Arhive pe categorii: Music matters

π

Standard

Am încercat de mai multe ori să explic, și aici și în viața reală de ce e atât de mișto viața mea cu Sara și de ce n-aș schimba-o niciodată pe cea de dinainte de ea. Nu am reușit. Nu știu cum să le spun oamenilor fără copiii ce dracu e atât de mișto la viața cu un copil și nici să prind în litere cum sau de ce o iubesc atât pe Sara. Iar instinctele materne mă fac să-mi rotesc ochii. N-am instincte materne, când s-a născut Sara n-am simțit nimic și nici măcar n-am recunoscut-o că e a mea deși tocmai ce o născusem până nu i-am văzut tălpile. Da, o recunosc după tălpi.

Dar sunt încăpățânată, nu știu dacă se observă :D, nu-i nici bine nici rău, doar e, sunt tare încăpățânată.

Și m-am gândit să fac o listă. Cu viața mea de dinainte de Sara. Și viața mea de după Sara. Poate reușesc să demonstrez așa.

Viața înainte de Sara

-cheltuiam banii pe pantofi (știu, nici eu nu știu cine eram eu uneori)

-dilemele mele vizau cu cine să ieșim la masă în seara asta sau ce restaurant să alegem, sau ce film să vedem

-weekendurile erau zile lungi de holbat la TV, ieșit la cinema sau de grătare cu prietenii

-munceam, mi se părea interesant că cineva mă plătește PE MINE și mă enervam că oamenii nu mă ascultă pentru că eram prea mică

-nu-mi plăcea să gătesc și n-o făceam

-nu-mi plăcea să fac curat și n-o făceam

Viața cu Sara (la 8 ani, la alți ani ar fi fost altfel, dar nu mai bună, rămân la ideea că fiecare an e mai ușor)

-cheltuiesc banii în principal pe rate, școala Sarei , cărți multe pentru amândouă și vacanțe de leneveală. Nu îmi mai plac city-break-urile.

-nu mi se mai pare nimic interesant la birou, aștept în fiecare zi să plec acasă. Muncesc pentru banii de mai sus. Mă enervez tot mai rar când cineva nu mă ascultă.

-gătesc zilnic pentru Sara

-strâng de 7298379q87432984732894 de ori pe zi după ea, care, deși ordonată (genele), nu înțelege rațiunea măturatului sau a spălatului de haine (și chiar de ar înțelege-o, probabil n-aș lăsa-o să)

-ies cu prietenii rar, și atunci planificat cu cine știe cât naiba de luni înainte

E vreunul din aspectele vieții mele obiectiv mai bun acum decât înainte? Nu. Am mai puțini bani, sunt mai obosită, am mai puțin timp pentru mine sau pentru prietenii mei, am mai multe (mult mai multe) fire de păr alb și o tonă de riduri. Totodată, orice pahar de apă băut se transformă imediat în burtă.

Atunci de ce naiba îmi place atât de mult viața cu ea? Pentru că nu mă prefac, nu sunt spălată pe creier și sunt foarte sigură că viața mea e infinit mai mișto așa.

And then it hit me. Încercam să găsesc rădăcina lui 2 (a lui 5 mai degrabă, after all Pitagora la o steluță cu 5 colțuri se uita și mie mi-a plăcut tot timpul mai mult rădăcina lui 5) cu o riglă. Vă mai aduceți aminte de acum trei vieți ce se întâmplă atunci când încerci să găsești rădăcina lui 5? Nimic. Descoperi că te holbezi la un număr irațional. 🙂

Nu există niciun motiv obiectiv pentru care viața mea e mai bună cu Sara în ea. Dar faptul că nu există un motiv obiectiv, nu înseamnă că nu este, într-adevăr, mult mai bună cu Sara în ea. La fel ca rădăcina lui 5, complet irațional dar cât se poate de real.

Deci n-o să mai încerc să măsor, să descriu sau să arăt cum e viața cu Sara sau ce formă și culoare are dragostea mea. Ca și numărul din titlul, chestiile astea iraționale rămân reale iar uneori sunt și cheia celor mai faine lucruri din Univers.

IMG_8583

Reclame

everything

Standard

Citesc o carte cu greutatea de 0.25 de grame pe la 10 trecute, doar cu o veioză ținută la cura de slăbire lângă mine când ușa se deschide leneș și două mânuțe și doi genunchi împreună cu un bot de Cuți avansează rapid către mine. Pot să dooooorm cu tine? Evident că poate să doarmă cu mine, copiii dorm unde au ei chef. Sting lumina, având în vedere ora avansată și, după ce respirația ni se egalizează, aud:

-azi ai scris două pagini de calculator și te-a mâncat ceva pe mâna dreaptă, acum ai mai fi citit pentru că îți place cartea dar te-ai oprit ca să adorm eu și te-a supărat cineva mai devreme (probabil pentru că nu zâmbeam, altfel nuș de ce a crezut asta). crezi că nu sunt atentă la nimic? eu știu tooootul mami, sunt atentă la tot.

Deci asta am vrut să vă spun. Copiii știu totul. De fapt, cred că simt totul. Și mai cred că ei sunt totul. Și dacă avem mai mulți, fiecare dintre ei un tot perfect, sfere rotunde transparente cu amestec de culori, galben și albastru și uneori roșu sau verde.

IMG_5555

The one I like

Standard

Nu știu acum exact cum a ajuns floarea la noi în birou. De fapt știu că eu și numai eu am ales-o. Ok, rewind. Aflată la un moment dat, din rațiuni pur administrative la colegii de la etajul 5 care se ocupau cu avizarea diverselor hârtii produse de noi, am văzut o plantă. Mi-a plăcut de ea. Ceea ce e rar, pentru că urăsc cu desăvârșire plantele de apartament. Dar asta era tare ciudată. Are fiecare frunză de forma unei inimi și o culoare care ok, nuș cum se numește pencă my woman genes are running low, dar probabil un grena închis. Sper că am nimerit-o. Ce încercam să zic e că nu știu de ce Sauron am cerut-o. Eu. Dar am cerut-o și a ajuns la noi în birou (adică mă rog, o bucățică din ea, care locuiește acum pe băncuța noastră pervaz). E posibil pentru că colega mea M. ne invada cu copacii ei și m-am gândit că dacă luăm una pe care o tolerez și eu o să fie mai ușor de suportat (n-a funcționat tactica, sau a funcționat doar relativ, biroul nostru găzduiește în continuare 5 plante, a mea, cactusul lui M. și încă 3 aproape copaci; ok, recunosc, și cei 2 leandri tot eu i-am ales, îmi amintesc de Grecia).
Mbon. Evident că din planta mea a ajuns in no time tot planta lui M. pencă ea și doar ea își amintește să ude plantele la birou, le curăță chestii din astea. Except când e în concediu sau deplasări, când deleagă sarcina cu un calendar precis. Pe mine nu mă deleagă niciodată, pentru că știe că nu sunt o persoană responsabilă. Cu excepția unei săptămâni, când probabil eram singură în birou. So a trebuit să ud plantele. Și când am udat-o pe asta, well bummer, nuș cum draci am făcut, cu cele două mâini stângi din dotare, am kinda smuls o bucată din ea. O bucată cu 2 frunze.
Teoretic ar fi trebuit să le arunc la gunoi. Except că n-am putut să le arunc la gunoi, mi s-a părut că încă erau vii cumva. So am decis să le pun, pe ele, cele 2 frunze, într-un pahar de apă pe colțul din stânga al biroului meu perfect gol. Mă rog, în afară de calculator și calendarul cu poze cu Sara care are de mult revendicat colțul drept. Împrumut scotch de la colegul de bancă din stânga și pixuri de la colega de bancă din dreapta, care sunt drăguți și mă tolerează. Și m-am gândit că o să moară singure, liniștite și fericite pe colțul bej pătrat, iar apoi o să pot să le arunc la gunoi și o să îmi reiau viața liniștită cu biroul gol (minus calculator și calendar, desigur).
Except că au trecut minute, ore, zile, weekend-uri, săptămâni și luni iar frunzele astea încăpățânate și două refuzau să moară. Nu am înțeles de ce, că nu le prea dădeam apă și nici soare nu prea primeau (biroul meu e în mijloc). Doar se încăpățânau să trăiească. Au rezistat chiar și vacanța de Crăciun complet singure.
Nu știu nici dacă ar fi murit până la urmă, sau poate m-aș fi hotărât eu să le arunc la un moment dat, pentru că întâmplarea a făcut să mi se strice ceașca portabilă de cafea (nuș cum se numește oficial chestia aia). De fapt și mint când zic că s-a stricat, am stricat-o pencă mi-a fost lene să o spăl și am băgat-o la mașina de spălat vase la 70j de grade (că așa e setată default, tot din rațiuni de lene), unde i s-a dilatat un disc de plastic ce ținea cafeaua să nu curgă pe dinafară. Ceea ce discul dilatat, a început să curgă, desigur, pe mine, iar după zece bluze pătate a trebuit să accept defeat.
Acum aveam două frunze aparent grena, în formă de inimă, ce refuzau să moară, și cana mea preferată, complet nefuncțională. So le-am făcut cunoștință, canei și celor două frunze, cu balconul meu unde îmi place să stau vara și să mă uit la vârfuri de copaci. Eele sunt, mai jos. Planta. Și cana. Și am vrut să scriu, hm nu știu nici eu precis de ce, pentru că mi se pare că planta asta, care e de acum a mea, fie că am vrut au ba, avea cumva în ea un strop de adevăr și de înțelepciune. I-am povestit și Sarei de ea. She (deși ar putea fi și un el, nu sunt sigură), was stubborn enough not to die. Chiar și fără apă, soare, chiar și atunci când până și eu mă așteptam să moară. She refused to give up. Așa că mi se pare că merită o viață liniștită și răsfățată la mine pe balcon. Acum am o plantă. Nu sunt tocmai fericită despre mine, că m-am făcut om mare responsabil și cu plante de apartament pe balcon, dar hei, măcar e una ciudată și oribil de încăpățânată. Cum era să nu o plac?

IMG_8583

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604

Joy

Standard

Scriu în fiecare an despre anul Sarei de tocmai a trecut. În cazul de față, cel de-al șaptelea. E un articol ușor egoist, pentru că e scris mai mult pentru mine, spre deosebire de toate celelalte care nu sunt cu mult mai breze, în continuare scriu pentru  o singură persoană, dar măcar nu sunt pentru mine. Și am vrut să scriu azi, nu de altceva, dar articolul de luni a fost cam trist, și m-a certat lumea pentru el (pe bună dreptate, nu cred că am reușit să scriu exact ce era în capul meu și a părut că pledez cumva pentru renunțare când eu rămân aceeași măgăriță încăpățânată și nu cred că giving up is ever an option).

Îmi e drag să recitesc uneori despre primul an, sau al treilea an al Sarei, mi se pare că fiecare din anii ei e o entitate de sine stătătoare, e o anumită Sara la 5 ani și nu e aceeași cu cea de la 8. Cred că o să îmi fie drag să le citesc și când Sara va avea 23 de ani.  Poate e totuși puțin util și pentru voi, vă reamintește de cum erau și copiii voștri la o anumită vârstă sau vă faceți o idee despre cum s-ar putea să fie peste ceva timp.

Anul șapte al Sarei cred că e preferatul meu. M-a întrebat Sara recent care e anul meu preferat dintre toți anii pe care i-am trăit (da, și ea pune întrebări grele) și cred că i-am zis că probabil că anul în care ea avea trei ani. Era deja mare, mă înțelegeam cu ea, trecuseră nopțile nedormite și eu eram mai puțin nebună (doar mai puțin) ca de obicei. Dar cred că m-am înșelat. Anul ei șapte s-ar putea să fie preferatul meu, deși a fost un an în care s-au întâmplat și multe lucruri rele. Dar Sara a fost o minge mare, cea mai mare, galbenă, de bucurie anul ăsta. Tot anul. În fiecare zi. În fiecare moment. Zâmbește tot timpul și e super entuziasmată de lucruri tot timpul, vorbește non-stop, are păreri proprii și personale, e complet pierdută în cărți și nu reacționează la nimic, chiar de ar trece prin fața ei, în sufragerie, o cămilă albastră tot nu cred că ar observa. Am avut multe vacanțe (as usual, deși vreau, tot as usual, și mai multe) cu ea și cred că timpul ăla a fost preferatul meu. Spre deosebire de mersul în vacanțe cu oameni mari (fie ei prieteni sau familie), care au întotdeauna așteptări, care sunt nemulțumiți de camera de hotel, care vor să facă X la ora Y și nu la ora Y și 15 minute, Sara nu așteaptă nimic de la vacanțe și e mulțumită cu orice am face, fie că suntem pe drum într-o mașină închiriată, pe o plajă cu nisip galben sau la -15 grade în zăpadă. Ea e doar fericită non-stop, chiar mai mult decât de obicei, atunci când e în vacanță. La ultima întoarcere a beneficiat de 16 ore în aeroporturi și avioane și o escală de numai 30 de minute de am alergat ca nebunele. Nu s-a supărat deloc. Nu s-a enervat, nu a pufăit, nu și-a dat ochii peste cap. A zâmbit în schimb. Îmi mai place că se conturează un mic drăcușor independent și cu încredere în forțele proprii, care poate e uneori greu de gestionat ca părinte, bunic, sau învățător. Dar, cum le-am spus și  la școală la ultima întâlnire când m-au chemat să mă tragă de urechi că Sara face prostii, hei, nu știu nici un adult de care să îmi placă care să fi fost un exemplu de docilitate în copilărie. Mi se pare în folosul ei și independența și încrederea în forțele proprii, chiar dacă asta vine la pachet cu o oarecare de rebeliune. De fapt, nu chiar dacă, îs mândră ca o cioară de doza aia de rebeliune. Multe, multe, am învățat de la Sare de când s-a născut, dar anul ăsta a conștientizat poate mai mult ca până acum o lecție care mi se pare mai importantă ca celelalte. Sara m-a învățat să iubesc cu adevărat. Nu cred că înainte de ea știam să fac asta, toate iubirile mele erau cumva egoiste. Dar pentru că ea m-a învățat cum e să iubești un om din cap până în picioare, fără niciun beneficiu personal, să îi vrei doar binele și atât, e o chestie care mi se pare tare rară și prețioasă. Și cred că faptul că ea a avut răbdare să mă învețe asta nu a fost doar în avantajul ei, a fost și în al meu, pentru că am învățat să iubesc așa oamenii (ok. Nu chiar oamenii în general, unii oameni, extrem de puțini, anomaliile sistemului meu).

Ar trebui să mă opresc, am scris cam mult. Cred că asta voiam să spun, dacă ar fi să rezum. Sunt tare fericită că e parte din viața mea și eu sunt parte din viața ei. Deși nu cred că Sara sau alți oameni pot fi un scop în sine al vieții în sine pentru cineva, îmi e greu să înțeleg bucuria în lipsa lor. To me, this is joy. My joy.

 

Da

Standard

Nu îmi place iarna. Cred că frigul și lipsa soarelui pe perioade lungi de timp sunt cele mai urâcioase chestii pe care le poate face un anotimp. Nu mai zic de serbările de la școală :P. Dar azi am zis să fiu drăguță și uite, îmi place până și iarna, uneori.

Când bocancul meu face scârț, foarte devreme dimineața, într-o baltă înghețată.

Când e atât de frig afară că dau căldura pe maxim în mașină și apoi trebuie să deschid geamurile. Mi-e frig la nas și cald la picioare. Perfect.

Când Sara ajunge la țară și toată lumea e deja acolo, așa că se preface serioasă și neinteresată dar țopăie ca o minge plină de bucurie pentru că nu se poate abține, e prea fericită.

Când taică-miu insistă să ne facă pomana porcului, mai ales când îl întreabă pe Andrei, care nu mai mănâncă carne de vreun an.

Când e pustiu orașul, că toată lumea a plecat, sau pentru că a nins foarte mult, și e liniște și tot timpul mi se pare că sunt într-o povestire de Cortazar și aștept ca drumul de la mine până la Mega să dispară și la mijloc să rămână doar o masă indefinită și încețoșeată de nimic.

Când Sara cântă. Fie și colinde de Crăciun. Sara cântă toooot timpul. Clopoței în urechea mea.

Când sunt prima oară în vârful unui munte și mi-e frică că nu mai știu să plec de acolo și o să rămân tot timpul aici, valea e atât de departe. Dar totuși pornesc și timpul face click și se ascunde. Iar, apoi, într-o secundă, am ajuns jos. Când Radu cade pe pârtie rostogolindu-se și eu râd prea tare, deși trebuie să fiu atentă la placă să nu cad și eu (deși, de altfel, Radu se dă mult mai bine ca mine). Când C. urlă la mine de la 100 m mai jos (insistând că el nu urlă, doar vorbește tare ca să îl aud) să fac S acum! și apoi și mai tare Bravo fatăăă, când reușesc unul. Vinul înjumătățit cu apă și prea mult zahăr de la jumătatea traseului.

Când Sara sfâșie hârtia de împachetat. Când tot ea face pe maestrul de ceremonii și dă cadourile tuturor, încurajându-i să le deschidă. Când, neașteptat, descoperă unul perfect, cu care doarme noaptea și îl ia a doua zi la școală. 🙂

Când merge cu tot satul la colindat. Când aleargă cu cățeii pe sub pătura de lumini de pe casă. Când stă în locul de sub scară, cu Charlie, citind și încălzindu-se unul de altul.

Cafeaua caldă și nasul roșu.

Să cumpăr un brad de Crăciun cu Sara și să îl împodobim, împreună, când avem noi chef (anul ăsta pe 2 decembrie).

Dar cel mai și cel mai mult îmi place când suntem împreună. Îmi place cel mai mult că fiecare e tare ciudat în felul lui, fiecare trăiește pe câte un fus orar, aparent incompatibil. Fiecare e preocupat în ceva activități proprii. Nu există mese obligatorii sau activități organizate. Există doar ore leneșe, pline vârf de nimic. Însă, în fiecare, dar în fiecare zi, ne rotim așa ca niște păsări mari și ne găsim unul pe celălalt, să petrecem timp împreună. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că vrem.

Vouă ce vă place la urâcioasa asta de iarnă?

img_1718

Sfârșituri. Și începuturi.

Standard

Citeam (nu mă întrebați unde, că am uitat) cum că oamenii au tendința să își aducă aminte dintr-o experiență doar sfârșitul. M-a interesat subiectul, pentru că eu sunt pe dos la capitolul ăsta, îmi amintesc întotdeauna începutul. Dar revenind la majoritate. Era un experiment cu oameni care erau obligați să țină mâna în apă rece rece pentru 20 de minute. Primul grup ținea mâna în temperatură constantă, să zicem 15 grade, pentru 20 de minute. Cel de-al doilea grup ținea mâna în apă de 10 grade pentru 18 minute și în apă de 20 grade pentru ultimele 2 minute (more or less, evident că am uitat și minutele și temperaturile precise). Mai mulți oameni din al doilea grup erau dispuși să repete experiența, deși evident fusese obiectiv mai grea. Sau, un alt experiement cerea să fie apreciată pe o scară de la 1 la 10 viața a două femei, ambele care muriseră la 60 de ani. Prima avusese o familie frumoasă, fusese căsătorită cu un bărbat pe care îl iubea și care o iubea înapoi, avusese o carieră reușită și o casă cu vedere la lac. Atâta că la 55 de ani toată familia ei murise într-un accident cumplit, toată casa luase foc. Ea fusese singura supraviețuitoare, cu arsuri pe tot corpul și descoperise curând după că are cancer, Murise singură, în dureri cumplite. Cea de-a doua femeie avusese o viață grea, fără cursuri superioare, în sărăcie, muncise ca ospătăriță pentru 55 de ani din viața ei, trăind singură într-un apartament din suburbie. La 55 de ani însă câștigase la loto și își petrecuse restul vieții în hoteluri de 5 stele, călătorind în toată lumea. Murise la 60 de ani, în somn, în unul din ele. Oamenii au notat superior viața celei de-a doua femei față de cea a primei. Se pare că din același motiv oamenii notează un film ca fiind bun sau rău dacă finalul e ok, restul poate să fie absolut mediocru, dacă finalul e bun, oamenii o să aprecieze filmul ca bun. Toate astea de mai sus bugged me a lot, pentru că eu nu țin nicioadată, dar niciodată minte finalul unui film, ci doar începutul.

Probabil că e o chestie inbuild, să privim orice zi, experiență, viață, doar prin prisma finalului. E ok atâta timp cât luptăm pentru un final fericit. Nu sunt chiar așa de sigură că asta e rețeta corectă, fie pentru o zi, experiență sau viață. Ideal ar fi să acordăm fiecărei secunde însemnătatea cuvenită, dar știu la fel de bine ca următoarea persoană care are în față la coadă la Mega o persoană cu coșul plin și o casieră care tot greșește codurile că asta nu prea e posibil.

Dar nu despre asta azi că am dormit prea puțin azi-noapte să go down that road. Azi doar m-am gândit la zilele mele. Și e adevărat, majoritatea din ele sunt amețite într-o ceață imprecisă de alergătură și taste și scaune de birou. Dar ce e constant, absolut constant la fiecare din zilele astea, sunt începuturile și sfârșiturile. Diminețile mele sunt leneșe, cu liniște și cafea caldă, cu o melodie în căști și degete, care uneori iese, uneori e încăpățânată și apoi, nu prea târziu, cu primul zâmbet al Sarei când o trezesc dimineața. Întotdeauna, dar întotdeauna zâmbește puțin dimineața când o trezesc. Iar seara, în orice seară, fie că suntem aici sau în Honolulu, fie că sunt bolnavă fie că e bolnavă, fie că e 9 seara sau 2 dimineața, întotdeauna serile se încheie la fel. Cu ea pe umărul meu, lipită de mine, și eu citind câteva pagini dintr-o carte. Și cred că astea sunt punctele mele de echilibru, în zile sau în viață. Desigur, uneori, doar uneori, se mai întâmplă să nimeresc un punct din ăsta gras și în mijlocul unei zile obișnuite, dar zilele astea nu sunt chiar dese. Restul însă, rămân frumoase și mă fac să zâmbesc, indiferent cât de greu a fost uneori, mijlocul, pentru că îmi rămân, întotdeauna cele două momente. Preferatele mele. Care sunt ale voastre?

Fără titlu