Arhive pe categorii: Music matters

Sunshine

Standard

M-a întrebat ieri cineva dacă mi-a plăcut vacanța, și i-am răspuns că practic trăiesc ca să nu muncesc. Apoi a declarat că ar trebui să ne facem tricouri cu asta și am fost de acord. Am mai zis că asta nu înseamnă că nu fac nimic la birou, dimpotrivă poate, doar că aș prefera să nu muncesc pentru bani. Să îmi vină din Lună. Muncesc pentru că e necesar și nu pentru că îmi place. Așa a fost o mândrie atâta timp să fii un om pasionat de muncă că mă bucur că parcă începe să nu mai fie.

Dar de fapt mă gândeam, ca întotdeauna când se termină, la vacanțe. La 15 iunie, 3 luni mi se păreau o eternitate. Nimeni și nimic nu mă putea supăra, aveam trei luni înainte de făcut nimic. Nu voiam excursii la mare sau la munte, nu plănuiam escapade cu prietenii, cele trei luni erau raiul pe pământ doar pentru că nu eram la școală (chiar și pe vremea când nu o uram, adică pentru 5 minute, în generală).

Ne formăm amintirile din momente (însoțite de miros și senzații), nu descrieri detaliate a acțiunilor noastre din data de 15 octombrie 2015 sau 1985. Nu avem capacitatea să reținem tot și atunci creierul nostru alege câte ceva, ce ne-a făcut să ne simțim, poate doar puțin mai înalți. Nu ținem minte drumul cu mașina sau zilele nesfârșite de telemuncă din fața unui ecran de laptop presărate de întâlniri (întotdeauna mult prea lungi, pe zoom). Rutina nu e deloc memorabilă. Dar ținem minte cum am ieșit din aeroport când ne-am mutat într-o țară nouă, primul interviu pentru un job, când am aflat că am fost admiși la facultate (niciodată nu mi s-a părut mai reală posibilitatea de a deveni un homeless pe mal de mare ca în vara aia) sau, desigur, cum era îmbrăcat băiatul primului nostru sărut. Poate prima zi de școală? Îmi amintesc că mama avea o fustă lungă și pantofi cu tocuri și ținea niște gladiole albe și extrem de slăbănoage. Cred că m-am uitat toată prima zi de școală doar în jos, la asfalt. Și uneori ținem minte cum ne-a făcut o carte să ne simțim. Nu?

Din an, țin minte poate cel mai bine vara. Deși și zilele de vară sunt repetitive, dar într-un fel presărat cu nou. Doar o dată poți să mergi o oră prin apa unui râu să găsești un loc nou de scăldat și doar într-o seară prea caldă de vară ți se întâmplă să îți moară un cățel (călcat de mașină) în brațe. Chiar și diminețile târzii de vară pot fi uneori udate în negru.

Mă întreb des care vor fi amintire pe care le va selecta creierul Sarei din momentele pe care le petrecem împreună. O să am noroc, să fie cele în care râdea în hohote pentru că sar extrem de caraghios (se pare) în trambulină sau o să aleagă o seară în care eram obosită și poate nervoasă de ceva din micile chestii de le birou (și toate sunt mici, chiar dacă nu par așa atunci). Sper totuși să aibă un hipotalamus drăguț cu mama ei.

Iar acum? Acum începe ploaia, și, ca în fiecare 15 septembrie, văd numai bălți și picături mari de ploaie, chiar dacă afară se întâmplă să fie soare. Dar poate de data asta n-o să fie așa. O să încerc să presar zilele nesfârșite de ploaie cu momente de vară, pe care să ni le amintim amândouă. Poate o să mergem la grădina japoneză când înfloresc cireșii, că anul ăsta m-am trezit prea târziu, sau poate o să găsim, așa cum îmi spunea cineva zilele trecute, un loc unde putem mânca o omletă prea bună. Poate o să revedem un prieten vechi sau o să întâlnim unul nou. Poate învățăm totuși amândouă să mergem pe skateboard.  

Or maybe we won’t. Prea multă noutate e anxioasă uneori. Vom vedea.

Voi ce-mi faceți? Cum sunt verile voastre? Dar zilele cu ploaie? 🙂

Sacrificii

Standard

Săptămâna trecută (sau acum două săptămâni? Timpul ăsta se grăbește prea tare zilele astea) a fost ziua mamei. Sara mi-a făcut la școală un fel de felicitare tablou (care a fost destul de haioasă pentru că m-a desenat muncind și am o mutră încruntată și niște cifre zburând în jurul meu – foarte accurate).

Paranteză. Neapărat să scriu și despre de ce e nevoie să meargă copiii la școală (și de altfel și de ce e nevoie ca adulții să se întâlnească cu alți oameni, de preferat din cei care le plac). Închidem paranteza.

Mi-a scris și un mesaj, jumătate pe stilul ei (haios și nesiropos, care mi-a topit inima mea mică și neagră) și jumătate influențat de ce scriau probabil copiii din jurul ei (chestie pe care de obicei nu o face, dar acum încearcă să se integreze într-un mediu nou și probabil de asta).

Mă rog. Jumătatea aia care mi s-a părut să nu fie a ei era legată de sacrificiu. Cum că am născut-o, o cresc și merg la munci ca să pun pâinea pe masă gen.

Partea asta mi-a încrețit cuta aia dintre ochi (nu e rid încă pentru că mă încrunt foarte rar).

Nu sunt de părere că mă sacrific (și nici mamele în general) și nici nu intenționez să o fac. Nu aștept recunoștință și nici măcar un pahar de apă la bătrânețe. Nu fac ce fac pentru Sara plângând după alte lucruri pe care nu mai pot sau nu mai am timp să le fac și nici nu o fac ca o investiție pe termen lung (nu renovez case să le  vând, cresc un copil).

Pentru mine să o cresc pe Sara nu e un sacrificiu. E doar ceva normal. Greu uneori? Da. Mă face să renunț la alte lucruri? Posibil, dar sincer abia observ.

Mi se pare că e ca și cum aș spune că e un sacrificiu să respir, să dorm sau să merg. Fix la fel.

Sigur, să respir e consumator de energie. Să pun un pas înaintea altuia necesită o comandă din creier și calorii consumate, care altfel ar fi putut fi folosite să învăț mai repede nuș, o melodie sau să mai citesc o carte. Să dorm e uneori neplăcut, îmi consumă atâta amar de timp din viața asta scurtă.

Dar respiratul, mersul, dormitul și crescutul Sarei sunt activități pe care le fac natural, neforțat și în general neplanificat. Cu Sistemul 1. Dacă nu ați citit cartea aia cu Sistemul 1 și Sistemul 2 vă rog să o citiți ca să pot să scriu aici liniștită că mă înțelegeți :).

Nu mi se pare că am niciun merit că o cresc pe Sara (nici nu înțeleg exact de altfel ce înseamnă crescutul ăsta). Ce înseamnă? Îi fac de mâncare, mă joc cu ea, o trimit la școală, sunt disponibilă pentru asistență la teme dacă dorește și petrec timp cu ea (uneori ne uităm la filme, alteori ne jucăm sau ne plimbăm). Și nu dorm dacă e bolnavă. Dar nu e ca și cum aleg să nu dorm. Nu dorm pentru că nu dorm. Ah da, și îmi fac griji constante pentru ea. Partea cu făcutul de griji oricum e de la mine, nu are legătură cu ea, dacă nu aș avea copil probabil mi-aș face griji că mănâncă oamenii prea multă carne sau ceva.

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Probabil că atunci când Sara va fi mare și cu viața ei iar mie îmi va fi tare dor de ea voi fi nemulțumită că nu mă sună prea rar (știu de pe acum că mă va suna foarte rar, are o aversiune moștenită față de vorbitul la telefon iar la mesaje răspunde doar uneori și după ceva ore bune) și atunci o să pun și eu placa cu vai dar m-am sacrificat să o cresc și acum nu mă bagă în seamă smiorc smiorc. Dar poate nu. After all, în acești 10 ani mi s-a spus foarte des că o să fac A și B când o să ajung la punctul X (de ex. să mă aliniez la gândirea școlii de stat, la sistemul note  + Concursuri Cangur și că nu o să pot să dorm dacă nu ia note mari la școală pentru că tot viitorul ei depinde de asta; I don’t. și am fix aceeași părere despre sistemul educațional din România ca atunci când eram copil: dezastru absolut).

Deocamdată însă, nu cred că merit nimic de ziua mamei și nici vreo apreciere în general legată de treaba asta. Nu mai mare decât că nuș, am părul șaten cu niște fire albe în el. Nu ține de mine.

Mai degrabă e un sacrificiu să citesc sau să ascult muzică decât să o cresc pe ea (pentru că nici literele nici notele nu sunt pe Sistemul 1, pot să trăiesc liniștită ani după ani fără ele, poate mai tristă, sigur, dar tot funcționând normal, cum o fac atâția alți oameni).

Mă simt destul de des însă vinovată pentru multe alte lucruri pe care nu le fac cu Sara (dar despre asta altă dată, și așa am scris prea mult).

Deci. Fără sacrificii. Nu îmi plac. Deloc. Aș interzice cuvântul ăsta alături de trebuie. Poate chiar pe primul loc.

Niciodată dar niciodată când iubești un om (în cazul de față propriul copil, dragoste care da, nu se pre compară cu nimic altceva) nu e un sacrificiu. Zău.

Viața în vremea covidului

Standard

Probabil s-a dat titlul ăsta de zeci de mii de ori până acum, și cumva e urât că îl folosesc și eu, dar la naiba, mi-a plăcut cartea aia, probabil e preferata mea de la GM, așa că o să îl folosesc și poate chiar o să recitesc cartea (tocmai ce am scos-o din bibliotecă).

Mă gândeam să vorbim, acum, la 5 luni plus după ce ni s-a schimbat viața din cauza coviduțului, cum e.

În primul rând, viața noastră, a majorității, chiar s-a schimbat (există sate din România în care viața trece la fel, nu sunt măști și nici griji, dar nici protecție, alta decât izolarea). Dar pentru noi, restul, s-a cam schimbat.

Unele persoane sunt încă în denial. Am înțeles denial-ul prin martie, când stăteam la o cafea cu colegii pe FB și mă întrebau de deplasarea aia de o aveau planificată pentru septembrie și eu le ziceam că anul ăsta nu prea, iar ei râdeau și îmi spuneau că la vară trece.

Acum, în august, însă, e puțin târziu să negăm existența sau impactul domnului coviduț (deși încă se întâmplă, gen tanti de la peco din penultimul articol).

Apoi, am trecut prin faza enervare. Că ne-au izolat în case două luni (parcă atât a fost, nu?) că trebuie să completăm declarația, că se dau amenzi prea mari, că s-a dus dracu economia, că sunt două zile de vid legislativ, că trebuie să purtăm măști.

Normală și asta.

Ulterior, am început să testăm limitele. Ok. A venit coviduț și trebuie să purtăm măști, dar mergem la birou, putem să mergem la mare la greci dacă avem rezistența să stăm cu 50% mai mult pe drum în mașină, mergem la cumpărături dar doar cu măscuță aso. Ne-am negociat, cumva, viața în noile condiții de coviduț.

După asta, eu am picat sincer în depresie sau un soi de tristețe teribilă, asta undeva prin iunie, dar la fiecare vine într-un moment diferit. În mai/iunie mi-a devenit clar că anul ăsta și cel mai probabil și tot anul următor vom trăi așa. Sunt infinit de mult mai multe chestii nasoale care s-ar fi putut întâmpla, și ăsta nu e un virus ultra periculos, în care să moară juma din populație sau ceva. Dar asta nu înseamnă nici că e de neglijat. Voi sta cu botnița aia pe bot când sunt în spații închise (pentru că e realmente util să stau cu botnița pe bot și aleg să o fac) și nu mă voi mai sui în avion de două ori pe săptămână dacă am chef. Oamenii din jurul nostru, uneori chiar apropiați, vor suferi din cauza acestui individ virus numit coviduț. Îmi pare rău, da e destul de căcat, dacă nici acuma nu suntem oleacă triști că viața ni s-a schimbat, nuș când să fim.

La final, previzibil deja, urmează acceptarea. Asta e. N-o să avem vaccin în românica prea curând, poate cu ceva speranțe la finele anului viitor. După asta, realistic vorbind, cel puțin încă un an, o vom duce tot așa (e nevoie de timp, chiar și de ar exista un vaccin funcțional să se vaccineze o masă critică de oameni). Apoi, și acest apoi e deja finele lui fucking 2022 și între timp, o să mai sufere milioane (la propriu) de oameni, unii din cauza virusului, alții din cauza foamei, o să putem începe să uităm. Unele chestii o să rămână probabil (telemunca, digitalizarea, sper), unele, din fericire, o să dispară (purtatul măștilor, distanțarea).

Nu mă încântă viața cu acest coviduț. Mi-aș roti de două ori bagheta magică și l-aș trimite înapoi în pădurile din China dacă aș putea. Dar nu pot. Trebuie să accept că viața mea, a noastră, va rămâne așa în urmtătoarele luni, poate chiar ani.

Și atunci, a trebuit să stau să mă gândesc care sunt chestiile pe care le voi face în viața mea, chiar dacă ar impune un risc suplimentar și potențial periculos (momentan în context coviduț).

Am ajuns la două. Nu că a trebuit să mă gândesc prea mult la bec pentru asta, mă aştepta răspunsul sub formă de panou de lemn lângă o plajă destul de pustie. Nu o să renunț niciodată să îmi văd marea sau oamenii pe care vreau să îi văd. Astea, dragă coviduț, sunt nenegociabile. Și dacă erai de 10 ori mai nasol, tot nu aș fi putut renunța la ele. Altfel, viața pe care o trăiesc ar ajunge la un grad de tristețe mult mult prea mare. Cumva, nu ar mai fi viață.

Mda, știu că e cam tristuț articolul ăsta, dar, cum spunea și Andrei săptămâna trecută (e pe FB, nuș cum draci să dau link că aș da), tristețea e uneori și necesară și frumoasă.

Voi? Care sunt lucrurile fără care nu puteți trăi și pentru care ați accepta cam orice risc?

IMG_6130

Luna doi de izolare (raport)

Standard

–Sara e happy. Atat de happy. Telescoala ramane cum am stabilit, dar mi se pare ca viata ei e obiectiv mai frumoasa (in primul rand ca ma are tot timpul doar a ei, sarim si ne jucam si facem de toate impreuna). Suntem mult mai aproape decat am fost vreodata. Am mult mai mult timp de ea, chit ca am muncit uneori pana noaptea (a se vedea punctul 3).

-imi place ca pot sa port haine comode tot timpul. Chiar nu am nevoie de mai mult de 2 perechi de pantaloni si cateva tricouri. Hainele is degeaba, am zis.

-cine zice ca telemunca-i frectie, ma-sa-i stiti voi ce. Frate, am muncit mai mult decat la birou perioada asta, serios. On the bright side, am mai zis, lucrez intr-o echipa de supeeroi, fiecare cu superputerea lui. am rezistat doar pentru ca am colegi asa cum am. Si sefa-mea, v-am zis vreodata de ea? Am o sefa mica mica, imi ajunge pana pe la umar asa si nici eu nu-s o uriasa, o mana de om cu o inima cat casa 😊. Ma enerveaza din cand in cand ca e obsedata de reguli, dar e cea mai corecta fiinta pe care o stiu si lupta pentru bine. Iar asta e cel mai important lucru din lume. Si eu sunt mega corecta, dar regulile oh well, sa zicem ca nu-s nascuta sa merg pe linii galbene pretrasate 😀

-avem tura 2 de porcusori (tura 1 am dat-o, dar pentru ca nu am stiut, silly me, ca astia se imperecheaza in secunda 2 dupa nastere, Ryan a facut putin sex cu Amelia in de dupa ce a nascut Tura 1-cand eu eram la birou). Cand scriu literele astea sunt 4, dar e doar o situatie temporara, burta Ameliei e inca mare, deci estimez ca maine dimineata vom avea 5 pui 🙂

-am vazut cred prima oara in viata primavara si mi se pare ceva absolut colosal. La Bucuresti nu o vad, si nici in celelalte orase in care am mai trait. Acum am pandit-o si am respirat-o. Aproape ca as zice ca primavera e anotimpul meu preferat, dar nu e. Apa nu e suficient de calda pentru baie, desi am mai facut baie in mare pe 6 aprilie acum cativa ani.

-imi place in izolare. Stiu ca unora le e greu, si inteleg, dar pentru mine, asta e normalitatea. Cam asa imi place sa traiesc. Oamenii stau in sfarsit la distanta la care ar trebui de mine si aglomeratiile is interzise

-in sfarsit progresez cu limba aia straina de vreau sa o invat de pe la 15 ani.

-mi-e dor insa de prietenii mei. O sa ii scot pe cei pe care ii am mai aroape la niste plimbari cu Bicicleta sau cafele pe ceva iarba (la minim 2 m distanta, desigur) cat de repede s-o putea. Dar ii simt aproape, desi nu facem conferinte pe Zoom si vorbim destul de rar.

-sunt precauta post 15 mai. Mi-e teama ca o sa inteleaga astia prost si o sa zica ca hai ca a trecut covidutul, o sa ne bage pe toti inapoi in birouri ca pe gaini la crescatorie si o sa bubuie dracu toate cifrele si curbele. Sper sa ma insel si sa inteleaga ca inca e cazul sa stam unul hais si altul cea. Om vedea.

Respiram. Impreuna cumva, chiar daca separati temporar 😊. Stiu ca o sa dureze inca minim un an. Si stiu ca viata noastra s-a schimbat deja si ca o sa ramana altfel si ca poate va fi altfel pentru totdeauna. Dar mie mi-au placut intotdeauna schimbarile. E rost de noutate, de iarba verde, de chestii mai bune poate. Chiar daca ne e greu acum si poate ne va fi si mai greu. Dupa ploaie, vreme buna.

PS. Am o carte intitulata asa, Dupa ploaie, vreme buna. A fost a bunicii mele cand era in clasa a 2-a, primita de la mama ei, deci bate la suta de ani. Nu e legata, e prinsa cu sfoara 😊. Cred ca am citit-o de vreo 50 de ori, desi era in romana veche. Acum e a Sarei. Si inca cred in ea, cum a crezut si bunica mea 😊.

LE. And they were 5 🙂

IMG-9223

 

Chaos in my mind

Standard

De când mă știu când mă întreabă cineva ce e în mintea mea primul cuvânt la care mă gândesc e haos. Și chiar asta e, haos. Dacă ar fi să descriu o imagine, ar fi o chestie mare, neagră, unde plutesc diverse chestii, unele lent, altele cu o viteză îngrozitoare, uneori apar unele care nici nu știam că sunt pe acolo.

Însă ieri am descoperit o chestie care mă amuză îngrozitor și m-a făcut să chicotesc mai toată ziua.

So poate voi știați, dar eu nu, se pare că oamenii gândesc în mai multe feluri. Cei mai mulți, din câte înțeleg, au niște dialoguri din astea cu ei înșiși în capul lor.

Acuma, am văzut chestia asta în filme, dar mi-am imaginat tot timpul că e doar o ceva care se întâmplă acolo, as in a voice over care grăiește, pencă altfel n-ai cum dracu să redai în imagini+audio ce gândește Gigel. Și când citeam sau auzeam pe cineva zicând de vocea lor interioară mă gândeam că e o traducere pentru ceva ce nu poate fi descris în cuvinte normale (gen haosul din tărtăcuța mea).

Și holly shit, nu e așa. Chestie care mi se pare fascinantă și mega amuzantă, pencă, desigur, am crezut tot timpul că eu sunt ca toți oamenii și toți oamenii ca mine și deci habar nu aveam că oamenii de lângă mine poartă conversații întregi, as in cu întrebări și răspunsuri în capul lor.

Momentan îmi vine să mă duc la toți oamenii pe care îi văd pe stradă să îi întreb dacă aud o voce în capul lor când gândesc sau nu.

Pentru reciprocitate. I don’t. Nici cea mai mică voce. Gândurile mele sunt în bucăţi amestecate, uneori sunt senzații, nuș cum să explic precis, oricum nimic care să semene măcar vag cu o înşiruire logică. Şi ăn niciun caz nu e nicio voce acolo. Haos, tot ăsta mi se pare potrivit. Și acum mă gândesc că poate de asta sunt eu așa de amețită și cu capul în nori, pentru că în capul meu chiar sunt, la propriu, nori.

Sara (yes, I did ask) aude o voce, dar nu tot timpul, și e vocea ei. Alții înțeleg că aud alte voci, gen a famous voice dintr-un film. Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 😊 ,,Și mi se pare fascinant și mega interesant.

Aseară am sondat cu cele patru persoane pe care le pot întreba chestii tâmpite la orice oră şi înţeleg că e, desigur, mega important şi e musai să îmi răspundă instant. 2 aud voci, 1 era la băut şi deci incoerent, iar Andrei mi-s stricat tot fun-ul, zicând că e cu siguranţă la fel la toată lumea, atâta că descriem în feluri diferite. Şi probabil că aşa e, dar mi se pare mult mai amuzant să comparăm golurile din captele noastre. 😛

Deci spuneți-mi, vă rog vă rog, cum cum cum cum cum gândiți voi? Voice or no voice? Și da, vreau detalii, nu neapărat picante.

LE. Dar vocile tuturor prietenilor mei le aud in capul meu, atunci cand port conversatii imaginare cu ei. Si port des. Cvartetul de fete, de exemplu, poate sa confirme ca aud frecvent de la mine: Cum naiba nu v-am zis, ca v-am zis. Si chiar le/am zis, intr-una din conversatiile imaginare din mintea mea 🙂

 

IMG_9738

Fluturesc

Standard

M-am apucat de fotografiat ca să îmi conserv amintirile.

Și acum că stau să mă gândesc era înainte de a ști cât de sfărâmabile sunt. Când m-am apucat de fotografiat, mpeee la 28 de ani sau ceva de genul eram încă convinsă că o să îmi amintesc tot, pentru tot restul vieții mele. After all, îmi aminteam destul de precis liceul de exemplu, sau școala generală.

10 ani după și am amintiri vagi din liceu, iar jumate din numele colegilor din generală sunt pierdute.

Amintirile nu sunt ceva care să ne aparțină. Mba unde mai pui că multe sunt de-a dreptul fabricate.

Mă amuză uneori când mi se spune cu convingere maximă că acum țășpe ani am spus sau am făcut ceva. Din păcate, ce îmi aduc eu sau altul aminte despre ce s-a întâmplat acum douăj nu e deloc o chestie sigură. Nu avem capacitatea de a ne înmagazina toate amintirile, iar pe cele pe care alegem să le înmagazinăm le alterăm atunci când le evocăm. Un pic trist, nu vi se pare? De fiecare dată când ne amintim o chestie dragă o distrugem puțin. Sau hai, uite, nu o distrugem, doar o schimbăm după eurile noastre prezente, care, și astea, oricât am vrea uneori, nu sunt aceleași cu cele trecute.

Efemer e așa un cuvânt urât. Fluturești e un cuvânt mai neserios și deci mult mai potrivit. Așa sunt amintirile noastre. Fluturești. Bat din aripi de două ori și apoi dispar.

Dar revenind la fotografii. Nu mă gândeam la asta când m-am apucat de fotografiat, doar mă enerva foarte tare că amintirile mele nu semănau niciodată cu fotografiile pe care le făceam (când spun că m-am apucat de fotografiat vreau să spun că m-am apucat să învăț despre fotografie, așa de pozat sunt pozar de la primul aparat de fotografiat al alor mei).

Acum fac fotografii cu Sara (și cu Charlie, Luna și venerabilul Ciobanu în vârstă de 20 de ani). Multe. Și o exasperez cu cât de multe fotografii îi fac. Dar eu încerc doar să fur amintiri. Iar ei îi promit că atunci când o să fie mare o să îi pară bine că a avut o mamă nebună obsedată de acuratețea amintirilor. Ok, nu știu asta, doar sper 😛

Crăciun

Standard

Mă tot strigă Radu că nu îmi place Crăciunul și m-am gândit că poate s-a înțeles într-adevăr așa.

E fals. Îmi place mult Crăciunul. Nu îmi plac serbările.

Crăciunul mi-a plăcut întotdeauna pentru că ne strângem toți și lumea are tendința să fie mai bună ca de obicei, chestie drăguță by default. Nu m-aș supăra să ne țină tot anul, dar atunci ar pica mai-ul de la Crăciun.

Îmi place făcutul bagajelor, 10 cărți Sara (și e panicată că nu o să îi ajungă), 10 cărți eu plus încă vreo 5 din cele pe care le-am citit, aduse pentru ceilalți citicioși din casă. Ferestrele mari din hol se transformă automat în bibliotecă.

Îmi mai place că împărțim hainele, respectiv gecile groase de iarnă, când ieșim afară pentru drumuri scurte: să aducem ceva din beci, să plimbăm câinii, să căutăm cine știe ce. Rareori nimerim gecile proprii, luăm pur și simplu ce ne vine la îndemână, chiar dacă-i cu 6 numere mai mare sau puțin mai mic. Ca atare, întotdeauna e cineva care caută câte o geacă (pentru că cei cu 6 numere peste mine nu intră la fel de ușor în geaca mea xs).

Și papucii. Andrei umbla ieri cu niște papuci albaștri cu fundiță fără aparținător, eu port cizmele maică-mii șamd.

Îmi mai place haosul absolut al zilelor în care suntem toți împreună, nimeni nu mănâncă niciodată la ore fixe, fiecare la o altă oră și totuși niciodată nimeni nu mănâncă singur, întotdeauna e cineva pe acolo care spune sau ascultă o poveste. Niciuna din chestiile de făcut nu se face cu vreun program sau după vreo logică. Cineva se apucă de gătit, se găsesc vreo doi care să ajute. Altcineva pregătește pachetele pentru colindători, se găsesc vreo doi care să ajute și acolo. Dacă nu se găsește nimeni, e bine și așa, nimeni nu se supără.

Îmi plac poveștile din zilele de Crăciun, când e mult prea cald în casă, amintiri din copilăria bunicilor Sarei sau când râdem de pozele cu mine sau Andrei de când eram mici. Îmi place când unchi-miu ne spune poezii, cred că doar lui i-au plăcut atât de mult poeziile încât să țină minte o grămadă și să ni le spună când ne nimerim împreună.

Îmi place când vine bunică-mea și taică-miu îi pune un pahar mic de țuică și maică-mea o roagă cu mâncare iar bunica refuză întotdeauna (nici ea nu înțelege mâncarea și rostul ei pe lume, mănâncă foarte rar și extrem de puțin). Ne povestește în fiecare an câte ceva nou, anul trecut ne-a povestit cât de mult l-a iubit pe cel de-al doilea ei soț (nu și pe primul, tatăl copiilor ei, cu care s-a căsătorit obligată la 15 ani) iar anul ăsta ne-a ajutat să îi facem arborele genealogic Sarei.

Ne certăm întotdeauna de Crăciun, nu pe chestii lumești ci mai întotdeauna pe chestii imaginare, îmi amintesc de un Crăciun în care au discutat vreo 3 zile despre nuș ce categorie de film. Ne mai certăm și când jucăm cărți (whist în general). Nu s-au amestecat bine cărțile, nu s-a licitat bine, nu s-a ieșit bine șamd. Întotdeauna cel cu nu e cel care pierde. Mie îmi plac și certurile astea, mi se par tare amuzante :D. Tot la cărți pe mine și pe mama lui Andrei ne apucă întotdeauna, dar întotdeauna foamea și fugim în pauzele de făcut cărți să aducem repede ceva de ronțăit, chestie care îl scoate din minți pe Andrei.

Îmi place colțul de citit (2 fotolii uriașe, de-alea moi și cu puf) de sub scară, de unde se văd munții, și unde Sara stă aproape tot timpul. Citește în majoritatea timpului, dar se mai și joacă și pe telefon. Se mai joacă și jocuri cu noi. Nu e niciodată singură, chiar dacă noi facem altceva prin casă, Charlie sau Bubu, cățeii părinților lui Andrei sunt întotdeauna cu ea.

Îmi mai place și obiceiul ăsta vechi din sat, când seara, la lăsarea întunericului, iese toată lumea afară și pleacă la colindat din casă în casă, unde primește colaci, portocale sau mere, uneori un pahar de vin fiert. E despre comunitate și despre a dărui. Se fac niște felinare din coji de copac care iau foc ca niște artificii și pe care bărbații din sat le rotesc deasupra capului. Sat mic, de altfel, cu toate rudele venite acasă satul ăsta nu numără mai mult de 50 de suflete și rămâne, din fericire, la fel de izolat de civilizație ca atunci când era tata copil.

Îmi place și când lumea își desface cadourile, întotdeauna înmânate de Sara. Îmi place că văr-miu și eu luăm întotdeauna cărți, ca atare după Crăciun sunt chiar și mai multe prin casă de citit (chiar dacă cartea a fost făcută cadou cuiva anume, de obicei o citește primul altcineva, care e mai curios de subiect în secunda aia).

Îmi plac mult Crăciunurile astea. Pentru mine sunt despre haos, despre lene, despre împreună.

Gata că plec la lume, prea mult timp pe calculator, ne vedem la anul, poate nu neaparat putin mai buni, dar poate doar mai putin rai, da? 🙂

 

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.

 

Domnul Vicky

Standard

Îmi fac cumpărăturile întotdeauna la același Mega, chiar dacă e puțin mai departe de locul unde stau. Mainly pencă are parcare și nu îmi place să car plasele până acasă. Știu unde-s toate lucrurile și are mărimea potrivită, suficient de mare cât să găsesc tot ce îmi trebuie și yet suficient de mic ca să mă pot mișca rapid printre culoarele pe care deja le știu pe dinafară astfel încât să pot să termin toate cumpărăturile în maxim 15 minute (urăsc să fac cumpărături, știți deja, nu se aplică doar la haine ci și la mâncare). Iar lângă e un nene știrb care vinde legume și fructe și de care îmi place tare rau că e urâcios cu toată lumea, dar pe mine din motive necunoscute mă place și zâmbește larg când mă vede.

Tantile casietițe de la Mega unde merg de obicei sunt plictisite și nervoase, dar nu mă supără, le înțeleg. De ceve vreme însă un nene, care a fost paznic anterior, a trecut la casă.

Și deși se mișcă exact dar exact în ritmul leneșilor din Zootopia, la casa lui aleg să mă așez de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă dublarea timpului pe care îl petrec de obicei în magazin.

Mă așez la el la coadă pentru că e cel mai bine-dispus casier din toți pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Zâmbește tuturor, comentează ce și-a cumpărat fiecare, bate high five cu Sara.

Ieri de dimineață m-am așezat, ca de obieci la el (eram singură). Am cedat loc să intre în fața mea unei doamne care voia să cumpere doar un cub de drojdie. Domnul Vicky (așa îl cheamă, știu că e ciudat :D) fredona ceva și i-a zis doamnei că are de plătit 128 de milioane. Doamna n-a schițat niciun zâmbet, însă mie mi s-a părut funny și am râs. Apoi mi-a trecut produsele mele pe bandă și a început să cânte pe ritm de jazz (aș zice): -Azi avem bucătăr eeee aaa AAA l ĂĂĂĂĂ (cumpărasem ceva legume și carne). Iar eu m-am gândit bine și i-am răspuns înapoi (păstrând ritmul): Păi ce să faaa AAA aaaa c EEEm. Apoi mi-a zis La mulți ani și eu i-am răspuns Paște fericit și am râs amândoi.

Și mă gândeam că nenea Vicky casierul meu preferat de la Mega is doing life right. Cred că mulți dintre cei care nu-l observă și care nu râd înapoi la glumele lui ar avea multe de învățat de la el, spre binele lor propriu.

Așa mi-a plăcut ziua aia și mi s-a părut un început potrivit pentru săptămâna de dinainte de Crăciun so am zis să vă povestesc și vouă. Paște fericit!

img_5333

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935