Arhive pe categorii: Music matters

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Reclame

Who am I?

Standard

Cred că sunt stricată la unele chestii. La multe chestii. Și uneori îmi imaginez că atunci când oi crește mare m-oi repara, dar apoi îmbătrânesc și nu mă repar.

Una din chestiile pe care nu am înțeles-o nici atunci când avea Sara 1 an și tocmai am avut ocazia să-mi dau seama că nu o înțeleg nici la 7 jumate e asta cu forțatul împărțirii jucăriilor.

Sigur am scris pe undeva despre, da ideea e așa, că nu înțeleg de ce să forțăm un om să dea o chestie care e a lui unui alt om pe care nu-l cunoaște sau chiar unuia pe care îl cunoaște dar pur și simplu nu vrea.

Și m-am stresat oleacă cu asta, că părea unanimitate la voturi ca e unica cale spre a-i face să împartă.

Na, ar putea fi, fii-mea nu excelează la împărțit jucării. Dar sincer nici eu. Și urăsc să îmi ia cineva din mâncare, aproape am smuls capul unui amic care a făcut asta (și încă îi scot ochii pentru). O să îți dau de bună voie toată mâncarea, și întreb de fiecare dată dacă nu vrea cineva din ce mânc io, dar urăsc să mi se ia mâncarea din farfurie. Îmi dau, în schimb, și nici nu știți cât de fericită mă face să îmi dau cărțile cadou sau împrumut sine die (chiar ieri a întrebat colega mea de bancă: cine îmi aduce și mie o carte? și eu am chițăit isteric: pick me, pick me! and she did, so i-am dus azi două cărțiiiii și de abia aștept să le citească, nuș, pentru mine e gâdilăcios rău sentimentul că cineva va descoperi o carte pe care eu am iubit-o). Și atunci încă o dată, vă rog, explicați-mi de ce e asta singura modalitate prin care un copil învață să împartă? Și de ce Sara, deși nu excelează la capitol, își împarte cea mai prețioasă resursă din lume, ciocolata, cu cățelul ei preferat, Charlie? Și de ce e mai mult decât cooperantă cu jucăriile comune (eg parc, unde așteaptă și cedează rândul chiar mai mult decât ar putea fi indicat).

Știu că și eu și ea am da tot, tot, ultimul fir din păr din cap și foaie din caiet, fără ezitare pentru oamenii (sau animalele se pare la Sara 🙂 ) pe care le iubim, dar de ceeee ar trebui să fiu bună la împărțit chestii când nu vrem sau cu oameni care nu ne plac?

Da mă rog, nici măcar nu voiam să scriu de asta, voiam să întreb altceva de ce mama naiba mă întreabă plozii (since forever, fără a conta vârsta), dacă pot să se joace cu jucăriile Sarei?

Și ce fac greșit atunci când ridic din umeri și zic că de unde drac să știu io, că nu-s ale mele, îs ale Sarei, uite-i acolo, du-te și întreab-o pe ea. Ultimului plod (enervant, mărturisesc), i-am zis cele de mai sus și m-am gândit să îndulcesc o leacă so am adăugat că hamacul e majoritar al meu (as in eu zac cel mai mult în el) și poa să se dea în el dacă vrea, dar de jucării tot la Sara va ajunge.

Nu s-a atins de jucării. Și ta-su s-a uitat la mine de ziceai că am ciumă.

Da zău, who am I? Cine mama naiba-s eu să zic ce face Sara cu jucăriile ei? Așa ar trebui să fac, așa ar fi politicos (de fapt, nu prea mă interesează dacă așa ar fi politicos)? Să fiu eu factorul decisiv în privința jucăriilor altora? Atunci pot să îi zic și colegei din biroul de lângă să împartă aifonulX cu colega aialaltă, care bălește la el de trei salarii?

N-are legătură cu subiectul, dar mi-am adus aminte de piesa asta (de la titlu). E vechiuță și urâțică da nuș, uneori mă bântuie melodii. În fantome nu cred, dar melodii? În melodii cred 🙂

Gust de

Standard

Am visat ultimele doua nopti acelasi vis, doar ca o data era alb, o data negru. De fapt, intai negru, apoi alb. Spre deosebire de celelelalte vise, pe astea doua stiu ca o sa mi le aduc aminte pana la ultimul detaliu si peste 5 ani. De altfel, nici nu e prima nici ultima data cand le am.

La zece si putin a coborat si Sara, tarandu-si picioarele in papucii cu floare curcubeu. Si eu imi tarasc picioarele cand port papuci, chiar fara floare curcubeu.

-Te-ai trezit demult?

Se trezeste uneori si uita sa coboare pentru ca se apuca de citit. Cand citeste, timpul trece altfel pentru ea decat pentru adultii care nu o fac. La scoala e convinsa ca ii lasa maxim 15 minute pe zi sa citeasca, desi eu stiu ca e mai degraba o ora.

-Nu, abia acum.

-Ce-ai visat?

-Nu imi amintesc visele de azi, casca ea.

Imi misc oasele batrane catre o farmacie unde ii pot gasi Sarei pastilutele recomamdate de Iulia pentru faringita. Am de ales intre cea mai apropiata, la 10km, sau cea mai bine aprovizionata, la 30. O aleg pe cea din urma si ma mir cu gura cascata ce cer linistit cu nori grasi e azi. Waze ma face sa ratacesc drumul, dar nu ma supar pe el. E coada la farmacie si tanti care vinde nu se grabeste deloc. Am doua persoane in fata si doua in spate. Cu fiecare dintre ele farmacista, bruneta, putin rotofeie si vesnic zambitoare, rosie in obraji de parca ar fi stat toata dimineata intr-o poienita, nu pe coltul dreapta al intrarii la Kaufland, vorbeste mult si tare. Doamna Cornelia are de plata 68 de ron. Cu tot cu reteta? Cu. O mai poate ajuta cu ceva? Nu. Doamna numarul doi e noua si, deci, nu stim cum o cheama. Pentru putin timp, reuseste sa o convinga sa isi faca card si e incantata sa afle ca o cheama doamna Claudia. Doamna Claudia trebuie sa faca tratamentul o luna. Sa vina neaparat inapoi, spune tare, foarte tare farmacista, sa ii spuna daca a functionat. Mai vin abia peste 6 luni, raspunde doamna Claudia, clipind din genele negre, false, puse fir cu fir si batand darabana cu niste unghii lungi, dreptunghiulare, roz pal. Nu-i nimic, e bine si peste 6 luni zambeste in continuare farmacista. Urmez eu, si desi raspund scurt si incet, tot reuseste sa isi faca de lucru cu mine 5 minute si sa strecoare o Doamna Sleepy. Ma indepartez nu suficient de repede incat sa ratez bucuria din vocea ei cand il revede pe domnul Gheorghe, baston maro, trecut de 70 de ani, din spatele meu.

Conduc probabil mult prea repede pe drumul spre casa, ca sa pot auzi melodia de doar doua note in vocea Sarei cand ajung: Maaamiii, melodie cel putin la fel de frumoasa ca cea in forma de chitara, care m-a tinut plutind printre ganduri in masina.

Ne jucam trei jocuri Djeco si ne dam o tura cu bicicleta ei noua, rosie, aleasa de pe internet pe unicul criteriu al culorii. E cam grea, dar nu o deranjeaza. O invat deja de vreo saptamana si tot nu merge singura, dar nici pe mine nu ma deranjeaza.

Spre seara imi intind picioarele goale si reci pe sezlong, atat pe sub fundul cret al lui Charlie, cat si pe sub cartea mea cu un domn, cam lenes, pasare.

Ziua asta are gust de vara.

Fără cap şi fără coadă

Standard

Site-urile nowadays adună ca neşte furnicuţe date despre utilizatori, ştie deja tătă lumea. Cu ajutorul lor, te trezești în feed cu reclama la taman ce te gândeai să îţi cumperi ziua trecută. Pe mine una nu mă deranjează, mă ajută să trăiesc în bula mea şi, atâta timp cât ştii că se întâmplă, nu mi se pare chiar cel mai rău lucru din lume. Citeam într-o carte parcă (veci nu voi fi capabilă să îmi amintesc ce unde am citit) despre cum, după ce fiica adolescentă făcuse o vizită la un mall cu cardul lui, tatăl a primit în poştă nişte oferte de Pamperşi. De unde o uşoară isterie paternă.

Dar pe mine mă amuză oricum ce cred algoritmii ăştia despre mine. So, according to them, sunt bărbat (probabil de la maşină mi se trage), mai tânăr(ă) decât în realitate (mok, fair enough, sunt destul de imatură), student la medicină sau pe aproape. Mă tot invită constant să urmez nuş ce cursuri MIT. E clar că mă confundă. Au nimerit-o însă oarecum cu cititul, pencă au văzut ei că multe cărţi. So de ceva luni încoace mă bombardează pe toate canalele cu reclamă la o aplicaţie care îţi permite să citeşti 4 cărţi pe zi. Nu că le-ai citi cu adevărat, ptiu drace, primești un fel de rezumat așa. Singurele cărți la care am citit (sau ascultat, de la colegi) rezumatul au fost ălea obligatorii din școală pe care am refuzat să le citesc.

Şi mă tot uit cruciş şi mă gândesc de atunci, cine mama dracu ar vrea să citească 4 cărţi pe zi şi de ce? E la kilogram oferta? Poate mâine mă roagă chiar aşa, avem pentru dumneavoastră 5 kg de cărţi cu numai 10 ron, ofertă irezistibilă! Acuma serios, de ce ar vrea cineva să citească un anumit număr de cărţi (şi Goodreads m-a întrebat când m-am înscris dacă nu vreau să îmi stabilesc o ţintă de citit pe 3, 6 sau 12 luni). O. Ce? Există, oare chiar există oameni care citesc cu kilogramul? Acuma că scriu îmi amintesc că parcă am fost întrebata odată câte cărţi am citit în anul de trecuse. How the fuck should I know, le-am numărat? Numără cineva cărţile de le citeşte? Adică am înţeles că oamenii vor haine şi televizoare şi maşini şi case, serios, chiar am înţeles, e ok. Dar mă gândeam aşa, că noi ăştia de citim, o facem toţi din acelaşi motiv: doar pentru că ne place. Nu cu ceva scop măreţ. Şi cam care ar fi? Să menţionezi întâmplător la birou că ai citit ieri două cărţi sau anul trecut cincizeci? Who would give a shit anyway, nu cred că impresionează pe cineva în vremurile astea, altele par a fi chestiile șmechere.

Sau. M-am înscris pe ceva site din ăsta de vorbește lumea chestii). Și au vrut să știe la ce mă pricep. So am zis că Salinger, că na, ne cunoaștem de vreo 20j de ani și încă îl iubesc de numa. Însă apoi au început să mă întrebe chestii gen (citez): Care e simbolismul si semnificația lui de veghe din De veghe în lanul de secară?

Mmm, cum? Adică ce? Adică de ce cineva vreodată după ce citește o carte ar vrea să afle răspunsul la întrebarea care e semnificația a ceva de la ALTcineva? Mi se pare ca și cum ai ruga un alt bărbat să se culce cu muierea ta să vezi dacă îți place ție de ea.

Citim, cred, nu cu scopuri precise. Dacă am vrea doar informație ne-am da pe net sau am sări direct la capitolul final. Nu despre asta e o carte, o carte nu poate fi trăită, înțeleasă, sau simțită prin altcineva. Fiecare carte e alta de fiecare dată când e citită. Când eu citesc o carte îmi sar în ochi litere care înseamnă ceva pentru mine. Când tu citești o carte, îți sar în ochi altele. O carte nu e niciodată, dar niciodată aceeași pentru două persoane. Sigur, uneori, găsim aceleași lucruri în ele, și asta mă bucură mai mult ca o înghețată mare de ciocolată (e și mai rar decât înghețatele de ciocolată mâncate de mine/an). Dar nu citim pentru rezultat, citim, așa cum ascultăm și muzică și ne uităm ore întregi la mare sau la ploaie (people do that, right? not just me) pentru ce se întâmplă între timp, înainte. 🙂

Poate asta ne învață cel mai bine cărțile, că farmecul vieții nu e în ajungerea la final, ci în călătoria în sine. Nimeni nu e fericit când termină o carte bună (ba eu una chiar mă feresc să o fac, mă topesc după cartea de acum și refuz să o termin, deci m-am oprit înainte de ultima parte, a cincea, și nu o să o citesc până nu găsesc o altă carte care să îmi placă măcar jumate ca asta).

Pe scurt, mi se pare tare ciudat să citești ca să ceva. La fel cum ai asculta muzică ca să altceva. Sau ca şi cum te-ai îndrăgosti cu un scop. Sau ca și cum ai merge la mare doar ca să înoți (sau să te bronzezi? asta știu sigur că se poartă). Unele lucruri sunt fără utilitate practică (dar, de altfel, destul de compatibile cu utilitarianismul- sună exact pe dosul a ceea ce e, e drăguţ hm, ish) şi ăsta e farmecul lor. De altfel, tocmai lucrurile ăstea sunt, cu siguranță, preferatele mele (si pare ca si ale Sarei)

Mdeci, voi de ce ziceți că citiţi? 😛

Turn

Standard

Merg pas după pas, pe o stradă lungă și destul de lată, care cotește ușor, constant, stânga. Știu că duce la mare, dar nu știu exact cum de, pentru că nu îi văd capătul încă. Sunt nevoită să îmi pun geaca roz pe mine de fiecare dată când soarele intră în nori și să o scot atunci când alege să iasă. E nehotărât. Sau poate doar se joacă cu mine. Căștile sunt în urechi și un capriciu își face de cap cu mintea mea.

Nu merg nici încet nici repede, vreau să ajung, dar nu mă grăbesc. Strada e păzită de case, toate pustii. În curtea uneia se odihnește o piscină, gardul alteia păstrează încă prospețimea unei vopsele verzi. Restaurantele și terasele îmi dau de înțeles că mă apropii. Un câine mă atacă nervos și mă sperie puțin la contactul colților ascuțiți cu adidașii albaștri. Mă opresc, și, coborând, îi șoptesc în limba mea, care nu e și a lui: O să gonești toți clienții restaurantului ăsta măi urâciosule. Înțelege și dă din coadă, prietenos de acum, deși nu pare interesat de subiect ci de mirosul mâinilor mele. Oricum, nu e niciun om aici, nu mă mir că nu îi pasă. Mă urmează o bună bucată de drum. Văzând că nu e chip să mă întorc, abandonează.

Strada pleacă definitiv în stânga, exact când zăresc în sfârșit apa. O urmăresc cu privirea, nedumerită: ce-o fi fost în capul ei să renunțe tocmai acum, când mai avea așa puțin până la mal? Când intru pe plajă dau de florile mele preferate, margarete, crescând peste tot, în tufe mari, rotunde. Scot telefonul și aflu că unele dintre ele, ca și mine, iubesc marea.

Aseară, la poveștile cu prietenii, trecute bine de miezul nopții, povești cu existență de sine-stătătoare, am vorbit despre vise controlate. E și un film despre asta, unde spune că dacă reușești să bați, ești în realitate. Dacă mâna trece prin ușă, nu.

Mă întreb dacă margaretele astea, aici, sunt semnalul că mă aflu într-un vis, dar nu e timp să mă hotărăsc și parcă nici nu cred că ar trebui. O să fac in schimb o baie, chiar dacă apa e cu siguranță rece. Soarele e tot în nori așa că îl rog să iasă doar cât să înot puțin. Și el, ca și câinele și margaretele, mă ascultă.

Înot singură în carafe întregi de mare, cu spatele la un oraș golit. M-am înșelat, apa nu e chiar atât de rece. Întoarsă pe plajă, îmi scot din ghiozdan cartea. Eroina împarte viața în “lucruri autentice” (rare și neprețuite), “lucruri pur și simplu” (care formează materia curentă) și “lucruri fantomă” (ca febra, durerea de dinți, decepțiile și moartea). Trei lucruri autentice care se petrec în același timp formează un turn. Totuși, asta se întâmplă rar. Când, întâmplător, bucuria și lipsa bucuriei se amestecă simultan, ești confruntat cu un “turn năruit”.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să știu că visez (visele au un ritm sacadat, ca mersul trenului, nu alternează, ci păstrează măsura: tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam. tam ta ta da da dam) și, deci, am putut ghida deznodământul prin toate cotloanele dorite. Dar adevărul e că nu prea mi-a plăcut. Aleg să nu îmi controlez în niciun fel visele, riscând poate, mok, sigur, câte un turn năruit.

52ad6d66-090c-434f-a2de-6784802a13dc-1

Cumva

Standard

De Paște Iepurașul i-a adus Sarei o tonă de cărți noi, din toate zările. Ajunsă acasă, și le-a înșirat tacticoasă în biblioteca personală, complet alandala, cum ne place nouă, s-a dat doi pași în spate, s-a uitat la ele și mi-a zis: – N-am suficiente cărți.

Da, mă tăvălesc ca un porcușor într-o baltă de noroi în bucuria că iubește așa de mult cărțile și vreau nu vreau (da vreau) tot la asta mă întorc.

Săptămâna trecută s-a văzut cu o prietenă. Care i-a zis că ei nu îi place să citească. N-a comentat nimic Sara, doar s-a uitat lung la ea și apoi m-a întrebat pe mine:

-Mami, există oameni care n-au citit niciodată o carte?

Da mama, i-am răspuns, cred că da.

-De ce, nu le place?

-Cred că doar nu au avut noroc să descopere o primă carte potrivită.

-Și pot să trăiască așa?

-Da mami, cred că pot.

-Dar există oameni care nu ascultă muzică?

-Hm, nu chiar deloc, dar sunt mulți oameni care nu caută muzică, care aud doar întâmplător la radio câte o melodie și atunci doar de acolo aleg.

-Dar de ce nu caută muzică?

-Păi cred că nu simt nevoia asta, poate se gândesc că sunt lucruri mai importante de făcut.

-Și sunt?

La dracu.

-Păi ăăă, nu știu dacă neapărat mai importante dar mai practice cred că sunt.

-Cum adică mai practice?

-Adică legate de nevoi esențiale: să se asigure că au ce mânca, cu ce se îmbrăca, că fac suficienți bani pentru o vacanță cu familia, din astea.

-Aha, a închis viermele conversația și s-a întors la ce făcea.

Dar în capul meu a continuat singură să se învârtească ideea. Sigur, să citești, să asculți muzică, să ai o obsesie ușor infantilă cu marea nu e deloc practic. Nu mă ajută să mănânc, să o îmbrac pe Sara și nici măcar nu îmi dă bani de vacanțe. Și atunci de ce aleg să fac chestiile astea? Tocmai de aia. Le aleg. E alegerea fiecăruia de ce are nevoie într-o zi. Sigur că ar exista zile și fără cărți și fără muzică și fără mare. Soarele tot ar răsări în luna mai, tot în blugi cu tricou și teniși m-aș îmbrăca, tot la birou aș merge, poate aș vorbi puțin mai mult cu colegii (vs. când stau o zi întreagă cu căștile pe urechi ascultând pe repeat o unică melodie), tot la fel aș mânca, sper că tot m-aș juca cu Sara (deși poate nu la fel) și tot la fel aș dormi. Dar restul? Felul cum vorbesc, cum mă mișc, cum ascult (sau nu), chestiile la care mă enervez și chestiile care mă fac să mă topesc într-o baltă caldă de primăvară? Ăstea nu ar exista sau ar fi altfel. Suntem, parafrazând reclama, ce alegem.

So am întrebat-o, după o vreme, înapoi pe Sara.

-Dar tu mama, ai putea să trăiești fără să citești?

-Aș putea, îmi zice viermele, gândindu-se puțin. Dar cumva nu vreau.

Fix așa 🙂

IMG_1998-001

As vrea

Standard

Sa fie tot timpul ziua muncii ca sa pot sa nu muncesc. Ieri am stat cu o carte in brate pe un sezlong, m-am plimbat vreo 3 ore pe vreo 2 dealuri inalte sau munti mici si seara am mancat peste la gratar si m-am uitat la luna mea plina. Toate astea presarate cu cele mai contagioase rasete din Univers. Ale Sarei. Si asta planuiesc sa fac si azi si maine si as putea, chiar as putea sa nu ma opresc niciodata.

Wishing you a very lazy day 🙂