanțe all inclusive pentru fii-mea, dar nu pot să renunț la muzica mea. Îmi pare rău, dar nu pot. Până aici. Problema e că nuș cum să zic, dacă sunt obligată cine știe cum să ascult muzică care nu îmi place mă transform, mă mănâncă pielea la propriu, devin nervoasă, ce să mai, fac urât. Am nevoie de muzica mea ca să fiu om.

Deci,spuneam, Sara ascultă ce ascult eu. Acum ce ascult eu nu e deloc ce ascultă majoritatea lumii și cu siguranță nu ce ascultă copiii de la școală. Mă gândesc cu groază cum o fi când o ajunge la adolescență și va vrea să facă pe dos decât facemă-sa. Poate se apucă să asculte manele.

Mă rog. Ieri a venit acasă țopăind dintr-o excursie cu școala și mi-a zis că un adult le-a pus muzică în autocar. A căutat melodia pe telefon și a pus-o tare, începând să danseze prin casă. Era Happy, o știți, sigur. M-am uitat chiorâș la ea și evident că am făcut ce ar face orice adult responsabil. Am lăsat tot ce făceam, am pus melodia pe TV, am dat-o la maxim și am început să dau din fund prin casă. Twice, că desigur, a fost cu bis.

După 2 ture de Pharell m-am prăbușit epuizată pe canapea și am zis că nu mai pot, dar ea a continuat să zburde pe melodia următoare, aleasă aleator de Youtube. Recte Justin Timberlake, I ve got sunshine in my pocket. Mi s-a părut decent, că after all suntem contemporani eu și domnul Justin și am un tricou pe care scrie fix titlul melodiei cu pricina. A treia însă a fost Miley Cirus (dacă așa o cheamă pe creatură). O ceva cevaaa nu știu ce melodie era, dar ceva absolut lălăit și sinistru în opinia mea. M-am uitat cu groază la fii-mea, să văd dacă dănțuie în continuare, dar Slavă Cerului, she did not. S-a oprit, s-a așezat pe canapea lângă mine, s-a uitat curioasă câteva minute la dudia Miley (sau Cirus sau Stratus sau cum o cheamă) și apoi s-a întors spre mine și a zis: Duamne mami, ce naiba de muzică e asta?

That’s where she draws the line. La donșoara Norișor. Not bad for an 8yo. Trag speranțe că poate evităm manelele la adolescență :D. Ai voștri ce muzichie ascultă?

IMG_7642

π

Standard

Am încercat de mai multe ori să explic, și aici și în viața reală de ce e atât de mișto viața mea cu Sara și de ce n-aș schimba-o niciodată pe cea de dinainte de ea. Nu am reușit. Nu știu cum să le spun oamenilor fără copiii ce dracu e atât de mișto la viața cu un copil și nici să prind în litere cum sau de ce o iubesc atât pe Sara. Iar instinctele materne mă fac să-mi rotesc ochii. N-am instincte materne, când s-a născut Sara n-am simțit nimic și nici măcar n-am recunoscut-o că e a mea deși tocmai ce o născusem până nu i-am văzut tălpile. Da, o recunosc după tălpi.

Dar sunt încăpățânată, nu știu dacă se observă :D, nu-i nici bine nici rău, doar e, sunt tare încăpățânată.

Și m-am gândit să fac o listă. Cu viața mea de dinainte de Sara. Și viața mea de după Sara. Poate reușesc să demonstrez așa.

Viața înainte de Sara

-cheltuiam banii pe pantofi (știu, nici eu nu știu cine eram eu uneori)

-dilemele mele vizau cu cine să ieșim la masă în seara asta sau ce restaurant să alegem, sau ce film să vedem

-weekendurile erau zile lungi de holbat la TV, ieșit la cinema sau de grătare cu prietenii

-munceam, mi se părea interesant că cineva mă plătește PE MINE și mă enervam că oamenii nu mă ascultă pentru că eram prea mică

-nu-mi plăcea să gătesc și n-o făceam

-nu-mi plăcea să fac curat și n-o făceam

Viața cu Sara (la 8 ani, la alți ani ar fi fost altfel, dar nu mai bună, rămân la ideea că fiecare an e mai ușor)

-cheltuiesc banii în principal pe rate, școala Sarei , cărți multe pentru amândouă și vacanțe de leneveală. Nu îmi mai plac city-break-urile.

-nu mi se mai pare nimic interesant la birou, aștept în fiecare zi să plec acasă. Muncesc pentru banii de mai sus. Mă enervez tot mai rar când cineva nu mă ascultă.

-gătesc zilnic pentru Sara

-strâng de 7298379q87432984732894 de ori pe zi după ea, care, deși ordonată (genele), nu înțelege rațiunea măturatului sau a spălatului de haine (și chiar de ar înțelege-o, probabil n-aș lăsa-o să)

-ies cu prietenii rar, și atunci planificat cu cine știe cât naiba de luni înainte

E vreunul din aspectele vieții mele obiectiv mai bun acum decât înainte? Nu. Am mai puțini bani, sunt mai obosită, am mai puțin timp pentru mine sau pentru prietenii mei, am mai multe (mult mai multe) fire de păr alb și o tonă de riduri. Totodată, orice pahar de apă băut se transformă imediat în burtă.

Atunci de ce naiba îmi place atât de mult viața cu ea? Pentru că nu mă prefac, nu sunt spălată pe creier și sunt foarte sigură că viața mea e infinit mai mișto așa.

And then it hit me. Încercam să găsesc rădăcina lui 2 (a lui 5 mai degrabă, after all Pitagora la o steluță cu 5 colțuri se uita și mie mi-a plăcut tot timpul mai mult rădăcina lui 5) cu o riglă. Vă mai aduceți aminte de acum trei vieți ce se întâmplă atunci când încerci să găsești rădăcina lui 5? Nimic. Descoperi că te holbezi la un număr irațional. 🙂

Nu există niciun motiv obiectiv pentru care viața mea e mai bună cu Sara în ea. Dar faptul că nu există un motiv obiectiv, nu înseamnă că nu este, într-adevăr, mult mai bună cu Sara în ea. La fel ca rădăcina lui 5, complet irațional dar cât se poate de real.

Deci n-o să mai încerc să măsor, să descriu sau să arăt cum e viața cu Sara sau ce formă și culoare are dragostea mea. Ca și numărul din titlul, chestiile astea iraționale rămân reale iar uneori sunt și cheia celor mai faine lucruri din Univers.

IMG_8583

everything

Standard

Citesc o carte cu greutatea de 0.25 de grame pe la 10 trecute, doar cu o veioză ținută la cura de slăbire lângă mine când ușa se deschide leneș și două mânuțe și doi genunchi împreună cu un bot de Cuți avansează rapid către mine. Pot să dooooorm cu tine? Evident că poate să doarmă cu mine, copiii dorm unde au ei chef. Sting lumina, având în vedere ora avansată și, după ce respirația ni se egalizează, aud:

-azi ai scris două pagini de calculator și te-a mâncat ceva pe mâna dreaptă, acum ai mai fi citit pentru că îți place cartea dar te-ai oprit ca să adorm eu și te-a supărat cineva mai devreme (probabil pentru că nu zâmbeam, altfel nuș de ce a crezut asta). crezi că nu sunt atentă la nimic? eu știu tooootul mami, sunt atentă la tot.

Deci asta am vrut să vă spun. Copiii știu totul. De fapt, cred că simt totul. Și mai cred că ei sunt totul. Și dacă avem mai mulți, fiecare dintre ei un tot perfect, sfere rotunde transparente cu amestec de culori, galben și albastru și uneori roșu sau verde.

IMG_5555

The one I like

Standard

Nu știu acum exact cum a ajuns floarea la noi în birou. De fapt știu că eu și numai eu am ales-o. Ok, rewind. Aflată la un moment dat, din rațiuni pur administrative la colegii de la etajul 5 care se ocupau cu avizarea diverselor hârtii produse de noi, am văzut o plantă. Mi-a plăcut de ea. Ceea ce e rar, pentru că urăsc cu desăvârșire plantele de apartament. Dar asta era tare ciudată. Are fiecare frunză de forma unei inimi și o culoare care ok, nuș cum se numește pencă my woman genes are running low, dar probabil un grena închis. Sper că am nimerit-o. Ce încercam să zic e că nu știu de ce Sauron am cerut-o. Eu. Dar am cerut-o și a ajuns la noi în birou (adică mă rog, o bucățică din ea, care locuiește acum pe băncuța noastră pervaz). E posibil pentru că colega mea M. ne invada cu copacii ei și m-am gândit că dacă luăm una pe care o tolerez și eu o să fie mai ușor de suportat (n-a funcționat tactica, sau a funcționat doar relativ, biroul nostru găzduiește în continuare 5 plante, a mea, cactusul lui M. și încă 3 aproape copaci; ok, recunosc, și cei 2 leandri tot eu i-am ales, îmi amintesc de Grecia).
Mbon. Evident că din planta mea a ajuns in no time tot planta lui M. pencă ea și doar ea își amintește să ude plantele la birou, le curăță chestii din astea. Except când e în concediu sau deplasări, când deleagă sarcina cu un calendar precis. Pe mine nu mă deleagă niciodată, pentru că știe că nu sunt o persoană responsabilă. Cu excepția unei săptămâni, când probabil eram singură în birou. So a trebuit să ud plantele. Și când am udat-o pe asta, well bummer, nuș cum draci am făcut, cu cele două mâini stângi din dotare, am kinda smuls o bucată din ea. O bucată cu 2 frunze.
Teoretic ar fi trebuit să le arunc la gunoi. Except că n-am putut să le arunc la gunoi, mi s-a părut că încă erau vii cumva. So am decis să le pun, pe ele, cele 2 frunze, într-un pahar de apă pe colțul din stânga al biroului meu perfect gol. Mă rog, în afară de calculator și calendarul cu poze cu Sara care are de mult revendicat colțul drept. Împrumut scotch de la colegul de bancă din stânga și pixuri de la colega de bancă din dreapta, care sunt drăguți și mă tolerează. Și m-am gândit că o să moară singure, liniștite și fericite pe colțul bej pătrat, iar apoi o să pot să le arunc la gunoi și o să îmi reiau viața liniștită cu biroul gol (minus calculator și calendar, desigur).
Except că au trecut minute, ore, zile, weekend-uri, săptămâni și luni iar frunzele astea încăpățânate și două refuzau să moară. Nu am înțeles de ce, că nu le prea dădeam apă și nici soare nu prea primeau (biroul meu e în mijloc). Doar se încăpățânau să trăiească. Au rezistat chiar și vacanța de Crăciun complet singure.
Nu știu nici dacă ar fi murit până la urmă, sau poate m-aș fi hotărât eu să le arunc la un moment dat, pentru că întâmplarea a făcut să mi se strice ceașca portabilă de cafea (nuș cum se numește oficial chestia aia). De fapt și mint când zic că s-a stricat, am stricat-o pencă mi-a fost lene să o spăl și am băgat-o la mașina de spălat vase la 70j de grade (că așa e setată default, tot din rațiuni de lene), unde i s-a dilatat un disc de plastic ce ținea cafeaua să nu curgă pe dinafară. Ceea ce discul dilatat, a început să curgă, desigur, pe mine, iar după zece bluze pătate a trebuit să accept defeat.
Acum aveam două frunze aparent grena, în formă de inimă, ce refuzau să moară, și cana mea preferată, complet nefuncțională. So le-am făcut cunoștință, canei și celor două frunze, cu balconul meu unde îmi place să stau vara și să mă uit la vârfuri de copaci. Eele sunt, mai jos. Planta. Și cana. Și am vrut să scriu, hm nu știu nici eu precis de ce, pentru că mi se pare că planta asta, care e de acum a mea, fie că am vrut au ba, avea cumva în ea un strop de adevăr și de înțelepciune. I-am povestit și Sarei de ea. She (deși ar putea fi și un el, nu sunt sigură), was stubborn enough not to die. Chiar și fără apă, soare, chiar și atunci când până și eu mă așteptam să moară. She refused to give up. Așa că mi se pare că merită o viață liniștită și răsfățată la mine pe balcon. Acum am o plantă. Nu sunt tocmai fericită despre mine, că m-am făcut om mare responsabil și cu plante de apartament pe balcon, dar hei, măcar e una ciudată și oribil de încăpățânată. Cum era să nu o plac?

IMG_8583