Arhive pe categorii: Music matters

Uneori

Standard

Pisica din spatele casei noastre pândește pașii cățelului din curtea de lângă. E atât de atentă că nu mă observă, deși mă uit la ea de minute bune.

Un greier uriaș sare pe încheietura mâinii mele în timp ce citesc. Las cartea jos, mă uit la el, el se uită la mine, nu zicem niciunul nimic. Scot telefonul și îi fac o poză. Nu ca să o arăt cuiva, ci ca să mă asigur că nu visez. After all, abia ce a locuit pe degetul meu mare un melc mai mic ca unghia mea. Poza există, deci nu visam. Sare mai departe.

Îmi place cum se aud florile plantei care aproape a mâncat cu totul casa în care locuim, atunci când cad. Nu știu de ce cad. N-am mai văzut flori să cadă, așa în plină vară, fără să fie uscate sau măcar supărate. Cad pur si simplu, de grele ce sunt, parcă sunt sufocate de atâta vară și bine.

Taică-miu vine din 2 în 2 zile să ne spună mie și Sarei că suntem prea leneșe și să ne facă program. Îi răspundem amândouă că da, suntem leneșe, și că nu ne place niciun program. Cred că se întreabă oare cât putem sta așa, întinse pe un șezlong, citind și ascultând flori care cad. Eons. Eons întregi i-aș răspunde, dacă aș vrea, dar nu vreau.

Lunei (cățelușa salvată de Andrei) îi place melodia pe care o învăț acum. Vine lângă mine și mă privește cu ochi mari care îmi cer să repet o dată și încă o dată. N-o știu încă bine, prostuțo, îi spun, ai și tu răbdare să o cânt bine înainte să îți placă. Dar nu pare să îi pese, mă ascultă neclintită în continuare.

Ne întoarcem de la bucata de râu unde putem să înotăm prin apă, până acasă. Ne ia mai mult de o oră vs. 20 de minute cât ne-ar lua pe drumul (încă) nepietruit. Nu e din Universul ăsta drumul ăla, pur și simplu nu e. E o gaură verde și albastră amestecată care stă aici, pe colțul ăsta dintre dealuri, nevăzută și neștiută de nimeni. Poate că noaptea dispare și se transformă în pietroie și praf. Există doar atunci când pășește Sara prin apa ei.

Un motan vine de trei ani de zile pe zidul din spatele grătarului. Eu am zis că are față de Fritz. Sara a zis că e cel mai prost nume de pisoi pe care l-a auzit vreodată, nici Mustață nu putea fi mai rău de atât. Bine, am spus și l-am strigat NonFritz de atunci. NonFritz vine în fiecare seară să ne salute iar noi îl recompensăm întotdeauna cu o bucată de pește. Când niciunul din cei 5 câini care sălășluiesc pe la noi prin curte nu e acasă, NonFritz se urcă pe șezlongul unde citește Sara și toarce atât de tare că aproape nu mai aud florile care cad. Mai e și familia de broscuțe care are ceva mai multă vechime decât NonFritz. Cu toate că ne cunoaștem de atâta timp, rămân la fel de timide.

Când eram mică știam să stau. Apoi, când m-am făcut mare, m-am uitat la oamenii din jurul meu și mi s-a părut musai să fac tot timpul ceva. Asta făceau oamenii mari. Erau ocupați, nu stăteau și am început să nu mai stau nici eu. Acum stau iar. S-au întâmplat multe de care am mai scris, și acum stau cât de mult pot, atunci când am chef să stau. Și Sara știe să stea și sper să nu se transforme niciodată în unul din oamenii ăia care nu pot să stea neclintiți pentru nimic în lume. Starea de a sta.

Ne întorceam din drumeția pe munte și Sara era leșinată de oboseală. Dar ne-am întâlnit cu o țestoasă, care nu și-a retras capul când m-am apropiat de ea și am întrebat-o ce face. Sara a început să o mângâie pe carapace.

Crezi că îi place mami? Să o mângâi?

Așa cred mami, cred că tuturor ființelor vii le place să fie mângâiate.

Și ție îți place mami?

Mmm. Uneori.

Și mie la fel. Tot uneori.

IMG_9829

Reclame

2nd try

Standard

A zis Seminte ca e „prea happy playlistul” de miercuri. Nu se există prea happy, pliz, plus că Sarei îi place şi acum ştie fiecare melodie aleasă de mine şi fiecare aleasă de A (apparently it was important). Se distreză pe el, so e ok. Dar pentru cei care nu tolerează muzica happy de plozi, ăsta e CD-ul cu care a supravieţuit Sara în maşina mea ultimii 3 ani (as in e drăguţă şi ascultă muzica mea, dar când nu mai poate îl ascultăm pe ăsta). Cred că mai are niscaiva melodii pe el, dar tot ceva în genul ăsta.

 

 

A lovely playlist

Standard

Sara vrea muzichie cu cuvinte. A zis că muzica mea e acceptabilă (ceea ce e mai mult decât spuneam eu la vârsta ei despre muzica pe care o ascult acum), dar că vrea un CD cu muzică fericită.

Că se pare că a mea e de tăiat venele pe lung, cum mi s-a mai spus de altfel, repetat, de-a lungul anilor. Mie nu mi se pare. De tăiat venele pe lung. Mi se pare doar frumoasă.

Deci a trebuit să prestez un CD pentru maşină cu muzică fericită. Cap de afiş, desigur, Happy. Şi am purces la execuţie. Atâta că mi-am dat seama că ştiu ceva gen 7-9 melodii fericite, restul sunt doar frumoase, după cum spuneam :P. So i-am cerut ajutorul colegei mele A. care ascultă muzică fericită pe care eu o pot tolera (rarisim, vă zic). De fapt cred că toate sunt aşa, complet neserioase. Încă îmi plac lucrurile neserioase.

Deci, pentru că vară şi lene de taste, mai jos playlist-ul fericit al Sarei, poate merge şi în cutiuţele voastre. For the record, alea de vă plac îs alese de mine, ălea de nu, de A. 😛 (joking, mai probabil fix pe dos):

Pinetree

Standard

Prietenii mei au bicicletă. Andrei (văr-miu are biciclete. și trotinetă, pe care i-am luat-o eu și pe care nu o (prea) folosește, snif). Unchi-miu are bicicletă cu care merge des la plimbări lungi în jurul orașului în care locuiește.

Eu n-aveam bicicletă.

C., care are darul de a bate oamenii la cap doar ca să le facă bine, mă tăcănea de anul trecut (sau chiar doi  ani?) la cap să îmi iau biclă să îmi iau biclă să îmi iau biclă că e mișto și mergem să ne plimbăăăm, și uite poze de unde am fost noi fără tine că tu ești fraierică și nu ai bicicletă și aaaaa!

Mi-am luat bicicletă. Spontan, anul trecut, când am ajuns într-un mall să îi iau Sarei numaiștiu ce, am intrat într-un Hervis și era acolo o pliabilă mică albă și necăjită pe care o chema Scirocco și pe care n-am putut să plec și să o las singură acolo. Scirocco era băiat și îi plăcea să iasă la plimbări leneșe prin parc și prin împrejurimi. Nu se grăbea nicăieri, iar când l-am luat cu mine la birou m-a dus în ceva gen 40 de minute (în mod evident nu avea chef să meargă). Nu știu dacă m-aș fi despărțit de el doar pentru că era așa leneș și nu avea chef să meargă la birou (after all, le consider pe ambele calități și nu defecte), dar soarta i-a fost pecetluită când am fost anul trecut la mare cu cortul și băieții vuj au plecat cu biclele lor mari pe coastă și s-au întors extaziați după 3 ore ce locuri mijto văzuseră iar eu am rămas cu fetele (drăguțe de altfel, dar mie îmi place să mă plimb).

Deci i-am găsit mâini bune lui Scirocco și am purces la căutat o bicicletă care să vrea să meargă cu mine la plimbare și pe malul mării sau pe poteci de păduri, nu doar la plimbări relaxate de week-end prin București.

Și a fost așa. Am zis că mie îmi e groază să stau să caut bicle că urăsc să cumpărături plus că habar n-am ce drac îi trebuie unei bicle. A căutat C. care mi-a trimis link cu una roz. Rooooooooooooooz? am zis eu, ești nebun! (pentru acuratețe istorică, era 99% albă și 1% roz. Deci roz, nu?). Nu pot să îmi iau bicicletă roz, ce dracu. Și m-am uitat eu pe site-ul lui cu biciclete și am găsit una pe care o chema Copacul Pin. Și m-am îndrăgostit . C. a zis că asta îi plăcuse și lui pentru mine, dar știa că o să zic că e prea scumpă. Chiar era prea scumpă. Așa că într-o vineri am purces toți trei la vânat biciclete pe la toate magazinele de bicle prin București. N-am găsit niciuna. Adică am găsit multe, dar niciuna a mea. Doar Copacul Pin era a mea.

Copacul Pin e mare și verde și deștept. Mă duce în doar 20 de minute la scârbici, dar preferă plimbările printre copaci. Îi plac chiar și dealurile și văile (picioarelor mele not so much, dar se acomodează). E mega rapid (doar când vrea) și e tare grijuliu cu mine, dau de două ori din tălăboanțe și el merge singur juma de oră după. Dar mai presus de toate aceste aspecte practice, Copacul Pin mă face tare happy. Una e să citești că endorfine după sport și alta e să mergi cu bicla în fiecare zi la birou. Viața e mai frumoasă. Băi, și cât de fain e orașul vara! Câte locuri faine pe lângă care treceam în cutiuța mea  pe 4 roți am găsit pe care nu aveam cum să le observ de dinăuntru. Și cât de mmmmm liberă e un cuvând care nu prinde tot ce simt când sunt cu bicla nu cu mașina. Altul. Mmmmmmmmm. Ușoară? Da. Ușoară. Sunt tare ușoară când sunt impreuna cu Copacul Pin. 🙂

Deci voiam să vă zic să vă luați bicicletă și să mergeți cu ea în loc de mașină peste tot pe unde se poate. Veți fi mai ușori. Și puțin mai fericiți.

PS. N-am încă o poză frumoasă cu Copacul Pin, dar uite, am o poză cu un copac pin si un deget de-al Sarei (care are si ea, da, un frate mai mic de-al bicicletei mele 🙂 ).

Goldfish

Standard

Pe coperta cartii de acum sade un pestisor auriu. Nu exclud ca taman de asta am cumparat-o, dar nu imi mai amintesc precis. Adevarul e (si) ca uitasem complet ca o am, am dat de ea fix inainte sa ies pe usa si a fost ultima pusa in bagaj.

E o carte de povestiri scurte. Cred ca e de 10 spre 100 de ori mai greu sa scrii bine o poveste scurta decat un roman (unde are timp sa te ameteasca, prosteasca, vrajeasca etc). O povestire scurta nu are dupa ce sa se ascunda. Ori e buna ori nu. Si cartea asta cu pestisorul auriu are povesti bune (majoritatea).

Una dintre ele, cea care m-a facut sa scriu aici despre coperta cu pricina, e despre un Univers in care oamenii vad alti oameni doar atata timp cat ii iubesc. Apoi, pur si simplu devin invizibili. Un tip isi da seama ca dragostea prietenei lui s-a dus dracu dupa ce asta il calca pe picior in bucatarie si se aseaza peste el in fotoliu. Fuarte frumoasa analogia. Chiar vedem doar oamenii pe care ii iubim, fie ca ei sunt theone ai nostri, prieteni sau copiii din dotare. Habar nu am daca Sara e cel mai misto copil din Univers. Foarte posibil ca nu e pentru altcineva decat pentru mine. Pentru ca eu doar pe ea o vad din toti copiii din lume. Doar cracii ei lungi si slabi, miscarile bruste si dezordonate, nasul vesnic proptit pe pagini de carti.

Povestea cu pestisorul e despre interviuri luate oamenilor din intreaga lume (ce i-ar cere unui pestisor auriu). Dragostebanicasesanatatepacemondiala.

Un batran, care chiar avea pestisorul auriu cu cele trei dorinte (pe care le ceruse deja si pestisorul plecase) a raspuns la interviu ca daca ar avea un pestisor auriu l-ar tine intr-un vas pe masa din sufragerie si nu i-ar cere nimic, doar ar vorbi cu el toata ziua, i-ar pune intrebari si l-ar asculta.

Mie mi s-a parut tare nepoliticos sa obligi un pestisor auriu sa traiasca intr-un vas pe masa din sufragerie. Cred ca un pestisor auriu ar sta mult mai bine liber, in ocean, chiar cu riscul de a nu fi intotdeauna acolo sa raspunda prompt la intrebari sau dorinte 🙂

Repede

Standard

Voiam sa scriu altceva ce imi sta in cap, dar:

-azi am avut doua sedintoaie

-am urcat si coborat un deal

-aseara am coborat si alergat (in fuga, pe ploaie) acelasi deal

-am constat ca in orasul asta cu luna si mare au aparut cainii si au disparut pisicile

–nu a fost luna plina

-nu stiu unde sunt diacriticile la calculatorul asta nou

-am mancat prea mult

-maine alta sedintoaie

-am sarit cam o ora din stanca-n stanca (seara)

-apa e calda, puteti merge linistiti

-mi-au blocat (iar) roata la masina

-am vazut o stea cazatoare

Deci nu scriu ce as fi vrut sa scriu.

Dar sa stiti ca Cernobil pe HBO e misto. Chiar daca scenariul sufera pe alocuri, e misto. Si nici BM5 nu e chiar asa de rau.

E vara mai 🙂 Not bad.

Muzichie

Standard

Sara  acultă ce muzică ascultă mă-sa. Știu părinți care dansează pe Cutiuța muzicală și ascultă Elefantul și dragilor, vă admir. Eu nu pot.

Sunt dispusă să renunț la multe, mă joc intensiv ore în șir pe covor, mă împrietenesc vreau nu vreau cu părinții prietelor ei, sunt dispusă inclusiv să merg în vacanțe all inclusive pentru fii-mea, dar nu pot să renunț la muzica mea. Îmi pare rău, dar nu pot. Până aici. Problema e că nuș cum să zic, dacă sunt obligată cine știe cum să ascult muzică care nu îmi place mă transform, mă mănâncă pielea la propriu, devin nervoasă, ce să mai, fac urât. Am nevoie de muzica mea ca să fiu om.

Deci,spuneam, Sara ascultă ce ascult eu. Acum ce ascult eu nu e deloc ce ascultă majoritatea lumii și cu siguranță nu ce ascultă copiii de la școală. Mă gândesc cu groază cum o fi când o ajunge la adolescență și va vrea să facă pe dos decât facemă-sa. Poate se apucă să asculte manele.

Mă rog. Ieri a venit acasă țopăind dintr-o excursie cu școala și mi-a zis că un adult le-a pus muzică în autocar. A căutat melodia pe telefon și a pus-o tare, începând să danseze prin casă. Era Happy, o știți, sigur. M-am uitat chiorâș la ea și evident că am făcut ce ar face orice adult responsabil. Am lăsat tot ce făceam, am pus melodia pe TV, am dat-o la maxim și am început să dau din fund prin casă. Twice, că desigur, a fost cu bis.

După 2 ture de Pharell m-am prăbușit epuizată pe canapea și am zis că nu mai pot, dar ea a continuat să zburde pe melodia următoare, aleasă aleator de Youtube. Recte Justin Timberlake, I ve got sunshine in my pocket. Mi s-a părut decent, că after all suntem contemporani eu și domnul Justin și am un tricou pe care scrie fix titlul melodiei cu pricina. A treia însă a fost Miley Cirus (dacă așa o cheamă pe creatură). O ceva cevaaa nu știu ce melodie era, dar ceva absolut lălăit și sinistru în opinia mea. M-am uitat cu groază la fii-mea, să văd dacă dănțuie în continuare, dar Slavă Cerului, she did not. S-a oprit, s-a așezat pe canapea lângă mine, s-a uitat curioasă câteva minute la dudia Miley (sau Cirus sau Stratus sau cum o cheamă) și apoi s-a întors spre mine și a zis: Duamne mami, ce naiba de muzică e asta?

That’s where she draws the line. La donșoara Norișor. Not bad for an 8yo. Trag speranțe că poate evităm manelele la adolescență :D. Ai voștri ce muzichie ascultă?

IMG_7642