Arhive pe categorii: Music matters

Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

Reclame

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624

Summer, you’re drunk

Standard

Dragă vară, te înţeleg, zău că nu, te săturaseşi de aceiaşi monotonie, caniculă, caniculă şi încă puţină caniculă. Mă convinseseşi chiar să îmi schimb aerul condiţionat în dormitor să pot supravieţui nopţile. Atâta repetiţie poate fi obositoare.

Dar luna asta te-ai dat în stambă. Ba e soare, ba e nori, ba eşti supărată şi tuni cu fulgere ba râzi la mine ca o floarea soarelui ştirbă cu nori pufoşi şi graşi. Prietena mea Meg îmi spune că afişezi 31 de grade în Suedia iar la noi abia baţi la 26. Taman pe dos. Păi se poate?

Cine să te mai înţeleagă? Eu sigur nu.

Nu ştiu dacă ai observat, dar nimeni nu pare să te mai placă, cel puţin în jurul meu (aproape) toată lumea se plânge. Prea cald. Prea frig. Prea multă ploaie. Prea nu plouă şi se duce dracu’ recolta.

Eşti imprevizibilă. E inacceptabil. Ce se întâmplă? E de la ruşi şi campionatul de fotbal (n-am fost atentă exact ce şi cum, dar aşa zicea ceva ceva colegul meu de bancă din stânga). Ce-ai păţit?

Well, n-am răspuns la niciuna din întrebările astea. Nu ştiu şi nici eu nu te înţeleg. Ba chiar m-ai plouat şi pe mine de câteva ori la marea asta a noastră neagră (care-i turcoaz mai nou, şi ea, se pare, la fel de beată) de-mi venea să te smotocesc de mustăţi.

Şi încă îmi mai vine să te trag de mustăţi uneori când mă superi, recunosc.

Dar. După ploaia torenţială care m-a făcut să mă ascund în cort mi-ai facut cadou nu unul, nu două, ci trei curcubee îngrozitor de frumoase. Nu mi-e cald acasă şi pot să dorm. Mi se pare tolerabil să vin la buro, dacă tot trebuie să vin, atunci când plouă.

Plus. Cel mai plus (deşi nu are grad de comparaţie, dar nu-mi pasă) că nimic nu mi s-a părut mai ireal decât să înot în marea limpede ca atunci când e gri, tare gri afară şi linia mării se amestecă, ca laptele în cafeaua mea de dimineaţă, cu cea a norilor. Înot în mare sau în cer?

Tot mi-eşti dragă ca nimeni alta, aşa capricioasă cum eşti. Poate chiar mai mult ca în alţi ani. Îmi placi cu tunetele şi fulgerele, cu răcoarea serilor şi cu nehotărârea ta cu tot. Mai stai.

Voi cum vă mai împăcaţi cu vara voastră? 😛

unnamed

Si ro poa să şi nu mi pa să

Standard

Nu pricep deloc de ce unii omuşori insistă să se atingă de alţi omuşori, în speţa de faţă omuşorul eu.

De stau la coadă la poştă sau la cantină e veşnic o cucoană care mă împunge cu câte o parte anatomică de parcă nu ar fi loc căcălău să nu o facă. Mă întorc întotdeauna şi mă uit cât pot eu de urât, dar nu pare să conteze. La fel, în lift, când se suie câte una şi ţine morţiş să stea la 2 cm de mine deşi suntem doar trei în liftul de 6. Sau. Oameni pe care îi cunosc vag care insistă să mă atingă în timp ce vorbim. Sau să să aplece aşa, foarte aproape de mine, atât de aproape că pot să estimez cu precizie câte minute au trecut de când nu s-au mai spălat pe dinţi. Să nu mai vorbesc de duzi, crecă au citit ei prin ceva revistă glossy că dacă ating o femeie întâmplător pe mână în timp ce vorbesc o să pară mai interesanţi sau ceva. Mie uneia îmi vine să le crăp capul. Ca şi ălora de la birou care vor să vorbească cu mine şi vin lângă scaunul pe care şed, doar aşa să fim mai aproape unul de celălalt. Dude. Nu vreau să fiu mai aproape de tine. Şi pupăcioşii sfinte sisoe, mania cu pupatul ţoc ţoc, nu vreau să ţoc ţoc, nu ştiu cine eşti, de ce m-aş ţocţocui cu oameni pe care nu-i iubesc. Mi-ar plăcea tare să am o bulă cam de 1 m aşa în jurul corpului meu care să îi electrocuteze, doar o leacă, pe ăia care vor să se bage în ea. Duamne ce mi-ar plăcea.

Însă. Foarte, foarte însă. Situaţia se schimbă radical, dar radical, cu oamenii pe care îi iubesc. Poate există o valoare medie de apropiere pe care fiecare om trebuie să o atingă şi atunci unii o ating fiind touchy cu everyone, iar alţii, cum sunt şi eu, o ating prin extreme, neatingând deloc oamenii care nu înseamnă ceva pentru ei şi în schimb fiind exageraţi cu cei pe care îi iubesc (serios, mă suprind şi pe mine cum îmi vine tot timpul să îi ţin două secunde în plus în braţe). Cel puţin cu Sara, sfinte căcat, sunt ceva de speriat. Dacă nu pupăcesc copilul ăsta de 1 milion de ori pe zi înseamnă că eram într-o deplasare sau ceva. Să nu mai vorbesc de îmbrăţişări că nu e nimic să îmi placă mai mult şi ea, şi mai ştiu eu câţiva, dă nişte îmbrăţişări strânse strânse cele mai strânse. Te iubesc îi zic non-stop, pentru că non-stop îmi vine să îi zic. Acuma nuş dacă ea e aşa dârză pencă sunt eu aşa siropoasă, dar în general e dârză, adică îi plac îmbrăţişările şi pupicii mei şi se răsfaţă în ele ca o răţuşcă într-o baltă (de altfel, nici nu i le-aş da dacă nu i-ar plăcea, m-aş abţine, dragostea de-a sila tot nu se poate) dar e relativ rezervată cu pupicii ei. În general. Ne emoţionăm amândouă ca nişte gâşte când ne despărţim, eu am un nod în gât, ea mai şi plânge uneori, iar îmbrăţişare şi pupici apăsaşi primesc întotdeauna. Uneori îmi mai lasă şi câteva rezerve, să am cât e plecată. Dar în rest, când lumina e sus pe cer şi oameni prin preajmă, ea e cea serioasă, eu cea ne. Îmi şi place aşa, mi se pare ok să fie siropos cel mai puternic cumva, lumea ar fi tare ciudată ca ea să fie cea mushy şi eu nu.

Însă. Cel mai şi cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut o seară, când a venit de la ea din cameră, tropa tropa, cu picioruşele goale, beţe drepte căscate din cămaşa de noapte, m-a luat în braţe, strâns, strâns, cel mai strâns, mi-a dat părul după urechi şi mi-a aşezat o răpăială de pupici pe obraz iar la sfârşit mi-a şoptit uşor, să nu ne audă nu ştiu cine, vântul:

-Te iubesc. Ce crezi mami, că dacă eu nu îţi spun tot timpul e mai puţin adevărat?

img_0850

 

To unweave a rainbow

Standard

Nu cartea, ci poezia. Pare aşa nesuferit şi ingrat şi chiar mda, pericolos, să te apuci să te uiţi cu lupa la o chestie care e plină de magie şi mister. Cum zicea nenea Keats în poezia din titlu, se duce dracu’ tot farmecul.

Şi am mai scris că am îndoieli de fiecare dată când îi explic Sarei cum funcţionează un număr de magie, când îi explic de ce marea e sărată sau cerul albastru, că poate stric ceva din mmm diiiiin inocenţa ei?

Ne face bine să credem în lucruri, şi cu precădere în magie. Ne face şi pe noi, adulţii, parcă puţin mai puţin serioşi şi importanţi.

Dar. Mi-a plăcut tare chestia asta pe care am aflat-o recent (ce mă ce, nu m-am înţeles niciodată cu fizica :D), că atunci când vedem o culoare, orice culoare, vedem de fapt doar o parte din ea. Dacă ne-am afla în faţa unei raze de lumină, să zicem, albastră, ar fi albastră şi atât. Ne-am putea uita la ea tot restul vieţii noastre şi ar fi doar albastră. Ne-am uita la ea prin pahar, plastic şi chiar printr-o foaie transparentă de hârtie şi tot albastră ar fi. Dar, dacă ne-am afla într-un vagonet din ăla pe o cale ferată foarte veche, dar un vagonet care merge tare, tare repede, şi care s-ar îndepărta de sursa razei, atunci am observa, cu certitudine, că raza trece de fapt prin toate culorile curcubeului. Fiecare culoare e un curcubeu.

Acuma, nu vreau să spun cu asta că fiecare om şi copil e minunat şi că toţi suntem un curcubeu, că sincer, nu prea cred asta.

Ce vreau să spun e că lucrurile frumoase, cu adevărat frumoase, rămân frumoase şi după ce le descoperi, şi după ce te uiţi la ele cu lupa, printr-un pahar, prin plastic sau chiar printr-o foaie transparentă de hârtie. Magic is not a hoax. 😛

Şi mi se mai pare important că deşi de multe ori ne aflăm într-un punct în care raza din faţa noastră e albastră şi atât, ea nu e niciodată doar albastră. E doar temporar, în drum spre galben, roşu sau portocaliu. 🙂

Cumva, de asta mi se pare important să tot încercăm, chiar dacă cădem şi ne julim nasul sau genunchii, mai ales atunci când sunem copii. O să folosesc, deci, curcubeul să o rog pe Sara să nu renunţe.

IMG_1979

Micmare

Standard

Mă gândesc de vreo săptămână la Pitagora, coarde și neuroni. Serios. Cel puțin o dată la câteva ore revine (mai ales că s-a întors Sara din tabără și I did get my brain back).

So se pare că nenea ăsta Pitagora (da, ăla cu teorema), observa lucruri. Ca teoria de o știm noi din generală. Și în afară de laturile triunghiurilor se holba toată ziua la coarde și la frecvența și înălțimea sunetelor. La octave, game, și toate cele. Acum 2500 de ani. Așa cum unii se uitau la stele, Pitagora stătea toată ziua să asculte sunete. De fapt scratch that, că se uita și la stele. Dar mă rog, despre muzică, nenea a observat că există anumite intervale, raportate la numere, care fac ca sunetele să fie plăcute (octavă, cvintă, cvartă). Ceea ce mi-a plăcut că mie mi se pare uneori când ascult o bucată de sunete care îmi place de mor că nu e compusă, inventată, ci descoperită. Pe dos. Și dacă există anumite raporturi care fac muzica bună atunci asta ar fi o explicație, nu? Descoperim raporturile armonice, nu le inventăm. Îmi place nenea ăsta Pitagora. A mers oarecum cu chestii întregi până la polifonie când dumnezo cu mila, scara lui Pitagora s-a dus dracu pentru că polifoniei nu-i plac regulile prestabilite. Le are și ea pe ale ei, dar altele, noi, și-a făcut propriile ei reguli.  Zvup în 2018 și băieții ăștia care se uită la creier cu aparățelele lor au observat că neuronii noștri sunt conectați (they fire) la frecvența sunetelor (respectand aceeasi frecventa, mai precis). Ceea ce mîh, să zicem că era previzibil. Dar mai tare mi s-a părut că avem neuroni specializați per sunete. O serie de neuroni se declanșează la do, o alta la re șamd. Ei, asta mi s-a părut pur și simplu fenomenal. Am neuronii mei de Sol. Mă voi vă dați seama? Cam cât de tare poate să fie asta. Râd singură în mașină când îmi amintesc (știu, e ciudat și prostesc, hu cares).

Da. Deci vedeți, în capul meu locuiesc des chestii din astea. Ăsta e un exemplu, dar adevărul e că o grămadă de lucruri mi se par pur și simplu fascinante și aș sta ore întregi să citesc sau să vorbesc despre ele.

Și m-am gândit eu că poate de asta îmi place așa de mult să stau cu fii-mea, că și ea e curioasă și interesată de toate prostiile. Sigur că o iubesc, o iubesc de numa, dar e mult mai mult de atât. Am norocul să îmi placă de ea. Am fost în cea mai recentă vacanță cu ea și mi s-a părut cea mai mișto vacanță din viața mea. Dacă faceți și voi ca prietenul meu C. care își dă ochii peste cap că mie toate vacanțele mi se par cea mai mișto vacanță din viața mea, don’t :P. Nu chiar toate. Ălea la mare. Cu cărți. Și oameni. Și liniște. 🙂

Și vacanța asta, cu Sara a fost așa. Cu multe cărți cărate după noi, cu liniște, cu drumuri cu mașina pe sprâncene de coastă, cu o lumină care eu nu știu cine și de ce a făcut lumina aia așa acolo că eu lumină ca aia nu am mai văzut că era blândă și caldă și nu aveam nevoie de ochelari de soare nicicând și nu mi-a fost frig și nici cald și apa era perfectă și m-am plimbat cu peștișorii pe sub valuri și Sara a aproape învățat să înoate în piscină (democrația a învins și am împărțit egal timpul între piscina ei-dimineața și marea mea-după-amiaza), cu cea mai bună mâncare ever ever ever și noi suntem amândouă ciudate  la mâncare (nu fițoase, doar ciudate, ne place mâncarea simplă da bună, nu știu cum să zic) și după vreo cinci zile Sara mă întreba dacă sigur noi nu suntem acasă aici că ea așa ar zice de mă uitam la ea cu capul înclinat și nu știam nici ce să zic nici ce să nu zic. Dar cred că are dreptate, suntem acasă în vacanțele infinite. Măi și zău, vacanțele astea sunt tare ciudate. Nu am fost plecate o săptămână ci sute de ani, dar sute de ani, lumea se rotise cu cel puțin un sfert de cerc până ne-am întors.

Deci da. Și pe lângă toate cele de mai sus, că de aici începuse, Sara (și, din fericire, nu doar ea), e unul dintre oamenii care pot să stea ore să vorbească despre frecvența sunetelor și a neuronilor. Unde mai pui că merge cu cărțile după ea peste tot și putem lua cine sau mic dejunuri sau chiar prânzuri în tăcere perfectă, fiecare cu nasul ei în cartea proprie. Și cred că de aia îmi place să stau cu ea atât. Pentru că e mică și neștiutoare dar curioasă. Pentru că știe să tacă fără ca asta să fie o povară și mai important, să turuie fără ca asta să fie alta.

Aș vrea să rămână așa, știi? Adică mi-e frică oarecum că o să se facă mare și pentru că o să învețe ce înseamnă cuvinte ca nuș, GDP, SWOT, ROBOR o să zică, așa cum zic așa, dar așa de mulți oameni, gata, sunt mare. Și deșteaptă. Și știu chestii. Și pentru că știu chestii o să mă rezum la a vorbi despre rate la bancă și reduceri la H&M, diagonala ultimului televizor din dormitor unde netflix (și cele conexe, ocazionale). Frecvența sunetelor, neuronii Sol și rotirea Pământului o să devină neinteresante. Totul devine neinteresant atunci când crezi că știi.

Of. Dar poate nu. Poate rămâne așa, pentru că știu că se poate, doar chiar cunosc omuleți așa. Care sunt încă curioși, care încă sunt prostuți, care încă nu știu nimic, care zboară din idei în idei și înoată în haos cu insule de realitate în mintea lor. Un om mare mic. Asta mi-ar plăcea să se facă Sara.

PS. Avem playlist nou, tot datorită ei, sau mai corect din cauza ei, că eu eram perfect mulțumită cu cel actual, dar a cerut răspicat cuvinte mama, cuvinte, să pot să fredonez. Deci cuvinte în playlistul de azi.

Bună ziua

Standard

Ce mai faceți? 😛

Aș vrea să scot câteva chestii din capul meu, despre: vacanța perfectă, niște vaze sau dungi colorate, nu m-am hotărât încă exact ce sunt și schimbări, libertate vs. responsabilitate (sună serios, da nu e) x 2 (x2 că o dată mă gândesc la Sara în legătură cu asta și altă dată în legătură cu altele).

Dar.

Sara tocmai a plecat în prima tabără din viața ei (am vrut să o trimit și când era mai mică, dar până acum nu a vrut ea) și am așa:

  1. Inima foarte, dar foarte mică
  2. Creierul înghețat

Cele două, de altfel, sunt (mă rog la mine) foarte legate. Nu pot să fac nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic în afară de a mă gândi la ea. Dar nimic, nimic, nimic.

Am încercat să fac curat, să cânt o melodie nouă (da, am găsit-o), să continui ultima carte din vacanță care a rămas pe jumătate necitită (de povestiri, nu, nu merită neapărat), să văd și ultimul episod din documentar, să calc sau orice altceva.

Pot să fac cele de mai sus cam 5 secunde după care vrup, mă gândesc iar la ce o face ea.

Am emoții. Rău. Mai mult, îmi e frică. Deci nu pot gândi, ca întotdeauna când simt așa. Revin când îmi recuperez mintea. Dacă. Sper. Vedem. Îmi rod unghiile.

Voi cum mama dracului supraviețuiți taberelor, perioadelor astea când nu sunteţi împreună, că mie îmi vine să fac tot timpul un singur lucru: să mă urc în maşină/avion/bicicletă/cal înaripat şi să mă duc acolo acum.

IMG_5555