Arhive pe categorii: Music matters

Alive inside

Standard

Îmi place când metroul iese la suprafață pentru scurt timp și wooooop se umple de galben și lumină de unde înainte numai becuri și fețe triste văzuse. E ca și cum trisează o regulă nescrisă care îi spune să stea pe veci la 3 metri sub pământ, regulă pe care azi nu mai are chef să o asculte și cu nasul pe sus, cu mâinile larg deschise, plonjează către aer și rămâne acolo cââââât de mult poate.

Îmi place când autobuzul larg se îndoaie, ca un bucătar gras cu bonetă care vrea să ocolească coada de la tigaie în timp ce are mâinile pline cu două oale cu supă, încercând să facă stânga, sau dreapta, spre o destinație care îmi e cu desăvârșire necunoscută și nici nu vreau să o descopăr prea curând.

Îmi place să învăț dalele: alb, verde, maro, albastru, alb, verde, maro, albastru sau romburile cuminți sparte de un zâmbilici, perechea celui din cover photo de la blog.

Îmi plac librăriile, portale magice spre siguranță și liniște. În orice oraș nou și mare unde mă simt uneori mică sau stingheră sau singură, le găsesc și mă pierd în ele cel puțin câteva ore. Off the radar.

Îmi place să fac stânga când ar trebui să merg înainte ca să ajung pe o stradă pe care, cu siguranță, mi se spune, nu e nimic de văzut și să găsesc acolo un cinematograf vechi și părăsit, cu gheretă de bilete și măști fioroase care îl apără de vizitatorii nepoftiți. Doar al meu.

Am văzut un documentar cu titlul articolului, despre bătrânii înconjurați de Alzheimer. Care nu mai vorbeau, care te priveau cu ochi goi, care nu își mai recunoșteau nici ce aveau mai drag pe lume, care, uneori, nici măcar nu se mai mișcau. But music they did remember :). Mă consolează cumva, că deși mi se pare infricosator (îmi pare rău de cuvântul ăsta, dar adevărul e că chiar îmi e frică rău de asta) să uit tot, tot ce am trait, o să am tot timpul ceva să mă tragă înapoi, care să îmi amintească, sa ma faca sa zambesc putin, care să mă facă să mai vreau aer în plămâni măcar o dată.

Playlist de octombrie.

 

Anunțuri

Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.

 

Blueprint

Standard

Cea mai bună explicație pe care am citit-o, din cele ce încearcă să arate interacțiunea dintre gene și mediu (legată de vechea dilemă: ne naștem răi sau devenim răi, ca să o simplific, dar pe scurt dacă ne naștem așa cum suntem sau devenim datorită celor ce ni se întâmplă) vorbea de gene ca despre un plan (a blueprint). Aşa că mi-am  imaginat o schemă în 2D înșirată pe o masă mare de lemn din care doar anumite construcții ajung să crească în 3D, să spunem cele pe care cad razele de soare (mediul). Și e mult și frumos de povestit aici, turns out că pe unele clădiri e de ajuns să le gâdile doar un pic razele de soare și wop se fac mari cât ai clipi din ochi iar altele sunt rezistente și încăpățânate ca mine când îmi spui că trebuie să nu mai beau cola sau să conduc încet sau că unele raze de soare sunt ale bunicilor, altele ale prietenilor și altele ale haitei cu care vânam crocodili acum niște câteva sute bune de ani.

We do the blueprint. 50% mama, 50% tata. Mama trișează un pic influențând mediul încă din primele 9 luni de sarcină, când a lot din ceea ce i se întâmplă ei afectează copilul pe termen lung (nivelul de stres, hrana, testosteronul, BPA-ul și multe altele). Apoi, în primii 8-10 ani de viață principala influență o au de asemenea părinții. And then? Well apoi prietenii, „anturajul”, ca să folosesc un cuvânt pe care probabil toți l-am auzit cu ton de reproș în perioada adolescenței, câștigă.

Îs o grămadă de lucruri legate de cele două idei (pe care le-am distrus puțin prin ubersimplificare doar ca să intre pe blog) la care poți gândi la bec. Citesc chestii de genul ăsta ca să pot înțelege mai bine cum crește și se transformă Sara, oricum încă de când am rămas gravidă tot ce ține de hm, urât cuvânt, evoluția ei mi se pare mai mult decât fascinant, alien și mesmerizing 🙂 Mi se pare că cele de mai sus te ajută să accepți puțin că ești doar o miime din ce devine copilul tău și să îți dai voie să greșești și în același timp îți oferă setul de șurubelnițe cu care să poți încerca să faci ceva dacă e ceva care chiar ar fi de reparat. Și îmi place că explică schimbarea (și copiilor și adulților), dar și constanța.

Dar. E vineri și pe mine mă așteaptă un hamac.

Cărțile și muzica sunt cu mine cam de când mă știu. Nu știu exact de pe ce filieră sunt moștenite, ai mei amândoi citesc dar cu muzica parcă nu-i niciunul, poate bunica maternă. Ce cărți citesc sau ce muzică ascult azi, e o altă poveste, lungă și asta, sunt în ele toți oameni dragi.

La Sara cu siguranță sunt cărțile, cu astea nu am dubii, deja are 3 rafturi de bibliotecă pline până la refuz și tot se extinde. Cred că o să rămână cu ele, și la ea cred că fac parte din blueprint. De muzică nu știu ce să zic. Poate muzica vine puțin mai târziu, nici eu n-aș ști care are melodia mea preferată când eram de vârsta ei (deși cred că Janis Joplin și Zeppelin, mi-o amintesc pe mătușă-mea a mare, la care ascultam muzică de-asta cum se umfla în pene la o vecină cu ce melodii îi plăceau nepoatei de 4 ani). Și uite că mi-am adus aminte că și eu m-am rotit toată când fredona Beatles la 3 ani sau când a picat în dragoste pe viață cu Teen spirit de la Nirvana.

Absolut dezlânat am scris, adevărul e că pic de somn, am dormit cam prost ultimele nopți, so mai bine tac. Playlist de septembrie.

 

O zi de vacanță

Standard

09:15 Sara ajunge în camera de hotel și ia cele două prosoape aranjate în formă de fundiță, rotindu-le în aer și țopăind în pat. Mă cheamă lângă ea. Mă duc.

10:03 O tanti de peste 60 de ani, slabă, cu părul complet alb, face curat în camere. Contrasteaza puternic cu tricoul de bumbac, pe maneca caruia scrie Let’s go. E atât de cald că până și Sara tace. 

10:23 Sarei îi place la piscină, unde e un tobogan scurt și lat pe care se dă de sute de ori. O păzesc cu o carte în mână. Uneori intru cu ea în piscina, alteori vine ea cu mine în mare și se uită cum dispar în zare, făcându-mi cu mâna. La fiecare întoarcere își face curaj și înoată până la mine, cu colacul.

11:11 O mamica tanara si frumoasa, dreapta si cu parul lung sta langa mine la coada la bar. Ma ignora si se baga in fata, inaltimea probabil are prioritate. Icetea glasuieste clar si fara emotie. Si fara te rog sau multumesc. Ii zambim si eu si barmanul. Aparent in aceiasi limba. Imi primesc apa inaintea ei. 

12:37 O familie cu doi băieți mănâncă lângă noi. Hotelul e mixt, poți opta pentru all inclusive sau pentru mic dejun. Ei au optat pentru all inclusive. Mama pleacă să ia mâncare. Apoi tatăl. Apoi băiețelul cel mare, George. Bubu rămâne singur și se intaorce catre masa noastră să baloseasca spătarul scaunului de lângă mine. Asta până ce si Bubu se hotărăste sa plece. Se întorc mama și tata. Unde sunt George si Bubu, intreaba tata. I-ai lasat singuri? se uita urat mama. Panica. Pleacă în căutări. Se întorc cu Bubu și George. Bubu vrea porumb, ca George, dar a primit paste se pare, aduse de tată. Refuză să le mănânce și are a total meltdown. Sara ridică din umeri și zâmbește înțelegător. Probabil își amintește cum e. Parintii si George il ignoră. După 15 minute tatăl se hotărăște să  il intrebe ce vrea. Porumb, raspundem si eu si Sara sincron (in gand) din spate. Pleaca sa îi aducă porumb. Nu vrea Bubu, vrea să îl ia el singur. Plânge din nou.

13:38 Ies pe balcon de unde îmi văd marea, cât Sara citește Ratatouille, înainte de somn. Un tată de baietel si fetita (sau poate sunt prieteni, nu frati, sunt de aceeasi dimensiune), încearcă să înalțe un zmeu portocaliu cu galben. Fără succes. Copiii se joacă în nisip, la 15 pași distanță, complet dezinteresati. Mama se alătură efortului parental. Aleargă din ce în ce mai repede cu rombul în mână, făcându-i semne disperate și urland indicații tatălui aflat la comanda sforii. Din nou, fără succes. La cam a 10 încercare, zmeul se hotărăște totusi să zboare. Pentru maxim 5 secunde. Mama își aruncă mâinile a lehamite și pleacă. Tatăl strânge zmeul. Copiii sunt în continuare în nisip.

17:01 Ieșim din nou spre mare.  O vedem căzută pe un scaun pe doamna cu părul alb, capul pe spate, într-o cameră de serviciu de la parter. Epuizata. Cata nevoie o avea de putinii bani pe care ii primește. Punem semnul Do not disturb pentru restul zilelor.

18:07 Un domn ascultă manele la telefon cu prosopul în cap, pe șezlongul de lângă noi.

18:08 O doamnă se pensează într-o oglindă rotundă, gri, crăcănată pe un șezlong cam la 4 m în fața noastră.

18:09 Un alt domn, trecut bine, strigă o doamnă Maria. I-a păstrat un șezlong la umbră. Doamna, mai corpolentă dar și mult mai tânără ca domnul, vine cu fetița ei (nu si a lui) de vreo 12 ani și bea elegant dintr-un pahar cu apă. Nu își dă rochia jos. Domnul își masează pectoralii și burta cu ulei de plajă în exces.

18:15 Sara și eu plecăm să facem un castel dar ajungem, invariabil, ca eu să o îngrop în nisip.

19:00 Sara se joacă cu jucăriile la umbra șezlongului meu. Din când în când, își vâră capul pe deasupra mea, între nasul meu și carte. O trag pe deasupra și mi-o tăvălesc în brațe. Ar vrea să fugă dar nu o las, o țin prizonieră. Râde în hohote.

20:10 Băiatul care curăță mesele se numește Ari și poartă niște teniși foarte vechi și foarte murdari. Zâmbește tot timpul, exagerat, și face contact vizual cu toți turiștii. Prea puțini îi întorc favoarea.

21:51 Facem concurs de îmbrăcat în pijama.  Eu pierd. Iar. Ma mâțâi: dar nu e corect, tu ai doar o rochie și eu tricou și pantaloni (fac și bot). Sara fuge repede spre mine si îmi ia capul intre mânuțele ei. Dar eu tot te iubesc mami! Ma iubești chiar dacă pierd de fiecare data? Foarte mult de iubesc.

So do I 🙂

Playlist de august. Aș vrea două jumătăți de iulie și niciun august. Și visez la un septembrie cald, lenes si blând.

 

 

Still alive

Standard

Am citit acum cateva zile intr-o carte de aforisme a unui nene cu 5 consoane una dupa alta in nume ca daca vrei sa vezi viciile (immorality de fapt zicea) unei persoane sa ii faci sa astepte mult timp. 

De obicei imi place nenea ala, dar asta mi s-a parut o prostie. 

Nu de asta nu scriu, inca mi se rotesc prin cap idei pe care ar trebui sa le desenez cu negru ca sa se opreasca, despre ce stiti si voi ca scriu pe aici, ci pentru ca e vara si tastele nu se gasesc des pe langa degetele mele zilele astea. 

So. Long story short, playlist de iulie, ca deja e tarziu. Dar sincer, toate piesele astea se ascund rusinate si tac adanc cand se aud valurile. 

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

I see

Standard

Femeie, în jur de 50 de ani, ochi blânzi, păr alb, ușor îngrijorată, unghii roase.

Bărbat, 30 de ani, ochi vicleni, păr blond, extrovertit, râde și vorbește mult în scurta excursie cu liftul de la etajul 4 la parter. Aruncă priviri repetate în oglindă.

Eu. Căști, zâmbesc involuntar la contact vizual accidental, try to walk as if I’m invisible, reușesc mai rar decât îmi propun.

Suntem ce știm că suntem. Un bloc pătrat, cu un cerc de culoare verde închis pe partea dreaptă și o zgârietură din excursia de la mare de acum trei ani în colțul stânga sus.

Nimeni sau nimic nu ne poate schimba, știm exact cum arată fiecare latură și natura compoziției noastre. La fel și la ceilalți. Colegul bun, colegul rău. Prietena bârfitoare, prietena plângăcioasă.

Sara. 6 ani,  păr scurt, șaten, cooperantă, curajoasă, face doar ce vrea, dar ascultă atunci când ai argumente.

Sara, 6 ani, păr scurt, șaten, încăpățânată, plângăcioasă, face doar ce vrea, nu ascultă nici dacă ai argumente.

Mă gândisem la asta doar în capul meu până să o observ la ea. Mă uit cum o văd, uneori, ceilalți adulți. O văd cum reacționează când îi cer eu un pix sau când îi cere Y un pix. E diferită, 100% diferită. Și Sara mea e cea adevărată, și Sara doi e adevărată. Which one is the real one?

They both are. Copiii (dar și oamenii) sunt amestecuri de culori. Multe, multe culori infinite în pahare Erlenmyer (din ălea cu gât subțire). Dar pentru simplificare, pot să fie doar cu alb și negru. Și una și alta sunt acolo. Depinde ce parte alegi să privești.

Sara e cooperantă, curajoasă, inteligentă, blândă, dulce, calmă, empatică, inteligentă pentru că eu văd toate lucrurile astea în ea. Nu mi le imaginez, sunt acolo. Dar pentru că aleg să le văd, ea mi le arată.

La fel cum poate arăta că e un drac mic încăpățânat dacă încerci să o forțezi să facă ceva ce nu vrea și nu înțelege.

Nici oamenii mari sunt diferiți. Am un nene pe care îl văd rar, rar de tot. Nimeni, dar nimeni nu-l suportă, zeci de oameni care au intrat în contact cu el mi-au spus că e cea mai nesuferită persoană în viață, și așa îl vedeam și eu. Până cineva mi-a spus că n-a observat deloc lucrul ăsta, că i se pare un ursuleț.

Un ursuleț? Idiotul ăla atotștiutor și arogant și certăreț și nepoliticos? Ursuleț?

Da, un ursuleț.

Și de atunci s-a întâmplat ceva cu creierul meu și îl văd și eu la fel. Îi zâmbesc când ne vedem între ani sau în mailurile de la km distanță. Ba chiar i-am spus că îmi e simpatic, nici nu mințeam. Am răbdare cu el și îl ascult. E un ursuleț.

Citeam acum câtva timp într-o carte o chestie similară (o reproduc din amintiri, nici nu mai știu în ce carte era).

Scrii o prezentare și o trimiți spre consultare unui coleg. Vine feedback-ul înapoi.

Prezentarea ta e bună, dar are nevoie de îmbunătățiri. Slide-ul 3 și 4 sunt prea încărcate. Slide-ul 5 e incoerent. Ai ratat să menționezi  X și Y. O zi faină! 🙂

Ok. Acum imaginează-ți că textul de mai sus vine de la colegul cu care te înțelegi cel mai bine. Cel care te-a ajutat într-o grămadă de situații și care pur și simplu e pe aceeași lungime de undă cu tine. Super drăguț feedback-ul, nu? A luat din timpul lui să-ți citească prezentarea, a observat că e bună, ți-a dat sugestii folositoare. Your day is great.

Ok. Acum citește-l cu cea mai antipatică persoană de la birou în cap. Individul ăla care te contrazice la orice propoziție, care nu te lasă niciodată să vorbești, care te urăște din motive ce te depășesc, care e hotărât lucru cea mai antipată persoană din Univers. Mamă ce mai incredibil de nesuferit. E bună, dar? DAAAR? Și ce e cu zâmbilicul ăla arogant la final? Urăsc rahatul ăla de zâmbilici, poate să și-l bage în fund! Your day sucks.

🙂

Percepția ne e alterată de ce alegem să vedem. Nu mă înțelegeți greșit. Unii oameni chiar sunt ticăloși aroganți iar alții chiar sunt buni ca pâinea caldă. Dar marea majoritate sunt puțin din amândouă. La fel, chiar dacă percepția noastră e că tipul x has the hugest crush on us, asta nu va schimba cu nimic realitatea că he really is barely aware of your existence on Planet Earth. Există limite a ceea ce putem influența cu imaginile din capul nostru, cu siguranță, dar la fel de real e că de multe ori imaginile din capul nostru fac un om galben, albastru, sau mov cu picățele.

Iar revenind la copii?

La copii, vedeți, eu cred că e puțină magie.

Noi, părinții lor, îi vedem cu cele mai multe culori din lume, pentru că îi cunoaștem ca nimeni alții. Și atunci e extrem de importantă oglinda pe care alegem să le-o ținem pentru a se privi înapoi. Ce vedem noi le conturează într-o oarecare măsură personalitatea, comportamentele, încrederea de sine. 🙂 Nu doar acum, puțin pentru tot restul vieții lor (și fiecare dintre noi are poveștile proprii și personale despre cum putem face X sau nu putem face Y pentru că ai noștri ne-au spus întotdeauna că Z).

So, ce oglindă scoatem azi din buzunar? Una mică și neagră de trecerea timpului, roasă și murdară sau una mare cât un televizor cu diagonala de uitat la fotbal, cu rama albă de lemn? Iar pentru copii, doar din alea cu puțin galben și roșu și praf de stele din care ne privesc înapoi niște superoameni cu ochi negri uriași blânzi.

PS. În poză, what Sara sees in me.


PPS. Playlist deeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Hold it, hoooooooooooooold it. I.U.N.I.E! Summer, my summer is here. Am o inimă umflată cât o roată de cașcaval cu soare și mare.