Arhive pe categorii: Music matters

De obicei

Standard

Lumea la final de an pare să se lepede de anul vechi, veşnic supărată de cât de nesatisfăcător a fost şi să se uite grăbită şi cu speranţă la anul de vine, de parcă ar fi aducător de tot ce n-au putut să facă în cel de a trecut.

Pe de o parte, nici eu nu sunt adepta trăitului în trecut, oricât de simpatic ar fi uneori acest trecut. Şi cred că trebuie să ne stabilim oarece direcţii, dacă nu scopuri, ca să nu ne învârtim pe loc (chestie pe care recunosc că nu prea o fac şi mi se întâmplă uneori să mă învârt în jurul cozii).

Dar de ceva ani, şi poate cu precădere anul ăsta, la final de an mă gândesc puţin la cel de a trecut. Nu la lucrurile triste, nu văd de ce ar fi bine să rememorezi voluntar lucrurile care te-au durut (oricum ele sunt pe un replay autonom şi necontrolat), ci dimpotrivă, la cele care m-au făcut umpic fericită.

Încerc să fiu atentă, şi o rog şi pe Sara să fie atentă, la care sunt lucrurile care ne plac, la ce sunt lucrurile care ne fac fericite. Mi se pare că e nevoie de tare multă atenţie, pentru că uneori o pereche nouă de pantofi poate părea că e cheia unei luni roz, dar după două purtări ai şi uitat că i-ai cumpărat. Cel mai greu mi-a fost cu vacanţele, pentru că le iubesc şi credeam că vacanţele în sine, timpul în care scap din prizonieratul biroului, sunt reţeta perfectă. And they are, oarecum. Nu neapărat cele scumpe, vacanţele scumpe sunt uneori o prostie, în cea mai faină vacanţă din viaţa mea am fost homeless pe un mal de mare cu o singură pereche de haine la mine (şi două costume de baie).  Dar, am mai scris-o, şi nu ştiu de ce o mai uit uneori şi o caut iar, poate ca o reconfirmare, nu locurile sau ce faci e important, ci oamenii cu care faci lucrurile alea. Iar aici, din nou, părinţii sunt norocoşi (cel puţin pentru o perioadă de timp) pentru că avem lângă noi micile mari noastre iubiri.

🙂 Enough cu trecutul. Playlist de 2018 (mic rău, dar în decembrie am fost ocupată să trăiesc într-o pereche de pantaloni verzi de trening şi să mă uit la o lună plină şi  filme ciudate, să mă joc cu căţei şi oameni, să citesc şi da, să mănânc mult, deci înţelegeţi voi 🙂 ).

Anunțuri

Man on the Moon

Standard

Vouă vă plac reclamele? Mie mi-au plăcut întotdeauna. Nu ălea de la televizor, era o emisiune cu reclame când eram eu tânără :P, poate o mai fi și acum dar dacă nu mă mai uit cine știe și Noaptea devoratorilor de publicitate, la care nu am fost niciodată, deși mi-am dorit să merg în fiecare an.

Nu mai am reclame de când nu TV, poate ce mai îmi trimit Andrei (reclame bune) sau Radu (care insistă cu ceva reclame la salam parcă pentru că avem un long debate despre cum mănâncă el numai rahaturi).

Îmi plăceau că unele erau deștepte tare și unele erau drăguțe tare. Însă nu am cumpărat cred vreodată ceva datorită reclamei :). Iar cu cadourile am fost defectă de copil, niciodată nu mi-am dorit cu adevărat ceva, nici când erau ai mei săraci în comunism și mâncam o bucată de ciocolată pe săptămână, nici mai târziu. Îmi aduc aminte că pe la sfârșitul liceului m-am simțit datoare să îmi doresc o mașină pentru că toată gașca își dorea mașină (gașcă de băieți, ce vreți). Dar de fapt nu mi-am dorit niciodată mașină.

Sara a vrut de Crăciun: un pix portocaliu și un pic și un penar și un Wall-E. De ziua ei: un ukulele, placă și conexe. Mi-a plăcut tare ce a cerut, lucuri cu care să se facă fericită, nu lucruri pe care să le aibă. Happy money. Smart little girl, nu c-ar fi a mea. 😛

Mi-a placut reclama asta pentru că mi s-a părut cumva pe dos decât ce ar fi trebuit să fie o reclamă la un super magazin. Pe mine nu mă îndeamnă la cumpărat, ci fix la polul opus, la kindness și atenție și lucruri care n-au de-a face cu banii.

I still believe that is what we need for Christmas și nu numai de Crăciun, ci tot anul. Cred că și noi și copiii noștri am fi mai fericiți așa, alegând timp și atenție vs. cadouri scumpe 🙂

Am văzut o pisică albă și trei motani negri

Standard

Nu asta voiam să vă povestesc inițial, atâta că aseară am văzut o pisică albă și trei motani negri așa că pur și simplu trebuia să scriu despre asta.

Pisica albă era puțin nebună. Nu mult, doar puțină, un fel de bucată plină de lună.

Apoi, mai era un motan slab, potrivit și mediu ca o adunare plus o împărțire la doi, cu o gaură mare și albă în șoseta neagră din cotoiul stâng.

Celălalt motan, slab și deșirat ca un S, se rostogolea ba repede, ba încet, pe patru culoare.

Ultimul, rotund, mângâia leneș niște felii aurii din aceeași lună.

🙂 Știu că nu se înțelege nimic, dar parcă așa ar și trebui, n-a fost nimic de pe planeta asta din seara trecută.

Ok, traduc. Am fost aseară la un concert Quartet Maria Răducanu. Cu prietena mea Mushy. Care a și descoperit-o, că evident că eu aflu ultima tot 😛 care mi-a zis așa într-o dimineață:

-Ascult o manea cântată de un cvartet de cameră și cred că nu am auzit nimic mai frumos în viața mea.

Acuma, să ne înțelegem, ea ascultă zepeline și hendricși și pinkfloizi, din astea, cu manele num, nici măcar ironic, cum e la modă.

Și eu am zis ceva gen: hai măăăăăăă, fugi de-aici.

După care am ascultat melodia asta de mai jos și oamenii de prin preajmă m-au adunat cu un făraș și o măturică de sub masă.

Mbut it was nothing, nothing, compared cu aseară. 🙂

Crecă pot să vreau eu mii de ani să scriu cum a fost și tot nu o să am cum. Dar fiecare dintre pisici era absolut minunată. Și încă o dată. Minunată. Și cântau dracu știe ce cântau. Colinde românești, muzică populară românească, colinde franțuzești, fado, toate pe ritm de jazz. Iar eu sunt (și nu sunt șanse să scap vreodată) complet și iremediabil îndrăgostită de muzica asta. Nu știam unde să mă uit mai întâi, la mâinile de pe pian sau la cele de pe corzile contrabasului. Toate douăzeci de degete complet extraterestre. Iar voce ca a femeii ăștia eu n-am mai auzit nici la televizor. Da, mi-au dat lacrimile de minim 5 ori și mi s-a zbârlit tot părul de pe șira spinării. Dar blânde toate, blânde și calde de parcă netezea cu un fier încins toate cutele anului meu de a trecut.

🙂 am zâmbit tot spectacolul, mult prea scurt și încă vreo trei ore după. sunt destul de sigură că am zâmbit și în somn. și e de departe concertul meu preferat (nu că aș fi fost la așa de multe).

Mso. Fix, dar fix pe 30 decembrie (de la 21:15 că la cea de la 7 juma s-au terminat deja biletele văd), Maria Răducanu și chiatra ei sunt la Teatrul de Artă. Bilete aici.

Da’ nici să nu aud că faceți altceva de sunteți în București. Nici nu vreau să știu. Mergeți să vedeți pisica albă nebună din lună și să fiți călcați cu fierul încins. O să vă placă (ăăă, celor 2% dintre voi cu care mă potrivesc la muzică, adică fix pentru doi cititori am scris articolul ăsta la câți am :)); e un progres, de obicei scriu cu unul singur în cap). Promit.

Ps. Am filmat. Amândouă. Că muream de nu. La al ei nu se vede. La al meu nu se aude. Noi, ne scuzați :P. Deci doar muzică de pe internet, mergeți de-o ascultați că e mai bună vie 🙂

 

 

 

 

Telefonul

Standard

Telefonul meu e complet negru, slăbănog și destul de vechi. Dar rezistent, a supraviețuit unui număr record de căzături.

Telefonul meu cântă când i se tună lui. Lui, nu mie. De cele mai multe ori, statistic vorbind, la birou, nu știu ce îl motivează acolo. Cu volumul la maxim. Îl opresc inutil, pornește iar, de câte ori are el chef, ce melodii are el chef, indiferent ce i-aș spune eu să facă. Se oprește senin, nu știu niciodată de ce, cum  nu știu nici de ce pornește.

Telefonul meu pierde des, dar des, noțiunea timpului. Uită de el. Coooomplet. Mă uit la el: 19:10. Peste vreo zece minute mă uit iar la el. Tot 19:10. Trebuie să-l butonez bine câteva minute și apoi se trezește prompt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic: 19:23.

Telefonul meu nu sună. Deloc. Nici la mesaje, nici la mailuri, nici la apeluri (de orice fel ar fi ele, fără discriminare). Bâzâie în schimb, de parcă ar fi deranjat de întreruperi.

Telefonului meu nu îi place frigul. Deloc. Nici căldura extremă, se supără și începe să facă niște dungi negre de zici că are febră. Între 15 și 30, hai 35 de grade dacă e la malul mării, e mulțumit. Orice sub sau peste îl supără.

Telefonul meu refuză muzica noua. Ultima oară când am reușit să transfer muzică pe el a fost în luna martie. A anului 2016. Deși nu e muzica nouă, că are și melodii vechi și noi pe el. Poate doar a decis că ce am ascultat eu post martie 2016 nu merită atenția lui.

Telefonul meu refuză să se conecteze la internet. Trebuie să mă rog de el, să aștept să se hotărască, as if realitatea și multitudinea de informații din lume l-ar deranja și ar vrea să amâne cât mai mult momentul întâlnirii.

Cel mai enervant dintre toate, telefonul meu dispare. Nu de tot, e acolo, nu moare, doar dispare uneori. I se stinge ecranul și pot să mă dau cu fundul de pământ, nu își revine decât fix atunci când are el chef. Când folosesc Waze prin București să ajung la o adresă necunoscută nu e tocmai drăguț. Dar cred că vrea să mă învețe răbdarea, de aia m-a ales pe mine dintre toate proprietăresele de telefoane negre și slăbănoage din lume.

Uneori, nu știu pe ce criterii, dar anumitor persoane nu mă lasă să răspund. Pot să dau eu cu deștu’ până amețesc pe ecran, ntz. Not gonna happen. Nu vrea și pace.

Îmi place telefonul meu. Nu l-aș schimba pentru nimic în lume cu unul care sună și care știe tot timpul ce oră e, sau care mă lasă să vorbesc cu toată lumea și care nu-mi cântă spontan, ce vrea el.

Eu cred așa. Fie telefonul meu e bântuit, fie seamănă cu mine. Și parcă să zic că nu cred în fantome.

PS. Singura poză în care apare telefonul meu, probabil l-am luat prin surprindere. Cred că nici lui nu îi place să i se facă poze.

IMG-6935

Um pouco sozinho

Standard

Eram convinsă că înseamnă un zâmbet mic dar înseamnă puțin singur. Îmi place melodia (mi-a trimis-o Andrei, cea în engleză, că are versuri scrise de autor și în portugheză și în engleză) și m-am tot învârtit între variante până să o aleg pe asta care deschide playlistul de decembrie. Am ascultat-o ieri probabil de vreo 50 de ori, conducând vreo 8 ore pe ploaie. Și Waters of March e tot despre ploaie, dar într-un fel netrist. Cum și um puoco sozihno e de fapt vesel, chiar dacă nu înseamnă în realitate un zâmbet mic, cum credeam eu.

E tare ciudat decembrie ăsta de începe. În fiecare an singura mea bucurie iarna era Crăciunul, că puteam face cadouri uamenilor pe care îi iubesc și mă hrăneam ca un monstru mare și negru cu fericirea lor. Și anul ăsta fac asta, desigur, dar parcă nu mai aștept atât, poate pentru că am terorizat deja niște uameni drăguți care m-au lăsat să fac asta cu cadouri (știu că a fost horror și mulțumesc). Mi-e un pic groază de pomul de Crăciun iar la birou e primul an în care am hotărât toți, într-un glas, că nu decorăm și nu ne facem cadouri. Îmi place de copiii de la birou. Tare mult. Suntem urâciosi sincron.

Vreau să ningă. Rău rău de tot și vreau să mă duc să cad încet de pe un vârf de munte, dacă se poate fără uameni pe el, în afară de ai mei. Și mai vreau să o învăț și pe Sara, să vină și ea cu mine. Mi-a promis că încearcă. Mai vreau în decembrie să nu îmi fie frig, deloc nu îmi place frigul și așa de enervant mi se face nasul de bețiv, roșu ca un Rudolf pe baterie. Și să îmi aduc aminte un nume, tot uit. Și mai vreau să fiu leneșă cât mai mult, și mai ales de sărbători. Să ne uităm la filme ciudate și să citesc și să fie cald în casă și să gătesc ceva bun pentru toată lumea și ei să zică moaaa ce bun e, să nu mai zici că nu știi să gătești (și eu o să mă umflu toată în pene deși o să știu că zic doar așa că mă iubesc și eu tot nu știu să gătesc) și să mă dau cu Sara cu sania și Charlie să alerge după noi și să cânt dimineața o melodie, aceeași melodie, și să mă întrebe lumea daaaa ce melodie e asta, și eu să răspund între două note și apoi să o fredoneze în timp ce se duc la duș, iar apoi Andrei, că tot am început articolul cu el, să se trezească și să mă întrebe ce vină are el pe lumea asta de trebuie să suporte cântatul meu iar eu să știu de fapt că îi plac diminețile așa.

Voi ce vreți de la decembrie? 🙂

 

O melodie

Standard

La început, o alegi. Dintre toate melodiile, doar pe ea. Știi doar că îți place și că ai putea să o asculți de o mie de ori. De fapt, ai ascultat-o deja de o mie de ori. Pe puțin.

So desfășori toate părțile componente, ca pe cele ale unui motor de mașină și doar te uiți la ele o perioadă, astfel încât să te obișnuiești cu logica lor, intimidată puțin (mai mult) de complexitatea lor, chiar e mai greu decât îți imaginai. Apoi, încet, încet, începi să le pui cap la cap, una câte una, piuliță, șurubel, piuliță, șurubel.

Inițial te bucuri ca un copil doar că începe să sune vag a piesa ta și ți se pare că ești cel mai mare inventator de mașini din toate timpurile. Apoi mai asculți puțin și îți dai seama că turația motorului nu e ceea ce trebuie.

Și apoi începe de fapt agonia (da sună rău, și nu știu de ce, pentru că deși e îngrozitor de greu și de enervant și de repetitiv și fără capăt e ceea ce vrei să faci, ceea ce te face puțin fericit, pentru că știi cum ar trebui să sune de fapt, așa că o repeți la infinit și seara, primul lucru când ajungi acasă, înainte să pui cratița cu mâncare pe foc și dimineața la 5, când tot blocul și Sara dorm (înșirată peste pătură, de parcă păturile ar fi fost inventate pe post de cearceaf, nici vorbă să te acoperi cu ele) din nou și din nou și din nou până îți amorțesc mâinile, până îți explodează capul că tot nu sună cum ar trebui, până abandonezi orice speranță și îți spui că cine dracu te-ai crezut tu de ți-ai imaginat că poți să faci asta și te mai duci să citești două pagini de carte și să dai cu mătura în sufragerie și apoi te mai așezi o dată să o cânți, știind că nu o să îți iasă și că mai rău o să te enervezi, dar nu îți pasă, vrei să încerci și dacă toată viața nu ai încerca altceva decât să îți iasă piesa asta și tot nu ar fi pierdută și atunci, pentru o fracțiune de secundă, după ce melodia s-a terminat și cutele de pe frunte s-au relaxat, mâinile îți sunt calde de cât s-au grăbit pe note, îți dai seama că poate, doar poate, nu ești sigură, pentru că oricum nu erai atentă la cum sună, dar parcă, puțin, puțin de tot, a prins aripi si culoare.

Nu cred că te poți plictisi niciodată învățând o melodie care îți place cu adevărat.

img_2830

Broken heart

Standard

Fii-mea se uită la desene, am mai zis. Nu calculator (deși programează niște lego pe niște tablete la școală la nuș ce opțional), dar da desene. A renunțat la TV, doar Netflix (poneii și urmașii urmașii urmașilor poneilor; da, poneii au urmași, don’t ask). În plus, ne place amândurora să mergem la cinema. Uneori am noroc de un film drăguț (ca Finding Dory), alteori ascult un podcast cât timp se uită ea la Micii Ponei-filmul (do not, I repeat, do not go la filmul ala dacă nu cumva vă obligă cineva). Filmul ei de desene animate era Ratatouille, că de altfel i-a plăcut și cartea (pe care a citit-o prima).

Până sâmbătă seară.

Sâmbătă seară, după ce fusesem să-și facă mâța o mască de vulpe pe la nuș ce ateliere și după ce ne jucasem 8850938 de jocuri prin casă, ar fi vrut să se uite la desene. Și m-am gândit să îi propun un film, că deja știam pe dinafară replicile la urmașii poneilor (TV e deschis doar pentru Sara, iar eu mă uit, da, recunosc public cu rușine la Vocea României când calc).

Așa că am descărcat unul din filmele mele preferate, poate chiar filmul meu preferat de desene animate: Wall-e.

Și ne-am făcut popcorn și marmota stătea înfiptă în umărul meu drept și osos și eram așa caldă și bleagă inside și probabil umpic mai mult fericită pânăcând.

Pânăcând a început să plângă cu muci si cu hohote de nu mai știam pe ce parte să o întorc să văd unde o doare, CE s-a întâmplat.

-CE s-a întâmplat? am întrebat-o și pe Sara după ce am constatat că nu țâșnește sânge în râuri din nicio bucată aferenta corpului ei.

-Eeeeee (tras muci, hohote, tras muci) eeeeee (tras muci) trist filmul (hohote, hohote, hohote, muci).

Acuma, nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng (am râs, recunosc). Pentru că am mai văzut cu Sara filme triste (gen Ștrumfii 2 unde crăpa ștrumfița sau Brave unde jeluiește roșcata pe corpul lui mă-sa) și am plâns EU (numai umpic, la ștrumfiță), ea deloc. Nu că mă stresam, mă gândeam că n-a ajuns la etapa empatie (post 6 ani, zice un nene mai simpatic ca turma de scriitori părințitori cotemporani, Piaget).

Well, apparently, am ajuns în faza cu pricina. 🙂 Abia, dar abia am reușit să o liniștesc, a bocit o jumătate de oră (și încă înainte să pățească Eve sau Wall-e ceva, la început, când Wall-e era trist că nu îl băga Eve în seamă), nu mai zic apoi, deși apoi amestecat, râdea plângând în hohote (da, se poate). Iar în noaptea aia, sincer vă spun, n-am prea dormit, pentru că jumătatea mea cea mica a bocit amintindu-și cât de trist era Wall-e. Nu, argumentele mele că la final s-a ales cu fata și a salvat pământul n-au contat.

Sincer, mă bucur puțin că tocmai Wall-e a fost primul care să îi rupă inima în două. :). Un film cu 30j de cuvinte și un roboțel mai uman ca mulți dintre oamenii pe care îi cunosc :), care te face sa gandesti. Imi aduce aminte putin de Minunata lume noua :). Ati vazut Wall-e, si va place, da? We really can’t be friends otherwise.

Între timp l-am mai văzut de vreo 2 sau 3? ori și, din fericire, Sara nu a mai plâns, dar a hotărât că Wall-e și doar Wall-e e preferatul ei (la revedere Eroi în Pijama, mă bucur că am scăpat de voi). Chiar dacă e trist, mama? am întrebat-o. E cel mai frumos din lume, nu contează că e trist, a zis viermele.

Și cred că are dreptate. Uneori, poate nu in ciuda ci datorita, lucrurile triste sunt cele mai frumoase 🙂