Arhive pe categorii: Music matters

Vreau să fiu Dumbledore

Standard

În prima zi de școală a Sarei (parcă) învățătoarea ei ne-a zis să scriem un bilețel ce sperăm noi să obțină copiii de la școală. Era un bilețel tare mic, nelăsând nicio speranță celor care aveau de gând să înșire zecimale, logaritmi, integrale, limită, formula chimică a fericirii și atracția gravitațională la pătrat.

M-am uitat cu coada ochiului la ce scriau mămicile de lângă mine și na, din astea standard, să învețe, să fie cuminte, unii mai căzuți de pe casă scriau chiar să fie curioși.

Eu am scris așa: să afli ce îți place. Și eram destul de aware de când scriam drăcia că cele 5 cuvinte vor ridica eyebrowns de vor cădea în mâinile unul adult.

Ce e aici? Spectacol de balet să afle ce îi place? Școala e muncă și disciplină nu cai verzi pe pereți. Și mă rog, e și asta oarecum, adică uneori sunt și astea importante, dar în capul meu, care chiar mă gândisem serios la problemă cel mai important mi se părea să afle Sara ce îi place.

Mi-e ciudă că scriu acum articolul ăsta, că tocmai m-am apucat să citesc o carte despre subiect și probabil ar ieși ceva mai bine dacă aș avea răbdare să îl scriu după. Atâta că stau prost cu răbdarea plus că mă enervează chestiile astea care se rotesc prin cap, îmi place să le agăț cu o pensetă și să le scot (da, ca Dumbledore în Harry Potter, fix așa).

Am scris asta pentru Sara pentru că mie mi-a fost tare tare tare greu să descopăr chestiile care îmi plac cu adevărat: salata de vinete la 23 de ani, fotografiile pe la 29, notele pe la 35?. Cărțile le-am descoperit primele de fapt dar atunci eram încă mică și a fost ușor. După ce intri în colimatorul comunității preferințele sunt influențate de ea (părinți, colegi, oameni de pe stradă). Ziceți că nu? Well look random pe stradă la fustele sau adidașii a 100 de femei. Sau la bărbile a 100 de bărbați. La diagonalele televizoarelor din casă sau chiar la piscinele din fața a 100 de bogătani, deși poate juma din ei nu știu să înoate. Sau uite, chiar la distribuția copiilor la facultăți și școli tehnice.  Din ciclul nu, nu mi-au plăcut niciodată deși le-am făcut cu vârf și îndesat, de exemplu mersul în cluburi, petrecerile, cu precădere aia de Revelion, orice aniversare cu termen de luat cadouri, vizitatul obiectivelor în orașe și vizitatul orașelor sau țărilor ca obiective de bifat. Zilele astea de exemplu îmi dau seama că mă enervez îngrozitor pe mine mă când mă proțăpesc la câte un serial care nu mă învață ceva nou sau când aleg să citesc o carte mult prea ușoară doar pentru că sunt obosită.

Să ne înțelegem, nu scriu cu regret. Din ceva motive de noroc mainly dar nu numai, și alți factori independenți de mine, viața mea e ok. I kinda like it. Deci nu stau să mă uit la bec seara și să mă gândesc Oh căprioară, numai de-aș fi dat la teatru în loc de drept. Mnoup. În general îmi asum așa ca o felie mare de tort pe care deja am înghițit-o alegerile pe care le-am făcut în viața mea. Deci nu e despre asta.

Chiar cred însă că dacă Sara ar reuși să descopere ce îi place ei, dar doar ei cu adevărat, ar fi puțin mai fericită. Și ca orice părinte, evident că îmi doresc asta pentru ea.

Ce dracu e așa de greu? Se gândesc probabil unii. Mâncare bună, sex și uitat la TV cu burta în sus. Mpăi. Mpăi mpăi nu e chiar așa de simplu. Mâncare și sex da, că nici măcar nu ține de noi (deși pentru mine mâncarea e ca îmbrăcatul, o obligație și nu un drept), dar uitat la TV sau chiar scroll-uit pe Facebook nu sunt chiar așa de sigură. De fapt chiar și sexul și mâncarea intră sub incidența legilor utilității marginale (prima bucată de prăjitură nu e egală ca satisfacție cu a 99-a bucată de prăjitură, mba chiar the opposite).

Teoria mea e că există o serie de lucruri care nu se supun legii utilității marginale în descreștere, lucruri pentru care utilitatea marginală crește sau măcar rămâne constantă pe măsură ce le faci. Și am mai scris aici din exemplele personale, că na, altele n-am. Cred că lucrurile care ne plac cu adevărat nu sunt niciunul din cele ușoare, sau pasive, sau populare gen uitatul la, sau cumpăratul perechii ălia de cercei, sau a dracu știe telecomenzii (așa se acordă?) care îți controlează toate electronicele din casă. Dar dacă stau un weekend întreg în casă să mă uit la filme duminică seara o să am o senzație nașpa în stomac. N-o să am niciodată însă senzația asta după ce citesc o carte care a făcut o bucățică de lumină într-o zonă unde era întuneric înainte sau după ce merg vreo 4 ore pe munte. Deși niciuna nici alta nu e taman plăcută când se întâmplă, când mă apuc să citesc o carte despre ceva de care nu știu nimic simt pur și simplu cum creierul meu trece prin mișcări spasmodice de contracție și dilatare încercând să înțeleagă rahatul ăla de-mi vine să arunc dracu cartea și să fug la Cărturești cu o pancartă bring me Coehlo, iar picioarele mele bețe trimit mesaje isterice de abort mission creierului meu când urcă pieptiș o pantă abruptă.

Lucrurile astea mi-ar plăcea să le afle Sara, ideal mă gândesc că ar fi să descopere ce îi place să facă (cu mâinile sau mintea) până ce termină ăștia 15 ani de școală, mă gândesc că e mișto să sari de pat de nerăbdare că nuj, ajungi la laborator să vezi ce a făcut șoricelul sau să creionezi nasul bărbatului ideal pe o pânză albă de tablou. Și ar fi util nu numai la job sau la relaxare ci chiar la haine sau bărbați (mă rog, sau femei, om vedea).

Da. Gata că iar scriu mult și nici măcar nu recitesc ce am scris că sunt destul de sigură că iar a ieșit neclar și vag. Naiba să le ia de litere, chiar vreau penseta aia magică a lui Dumbledore să prind gândurile și să le pun într-un bol magic unde devin vizibile ca și cum ar fi filmate cu un Canon 7D.

Dar nu, zău, voi știți ce vă place? Cu adevărat? Că mie mi se pare că încă sunt la grădiniță la materia asta 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

My reality

Standard

Ascultam în ultima carte un nene care trecea prin mijlocul unei crize pentru că singura persoană care îi adusese bucurie în ultimii ani, un amic, se sinucisese. Motivul pentru care personajul principal era așa de zăpăcit era incongruența dintre experiența sa, care era fericit să descopere o persoană cu care putea să aibă o conexiune reală și experiența prietenului său care, deși părea la fel de entuziasmat ca el în timpul discuțiilor lor săptămânale, era de fapt, se vede, nefericit, întrucât tocmai se omorâse puțin.

Nu e o idee nouă (none is) și de altfel am mai scris despre asta, dar iar mi se învârtește prin tărtăcuță.

Suntem condamnați să experimentăm realitatea unilateral.

Ceea ce, dacă stai să te gândești, e tare înfricoșător.

Colega care îți e simpatică și despre care crezi că vă înțelegeți bine, până afli că te sapă la șef, tipa pe care o placi dar care flirtează cu cine prinde  deși tu ești convins că taman ce ți-ai întâlnit perechea, vacanțele cu prietenii care par fade pentru unii și incredibile pentru alții.

Dar mă gândeam și la copiii noștri, că na, blog de mamă scorpie, că și realitatea lor rămâne, cu precizie atomică, diferită de cea a noastră, chiar în cadrul acelorași experiențe. Copii care se fac mari și care spun părinților că cine știe ce din copilărie i-a marcat pe viață și sunt puțin stricați, de au nevoie să meargă la psiholog ore în șir, deși părinții nu și-au dat seama niciodată că au făcut ceva greșit. Anii din care noi ne amintim vacanțe și valuri și ei o clipă în care am ridicat vocea. Percepția noastră că le place școala vs. percepția lor că e cel mai groaznic lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Mnasol, nu vi se pare? Mie mi se și eram gata să înot într-o găleată cu apă albastră de necăjită ce eram dându-mi seama (din nou) de asta.

Atâta că nu cred că experiența eroului din cartea pe care o ascultam e taman corectă. Sigur, fiecare rămânem prizonierii realității personale, și vom face des greșeli despre percepția persoanelor din jurul nostru. Atâta că nu cred că atunci când suntem tare tare tare dar tare atenți la o persoană se pot întâmpla schimbări din astea radicale de situație.

Sara își dă seama că m-a necăjit ceva din felul în care mi se așază gura într-un zâmbet, eu o știu de la sute de km distanță că ceva nu-i în regulă după felul în care îmi spune Alo la telefon. Om mai rata fiecare câte ceva, dar în general, atunci când ești tare, tare, tare dar tare atent la o persoană realitatea se dilată și devine comună, nu mai rămâne unilaterală.

Sigur că avem o capacitate limitată de atenție. O putem acorda șefului sinistru de la birou sau cucoanei de la Mega care ne-a enervat că s-a băgat în față la coadă sau o putem rezerva pentru persoanele care sunt cele mai importante de pe Pământ pentru noi, cele pe care le-am urca pe o navă spațială să salveze specia umană dacă extratereștrii ne-ar invada, cum ar fi de exemplu, copiii noștri.

There is hope, asta voiam să scriu. We can try to bend reality toghether. Nu-i ușor, dar chiar cred că se poate. 🙂

 

Uneori

Standard

Pisica din spatele casei noastre pândește pașii cățelului din curtea de lângă. E atât de atentă că nu mă observă, deși mă uit la ea de minute bune.

Un greier uriaș sare pe încheietura mâinii mele în timp ce citesc. Las cartea jos, mă uit la el, el se uită la mine, nu zicem niciunul nimic. Scot telefonul și îi fac o poză. Nu ca să o arăt cuiva, ci ca să mă asigur că nu visez. After all, abia ce a locuit pe degetul meu mare un melc mai mic ca unghia mea. Poza există, deci nu visam. Sare mai departe.

Îmi place cum se aud florile plantei care aproape a mâncat cu totul casa în care locuim, atunci când cad. Nu știu de ce cad. N-am mai văzut flori să cadă, așa în plină vară, fără să fie uscate sau măcar supărate. Cad pur si simplu, de grele ce sunt, parcă sunt sufocate de atâta vară și bine.

Taică-miu vine din 2 în 2 zile să ne spună mie și Sarei că suntem prea leneșe și să ne facă program. Îi răspundem amândouă că da, suntem leneșe, și că nu ne place niciun program. Cred că se întreabă oare cât putem sta așa, întinse pe un șezlong, citind și ascultând flori care cad. Eons. Eons întregi i-aș răspunde, dacă aș vrea, dar nu vreau.

Lunei (cățelușa salvată de Andrei) îi place melodia pe care o învăț acum. Vine lângă mine și mă privește cu ochi mari care îmi cer să repet o dată și încă o dată. N-o știu încă bine, prostuțo, îi spun, ai și tu răbdare să o cânt bine înainte să îți placă. Dar nu pare să îi pese, mă ascultă neclintită în continuare.

Ne întoarcem de la bucata de râu unde putem să înotăm prin apă, până acasă. Ne ia mai mult de o oră vs. 20 de minute cât ne-ar lua pe drumul (încă) nepietruit. Nu e din Universul ăsta drumul ăla, pur și simplu nu e. E o gaură verde și albastră amestecată care stă aici, pe colțul ăsta dintre dealuri, nevăzută și neștiută de nimeni. Poate că noaptea dispare și se transformă în pietroie și praf. Există doar atunci când pășește Sara prin apa ei.

Un motan vine de trei ani de zile pe zidul din spatele grătarului. Eu am zis că are față de Fritz. Sara a zis că e cel mai prost nume de pisoi pe care l-a auzit vreodată, nici Mustață nu putea fi mai rău de atât. Bine, am spus și l-am strigat NonFritz de atunci. NonFritz vine în fiecare seară să ne salute iar noi îl recompensăm întotdeauna cu o bucată de pește. Când niciunul din cei 5 câini care sălășluiesc pe la noi prin curte nu e acasă, NonFritz se urcă pe șezlongul unde citește Sara și toarce atât de tare că aproape nu mai aud florile care cad. Mai e și familia de broscuțe care are ceva mai multă vechime decât NonFritz. Cu toate că ne cunoaștem de atâta timp, rămân la fel de timide.

Când eram mică știam să stau. Apoi, când m-am făcut mare, m-am uitat la oamenii din jurul meu și mi s-a părut musai să fac tot timpul ceva. Asta făceau oamenii mari. Erau ocupați, nu stăteau și am început să nu mai stau nici eu. Acum stau iar. S-au întâmplat multe de care am mai scris, și acum stau cât de mult pot, atunci când am chef să stau. Și Sara știe să stea și sper să nu se transforme niciodată în unul din oamenii ăia care nu pot să stea neclintiți pentru nimic în lume. Starea de a sta.

Ne întorceam din drumeția pe munte și Sara era leșinată de oboseală. Dar ne-am întâlnit cu o țestoasă, care nu și-a retras capul când m-am apropiat de ea și am întrebat-o ce face. Sara a început să o mângâie pe carapace.

Crezi că îi place mami? Să o mângâi?

Așa cred mami, cred că tuturor ființelor vii le place să fie mângâiate.

Și ție îți place mami?

Mmm. Uneori.

Și mie la fel. Tot uneori.

IMG_9829

2nd try

Standard

A zis Seminte ca e „prea happy playlistul” de miercuri. Nu se există prea happy, pliz, plus că Sarei îi place şi acum ştie fiecare melodie aleasă de mine şi fiecare aleasă de A (apparently it was important). Se distreză pe el, so e ok. Dar pentru cei care nu tolerează muzica happy de plozi, ăsta e CD-ul cu care a supravieţuit Sara în maşina mea ultimii 3 ani (as in e drăguţă şi ascultă muzica mea, dar când nu mai poate îl ascultăm pe ăsta). Cred că mai are niscaiva melodii pe el, dar tot ceva în genul ăsta.

 

 

A lovely playlist

Standard

Sara vrea muzichie cu cuvinte. A zis că muzica mea e acceptabilă (ceea ce e mai mult decât spuneam eu la vârsta ei despre muzica pe care o ascult acum), dar că vrea un CD cu muzică fericită.

Că se pare că a mea e de tăiat venele pe lung, cum mi s-a mai spus de altfel, repetat, de-a lungul anilor. Mie nu mi se pare. De tăiat venele pe lung. Mi se pare doar frumoasă.

Deci a trebuit să prestez un CD pentru maşină cu muzică fericită. Cap de afiş, desigur, Happy. Şi am purces la execuţie. Atâta că mi-am dat seama că ştiu ceva gen 7-9 melodii fericite, restul sunt doar frumoase, după cum spuneam :P. So i-am cerut ajutorul colegei mele A. care ascultă muzică fericită pe care eu o pot tolera (rarisim, vă zic). De fapt cred că toate sunt aşa, complet neserioase. Încă îmi plac lucrurile neserioase.

Deci, pentru că vară şi lene de taste, mai jos playlist-ul fericit al Sarei, poate merge şi în cutiuţele voastre. For the record, alea de vă plac îs alese de mine, ălea de nu, de A. 😛 (joking, mai probabil fix pe dos):

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Goldfish

Standard

Pe coperta cartii de acum sade un pestisor auriu. Nu exclud ca taman de asta am cumparat-o, dar nu imi mai amintesc precis. Adevarul e (si) ca uitasem complet ca o am, am dat de ea fix inainte sa ies pe usa si a fost ultima pusa in bagaj.

E o carte de povestiri scurte. Cred ca e de 10 spre 100 de ori mai greu sa scrii bine o poveste scurta decat un roman (unde are timp sa te ameteasca, prosteasca, vrajeasca etc). O povestire scurta nu are dupa ce sa se ascunda. Ori e buna ori nu. Si cartea asta cu pestisorul auriu are povesti bune (majoritatea).

Una dintre ele, cea care m-a facut sa scriu aici despre coperta cu pricina, e despre un Univers in care oamenii vad alti oameni doar atata timp cat ii iubesc. Apoi, pur si simplu devin invizibili. Un tip isi da seama ca dragostea prietenei lui s-a dus dracu dupa ce asta il calca pe picior in bucatarie si se aseaza peste el in fotoliu. Fuarte frumoasa analogia. Chiar vedem doar oamenii pe care ii iubim, fie ca ei sunt theone ai nostri, prieteni sau copiii din dotare. Habar nu am daca Sara e cel mai misto copil din Univers. Foarte posibil ca nu e pentru altcineva decat pentru mine. Pentru ca eu doar pe ea o vad din toti copiii din lume. Doar cracii ei lungi si slabi, miscarile bruste si dezordonate, nasul vesnic proptit pe pagini de carti.

Povestea cu pestisorul e despre interviuri luate oamenilor din intreaga lume (ce i-ar cere unui pestisor auriu). Dragostebanicasesanatatepacemondiala.

Un batran, care chiar avea pestisorul auriu cu cele trei dorinte (pe care le ceruse deja si pestisorul plecase) a raspuns la interviu ca daca ar avea un pestisor auriu l-ar tine intr-un vas pe masa din sufragerie si nu i-ar cere nimic, doar ar vorbi cu el toata ziua, i-ar pune intrebari si l-ar asculta.

Mie mi s-a parut tare nepoliticos sa obligi un pestisor auriu sa traiasca intr-un vas pe masa din sufragerie. Cred ca un pestisor auriu ar sta mult mai bine liber, in ocean, chiar cu riscul de a nu fi intotdeauna acolo sa raspunda prompt la intrebari sau dorinte 🙂