Arhive pe categorii: Music matters

Dor

Standard

N-am fost niciodată, sau aproape niciodată genul de părinte nedezlipit de copilul său. Mi se pare și nociv cumva să stea tot timpul lipită de mine. Are nevoie să fie singură, să fie cu alți oameni, să fie cu alți copii. Crește așa.

Am scris aproape niciodată pentru că atunci când era tare tare mică, și foarte foarte dependentă de mine, n-am plecat nicăieri. Mi-ar fi fost imposibil. Însă de pe la 2 ani ai ei am tot avut zile, uneori chiar săptămâni în care nu am fost împreună.

Și mi-e bine fără ea. Mă văd cu prietenii, ies la un film, la un teatru, îmi place inclusiv să stau singură acasă și să fac nimicul meu. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu singură, și da, chiar și fără Sara. Mă rog, cu asterixul că atâta timp cât ea e ok. Dacă simt că nu e, turbez (a se vedea prima zi în care a plecat în tabără). Apoi, când i-am fost și ei bine, m-am relaxat și eu.

Nici nu mă gândesc la ea tot timpul când nu suntem împreună. O am, constant, într-un strat de spumă de mare ce alcătuiește probabil baza sufletului meu și o simt acolo tot timpul. Dar nu mă gândesc propriu zis la ea. Știu că e ok și că oricum, dacă i se face cu adevărat dor de mine îmi scrie (nici Sara nu sună decât atunci când e groasă rău. E rar groasă rău, deci în general îmi scrie).

Însă. Uneori, doar uneori, când văd ceva ce i-ar plăcea și ei, sau citesc ceva ce doar ei i s-ar părea amuzant, sau de exemplu noaptea, când stau în pat încercând să adorm și neplanificând deloc să mă gândesc la ea, când mintea mea e aproape goală și ceața aia ondulată vine încet încet, atât de încet încât o simt dar nu o controlez, aud în urechea mea stângă, întotdeauna cea stângă, un firicel de voce. Cel mai melodios și cristalin firicel de voce. Cel mai precis firicel de voce, e corect până la ultimul semiton, nici nu aș fi știut niciodată dacă nu erau nopțile așa că am capacitatea să înregistrez, chiar așa, ultima inflexiune a vocii ei. Care nu spune niciodată mult, de fapt e tot timpul un singur cuvânt. Mami. Și atunci, indiferent cât de adormită aș fi, mi se face cel mai teribil dor din Univers de ea. Unul pe care îl simt până în ultima celulă permeabilă (nu am chef să mă gândesc acum dacă e potrivit să spun despre o celulă că e permeabilă, dar ar trebui să fie, pare un adjectiv potrivit pentru o celulă) din stomac. Și care mă face să vreau să mă urc atunci, dar chiar atunci, pe toți caii înaripați ca să ajung la ea, acasă, doar pentru o secundă să o țin în brațe și nimic mai mult. Dacă, atunci când îmi e tare, tare dor de ea, aș putea să o țin în brațe doar pentru o secundă, m-aș putea liniști și aș adormi. Dar altfel, pentru că nu e lângă mine, se întâmplă să am nopți în care nu prea dorm.

Dar e ok, recuprez în nopțile când o am lângă mine.  🙂

IMG-2605

Reclame

O scrisoare

Standard

Una din temele de vacanţă (ipotetice :D) ale Sarei era să scrie şi să trimită o scrisoare. So of course că am întrebat-o la începutul verii: Nu vrei fată să îi scriem o scrisoare lui L. (mătuşa mea preferată, pe care şi Sara o iubeşte), s-ar bucura tare. – Poate mai târziu mami, mi-a zis Sara replica clasică când vrea să mă ducă cu zăhărelul.

Deci eram în pericol de a bifa încă o temă de vacanţă nefăcută :D.

Însă, săptămâna trecută, i-a venit, spontan, cheful de scris scrisori. Mie. Aflată la mai cca 70 cm de ea pe canapea.

Scrie-mi şi tu o scrisoare mami.

O scrisoare?

Ihi, cu ceva amuzant. 

Deci i-am scris o scrisoare cu ceva amuzant. Cel mai mult Sara râde când îi povestesc de cărţile pe care ne obligau să le citim în liceu şi eu refuzam să le citesc. Când a auzit de Pădurea Spânzuraţilor a râs jumătate de oră de abia mai respira. La fel şi când i-am povestit cum ne întreba profa de română într-a zecea de ce a intitulat autorul cartea Moara cu noroc. În scrisoare i-am povestit de proful nostru de mate care a venit la o oră cu pantalonii descusuţi exact, dar exact în fund, crăpătură care se iţea, constantă şi determinată, la fiecare introducere a mâinilor în buzunare (mişcare executată cu frecvenţă ridicată de proful respectiv).

Mi-a răspuns cu o poveste cu un copil care s-a ascuns la ora de engleză sub masă unde s-a jucat liniştit până aproape de final, când a fost descoperit cu surpindere. Şi ne-am mai scris aşa câteva scrisori.

Îmi plac scrisorile. Parcă miroşi o carte veche când scrii scrisori. Dar mai mult îmi place să primesc scrisori, i-am spus Sarei. E ca o surpriză. Îmi pare tare rău că oamenii aleg să nu mai scrie cu cerneală pe foi albe. Sigur, e mai complicat, nepractic şi necesită mult efort, n-ai niciun motiv din lume să alegi varianta asta. Dar uneori lucrurile complicate, nepractice, care necesită mult efort şi care sunt lipsite de sens, sunt tare, tare frumose.

Voi mai scrieţi scrisori? 🙂

IMG_6901

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605

Woozy

Standard

Sara citește de multe ori vreo patru cărți deodată, așa îi place ei, nuș precis să explic, dar doar atunci când sunt toate medium likes, când îi place o carte cu adevărat o citește pe aia și doar pe aia. Eu nu prea citesc așa multe cărți deodată, adică mai degrabă le las dacă nu îmi plac (nu văd încă sensul în a citi o carte cu care nu te potrivești) sau, dacă doar îmi plac pe jumătate, îmi spun că o să citesc două în paralel dar de fapt ajung să o citesc doar pe cea care îmi place și să uit complet de cealaltă. Multitasking is a myth, at least for me.

Ieri când veneam acasă am văzut un pisoi (nu înțeleg cum oamenii nu pot face diferența între pisoi și pisici doar după bot, sunt la fel de diferiți ca oamenii) alb uriaș, dar uriaaaș, era mai mare ca un câine de talie medie. Jur. Și m-am oprit să îl întreb ce face, fix așa: Ce faci mă? Mi-a răspuns, deși nu mă apropiasem de el. Ce-ai pățit, l-am întrebat iar, și iar mi-a răspuns. Așa că m-am apropiat suficient cât să își pună capul în mâna mea și să toarcă. Am continuat conversația, el povestind, eu fiind înțelegătoare, până mi-a sunat telefonul (de la birou). Am răspuns și pentru că eram atentă la telefon, deși îl mângâiam încă, a plecat necăjit. Cred că nici el nu crede că pot citi două cărți deodată.

Mi s-a stricat frigiderul. Nu-i nimic, nimic, nimic, luăm altul. Și am luat. Atâta că da, la norocul meu și cel nou e stricat. O lună și 14 telefoane la emag pentru retur eu sunt tot cu frigiderul stricat n-au venit să îl pescuiască. Acuma, nuș dacă să le zic că 2 săptămâni nu e lift și va fi distractiv până la etajul 6, unul adus și unul dus, dar na. Măcar e un frigider relativ ușor. Poate de la urcatul de minim două ori până la 6 și înapoi sunt eu așa amețită?

Mă duc să bag motorină. Reușesc să nu bag benzină în loc de motorină (ceea ce mi se pare, vă jur, o performanță personală absolut impresionantă) și mă duc să plătesc. Era coadă și mintea mi-a zburat umpic, doar umpic la cea de-a patra bucată din ultima piesă dintr-un șir cu franțuji care mă obsedează momentan. Deci bucata aia e dementă, dementă, n-ar trebui să existe, nu e de pe lumea asta, nu știu ce e cu ea și de unde a venit și mă tot încruntam eu așa la ea si uite că a ajuns rândul meu și tanti de la casă mă întrebă: Pompa 5? Răspund prompt și zâmbitoare, da, că așa sunt io zâmbitoare când mă gândesc la bucățele extraterestre pe Pământ și plătesc liniștită, după care aud: Pompa 3? Liniște. Pompa 3? Liniște. Pompa 3??? Ăăăăă, parcă eu am băgat la pompa 3, îmi amintesc acum clar, cât se poate de clar, cel mai clar. Tot eu, răspund mai puțin prompt dar la fel de zâmbitoare.

Deci da, sunt umpic amețită, dar tot aici, întotdeauna aici. Din fericire, Sara pare că e ok cu mine și așa. Voi ce faceți? Sunt curioasă. Serios.

IMG_5555

Time was away and somewhere else

Standard

Înainte de vacanța de vară m-am întâlnit cu învățătoarea Sarei (Miss Honey), care, printre altele, mi-a zis să fac cu Sara teme de vacanță. Ne-a dat chiar o listuță: să citească minim 15 minute pe zi, să repete despărțirea în silabe, să facem un proiect împreună și parcă mai era ceva.

Am citit rapid, pe diagonală, lista și i-am zis că exclus să facem ceva din ele. Și mi-am arătat dinții. A fost umpic nedumerită, că era o listă mică și drăguță și a zis că mai vorbim noi.

Atâta că am mai vorbit, și teme tot nu facem în vacanță. În primul rând că, din păcate sau din fericire, nu-s genul de om (și cu atât mai puțin de părinte) care crede în teme, și cu precădere de vacanță. Nu i-am zis că nu le facem ca să fiu Gigă contra, nici ca să o sfidez, doar că mi s-a părut că dacă îi ziceam că o să le facem aș fi mințit și nu-mi prea place să mint.

Nu cred în teme, spuneam, pentru că am mai scris de multe ori, nu cred în a trebui și nici că învățăm eficient așa. Învățăm de curiozitate, iar curiozitatea nu are vacanță. Deci Sara a citit, mult, infinit mai mult de 15 minute pe zi, dar nu pentru că a trebuit, ci pentru că a avut ea chef. Nu am făcut proiecte, dar poate o să avem chef să facem, cine știe. Ieri însă, uite, Sara a scris o poveste cu Luna (cățelușa salvată de Andrei la țară). N-am despărțit în silabe ca pe mic dejun, dar dacă a scris ceva a despărțit cum trebuia.

Ce aș prefera eu, mă gândeam, să învețe în vacanța asta, ar fi altceva, de exemplu, titlul articolului, pe care l-am pescuit dintr-o poezie cu care am dat nas în nas într-o librărie dintr-un oraș ploios, fără să o caut și cu siguranță fără să mă caute. Nici măcar nu îmi plac poeziile. Mi-ar plăcea să aibă sentimentul ăsta în vacanțe, că timpul e altundeva. Și eu îl întâlnesc uneori, diminețile la țară, nopțile la un foc de tabără, cu spatele la cort și fața la mare sau atunci când merg, fără direcție, și doar ascult.

Time was away and somewhere else.

The waiter did not come, the clock

Forgot them and the radio waltz

Came out like water from a rock:

Time was away and somewhere else.

IMG_5615

Azi

Standard

Când merg de dimineață, la 8 fără, spre birou, e inevitabil să nu găsesc cel puțin câteva personaje care mi se învârtesc prin minte o perioadă. Ok, poate și eu îi caut, drumul până la birou ar fi altfel puțin mai trist decât e oricum. În față la Unirii, colț diagonală stânga, e o trecere de pietoni. În dimineața asta mai să îl calc pe un nene. Stă pe trecere, când toți pe ceilalți stau pe trotuar. Îi flutură în vânt cravata (roșie) în timp ce cămașa albă și pantalonii negri mulați, asortați cu pantofii proaspăt lustruiți se pregătesc să înfrunte canicula moderată a unei zile de august 2018. Mi-l imaginez în budigăi, dimineața, lustruind pantofii ăia.

Ajunsă la birou, în spate la Parchet, mai să dau peste un alt dud, de data asta pe jos. Grăsuț cred că e termenul potrivit, dar sper să nu fie jignitor, o spun cu simpatie. Și destul de urâțel, de altfel. Mai să mă împiedic de el, spuneam, pentru că s-a oprit brusc în fața mea, și el, și tricoul fost alb (actualmente grej au ceva, lălâi), cu o pereche de pantaloni scurți (scurți, jur, ce-o face nenea ăsta la Parchet?) și niște teniși care cu siguranță nu au fost lustruiți niciodată. Se oprește, deci, brusc pentru că, deduc, a ajuns la punctul preferat din melodia pe care o ascultă la căști. Degetele de la mâna deaptă fac o scară în aer, râde mulțumit, și apoi sare 5 trepte deodată către ușa deschisă, salutând în fugă paznicul ușor siderat. Recunosc, mă macină curiozitatea, aș vrea să știu ce melodie asculta.

Animalele sălbatice nu se joacă odată ajunse adulți. Deloc. Excepție fac uneori mamele, care se joacă cu puii lor într-un fel de pregătire a vieții adevărate. Mamele cangur se joacă box cu puii cangur. Dar apoi, când puii sunt mari, sau când nu au pui, nici vorbă ca vreun animal sălbatic să se joace. Animalele domesticite însă (fie și cele care până recent au fost sălbatice, da, sunt experimente), aleg să se joace mult, mult mai mult în viața de adult decât suratele lor. Vine la pachet, se pare, cu lipsa de agresivitate ce derivă din a nu avea stresul unei vieți în permanent atacate (de animale mai puternice, de lipsa hranei, de vreme potrivnică aso).

Mi se pare, deci, esențial în definirea unui animal, fie el și om, dacă se mai joacă, au ba, fără scop. De multe ori văd chiar părinți fericiți să posteze plodul în fața unui ecran, adesori la terasele unor resturante la mal de mare. Orice numai să nu interacționeze, dându-și ochii peste cap la orice rugăminte de a juca bambilici. Nu acum, sunt obosit. Du-te și joacă-te cu oricare din miile de jucării pe care ți le-am luat. Dar nu neapărat părinții (la ei doar ar trebui să fie mai ușor pentru că și animalele, cum spuneam, se mai joacă cu puii lor). Îmi plac oamenii care se joacă, deși sunt mari și le crește păr în urechi. Îmi plac pentru că altfel ar fi animale sălbatice, cu colți și gheare și răutăți. Un om care se joacă, fără niciun scop, fără nicio finalitate, singur, doar de dracul amuzamentului, nu are cum să fie rău. E o garanție în alb pentru o persoană ok. Poate cel mai important indiciu, deși mai greu de depistat decât altele (ca uniformele și cravatele roșii, de exemplu).

Mdeci. Sper să vă jucați azi, și în orice altă zi. În primul primul rând cu copiii voștri, pentru că ei din asta învață, din asta cresc, dar nu numai, și singuri, fără scop, fără finalitate, fără cravată și pantaloni lusturiți. Să săriți coarda, de-a v-ați ascunselea, șotron, elastic, țările, bambilici, sau orice altceva vă face să fiți puțin copii, ca o scară executată cu mâna dreaptă în punctul preferat al melodiei pe care o asculți la nesfârșit.

IMG_5624

Summer, you’re drunk

Standard

Dragă vară, te înţeleg, zău că nu, te săturaseşi de aceiaşi monotonie, caniculă, caniculă şi încă puţină caniculă. Mă convinseseşi chiar să îmi schimb aerul condiţionat în dormitor să pot supravieţui nopţile. Atâta repetiţie poate fi obositoare.

Dar luna asta te-ai dat în stambă. Ba e soare, ba e nori, ba eşti supărată şi tuni cu fulgere ba râzi la mine ca o floarea soarelui ştirbă cu nori pufoşi şi graşi. Prietena mea Meg îmi spune că afişezi 31 de grade în Suedia iar la noi abia baţi la 26. Taman pe dos. Păi se poate?

Cine să te mai înţeleagă? Eu sigur nu.

Nu ştiu dacă ai observat, dar nimeni nu pare să te mai placă, cel puţin în jurul meu (aproape) toată lumea se plânge. Prea cald. Prea frig. Prea multă ploaie. Prea nu plouă şi se duce dracu’ recolta.

Eşti imprevizibilă. E inacceptabil. Ce se întâmplă? E de la ruşi şi campionatul de fotbal (n-am fost atentă exact ce şi cum, dar aşa zicea ceva ceva colegul meu de bancă din stânga). Ce-ai păţit?

Well, n-am răspuns la niciuna din întrebările astea. Nu ştiu şi nici eu nu te înţeleg. Ba chiar m-ai plouat şi pe mine de câteva ori la marea asta a noastră neagră (care-i turcoaz mai nou, şi ea, se pare, la fel de beată) de-mi venea să te smotocesc de mustăţi.

Şi încă îmi mai vine să te trag de mustăţi uneori când mă superi, recunosc.

Dar. După ploaia torenţială care m-a făcut să mă ascund în cort mi-ai facut cadou nu unul, nu două, ci trei curcubee îngrozitor de frumoase. Nu mi-e cald acasă şi pot să dorm. Mi se pare tolerabil să vin la buro, dacă tot trebuie să vin, atunci când plouă.

Plus. Cel mai plus (deşi nu are grad de comparaţie, dar nu-mi pasă) că nimic nu mi s-a părut mai ireal decât să înot în marea limpede ca atunci când e gri, tare gri afară şi linia mării se amestecă, ca laptele în cafeaua mea de dimineaţă, cu cea a norilor. Înot în mare sau în cer?

Tot mi-eşti dragă ca nimeni alta, aşa capricioasă cum eşti. Poate chiar mai mult ca în alţi ani. Îmi placi cu tunetele şi fulgerele, cu răcoarea serilor şi cu nehotărârea ta cu tot. Mai stai.

Voi cum vă mai împăcaţi cu vara voastră? 😛

unnamed