Arhive pe categorii: Music matters

Despre păsări și ciocolată de casă

Standard

Mie nu îmi plac dulciurile. Mai precis, nu simt nevoia să le mănânc. Niciun dulce minus ciocolata de casă, neapărat cu nuci. Ciocolata de casă cu nuci în ea îmi place. Nu știu voi cum procedați când aveți o bucată de ciocolată de casă cu nuci, dar eu, când rar pun mâna pe așa ceva, procedez în felul următor. Iau întâi o bucată mare și apoi aș vrea să o mănânc pe toată acum. Dar pentru că știu că nu o să mai am ciocolată de casă pentru mult timp, îmi înjumătățesc și înjumătățesc și înjumătățesc fiecare bucățică viitoare astfel încât să îmi ajungă mult timp. La final, când bucățica s-a redus destul de mult, dar încă nu suficient, adică aș mai putea să mai fac vreo 5 mini bucățele ca cele anterioare (ca dimensiune) din ea, o mănânc pe toată deodată. Și nu îmi pare rău deloc. Nu prea îmi pare mie rău așa în general, poate doar de lucrurile pe care nu le fac.

Și așa e cartea pe care o citesc acum. Am citit prima treime în juma de zi până mi-am dat seama că îmi place groaznic de mult fiecare cuvânt din ea și am trecut la tactica înjumătățirii de mai sus, doar doar o dura mai mult. Mă târăsc ca un melc pentru că nu vreau să se termine și știu că nu voi mai primi încă una de același autor prea curând, sau poate chiar deloc. Ei, și în cartea asta e reluată o povestioară care sună cam așa:

Un multimilionar se duce pe o insulă în Grecia și stă la taclale cu pescarii. Observă un potențial uriaș de a dezvolta afacerea lor și încearcă să îl convingă pe unul dintre ei să pornească pe calea asta.

-Uite, ai putea să faci așa și așa pe dincolo și ai avea mai mulți bani, mult mult mai mulți bani ca acum, pentru că ești sărac și nu ai nimic.

-Ok, zice pescarul. Și după ce aș avea mulți mulți bani și nu aș mai fi sărac, ce aș face cu ei?

-Păi ai putea să te retragi, să vii în vacanțe într-o insulă superbă din Grecia și să enjoy life, să te relaxezi, să stai de vorbă cu pescarii de aici, să pescuiești, să te bucuri de soare.

Pescarul îi răspunde: – Dar eu deja fac asta.

Mie mi se pare că lucrurile sunt o dată ce sunt și o dată altceva. Luna e o scurtătură spre un loc din trecut, unii oameni sunt ca niște vaze cu amestecături din culori prin ele, alții sunt dragoni ce scot flăcări iar uneori, văd în oameni mari niște puștani (preferații mei) :). Iar când stau seara înainte să adorm, oamenii (noi, cu toţii, nu unii sau alţii) îmi par niște păsări uriașe. Dar uriașe. Pornesc, desigur, ca niște păsări copii, cu aripi deee jumătate de metru să zicem. Și apoi aripile cresc și cresc și cresc de ajung laaa 6m lungime. Odată ajunse la maturitate, păsările se învârtesc de câteva ori, apoi, uitându-se la aripile alea mari (și poate ținând seama de ce fac și celelalte din jurul lor) se apucă să adune chestii pe ele. Azi o floare, mâine o ramură de copac, apoi o piatră haioasă, apoi, încet, încet mii și miliarde de obiecte, uneori la fel de mari ca un munte. Și, evident, pe măsură ce se îngreunează povara de pe aripi, nu mai pot să zboare și cad. Și uneori le place mai mult să își simtă picioarele pe pământ și rămân acolo. Dar alteori, unele tare tare curajoase, renunță la câteva sau la toate din cele de mai sus, pentru a putea zbura din  nou. 🙂

Whaaat, știu că e ciudat, dar dacă așa funcționează creierul meu, ce să îi fac? Am avut revelația asta relativ curând, când am trăit zile despre care nu pot să scriu, fără nimic la mine, haine sau obiecte, de multe ori fără nici măcar un leu în buzunar (sună dramatic, dar în realitate nu funcționa unicul bancomat din sat și noi nu suntem suficient de prevăzători să scoatem bani pentru X zile) sub o bucată albastră de cer, la un mal de mare leneșă. Și nu mi-a trebuit nimic. Dar nimic. Dintre obiecte 🙂 Mă rog, cafeaua de dimineață a fost un bonus nesperat.  Niciunul din sutele de chestii pe care le găzduiește apartamentul meu. Nici măcar unul singur. Întoarsă acasă, am început să dau din ele și tot dau, tot dau, și cu fiecare lucru pe care îl dau casa e puţin mai liberă şi eu puțin mai ușoară. Ne imaginăm că avem nevoie de miliarde de lucruri pentru a fi fericiţi, dar de fapt nu de lucruri avem nevoie, ci doar de noi înşine, şi uneori, dacă suntem norocoşi, de alţi oameni (mici sau mari). 🙂

Nu cred în Dumnezeu. Nici în viață după moarte. Nu țin niciun post.  Dar uneori mă gândesc că toate obiceiurile astea sunt doar un fel de remindere. Despre ce e cu adevărat important în viață. Despre ce ne dorim și despre ce aveam atunci când nu eram nimic. Despre zbor 🙂

img_2415

Anunțuri

Împreună

Standard

Când am învățat eu să mă descurc singură cu cărțile, adulții din jurul meu nu prea mi-au mai citit, îmi amintesc că o mai făceau doar atunci când eram răcită, deci îmi plăcea tare mult să răcesc (încă îmi place, I get to stay all day in bed și să m, citesc :D).

Sara a procedat altfel. Deși știe de ceva timp să citească, iar mai nou așa cum am grijă să mă laud repetat, o face obsesiv și non-stop (n-o să mă satur niciodată să spun asta), abia așteaptă seara ca să îi citesc eu.

Cel mai și cel mai mult îmi place însă ce mă pune să îi citesc. Întotdeauna e chiar cartea pe care o citește atunci, cartea care îi place în momentul ăla, niciodată altceva.

Și mă topește, dar topește lucrul ăsta, pentru că mi se pare nuș cum să scriu, caaaaa un foc la malul mării într-o seară friguroasă. Poate pentru că știu ce înseamnă pentru mine când mă duc și oblig (mă rog relativ, mai mult sper că) câte un om să citească o carte de-a mea (rar, dar rar se întâmplă, în general nu sunt de acord cu obligatul la a citi un ceva anume). Îmi dă să citesc cartea ei pentru că vrea ca eu să știu ce îi place, să împartă cu mine bucuria ei. She lets me into her world.

Unii părinți speră la pahare de apă la bătrânețe, la respect, recunoștință sau dragoste nemăsurată și veșnică.

Mie însă mi se pare cel mai neprețuit lucru din lume fix ăsta. Să îmi dea voie să o cunosc, să fiu parte din ea, să mă lase să o văd. N-aș da asta pentru niciuna din cele de mai sus, pe care, de altfel, nici măcar nu le cer sau aștept. Nu aștept nimic de la ea.

Și sunt fericită, zău de nu. În fiecare seară în care îi citesc paginile pe care ea le-a citit cu câteva ore sau zile în urmă, și ea mă ascultă atentă, de parcă nu ar ști deja ce se întâmplă în poveste, simt că o cutie cu miliarde gâze mici bâzâitoare, poate ca cicadele vara, se deschide în mijlocul stomacului meu și mă inundă toată.

Sunt fericită împreună cu ea.

PS. Nu am playlist de aprilie, pentru că am în mașină un CD care afișează mare doar cifra 1. Și în cifra asta descopăr zi după zi sunete noi, suișuri și coborâșuri, tristețe și primăvară jucăușă. Mă pierd, intenționat, la fiecare drum, în toate cele de mai sus. Ceea ce vă doresc și vouă de la muzica pe care o alegeți în primăvara asta 🙂

img_9353

Papercover

Standard

Ştiţi, nu, că sunt de două feluri cărţile, din ăstea cu copertă de hârtie şi din alea cu copertă tare (hardcover). M-am întrebat tot timpul de ce ar cumpăra cineva varianta aia cu copertă tare. Cică sunt pentru colecţionari, şi rezistă mai mult în timp.

Eu nu colecţionez cărţi şi nici nu sunt interesată de cât durează în timp. Cum adică să colecţionezi cărţi? Cu ce scop măreţ, să arate bine în bibliotecă? Cărţile noastre (adică şi ale Sarei în bibiloteca ei, avem separate să nu ne păruim) sunt totalmente alandala, fără nicio ordine de aşezare, alta decât cea de cumpărare. Îmi plac culorile lor amestecate şi haosul aferent. Nici nu prea mă preocupă cât durează, mi se pare că o carte şi-a făcut treaba atâta timp cât am citit-o, she lived (cărţile îs fete, chiar dacă autorii mei preferaţi doar bărbaţi). Îmi plac cărţile în bibilotecă, dar sunt fericită dacă le am pe câte un omuşor pe undeva că a vrut să le citească (sau că i le-am dus eu cu forţa urlând că e musai să citească cartea asta acum).

Mă bucur însă că există cărţile cu copertă tare, din simplul motiv că mă bucur să dau mai puţini bani pe varianta cu copertă normală. Nu pricep de ce ar da cineva bani în plus pe varianta aia, doar cartea e la fel.

Şi mă gândeam că mai multe lucruri sunt aşa. Filmele de exemplu. Ăsta de taman ce a câştigat Oscarul, Shape of Water, avea copertă tare. Nu că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut, dar tot nu înţeleg de ce i-a trebuit coperta tare. Nuş, a fost un film frumuşel şi atât. Mi-a plăcut, în schimb, rău, da rău de tot, Call me by your name, care a luat parcă doar Oscar pentru scenariu adaptat. Nuş dacă mi-a plăcut scenariul, mi-a plăcut că era un film cu copertă moale, mi-a plăcut atmosfera, că m-am mutat acolo, în vara aia, pentru 2 ore sau cât a durat. Şi 3 panouri mi s-a părut plin de clişee.

Dar nu numai filmele, parcă şi oamenii sunt aşa, unii preocupaţi de exterior, să fie lucios şi tare, alţii mai preocupaţi de ce e înăuntru. Şi apoi cred că se leagă toate, oamenii, cărţile, filmele, muzica, poate chiar pantofii. Nu? 🙂

Playlist de martie (mi-am furat câteva ore şi am căutat nişte melodii, nu mai suportam CD-ul ăla de februarie în maşină, ascultat pe repeat, as I usually do, de mii de ori într-o lună): https://www.youtube.com/watch?v=8Flik7f6Bfw&list=PLtvLpKHNfd8qr2-Vap-CiECJoKcLjhHMg

three-stories

Alike

Standard

Tot la ultima ședință de la școală mi s-a spus că Sara le vorbește tot timpul despre mine, că mami citește și cântă. So atunci fetele trăseseră concluzia că Sara iubește atât cărțile și cântă atât de bine la drăcia aia de instrument din clasă (îi zice bare tonale, dar e un fel de xilofon) pentru că mă are pe mine ca model.

Și nu mi s-a părut deloc că au dreptate, dar deloc, ba chiar îmi stă pe vârful capului de atunci. Nu cred că lucrurile funcționează așa. Adică da, poate încerca să cânte sau să citească pentru că mă vede pe mine citind sau cântând, dar dacă nu e atrasă deloc de activitatea cu pricina, va renunța la ea (cum a renunțat la cântatul celor două instrumente de le găzduim prin casă, sau mă rog, nu a renunțat, dar cântă destul de rar la ele sau cum nici nu vrea să încerce să învețe să înoate deși mie mi se pare de multe ori că sunt mai în largul meu în apă decât pe uscat) vs. citit, de care face non stop, la propriu, primul lucru dimineața și ultimul seara.

Sigur, contează și genele, va fi predispusă spre aceleași lucruri care îmi plac și mie, pentru că biologie, dar nu pentru că m-a ales pe mine ca model. Așa nu-mi place cum sună asta. Uite, acum de exemplu tocmai ne-am luat amândouă skateboard-uri. Cu care ne amuzăm copios prin casă până trec nămeții ăștia, dar Sara mă învață pe mine, ea mai știe câte ceva de la prietena ei de la școală, eu știu doar că am vrut întotdeauna să am un skateboard și ai mei nu m-au lăsat că e prea periculos. Mie nu mi se pare periculos la Sara. Cu siguranță nu mai periculos ca datul pe placa iarna din vârful muntelui. So ne-am luat amândouă. Ne place amândurora, dar nu datorită  mie.

Cred că mă enervează pentru că îmi aduce aminte de muierile alea prostuțe (sau bărbaţii, şi la ei am văztut) care nu au o personalitate proprie și sunt influențate de ce îi place lui Gigel. Dacă lui Gigel îi place hip-hop și Gigiuței îi va plăcea hip-hop. Dacă Gigiuța va nimeri un Gigel pasionat de donno istoria Egiptului atunci și Gigiuța va încerca să devină oarecum fluentă în istoria Egiptului deși va încurca Nilul cu Amazonul cam la fiecare două propoziții. Însă, odată despărțiți, interesul pentru hip-hop și pentru istoria Egiptului va dispărea și el. Fake matches. Nu vreau ca Sara să fie așa. Sunt însă unele perechi (enervante), pe care sigur le știți și voi, care au interese comune (actually tocmai citeam un studiu cum că e bullshit treaba aia cu contrastele se atrag, pe termen lung nu funcționează, ci realțiile între doi care chiar seamănă as in, cum spuneam mai sus, au chestii în comun) și care par de multe ori frați nu cuplu. Așa sper că suntem noi două. Sara seamănă cu mine nu pentru că îi sunt model și mă imită, ci pentru că într-adevăr ne plac aceleași lucruri.

M. Și sper să rămână așa toată viața. Adică da, suntem influențați de oamenii care ne plac, și eu sunt, toți suntem, dar nu ar trebui să ne petrecem timpul cu chestii care nu ne pasionează cu adevărat doar pentru că altcineva drag face asta. Nu mi-ar plăcea să cânte donno house prin casă la 15 ani că lui Iubi îi place melodia asta, grrrr.

Mă rog, între timp, mai jos dovada că și Sara îmi e mie model, nu invers (ea mi-a ales skateboard-ul pe principiul că e negru; între noi fie vorba, niciun băiat nu a reușit să mă convingă vreodată că acest Star Wars este ceva ce merită văzut sau reținut :P).

IMG_1462

 

Afraid

Standard

Îmi aduc aminte că am mai simțit asta și la 1 an, 3 sau 5 ai Sarei, dar zău că 7 ani e cea mai mișto vârstă de până acum. Mi se pare atât deeee complet și rotund timpul cu Sara, cum e ea și mare și mică și atotștiutoare și naivă, și blândă și dreaptă, și iubitoare și independentă și nu aș schimba la ea niciun fir din capul ei. Aș întinde zilele astea cu ea așaaa ca pe o picătură de culoare cu un castron de apă, doar doar aș reuși să păstrez cât mai mult felul în care e ea acum.

Atâta că nu am cum. Felul în care ea e acum se va sfârși. Așa cum Sara de 3 ani a dispărut și nu o să se mai întoarcă niciodată. Și sigur, poate Sara de 23 de ani sau de 33 de ani va fi și ea drăguță, dar nu o cunosc încă. O știu însă pe Sara de 7 ani, care îmi ia mâna și se încolăcește în ea, care se ghemuiește la mine în brațe și deși eu sunt cea care are brațele în jurul ei de fapt ea e cea care mă înconjoară toată, Sara care râde în hohote de-ar face și-un munte măcar să zâmbească, cea care îmi spune că mă iubește și că ar vrea să nu mai facă nimic în nicio zi din viața ei în afară de a sta cu mine.

Dar vor veni zile în care nu îi va plăcea atât de mult de mine. Va fi adolescentă, va fi. Și ca toți adolescenții, va avea o grămadă de tragedii și crize existențiale și părinții vor fi cu siguranță parte din ele, că așa e normal să fie, trebuie să treacă peste mine ca să poată să prindă curaj să fie ea. Și nici nu aș vrea să fie altfel, nu, nu o vreau copil din ăla lângă fusta mamei la 40j de ani, vreau să fie ea întreagă, așa cum va fi, așa cum se va rotunji singură. Dar obiectiv vorbind, eu nu o să fiu parte din ea, o să fiu, în cel mai fericit dintre scenarii, extrem de improbabil, cineva cu care îi place să vorbească din când în când. Și mi-e dor de mor, de pe acum, oribil de dor, de fiecare seară în care e numai și numai a mea.

Știu că e egoist. Paradoxal, pentru nu fac parte din categoria care crede în a-și jertfi viața proprie și orice minut pentru copiii lor, ci dimpotrivă am și eu o viață, uneori mai gri, alteori mai galbenă, dar a mea, fără ea. Dar cu toate astea sunt complet egoistă pentru că poate tocmai pentru că am o viață a mea, îmi place extrem, dar extrem de mult, cu Sara în ea.

Știți ce se întâmplă în serile când îmi trec toate astea prin cap? Mi se face frică. Oribil, oribil de frică, tot timpul mi-e frică când sunt fericită și doar de asta mi-e frică, că o să pierd lucrurile care mă fac fericită. Mi-e frică că o să vină vremea, și știu că o să vină, în care Sara nu va mai fi cea mai mare parte din viața mea, iar eu nu voi mai fi cea mai mare parte din viața ei. Și niciun negru de pe lume nu mi se poate părea mai mare ca ăsta.

Ce fac atunci? Nimic. Doar stau încă o oră pe jos la ea în dormitor să mă joc un joc cu ea. Și poate, doar poate, deși i-am spus noapte bună și că o iubesc, mă mai duc o dată la ea în cameră, cerșind cu ochi mari de cățel o îmbrățișare, în care o țin cât pot eu de strâns și cât pot eu de mult.

Iar apoi mă bag în pat, puțin fericită și puțin tristă. Și apoi, a doua zi, o iau de la capăt.

Playlist de februarie.

 

De obicei

Standard

Lumea la final de an pare să se lepede de anul vechi, veşnic supărată de cât de nesatisfăcător a fost şi să se uite grăbită şi cu speranţă la anul de vine, de parcă ar fi aducător de tot ce n-au putut să facă în cel de a trecut.

Pe de o parte, nici eu nu sunt adepta trăitului în trecut, oricât de simpatic ar fi uneori acest trecut. Şi cred că trebuie să ne stabilim oarece direcţii, dacă nu scopuri, ca să nu ne învârtim pe loc (chestie pe care recunosc că nu prea o fac şi mi se întâmplă uneori să mă învârt în jurul cozii).

Dar de ceva ani, şi poate cu precădere anul ăsta, la final de an mă gândesc puţin la cel de a trecut. Nu la lucrurile triste, nu văd de ce ar fi bine să rememorezi voluntar lucrurile care te-au durut (oricum ele sunt pe un replay autonom şi necontrolat), ci dimpotrivă, la cele care m-au făcut umpic fericită.

Încerc să fiu atentă, şi o rog şi pe Sara să fie atentă, la care sunt lucrurile care ne plac, la ce sunt lucrurile care ne fac fericite. Mi se pare că e nevoie de tare multă atenţie, pentru că uneori o pereche nouă de pantofi poate părea că e cheia unei luni roz, dar după două purtări ai şi uitat că i-ai cumpărat. Cel mai greu mi-a fost cu vacanţele, pentru că le iubesc şi credeam că vacanţele în sine, timpul în care scap din prizonieratul biroului, sunt reţeta perfectă. And they are, oarecum. Nu neapărat cele scumpe, vacanţele scumpe sunt uneori o prostie, în cea mai faină vacanţă din viaţa mea am fost homeless pe un mal de mare cu o singură pereche de haine la mine (şi două costume de baie).  Dar, am mai scris-o, şi nu ştiu de ce o mai uit uneori şi o caut iar, poate ca o reconfirmare, nu locurile sau ce faci e important, ci oamenii cu care faci lucrurile alea. Iar aici, din nou, părinţii sunt norocoşi (cel puţin pentru o perioadă de timp) pentru că avem lângă noi micile mari noastre iubiri.

🙂 Enough cu trecutul. Playlist de 2018 (mic rău, dar în decembrie am fost ocupată să trăiesc într-o pereche de pantaloni verzi de trening şi să mă uit la o lună plină şi  filme ciudate, să mă joc cu căţei şi oameni, să citesc şi da, să mănânc mult, deci înţelegeţi voi 🙂 ).

Man on the Moon

Standard

Vouă vă plac reclamele? Mie mi-au plăcut întotdeauna. Nu ălea de la televizor, era o emisiune cu reclame când eram eu tânără :P, poate o mai fi și acum dar dacă nu mă mai uit cine știe și Noaptea devoratorilor de publicitate, la care nu am fost niciodată, deși mi-am dorit să merg în fiecare an.

Nu mai am reclame de când nu TV, poate ce mai îmi trimit Andrei (reclame bune) sau Radu (care insistă cu ceva reclame la salam parcă pentru că avem un long debate despre cum mănâncă el numai rahaturi).

Îmi plăceau că unele erau deștepte tare și unele erau drăguțe tare. Însă nu am cumpărat cred vreodată ceva datorită reclamei :). Iar cu cadourile am fost defectă de copil, niciodată nu mi-am dorit cu adevărat ceva, nici când erau ai mei săraci în comunism și mâncam o bucată de ciocolată pe săptămână, nici mai târziu. Îmi aduc aminte că pe la sfârșitul liceului m-am simțit datoare să îmi doresc o mașină pentru că toată gașca își dorea mașină (gașcă de băieți, ce vreți). Dar de fapt nu mi-am dorit niciodată mașină.

Sara a vrut de Crăciun: un pix portocaliu și un pic și un penar și un Wall-E. De ziua ei: un ukulele, placă și conexe. Mi-a plăcut tare ce a cerut, lucuri cu care să se facă fericită, nu lucruri pe care să le aibă. Happy money. Smart little girl, nu c-ar fi a mea. 😛

Mi-a placut reclama asta pentru că mi s-a părut cumva pe dos decât ce ar fi trebuit să fie o reclamă la un super magazin. Pe mine nu mă îndeamnă la cumpărat, ci fix la polul opus, la kindness și atenție și lucruri care n-au de-a face cu banii.

I still believe that is what we need for Christmas și nu numai de Crăciun, ci tot anul. Cred că și noi și copiii noștri am fi mai fericiți așa, alegând timp și atenție vs. cadouri scumpe 🙂