Arhive pe categorii: Music matters

Da

Standard

Nu îmi place iarna. Cred că frigul și lipsa soarelui pe perioade lungi de timp sunt cele mai urâcioase chestii pe care le poate face un anotimp. Nu mai zic de serbările de la școală :P. Dar azi am zis să fiu drăguță și uite, îmi place până și iarna, uneori.

Când bocancul meu face scârț, foarte devreme dimineața, într-o baltă înghețată.

Când e atât de frig afară că dau căldura pe maxim în mașină și apoi trebuie să deschid geamurile. Mi-e frig la nas și cald la picioare. Perfect.

Când Sara ajunge la țară și toată lumea e deja acolo, așa că se preface serioasă și neinteresată dar țopăie ca o minge plină de bucurie pentru că nu se poate abține, e prea fericită.

Când taică-miu insistă să ne facă pomana porcului, mai ales când îl întreabă pe Andrei, care nu mai mănâncă carne de vreun an.

Când e pustiu orașul, că toată lumea a plecat, sau pentru că a nins foarte mult, și e liniște și tot timpul mi se pare că sunt într-o povestire de Cortazar și aștept ca drumul de la mine până la Mega să dispară și la mijloc să rămână doar o masă indefinită și încețoșeată de nimic.

Când Sara cântă. Fie și colinde de Crăciun. Sara cântă toooot timpul. Clopoței în urechea mea.

Când sunt prima oară în vârful unui munte și mi-e frică că nu mai știu să plec de acolo și o să rămân tot timpul aici, valea e atât de departe. Dar totuși pornesc și timpul face click și se ascunde. Iar, apoi, într-o secundă, am ajuns jos. Când Radu cade pe pârtie rostogolindu-se și eu râd prea tare, deși trebuie să fiu atentă la placă să nu cad și eu (deși, de altfel, Radu se dă mult mai bine ca mine). Când C. urlă la mine de la 100 m mai jos (insistând că el nu urlă, doar vorbește tare ca să îl aud) să fac S acum! și apoi și mai tare Bravo fatăăă, când reușesc unul. Vinul înjumătățit cu apă și prea mult zahăr de la jumătatea traseului.

Când Sara sfâșie hârtia de împachetat. Când tot ea face pe maestrul de ceremonii și dă cadourile tuturor, încurajându-i să le deschidă. Când, neașteptat, descoperă unul perfect, cu care doarme noaptea și îl ia a doua zi la școală. 🙂

Când merge cu tot satul la colindat. Când aleargă cu cățeii pe sub pătura de lumini de pe casă. Când stă în locul de sub scară, cu Charlie, citind și încălzindu-se unul de altul.

Cafeaua caldă și nasul roșu.

Să cumpăr un brad de Crăciun cu Sara și să îl împodobim, împreună, când avem noi chef (anul ăsta pe 2 decembrie).

Dar cel mai și cel mai mult îmi place când suntem împreună. Îmi place cel mai mult că fiecare e tare ciudat în felul lui, fiecare trăiește pe câte un fus orar, aparent incompatibil. Fiecare e preocupat în ceva activități proprii. Nu există mese obligatorii sau activități organizate. Există doar ore leneșe, pline vârf de nimic. Însă, în fiecare, dar în fiecare zi, ne rotim așa ca niște păsări mari și ne găsim unul pe celălalt, să petrecem timp împreună. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că vrem.

Vouă ce vă place la urâcioasa asta de iarnă?

img_1718

Reclame

Sfârșituri. Și începuturi.

Standard

Citeam (nu mă întrebați unde, că am uitat) cum că oamenii au tendința să își aducă aminte dintr-o experiență doar sfârșitul. M-a interesat subiectul, pentru că eu sunt pe dos la capitolul ăsta, îmi amintesc întotdeauna începutul. Dar revenind la majoritate. Era un experiment cu oameni care erau obligați să țină mâna în apă rece rece pentru 20 de minute. Primul grup ținea mâna în temperatură constantă, să zicem 15 grade, pentru 20 de minute. Cel de-al doilea grup ținea mâna în apă de 10 grade pentru 18 minute și în apă de 20 grade pentru ultimele 2 minute (more or less, evident că am uitat și minutele și temperaturile precise). Mai mulți oameni din al doilea grup erau dispuși să repete experiența, deși evident fusese obiectiv mai grea. Sau, un alt experiement cerea să fie apreciată pe o scară de la 1 la 10 viața a două femei, ambele care muriseră la 60 de ani. Prima avusese o familie frumoasă, fusese căsătorită cu un bărbat pe care îl iubea și care o iubea înapoi, avusese o carieră reușită și o casă cu vedere la lac. Atâta că la 55 de ani toată familia ei murise într-un accident cumplit, toată casa luase foc. Ea fusese singura supraviețuitoare, cu arsuri pe tot corpul și descoperise curând după că are cancer, Murise singură, în dureri cumplite. Cea de-a doua femeie avusese o viață grea, fără cursuri superioare, în sărăcie, muncise ca ospătăriță pentru 55 de ani din viața ei, trăind singură într-un apartament din suburbie. La 55 de ani însă câștigase la loto și își petrecuse restul vieții în hoteluri de 5 stele, călătorind în toată lumea. Murise la 60 de ani, în somn, în unul din ele. Oamenii au notat superior viața celei de-a doua femei față de cea a primei. Se pare că din același motiv oamenii notează un film ca fiind bun sau rău dacă finalul e ok, restul poate să fie absolut mediocru, dacă finalul e bun, oamenii o să aprecieze filmul ca bun. Toate astea de mai sus bugged me a lot, pentru că eu nu țin nicioadată, dar niciodată minte finalul unui film, ci doar începutul.

Probabil că e o chestie inbuild, să privim orice zi, experiență, viață, doar prin prisma finalului. E ok atâta timp cât luptăm pentru un final fericit. Nu sunt chiar așa de sigură că asta e rețeta corectă, fie pentru o zi, experiență sau viață. Ideal ar fi să acordăm fiecărei secunde însemnătatea cuvenită, dar știu la fel de bine ca următoarea persoană care are în față la coadă la Mega o persoană cu coșul plin și o casieră care tot greșește codurile că asta nu prea e posibil.

Dar nu despre asta azi că am dormit prea puțin azi-noapte să go down that road. Azi doar m-am gândit la zilele mele. Și e adevărat, majoritatea din ele sunt amețite într-o ceață imprecisă de alergătură și taste și scaune de birou. Dar ce e constant, absolut constant la fiecare din zilele astea, sunt începuturile și sfârșiturile. Diminețile mele sunt leneșe, cu liniște și cafea caldă, cu o melodie în căști și degete, care uneori iese, uneori e încăpățânată și apoi, nu prea târziu, cu primul zâmbet al Sarei când o trezesc dimineața. Întotdeauna, dar întotdeauna zâmbește puțin dimineața când o trezesc. Iar seara, în orice seară, fie că suntem aici sau în Honolulu, fie că sunt bolnavă fie că e bolnavă, fie că e 9 seara sau 2 dimineața, întotdeauna serile se încheie la fel. Cu ea pe umărul meu, lipită de mine, și eu citind câteva pagini dintr-o carte. Și cred că astea sunt punctele mele de echilibru, în zile sau în viață. Desigur, uneori, doar uneori, se mai întâmplă să nimeresc un punct din ăsta gras și în mijlocul unei zile obișnuite, dar zilele astea nu sunt chiar dese. Restul însă, rămân frumoase și mă fac să zâmbesc, indiferent cât de greu a fost uneori, mijlocul, pentru că îmi rămân, întotdeauna cele două momente. Preferatele mele. Care sunt ale voastre?

Fără titlu

Sleep more. And stop being mean.

Standard

Nu citesc despre compoziția plasticului care îmi alcătuiește cada și nici despre rocile ce compun solul din Brazilia. Aș putea să citesc, desigur, dar nu mă prea interesează. Poate mă va interesa la un moment dat, dar deocamdată nu, deci nu citesc despre asta. Cred că citim (și facem) doar (despre) lucrurile care sunt interesante pentru noi.

Citeam, deci, despre somn. Mă interesează somnul (big surprise) că na, și titlul blogului (încă nu am nici cea mai vagă idee de ce am botezat blogul așa, că somnoroasă nu sunt, cred că doar pentru că mi-a plăcut întotdeauna să dorm :D) și pentru că uneori e o resursă mai rară ca apa în Gobi (de exemplu, acum scriu la 3 dimineața :D).

Și somnul ăsta face o grămadă de chestii deștepte, că altfel nu l-am fi avut. Ne reglează procesele din corp si creier  (hormonii, nivelul de zahăr, tensiunea și o muuulte altele). Rămâne în continuare dovedit pe pielea proprie și personală că o noapte fără somn ne va face mai neatenți și mai agresivi (interpretăm greșit micoexpresiile altora ca semne de război chiar și atunci când nu sunt). Pune doi oameni care se iubesc de numa împreună după câteva nopți nedormite și chiar și ei se vor ciondăni. Dacă doctorul tău a dormit au ba 8 ore înainte de operație contează mai mult decât aproape orice alt factor (ani de experiență, titluri și alte drăcii) în statistica ca operația să dea greș. Dar nu voiam să scriu despre asta, pentru că unu mi-ar lua foarte mult timp și doi nu are sens, sunt cărți scrise deja.

Voiam să scriu însă despre amintiri. Nu știm precis mecanismul prin care se formează amintirile. Chiar nu știm. Știm bucățele din puzzle, dar nu înțelegem imaginea completă. Amintirile de peste zi sunt înregistrate în hipocamp, care e un fel de depozit așa, totul de-a valma. În timpul nopții amintirile sunt prelucrate în depozit (din amintiri de scurtă durată în amintiri de lungă durată) și sunt trecute mai departe în alte regiuni de creier (nu știm exact unde, pare că mai peste tot). Ceea ce mi se pare mie, însă, fascinant, e procesul prin care selectăm ce ne amintim pe termen lung. De fapt, habar n-avem cum și ce prioritizează creierul nostru. Sigur, stările emoționale puternice se asociează cu selecția amintirilor (de asta vă amintiți că v-a mușcat cățelul ăla la trei ani dar nu și ce culoare aveau pijamalele de la patru). Elementele de noutate ajută iar (când sunt puține într-un mediu familiar, altfel e iar bahaos). Ne vom aminti că avem un birou de culoare deschisă când o pată mare de cafea va rămâne de la ceașcă pe el, altfel nu prea băgăm în seamă mobila pe care tastăm 8 ore la buro.

Somnul are poate cel mai mare rol în formarea amintirilor. Fără el, nu am reuși decât să aglomerăm depozitul cu amintiri de scurtă durată (hipcoampul de mai sus), care are și el săracul, ca orice depozit, o capacitate limitată. Deci somnul ne ajută să ne amintim. 🙂 Cum era să nu îmi placă, na? Somnul e format din stadii de somn NREM și REM (bine, știați asta deja probabil, doar vă reamintesc că e legat de ce vreau să scriu imediat). Non rapid eye movement și rapid eye movement. Un ciclu de somn dureaza cam 90j de minute și are în el 4 NREM (stadiul 1, 2, 3 și 4, fiecare diferit) și al 5-lea, REM. Nu mai e nevoie să zic că al 5-lea e preferatul meu. Dar mă grăbesc. La începutul serii, NREM ne mănâncă cel mai mult din un ciclu de somn, iar spre dimineață, REM își ia revanșa. De aia power naps nu funcționează pe termen lung și de aia e important să dormim 8 ore pe noapte (să ajungem la the yummy and long REM). Doamne nuș cum să scriu asta mai scurt :)). Ok, ce rol au NREM și REM. Nu prea știm nici asta cu precizie, dar din ce știm până acum eu am priceput așa (mi-a plăcut explicația asta așa că o fur). So, dacă tot ce am trăit într-o zi ar fi o masă mare din lut din care ar trebui să sculptăm cea mai fină statuie, atunci NREM se va ocupa cu prima parte a muncii unui sculptor, eliminarea bucăților mari de material astfel încât să dobândim cap, mâini și corp pentru o domnișoară imaginară de lut. REM se va ocupa cu detaliile fine: genele, unghiile, forma buzelor. REM e corelat cu creativitatea (da, atunci visăm) pentru că stadiul REM e cel în care creierul nostru o ia razna în cel mai fain mod posibil, începe să se aprindă tot și să facă conexiuni neașteptate între amintirile de peste zi. De aia uneori soluția la problema la care ne chinuim de 3 zile vine în somn. Cred că dacă trăiam în altă viață mă făceam cercetător de somn, aș putea să scriu despre asta trei zile non stop. Serios, e fascinant :))

Spuneam deci, că deși știm bucățile de puzzle de mai sus nu știm încă cu precizie mecanismul în care se formează, se aleg amintirile. Gândiți-vă la o persoană. Încercați să îi evocați trăsăturile. Sigur veți reuși, dar mi se pare interesant că momentele pe care alegem să ni le amintim sunt de multe ori aleatoare. Uneori sunt cele asociate cu emoțiile puternice, sigur (de exemplu donno, dacă v-ați gândit la o colegă cearta aia din sala de ședințe, dacă v-ați gândit la cineva mai plăcut poate primul sărut), dar de multe ori sunt doar  fracțiuni de secundă din mijlocul unei conversații sau din una din cele trei sute de prime momente în care v-ați întâlnit pe strada. Îmi place să fiu atentă la felul în care îmi amintesc oamenii, să studiez amintirile ce îi (re)compun în imaginația mea, chiar și, sau mai degraba mai ales pe Sara.

Pentru că, desigur, la ea voiam să ajung. Dar întâi să scriu și că amintirile sunt extrem de subiective, nu sunt litere pe foaie albă de hârtie și nici poze în album. S-a dovedit că cea mai proastă probă posibilă sunt taman relatările martorilor oculari, pentru că sunt foarte convinși că își amintesc precis, dar they almost never do (fix trei sferturi din totalul condamnărilor greșite). Nu ne putem baza pe amintiri, pentru că ne amintim doar ce și cum vrea creierul nostru (a nu se confunda, vă rog, cu ce ar vrea eul nostru conștient) să ne amintim. Nu controlăm ce ne amintim și nici ce uităm. Deși ar fi plăcut și mai ușor. Dar, revenind la Sara, tocmai de asta cred că e atât de important felul în care trăim cu copiii noștri. Pentru că nici ei nu controlează ce își vor aminti la maturitate. Ar fi bine să își amintească ălea 5 minute din vacanță în care am avut în sfârșit timp să facem castel de nisip cu ei și nu cele 100 în care le-am zis nu acum, mai târziu că sunt ocupat/obosit/gătesc/muncesc/sunt pe WC. Dar nu putem să controlăm asta. Nici noi, nici ei.

Și atunci mi se pare că nu prea avem de ales, nu? 🙂 Dacă vrem să aibă amintiri frumoase din copilărie, să nu ne urască când ajung oameni mari, suntem condamnați să le oferim o copilărie mișto. În majoritatea timpului, nu doar în bucăți anterior programate de vacanțe sau minute de quality time cu alarma setată. Și nu doar cu ei, cu toți oamenii din viața noastră de care ne pasă. Pentru că nu știm niciodată ce amintire vor alege din depozit să urce în vagon și să ducă mai departe în cotloanele aproape nesfârșitului. 🙂

So sleep more. Dream more. And be kind. 😛

IMG_6674

Unknown

Standard

Nu știu sigur care e mâncarea mea preferată. Nici Sara. Îmi e imposibil să mă hotărăsc care e cartea mea preferată (și, de altfel, nici nu cred că mă voi hotărî vreodată). Nici Sara nu știe, cartea ei preferată e cea pe care o citește acum, cum alta. Niciuna nu avem o melodie preferată, dar facem obsesii diverse, unele finite, altele in. Ne e greu să alegem vacanța următoare (iar eu aș plăti pe cineva să aleagă hotelul/airbnb-ul pentru mine, urăsc partea asta din alesul unei vacanțe). Dar ce știm amândouă, cu certitudine, e că deși am fost în zeci, posibil sute de locuri din lumea asta, amândurora ne place cel mai mult aici. Din multe multe motive pe care  nu vreau să le scriu acum pentru că mi-ar lua o grămadă și plus aș fi tare siropoasă. Hai să zicem pentru că aici și doar aici un copac a crescut pe dos, îl vedeți, da? 🙂 Tell me, what’s your favorite place in the world? 😉

Oooooctombrie

Standard

Vă place toamna? Prietena mea L. de exemplu spune că toamna o deprimă, i se pare că totul moare și o exasperează îngălbenitul frunzelor și faptul că rămân copacii goi.

O înțeleg, poate că așa vedeam și eu lucrurile acum ceva vreme. Atâta că acum pur și simplu toamna nu mi se mai pare tristă, ci doar insuportabil de frumoasă. Prea frumoasă, prea frumoasă, serios, mi se pare inacceptabil să fie chiar atât de frumoasă.

De fapt, poate mai mult ca orice anotimp, poate chiar ca vara, toamna mă face să mă îndoiesc dacă realitatea în care trăiesc există cu adevărat. Poate că suntem într-o simulare pe calculator a unei minți (ar merge să scriu diabolice, dar o minte așa diabolică n-ar putea să inventeze zile așa frumoase; nu sunt de acord cu văr-miu, oamenii deștepți, oamenii chiar geniali pot să fie răi, dar îmi e greu să cred că o minte care a creat vreodată ceva groaznic de frumos ar putea fi vreodată rea; iar o iau pe câmpii. revenim) complicate :).

De fapt, nici nu m-ar deranja dacă stau să mă gândesc. Dacă aș trăi acum, cu Sara lângă mine, în zile calde de toamnă în care pot să mă plimb printre copaci în timp ce vântul le zburătăcește frunzele și în stomacul meu e plin de raze de soare, când retina mea e puțin zăpăcită de sumedenia asta de culori, zile cu mâncare caldă acasă și nas puțin, doar puțin roșu de la frig, zile în care merg mai mult decât gândesc, zile în care o melodie mă obsedează (Încet, dar nu prea încet) și rulează la infinit, în căști, mașină, și la calculatorul de birou, chiar dacă toate astea ar fi doar imaginare, doar în mintea mea și nicăieri altundeva, asta nu m-ar supăra foarte rău. Ar fi ok. Pot să trăiesc, ușor, doar în imaginație, atâta timp cât imaginația e amabilă cu mine.

Zile de toamnă cu frunze colorate și vânt, melodii care uită că regula e să mă plictisesc de ele o dată ce le ascult de 1000 de ori și îmi plac chiar mai mult a o mie una oară, fracțiuni de secundă care rămân, nici eu nu știu de ce, întipărite în legături de neuroni aleatoare, câte un rând de carte scris anume pentru mine, și desigur, întotdeauna marea. Pe voi ce vă face să vă îndoiți, vreodată, de realitatea în care trăiți? Sau sunteți siguri tot timpul că alb e alb și negru e negru?

Aici galben, roșu, cărămiziu, maro, albastru și toate amestecate. Octombrie 🙂

IMG_7409

Dor

Standard

N-am fost niciodată, sau aproape niciodată genul de părinte nedezlipit de copilul său. Mi se pare și nociv cumva să stea tot timpul lipită de mine. Are nevoie să fie singură, să fie cu alți oameni, să fie cu alți copii. Crește așa.

Am scris aproape niciodată pentru că atunci când era tare tare mică, și foarte foarte dependentă de mine, n-am plecat nicăieri. Mi-ar fi fost imposibil. Însă de pe la 2 ani ai ei am tot avut zile, uneori chiar săptămâni în care nu am fost împreună.

Și mi-e bine fără ea. Mă văd cu prietenii, ies la un film, la un teatru, îmi place inclusiv să stau singură acasă și să fac nimicul meu. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu singură, și da, chiar și fără Sara. Mă rog, cu asterixul că atâta timp cât ea e ok. Dacă simt că nu e, turbez (a se vedea prima zi în care a plecat în tabără). Apoi, când i-am fost și ei bine, m-am relaxat și eu.

Nici nu mă gândesc la ea tot timpul când nu suntem împreună. O am, constant, într-un strat de spumă de mare ce alcătuiește probabil baza sufletului meu și o simt acolo tot timpul. Dar nu mă gândesc propriu zis la ea. Știu că e ok și că oricum, dacă i se face cu adevărat dor de mine îmi scrie (nici Sara nu sună decât atunci când e groasă rău. E rar groasă rău, deci în general îmi scrie).

Însă. Uneori, doar uneori, când văd ceva ce i-ar plăcea și ei, sau citesc ceva ce doar ei i s-ar părea amuzant, sau de exemplu noaptea, când stau în pat încercând să adorm și neplanificând deloc să mă gândesc la ea, când mintea mea e aproape goală și ceața aia ondulată vine încet încet, atât de încet încât o simt dar nu o controlez, aud în urechea mea stângă, întotdeauna cea stângă, un firicel de voce. Cel mai melodios și cristalin firicel de voce. Cel mai precis firicel de voce, e corect până la ultimul semiton, nici nu aș fi știut niciodată dacă nu erau nopțile așa că am capacitatea să înregistrez, chiar așa, ultima inflexiune a vocii ei. Care nu spune niciodată mult, de fapt e tot timpul un singur cuvânt. Mami. Și atunci, indiferent cât de adormită aș fi, mi se face cel mai teribil dor din Univers de ea. Unul pe care îl simt până în ultima celulă permeabilă (nu am chef să mă gândesc acum dacă e potrivit să spun despre o celulă că e permeabilă, dar ar trebui să fie, pare un adjectiv potrivit pentru o celulă) din stomac. Și care mă face să vreau să mă urc atunci, dar chiar atunci, pe toți caii înaripați ca să ajung la ea, acasă, doar pentru o secundă să o țin în brațe și nimic mai mult. Dacă, atunci când îmi e tare, tare dor de ea, aș putea să o țin în brațe doar pentru o secundă, m-aș putea liniști și aș adormi. Dar altfel, pentru că nu e lângă mine, se întâmplă să am nopți în care nu prea dorm.

Dar e ok, recuprez în nopțile când o am lângă mine.  🙂

IMG-2605

O scrisoare

Standard

Una din temele de vacanţă (ipotetice :D) ale Sarei era să scrie şi să trimită o scrisoare. So of course că am întrebat-o la începutul verii: Nu vrei fată să îi scriem o scrisoare lui L. (mătuşa mea preferată, pe care şi Sara o iubeşte), s-ar bucura tare. – Poate mai târziu mami, mi-a zis Sara replica clasică când vrea să mă ducă cu zăhărelul.

Deci eram în pericol de a bifa încă o temă de vacanţă nefăcută :D.

Însă, săptămâna trecută, i-a venit, spontan, cheful de scris scrisori. Mie. Aflată la mai cca 70 cm de ea pe canapea.

Scrie-mi şi tu o scrisoare mami.

O scrisoare?

Ihi, cu ceva amuzant. 

Deci i-am scris o scrisoare cu ceva amuzant. Cel mai mult Sara râde când îi povestesc de cărţile pe care ne obligau să le citim în liceu şi eu refuzam să le citesc. Când a auzit de Pădurea Spânzuraţilor a râs jumătate de oră de abia mai respira. La fel şi când i-am povestit cum ne întreba profa de română într-a zecea de ce a intitulat autorul cartea Moara cu noroc. În scrisoare i-am povestit de proful nostru de mate care a venit la o oră cu pantalonii descusuţi exact, dar exact în fund, crăpătură care se iţea, constantă şi determinată, la fiecare introducere a mâinilor în buzunare (mişcare executată cu frecvenţă ridicată de proful respectiv).

Mi-a răspuns cu o poveste cu un copil care s-a ascuns la ora de engleză sub masă unde s-a jucat liniştit până aproape de final, când a fost descoperit cu surpindere. Şi ne-am mai scris aşa câteva scrisori.

Îmi plac scrisorile. Parcă miroşi o carte veche când scrii scrisori. Dar mai mult îmi place să primesc scrisori, i-am spus Sarei. E ca o surpriză. Îmi pare tare rău că oamenii aleg să nu mai scrie cu cerneală pe foi albe. Sigur, e mai complicat, nepractic şi necesită mult efort, n-ai niciun motiv din lume să alegi varianta asta. Dar uneori lucrurile complicate, nepractice, care necesită mult efort şi care sunt lipsite de sens, sunt tare, tare frumose.

Voi mai scrieţi scrisori? 🙂

IMG_6901