Arhive pe categorii: Music matters

Fluturesc

Standard

M-am apucat de fotografiat ca să îmi conserv amintirile.

Și acum că stau să mă gândesc era înainte de a ști cât de sfărâmabile sunt. Când m-am apucat de fotografiat, mpeee la 28 de ani sau ceva de genul eram încă convinsă că o să îmi amintesc tot, pentru tot restul vieții mele. After all, îmi aminteam destul de precis liceul de exemplu, sau școala generală.

10 ani după și am amintiri vagi din liceu, iar jumate din numele colegilor din generală sunt pierdute.

Amintirile nu sunt ceva care să ne aparțină. Mba unde mai pui că multe sunt de-a dreptul fabricate.

Mă amuză uneori când mi se spune cu convingere maximă că acum țășpe ani am spus sau am făcut ceva. Din păcate, ce îmi aduc eu sau altul aminte despre ce s-a întâmplat acum douăj nu e deloc o chestie sigură. Nu avem capacitatea de a ne înmagazina toate amintirile, iar pe cele pe care alegem să le înmagazinăm le alterăm atunci când le evocăm. Un pic trist, nu vi se pare? De fiecare dată când ne amintim o chestie dragă o distrugem puțin. Sau hai, uite, nu o distrugem, doar o schimbăm după eurile noastre prezente, care, și astea, oricât am vrea uneori, nu sunt aceleași cu cele trecute.

Efemer e așa un cuvânt urât. Fluturești e un cuvânt mai neserios și deci mult mai potrivit. Așa sunt amintirile noastre. Fluturești. Bat din aripi de două ori și apoi dispar.

Dar revenind la fotografii. Nu mă gândeam la asta când m-am apucat de fotografiat, doar mă enerva foarte tare că amintirile mele nu semănau niciodată cu fotografiile pe care le făceam (când spun că m-am apucat de fotografiat vreau să spun că m-am apucat să învăț despre fotografie, așa de pozat sunt pozar de la primul aparat de fotografiat al alor mei).

Acum fac fotografii cu Sara (și cu Charlie, Luna și venerabilul Ciobanu în vârstă de 20 de ani). Multe. Și o exasperez cu cât de multe fotografii îi fac. Dar eu încerc doar să fur amintiri. Iar ei îi promit că atunci când o să fie mare o să îi pară bine că a avut o mamă nebună obsedată de acuratețea amintirilor. Ok, nu știu asta, doar sper 😛

Crăciun

Standard

Mă tot strigă Radu că nu îmi place Crăciunul și m-am gândit că poate s-a înțeles într-adevăr așa.

E fals. Îmi place mult Crăciunul. Nu îmi plac serbările.

Crăciunul mi-a plăcut întotdeauna pentru că ne strângem toți și lumea are tendința să fie mai bună ca de obicei, chestie drăguță by default. Nu m-aș supăra să ne țină tot anul, dar atunci ar pica mai-ul de la Crăciun.

Îmi place făcutul bagajelor, 10 cărți Sara (și e panicată că nu o să îi ajungă), 10 cărți eu plus încă vreo 5 din cele pe care le-am citit, aduse pentru ceilalți citicioși din casă. Ferestrele mari din hol se transformă automat în bibliotecă.

Îmi mai place că împărțim hainele, respectiv gecile groase de iarnă, când ieșim afară pentru drumuri scurte: să aducem ceva din beci, să plimbăm câinii, să căutăm cine știe ce. Rareori nimerim gecile proprii, luăm pur și simplu ce ne vine la îndemână, chiar dacă-i cu 6 numere mai mare sau puțin mai mic. Ca atare, întotdeauna e cineva care caută câte o geacă (pentru că cei cu 6 numere peste mine nu intră la fel de ușor în geaca mea xs).

Și papucii. Andrei umbla ieri cu niște papuci albaștri cu fundiță fără aparținător, eu port cizmele maică-mii șamd.

Îmi mai place haosul absolut al zilelor în care suntem toți împreună, nimeni nu mănâncă niciodată la ore fixe, fiecare la o altă oră și totuși niciodată nimeni nu mănâncă singur, întotdeauna e cineva pe acolo care spune sau ascultă o poveste. Niciuna din chestiile de făcut nu se face cu vreun program sau după vreo logică. Cineva se apucă de gătit, se găsesc vreo doi care să ajute. Altcineva pregătește pachetele pentru colindători, se găsesc vreo doi care să ajute și acolo. Dacă nu se găsește nimeni, e bine și așa, nimeni nu se supără.

Îmi plac poveștile din zilele de Crăciun, când e mult prea cald în casă, amintiri din copilăria bunicilor Sarei sau când râdem de pozele cu mine sau Andrei de când eram mici. Îmi place când unchi-miu ne spune poezii, cred că doar lui i-au plăcut atât de mult poeziile încât să țină minte o grămadă și să ni le spună când ne nimerim împreună.

Îmi place când vine bunică-mea și taică-miu îi pune un pahar mic de țuică și maică-mea o roagă cu mâncare iar bunica refuză întotdeauna (nici ea nu înțelege mâncarea și rostul ei pe lume, mănâncă foarte rar și extrem de puțin). Ne povestește în fiecare an câte ceva nou, anul trecut ne-a povestit cât de mult l-a iubit pe cel de-al doilea ei soț (nu și pe primul, tatăl copiilor ei, cu care s-a căsătorit obligată la 15 ani) iar anul ăsta ne-a ajutat să îi facem arborele genealogic Sarei.

Ne certăm întotdeauna de Crăciun, nu pe chestii lumești ci mai întotdeauna pe chestii imaginare, îmi amintesc de un Crăciun în care au discutat vreo 3 zile despre nuș ce categorie de film. Ne mai certăm și când jucăm cărți (whist în general). Nu s-au amestecat bine cărțile, nu s-a licitat bine, nu s-a ieșit bine șamd. Întotdeauna cel cu nu e cel care pierde. Mie îmi plac și certurile astea, mi se par tare amuzante :D. Tot la cărți pe mine și pe mama lui Andrei ne apucă întotdeauna, dar întotdeauna foamea și fugim în pauzele de făcut cărți să aducem repede ceva de ronțăit, chestie care îl scoate din minți pe Andrei.

Îmi place colțul de citit (2 fotolii uriașe, de-alea moi și cu puf) de sub scară, de unde se văd munții, și unde Sara stă aproape tot timpul. Citește în majoritatea timpului, dar se mai și joacă și pe telefon. Se mai joacă și jocuri cu noi. Nu e niciodată singură, chiar dacă noi facem altceva prin casă, Charlie sau Bubu, cățeii părinților lui Andrei sunt întotdeauna cu ea.

Îmi mai place și obiceiul ăsta vechi din sat, când seara, la lăsarea întunericului, iese toată lumea afară și pleacă la colindat din casă în casă, unde primește colaci, portocale sau mere, uneori un pahar de vin fiert. E despre comunitate și despre a dărui. Se fac niște felinare din coji de copac care iau foc ca niște artificii și pe care bărbații din sat le rotesc deasupra capului. Sat mic, de altfel, cu toate rudele venite acasă satul ăsta nu numără mai mult de 50 de suflete și rămâne, din fericire, la fel de izolat de civilizație ca atunci când era tata copil.

Îmi place și când lumea își desface cadourile, întotdeauna înmânate de Sara. Îmi place că văr-miu și eu luăm întotdeauna cărți, ca atare după Crăciun sunt chiar și mai multe prin casă de citit (chiar dacă cartea a fost făcută cadou cuiva anume, de obicei o citește primul altcineva, care e mai curios de subiect în secunda aia).

Îmi plac mult Crăciunurile astea. Pentru mine sunt despre haos, despre lene, despre împreună.

Gata că plec la lume, prea mult timp pe calculator, ne vedem la anul, poate nu neaparat putin mai buni, dar poate doar mai putin rai, da? 🙂

 

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.

 

Domnul Vicky

Standard

Îmi fac cumpărăturile întotdeauna la același Mega, chiar dacă e puțin mai departe de locul unde stau. Mainly pencă are parcare și nu îmi place să car plasele până acasă. Știu unde-s toate lucrurile și are mărimea potrivită, suficient de mare cât să găsesc tot ce îmi trebuie și yet suficient de mic ca să mă pot mișca rapid printre culoarele pe care deja le știu pe dinafară astfel încât să pot să termin toate cumpărăturile în maxim 15 minute (urăsc să fac cumpărături, știți deja, nu se aplică doar la haine ci și la mâncare). Iar lângă e un nene știrb care vinde legume și fructe și de care îmi place tare rau că e urâcios cu toată lumea, dar pe mine din motive necunoscute mă place și zâmbește larg când mă vede.

Tantile casietițe de la Mega unde merg de obicei sunt plictisite și nervoase, dar nu mă supără, le înțeleg. De ceve vreme însă un nene, care a fost paznic anterior, a trecut la casă.

Și deși se mișcă exact dar exact în ritmul leneșilor din Zootopia, la casa lui aleg să mă așez de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă dublarea timpului pe care îl petrec de obicei în magazin.

Mă așez la el la coadă pentru că e cel mai bine-dispus casier din toți pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Zâmbește tuturor, comentează ce și-a cumpărat fiecare, bate high five cu Sara.

Ieri de dimineață m-am așezat, ca de obieci la el (eram singură). Am cedat loc să intre în fața mea unei doamne care voia să cumpere doar un cub de drojdie. Domnul Vicky (așa îl cheamă, știu că e ciudat :D) fredona ceva și i-a zis doamnei că are de plătit 128 de milioane. Doamna n-a schițat niciun zâmbet, însă mie mi s-a părut funny și am râs. Apoi mi-a trecut produsele mele pe bandă și a început să cânte pe ritm de jazz (aș zice): -Azi avem bucătăr eeee aaa AAA l ĂĂĂĂĂ (cumpărasem ceva legume și carne). Iar eu m-am gândit bine și i-am răspuns înapoi (păstrând ritmul): Păi ce să faaa AAA aaaa c EEEm. Apoi mi-a zis La mulți ani și eu i-am răspuns Paște fericit și am râs amândoi.

Și mă gândeam că nenea Vicky casierul meu preferat de la Mega is doing life right. Cred că mulți dintre cei care nu-l observă și care nu râd înapoi la glumele lui ar avea multe de învățat de la el, spre binele lor propriu.

Așa mi-a plăcut ziua aia și mi s-a părut un început potrivit pentru săptămâna de dinainte de Crăciun so am zis să vă povestesc și vouă. Paște fericit!

img_5333

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935

 

cu ochii

Standard

Mai plec uneori în deplasări cu scârbiciul. Știu uameni la care e o tragedie la plozi când pleacă un părinte în deplasări, dar la noi nu e. Sara e perfect zen când sunt plecată, nu e supărată, nu nimic. Oricum plec în zilele când ea e la școală. Sincer mă gândesc că e datorită faptului că primii doi ani din viața ei nu am lipsit niciodată mai mult de 2/3 ore de lângă ea, și asta de maxim vreo 5 ori. O investiție care a meritat.

Dar nu despre asta, nu știu de ce naiba încep cu chestii despre care nu voiam să povestesc.

Voiam să povestesc că mă enervează ea pe mine când sunt plecată. Pencă nu suportă (ca și mine, de altfel), să vorbească la telefon. Nici măcar la mesaje nu răspunde. Uneori nuș ce face da nici măcar seen pe amărâtul ăla de whatsapp nu îmi dă. Iar dacă Doamne fer îi trimit un mesaj mai iubăcios (fii-mea îmi reproșează des că-s cam siropoasă cu ea și chiar sunt, aproape doar cu ea, în rest sunt o Zoe dârză) chiar e în stare să nu-mi răspundă veci la el.

Iar eu când sunt fără eaaaaaaaaaaa, well, îmi e dor de ea. Când era mai mică nu era neapărat că îmi era dor de ea, era ca o necesitate, nu puteam să respir dacă nu era lângă mine. Acum nu e așa, pot să respir fără ea, doar îmi e efectiv dor de ea pencă e mișto viața mea când sunt lângă ea și pur și simplu abia aștept să o văd cu cracii ăia exagerat de lungi (serios, nu fac mișto, are cracii de 12 ani și partea de sus de 6) cum baletează prin casă și face mișto de mine.

Ajung să o văd de obicei când termină școala. Avionul meu aterizează (cu tot cu întârzierea de rigoare, deja tradițională) cu fix vreo oră juma înainte să termine ea orele, timp suficient să ies din aeroport, să prind un taxi, să las bagajele și să ajung la ea la școală.

Acuma, v-am mai explicat că la școală (și în general, în public) orice manifestare de afecțiune e strict interzisă. De Sara, desigur. Deci nu pot să o pupăcesc, nu pot să îi spun că o iubesc, nu am voie ni mi cu ța. Și la fel de absolut evident că ei nu îi trece prin cap să mă pupe sau să îmi spună că mă iubeşte.

Dar nici nu am nevoie. Când mă vede așteptând-o toată fața i se luminează și ochii ăia mari și negri strălucesc de numa. Fără pupici, fără declarații, de obicei zice doar Mami. Sau Mami meu. Sau Mami ai venit. Și Mami + ochii ăia fericiți sunt mai mult decât orice aș putea vreodată să cer sau să aștept.

Nu cred că avem nevoie de cuvinte. Nu-i rău nici cu ele, dar uneori mă gândesc că ele sunt necesare între oameni care nu se cunosc așa de bine. Când știi sufletul unui om, e ok și doar cu priviri. Cel puțin cu priviri ca cele ale Sarei când mă vede întorcându-mă dintr-o deplasare.

Și cred că nu e doar ea. Și în ochii mei sunt același luminițe când o revăd. Și nu doar pe ea, probabil de fiecare dată când văd oameni pe care îi simt acolo, în cercul ăla mic mic, cel mai mic.

Deci la zâmbete din ochi. La asta mă gândeam azi 🙂

IMG_0128

Vreau să fiu Dumbledore

Standard

În prima zi de școală a Sarei (parcă) învățătoarea ei ne-a zis să scriem un bilețel ce sperăm noi să obțină copiii de la școală. Era un bilețel tare mic, nelăsând nicio speranță celor care aveau de gând să înșire zecimale, logaritmi, integrale, limită, formula chimică a fericirii și atracția gravitațională la pătrat.

M-am uitat cu coada ochiului la ce scriau mămicile de lângă mine și na, din astea standard, să învețe, să fie cuminte, unii mai căzuți de pe casă scriau chiar să fie curioși.

Eu am scris așa: să afli ce îți place. Și eram destul de aware de când scriam drăcia că cele 5 cuvinte vor ridica eyebrowns de vor cădea în mâinile unul adult.

Ce e aici? Spectacol de balet să afle ce îi place? Școala e muncă și disciplină nu cai verzi pe pereți. Și mă rog, e și asta oarecum, adică uneori sunt și astea importante, dar în capul meu, care chiar mă gândisem serios la problemă cel mai important mi se părea să afle Sara ce îi place.

Mi-e ciudă că scriu acum articolul ăsta, că tocmai m-am apucat să citesc o carte despre subiect și probabil ar ieși ceva mai bine dacă aș avea răbdare să îl scriu după. Atâta că stau prost cu răbdarea plus că mă enervează chestiile astea care se rotesc prin cap, îmi place să le agăț cu o pensetă și să le scot (da, ca Dumbledore în Harry Potter, fix așa).

Am scris asta pentru Sara pentru că mie mi-a fost tare tare tare greu să descopăr chestiile care îmi plac cu adevărat: salata de vinete la 23 de ani, fotografiile pe la 29, notele pe la 35?. Cărțile le-am descoperit primele de fapt dar atunci eram încă mică și a fost ușor. După ce intri în colimatorul comunității preferințele sunt influențate de ea (părinți, colegi, oameni de pe stradă). Ziceți că nu? Well look random pe stradă la fustele sau adidașii a 100 de femei. Sau la bărbile a 100 de bărbați. La diagonalele televizoarelor din casă sau chiar la piscinele din fața a 100 de bogătani, deși poate juma din ei nu știu să înoate. Sau uite, chiar la distribuția copiilor la facultăți și școli tehnice.  Din ciclul nu, nu mi-au plăcut niciodată deși le-am făcut cu vârf și îndesat, de exemplu mersul în cluburi, petrecerile, cu precădere aia de Revelion, orice aniversare cu termen de luat cadouri, vizitatul obiectivelor în orașe și vizitatul orașelor sau țărilor ca obiective de bifat. Zilele astea de exemplu îmi dau seama că mă enervez îngrozitor pe mine mă când mă proțăpesc la câte un serial care nu mă învață ceva nou sau când aleg să citesc o carte mult prea ușoară doar pentru că sunt obosită.

Să ne înțelegem, nu scriu cu regret. Din ceva motive de noroc mainly dar nu numai, și alți factori independenți de mine, viața mea e ok. I kinda like it. Deci nu stau să mă uit la bec seara și să mă gândesc Oh căprioară, numai de-aș fi dat la teatru în loc de drept. Mnoup. În general îmi asum așa ca o felie mare de tort pe care deja am înghițit-o alegerile pe care le-am făcut în viața mea. Deci nu e despre asta.

Chiar cred însă că dacă Sara ar reuși să descopere ce îi place ei, dar doar ei cu adevărat, ar fi puțin mai fericită. Și ca orice părinte, evident că îmi doresc asta pentru ea.

Ce dracu e așa de greu? Se gândesc probabil unii. Mâncare bună, sex și uitat la TV cu burta în sus. Mpăi. Mpăi mpăi nu e chiar așa de simplu. Mâncare și sex da, că nici măcar nu ține de noi (deși pentru mine mâncarea e ca îmbrăcatul, o obligație și nu un drept), dar uitat la TV sau chiar scroll-uit pe Facebook nu sunt chiar așa de sigură. De fapt chiar și sexul și mâncarea intră sub incidența legilor utilității marginale (prima bucată de prăjitură nu e egală ca satisfacție cu a 99-a bucată de prăjitură, mba chiar the opposite).

Teoria mea e că există o serie de lucruri care nu se supun legii utilității marginale în descreștere, lucruri pentru care utilitatea marginală crește sau măcar rămâne constantă pe măsură ce le faci. Și am mai scris aici din exemplele personale, că na, altele n-am. Cred că lucrurile care ne plac cu adevărat nu sunt niciunul din cele ușoare, sau pasive, sau populare gen uitatul la, sau cumpăratul perechii ălia de cercei, sau a dracu știe telecomenzii (așa se acordă?) care îți controlează toate electronicele din casă. Dar dacă stau un weekend întreg în casă să mă uit la filme duminică seara o să am o senzație nașpa în stomac. N-o să am niciodată însă senzația asta după ce citesc o carte care a făcut o bucățică de lumină într-o zonă unde era întuneric înainte sau după ce merg vreo 4 ore pe munte. Deși niciuna nici alta nu e taman plăcută când se întâmplă, când mă apuc să citesc o carte despre ceva de care nu știu nimic simt pur și simplu cum creierul meu trece prin mișcări spasmodice de contracție și dilatare încercând să înțeleagă rahatul ăla de-mi vine să arunc dracu cartea și să fug la Cărturești cu o pancartă bring me Coehlo, iar picioarele mele bețe trimit mesaje isterice de abort mission creierului meu când urcă pieptiș o pantă abruptă.

Lucrurile astea mi-ar plăcea să le afle Sara, ideal mă gândesc că ar fi să descopere ce îi place să facă (cu mâinile sau mintea) până ce termină ăștia 15 ani de școală, mă gândesc că e mișto să sari de pat de nerăbdare că nuj, ajungi la laborator să vezi ce a făcut șoricelul sau să creionezi nasul bărbatului ideal pe o pânză albă de tablou. Și ar fi util nu numai la job sau la relaxare ci chiar la haine sau bărbați (mă rog, sau femei, om vedea).

Da. Gata că iar scriu mult și nici măcar nu recitesc ce am scris că sunt destul de sigură că iar a ieșit neclar și vag. Naiba să le ia de litere, chiar vreau penseta aia magică a lui Dumbledore să prind gândurile și să le pun într-un bol magic unde devin vizibile ca și cum ar fi filmate cu un Canon 7D.

Dar nu, zău, voi știți ce vă place? Cu adevărat? Că mie mi se pare că încă sunt la grădiniță la materia asta 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557