Arhive pe categorii: Music matters

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

I see

Standard

Femeie, în jur de 50 de ani, ochi blânzi, păr alb, ușor îngrijorată, unghii roase.

Bărbat, 30 de ani, ochi vicleni, păr blond, extrovertit, râde și vorbește mult în scurta excursie cu liftul de la etajul 4 la parter. Aruncă priviri repetate în oglindă.

Eu. Căști, zâmbesc involuntar la contact vizual accidental, try to walk as if I’m invisible, reușesc mai rar decât îmi propun.

Suntem ce știm că suntem. Un bloc pătrat, cu un cerc de culoare verde închis pe partea dreaptă și o zgârietură din excursia de la mare de acum trei ani în colțul stânga sus.

Nimeni sau nimic nu ne poate schimba, știm exact cum arată fiecare latură și natura compoziției noastre. La fel și la ceilalți. Colegul bun, colegul rău. Prietena bârfitoare, prietena plângăcioasă.

Sara. 6 ani,  păr scurt, șaten, cooperantă, curajoasă, face doar ce vrea, dar ascultă atunci când ai argumente.

Sara, 6 ani, păr scurt, șaten, încăpățânată, plângăcioasă, face doar ce vrea, nu ascultă nici dacă ai argumente.

Mă gândisem la asta doar în capul meu până să o observ la ea. Mă uit cum o văd, uneori, ceilalți adulți. O văd cum reacționează când îi cer eu un pix sau când îi cere Y un pix. E diferită, 100% diferită. Și Sara mea e cea adevărată, și Sara doi e adevărată. Which one is the real one?

They both are. Copiii (dar și oamenii) sunt amestecuri de culori. Multe, multe culori infinite în pahare Erlenmyer (din ălea cu gât subțire). Dar pentru simplificare, pot să fie doar cu alb și negru. Și una și alta sunt acolo. Depinde ce parte alegi să privești.

Sara e cooperantă, curajoasă, inteligentă, blândă, dulce, calmă, empatică, inteligentă pentru că eu văd toate lucrurile astea în ea. Nu mi le imaginez, sunt acolo. Dar pentru că aleg să le văd, ea mi le arată.

La fel cum poate arăta că e un drac mic încăpățânat dacă încerci să o forțezi să facă ceva ce nu vrea și nu înțelege.

Nici oamenii mari sunt diferiți. Am un nene pe care îl văd rar, rar de tot. Nimeni, dar nimeni nu-l suportă, zeci de oameni care au intrat în contact cu el mi-au spus că e cea mai nesuferită persoană în viață, și așa îl vedeam și eu. Până cineva mi-a spus că n-a observat deloc lucrul ăsta, că i se pare un ursuleț.

Un ursuleț? Idiotul ăla atotștiutor și arogant și certăreț și nepoliticos? Ursuleț?

Da, un ursuleț.

Și de atunci s-a întâmplat ceva cu creierul meu și îl văd și eu la fel. Îi zâmbesc când ne vedem între ani sau în mailurile de la km distanță. Ba chiar i-am spus că îmi e simpatic, nici nu mințeam. Am răbdare cu el și îl ascult. E un ursuleț.

Citeam acum câtva timp într-o carte o chestie similară (o reproduc din amintiri, nici nu mai știu în ce carte era).

Scrii o prezentare și o trimiți spre consultare unui coleg. Vine feedback-ul înapoi.

Prezentarea ta e bună, dar are nevoie de îmbunătățiri. Slide-ul 3 și 4 sunt prea încărcate. Slide-ul 5 e incoerent. Ai ratat să menționezi  X și Y. O zi faină! 🙂

Ok. Acum imaginează-ți că textul de mai sus vine de la colegul cu care te înțelegi cel mai bine. Cel care te-a ajutat într-o grămadă de situații și care pur și simplu e pe aceeași lungime de undă cu tine. Super drăguț feedback-ul, nu? A luat din timpul lui să-ți citească prezentarea, a observat că e bună, ți-a dat sugestii folositoare. Your day is great.

Ok. Acum citește-l cu cea mai antipatică persoană de la birou în cap. Individul ăla care te contrazice la orice propoziție, care nu te lasă niciodată să vorbești, care te urăște din motive ce te depășesc, care e hotărât lucru cea mai antipată persoană din Univers. Mamă ce mai incredibil de nesuferit. E bună, dar? DAAAR? Și ce e cu zâmbilicul ăla arogant la final? Urăsc rahatul ăla de zâmbilici, poate să și-l bage în fund! Your day sucks.

🙂

Percepția ne e alterată de ce alegem să vedem. Nu mă înțelegeți greșit. Unii oameni chiar sunt ticăloși aroganți iar alții chiar sunt buni ca pâinea caldă. Dar marea majoritate sunt puțin din amândouă. La fel, chiar dacă percepția noastră e că tipul x has the hugest crush on us, asta nu va schimba cu nimic realitatea că he really is barely aware of your existence on Planet Earth. Există limite a ceea ce putem influența cu imaginile din capul nostru, cu siguranță, dar la fel de real e că de multe ori imaginile din capul nostru fac un om galben, albastru, sau mov cu picățele.

Iar revenind la copii?

La copii, vedeți, eu cred că e puțină magie.

Noi, părinții lor, îi vedem cu cele mai multe culori din lume, pentru că îi cunoaștem ca nimeni alții. Și atunci e extrem de importantă oglinda pe care alegem să le-o ținem pentru a se privi înapoi. Ce vedem noi le conturează într-o oarecare măsură personalitatea, comportamentele, încrederea de sine. 🙂 Nu doar acum, puțin pentru tot restul vieții lor (și fiecare dintre noi are poveștile proprii și personale despre cum putem face X sau nu putem face Y pentru că ai noștri ne-au spus întotdeauna că Z).

So, ce oglindă scoatem azi din buzunar? Una mică și neagră de trecerea timpului, roasă și murdară sau una mare cât un televizor cu diagonala de uitat la fotbal, cu rama albă de lemn? Iar pentru copii, doar din alea cu puțin galben și roșu și praf de stele din care ne privesc înapoi niște superoameni cu ochi negri uriași blânzi.

PS. În poză, what Sara sees in me.


PPS. Playlist deeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Hold it, hoooooooooooooold it. I.U.N.I.E! Summer, my summer is here. Am o inimă umflată cât o roată de cașcaval cu soare și mare.

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Amnesia

Standard

V-ați întrebat vreodată de ce nu țineți minte mai nimic din copilăria timpurie?

Una dintre explicațiile oferite e că hipotalamusul, chestia aia mică cât o migdală care are o grămadă de funcții smechere, printre care și aia de a ține minte nu e suficient dezvoltat (atinge maturitatea la fix 7 ani).

Copiii de 7 ani întrebați despre evenimentele pe care le-au avut la 3 ani și le aduc aminte în proporție de 60%. Copiii de 9-10 ani în proporție de 36%. Și e complet diferită de curba uitării la adulți.

În jur de 7 ani, copiii suferă o perioadă de amnezie. Cele mai recente amintiri pe care le avem datează în medie undeva la 3,67 ani. Fetele stau mai bine decât băieții la capitolul ăsta, iar copiii ai căror părinți au făcut referire la amintiri trecute mai bine decât cei care nu au vorbit despre trecut. Majoritatea amintirilor pe care le avem sunt fabricate, amintiri datorate fotografiilor pe care le vedem sau poveștilor pe care le auzim. Our mind plays tricks on us.

Mi-e ciudă uneori că Sara o să uite perioada asta, aș vrea să o țină minte ca mine, cât a fost de frumoasă și de grea și de haioasă.

Prima mea amintire e de sub vârsta de 3 ani. Știu sigur că e o amintire reală pentru că am crezut mult timp că e un vis și când le-am povestit-o alor mei, în jurul vârstei de 30 de ani, au rămas șocați. E o amintire cu un element de decor minor care a rămas într-o casă ce a fost demolată de comuniști atunci când eu aveam aproape 3 ani. Nu există fotografii cu elementul acela, deci e sigur o amintire.

Uitarea e o funcție de protejare a creierului. Nu are sens să înmagazineze toate informațiile (sau, mai precis, să le țină disponibile tot timpul, studiile recente arată că ele sunt stocate undeva și pot fi accesate prin diverse asocieri). Știm că uităm primele luni cu copiii, ălea care sunt cele mai grele (insist, sintagma copii mai mari probleme mai mari e o tâmpenie, nimic n-a fost mai greu ca primele luni) ca să putem face copii din nou. Ne ajută și lipsa somnului, care e corelat direct cu uitarea.

Well, my brain is fucked up. Pentru că, la fel cum n-am uitat amintirea aia de sub 3 ani, la fel n-am uitat niciuna din nopțile nedormite și tot cocktail-ul aferent. Uit cheile de la mașină, buletinul acasă când să trec granița, portofelul pe birou când plec la Mega și ce zi e azi.

Dar lucrurile importante, cele care m-au făcut să simt, cele care m-au schimbat, cele care au fost foarte grele (sau foarte frumoase), nu le uit.

Playlist de 2016. 

 

 

 

 

May be

Standard

Mă întâlnesc cu Seminţe pe culoarul muncitoresc la 8 trecute fix.

-Eşti veselă şi radiezi? mă jumate întreabă jumate afirmă în timp ce ne intersectăm razant.

Merg în continuare şi mă gândesc o leacă, că doar eram, fără să ştiu ce. Cu ceva delay, îi răspund încet:

-Maybe I am.

Cică primăvara ar trebui să avem ceva astenii şi să ne plouă. I guess I missed that class, pentru că mie mi se pare că dacă am soare, marea la 2 ore distanţă, Sara veselă şi doritoare de parcuri, hei, poate o bere din când în când, un weekend luuuuung şi oi mai găsi câteva ingrediente, maybe I am just that. Happy. Ceea ce vă doresc fuarte şi vouă. 🙂

Playlist de mai. Prima jumătate a se dansa like you don’t give a fuck şi a doua a se asculta like you do 😛

 

Don’t watch Paterson

Standard

Știu din amintirile bunicului meu că atunci când eram mică, de vreun an, și nu mă putea consola nimeni și nimic atunci când mă necăjea cine știe ce, singurul lucru care funcționa era să mă pună să stau la geam, priveam ore întregi oamenii care doar treceau pe stradă și uitam de ce mă supăra.

Încă îmi place să fac asta. Uneori, ca sâmbătă dimineața, mă scol cu noaptea-n cap, pe la 6. Mă uit de la fereastră la băiețelul de la etajul 1 din blocul de vis-a-vis care strigă porumbeilor BUUU în timp ce le suflă pe jos firimiturile lăsate de mama lui pe cutia de aer condiționat din fața bucătăriei și îi fac cu mâna, de la etajul meu 6, deși nu mă vede niciodată.

Apoi, tot sâmbătăoribildedimineață, pentru că Sara încă dormea, am terminat o carte. Una rea, dar rea de tot, pe care am aruncat-o necăjită cât colo după ce am citit ultima pagina.

Și apoi am cântat o melodie și am văzut poezia la Andrei. Oa, ce mi-a plăcut poezia aia.

Bine că îmi trimiți toate prostiile, dar de Paterson ăla cu poezia frumoasă nu-mi zici, l-am certat.

Mai bine nu-l certam că a năvălit cu o grămadă de reguli și regulițe cum că doamne fer să văd Paterson întâi de Night on Earth sau Broken Flowers (pe care îl văzusem oricum) că Jarmush ăsta e un slow paced regizor, the most awesome of them all (și am întrebat ce-i aia și apoi am zis că aaaaa, din ăia de filmează oamenii mâncând supă, zi-mi așa)  și e ca și cum aș citi o carte înainte să învăț literele.

Dar mie mi-a plăcut poezia, am zis.

Nu meriți filme, și-a dat el ochii peste cap.

Bineînțeles că am ignorat tot ce a zis și m-am uitat la Paterson fix în secunda aia.

Acuma, eu din start vă spun să nu vă uitați la el nici înainte nici după celelalte două, nici măcar între. E un film despre nimic. Paterson, pe care îl cheamă Paterson ca orașul unde îți conduce autobuzul cu numărul 23 de la 9 la 5, e lent și nu face nimic spectaculos. Aproape că nu se întâmplă nimic în filmul ăsta, deși are parcă vreo două ore. Nu lăsați trailer-ul să vă păcălească, au adunat fiecare picătură de acțiune din el, de parcă asta ar fi de simțit la filmul ăsta.

Mă enervează rău când mă obligă cineva să aleg unceva preferat (pentru că nu pot). Cartea mea preferată.  Melodia mea preferată. Nu pot să am mai mulți preferați, așa, cam măcar vreo zece autori și vreo sută de melodii din muzica mea adormită? 🙂 Dar de ar fi să aleg un film, un singur film care să fie singurul film pe care l-aș putea vedea în fiecare zi a vieții mele, aș alege (ușor) Paterson.

Music is back.

 

 

Geci

Standard

O dată geaca mea groasă. Am cunoscut-o anul trecut în octombrie și m-a cucerit irevocabil la prima vedere cu promisiunea că n-o să mai îmi fie niciodată frig iarna. Nu m-a mințit, nu mi-a mai fost. Nu i-am spus niciodată că aș fi iubit-o oricum, doar pentru că e albastru închis ca cerul nopții, am lăsat-o să creadă că sunt topită după inteligența ei, după fermoarele și fermorașele ce țin buzunare sau mă apără de vânt.

A doua, geaca după care mi-am pierdut mințile. Neagră cu flori colorate, e geaca (de fapt nu cred că e geacă, nu știu exact care e numele chestiei ălia) care nu are nicio grijă pe lume și, dacă o îmbraci, nu poți fi supărat. Pur și simplu nu ai cum să ai zile rele în geaca asta. E complet prostuță, are mânecile trei sferturi și mi-e veșnic frig cu ea, îmi trag bluzele cât pot încercând să mă apăr, dar în zadar. Cu toate astea, o iubesc iremediabil și complet irațional.

Ultima, geaca bleumarin cu glugă gri. Sunt invizibilă în geaca asta și zău că îmi place să fiu așa. Plus că nu am nevoie de umbrelă cu ea, ceea e foarte bine, urăsc cu desăvârșire umbrelele și refuz să ne împrietenim, oricât ar spera ele. E subțire și stă cu mine muuuult timp, până aproape de vară.

Atâta că niciuna nu-i de vremea asta. Geaca de iarnă nu pot să o port, mi-e frică că aș speria primăvara cu ea, iar celelalte două, deși le port, o fac complet zgribulită.

Deci nu e de la vreme.  Vremea e ok. E de la haine. N-am eu hainele potrivite de vremea asta nehotărâtă. Să mă duc să cumpăr dracului o geacă, vă gândiți probabil, complet justificat, atât că nu pot să cumpăr haine care nu îmi plac și îmi place ceva cam o dată la 10 ani.

N-am de ales, e clar, trebuie să aștept. Dar e ok, I can wait without waiting, cu un picior în iarnă și cu altul în vară. Nu că nu mi-ar plăcea primăvara, baîmiplace, dar ce-mi place la ea e anticipația a ceea ce va urma, tot la marea mea visez.

Acuma serios. Tolerez temperaturi 10 grade, dar vreau dracului niște raze de soare cu dinți să mă ascund după ele, don’t you agree?

Patience în așteptarea zilelor cu galben, pentru că am dat peste și mi-a plăcut filmulețul de mai jos.

PS. Și eu îi cântam GNR (Don’t Cry) pe post de cântece de leagăn, it kinda worked. 🙂