Arhive pe categorii: Montessori

Școala

Standard

Am ezitat dacă să scriu despre cum îi e Sarei la școală. M-am hotărât să, o să explic de ce. Am ezitat din două motive: îmi era frică. Întotdeauna îmi e frică când ceva merge tare bine, sau când sunt fericită, sunt tot timpul în alertă după următorul lucru rău (everything goes round in circles) și poate dacă scriu aici o să jinx it somehow. În al doilea rând, m-am gândit de ce să scriu despre cât de fain e la școala Sarei? Am spus deja că nu o să zic unde merge, so nu e pentru reclamă, părinții care sunt la școli bune nu caută alte școli, părinții care sunt la școli de care nu sunt mulțumiți poate nu au opțiunea pe care o am eu, de a o trimite pe Sara la o școală privată, so why rub it on people’s face?

Ok. A trecut deja mai bine de o lună de școală. Pentru mine e inimaginabil. 🙂 Serios. Nu credeam că poate să existe o școală așa (deși știți că Sara a mers în Montessori și la grădi). Dar școala asta e mult dincolo de Montessori. E despre oamenii din ea. Care nouă ne plac tare mult.

Sara first. So viermele e mega fericită acolo. Vineri dimineață, când o trezesc ronțăindu-i degetele de la picioare (astea i le-am iubit din prima secundă când a existat pe lume) și mă alint că e weekend și mergem undeva să ne jucăm în toamnă îmi ciripește că luni se duce la grădi să lucreze la proiectul X. Wait. What? 🙂 A învățat în luna asta miliarde de lucruri, sunt, sincer, pe jumătate perplexă, de la biologia frunzei și a fructelor (nu mai mănâncă măr ci mezocarp de măr, de mă uit la ea cu o sprânceană ridicată), la articol nehotărât, caiete întregi, dar întregi scrise de ea, Teoria Big Bangului și operații complexe la matematică. Pare mult. E MULT! Dar ideea e că ea nu are nicio secundă senazția că depune efort. I se pare o joacă, ba chiar a mustăcit ieri că s-a prins de nu știu ce trick la aritmetică și a făcut toate problemle pe care i le lăsase învățătoarea în 5 minute. Nu vrea să iasă afară în curte (e adevărat și că nu e cine știe ce minune de curte, da oricum) ci să rămână în clasă să se mai joace. Nu că îmi povestește despre școală, minim o oră din timpul pe care îl petrecem împreună e doar cu ea ciripind despre ce a făcut acolo. Are o prietenă nouă, cu care se împacă foarte bine și cu care lucrează împreună la majoritatea proiectelor (dar nu toate). Sunt doar 6 copii în clasă (for now) și au o învățătoare și o asistentă. Nu doar că i-au păstrat curiozitatea pe care o avea, pe care o au toți copiii, nativ, dar mi se pare că i-au sporit-o de o mie de ori, e curioasă despre tot, la puterea zece 🙂

Me. Ok, de unde să încep :). Mie îmi e și rușine când mă duc pe acolo la ceva ședințe. Mi se pare că e așa de absurd să fiu de acord cu absolut dar absolut fiecare vorbuliță pe care o grăiesc tantile alea că tac adânc, mai dau din cap, dar mai mult mi s-ar părea.. nu știu cum, aș fi rușinată să arăt cât de mult sunt de acord cu ele.

Învățătoarea Sarei e o minune mică. Nici dacă o căutam o mie de ani și o descriam pe un caiet cu linii negre nu cred că o găseam așa. M-a cucerit din primele 5 secunde, când abia o văzusem și vorbind cu o mămică a făcut acordul corect la „o prietenă de-ale mele”. Fiecare cu obsesiile lui, na. Dar nu de asta, e incredibil de copilăroasă și jucăușă, dar și profundă, atentă și curioasă. Muncește enorm, enorm, o simți până în vârful degetelor că face ce face acolo nu cu plăcere ci cu pasiune (gol cuvântul ăsta, dar e adevărat). LE, Noroc cu Ana ca mi-a adus aminte. Cred ca e important si ca inainte sa fie invatatoare aici, a fost invatatoare la o scoala din Ferentari. So yeah, it proves ca ceea ce cautam sunt oameni si nu locuri :). Și nu e doar ea, așa sunt toate învățătoarele de acolo. Iar directoarea, well, directoarea, când m-am întâlnit cu ea prima oară, vă jur că parca cita din articolul ăsta de l-am scris eu acum jde ani, vorbind despre faptul că Montessori nu e nici nazism nici balet. Mi s-a părut pentru prima oară că un om înțelege la tanti asta de la 1900 toamna exact, dar exact ce înțeleg și eu. Urăsc ședințele, iar, m-am plâns de suficiente ori de rahaturile de ședințe de orice fel. Ei bine, la ăstea de la școală e așa o căldură și o liniște și o stare de bine, de mă duc cu drag și stau acolo și câte trei ore ascultând și zâmbind. La ultima am râs cu hohote, aproape am căzut de pe scaun, fetele astea nu sunt doar învățătoare, ce ar putea juca la orice teatru de povești sau ne începând cu mâine.

Deci e tare, tare, dar tare bine la școală. Nu e că e perfect. Sincer nu cred că e, nu pentru toată lumea. Dar pentru Sara, și pentru mine, este exact ce i și ni se potrivește. Nici nu cred neaparat ca nu o sa ne supere niciodata nimic. Vorba tot invatatoarei Sarei, asta e ca o relatie la inceput, dar o sa vina si vremuri mai putin bune. Cred insa ca vom gasi o cale să le rezolvam.

Și de asta am ales să scriu. Pentru că eu încetasem cumva să cred în ceva ce i sau ni se potrivește perfect. Credeam că întotdeauna o să fie mici chestii care nu o să fie perfecte, dar că suntem oameni cu toții, că suntem diferiți, și că trebuie să privesc imaginea de ansamblu.

Changed my mind. Cred că există, chiar și în România, o școală care poate fi perfectă pentru un copil, așa cum ni s-a întâmplat nouă când Sara a ales să meargă aici (nu mai zic iar cât de incredibil de mândră sunt că ea a ales aici și că a ales atât de nesperat de bine) și că se poate spera. De asta am scris articolul ăsta, pentru părinții copiilor care au acum 2 sau 5 ani. Și care nu se hotărăsc și care au obosit, poate, să caute. Keep trying. Don’t give up. 🙂

Ok, și la asta m-am gândit dacă să o povestesc. Știți cum cred eu în destin și what was ment to be și rahaturi gen suflete pereche și din astea? Fix, dar fix, dar fix deloc. Însă e o coincidență legată de școala Sarei care mă face să zâmbesc. După, deci încă o dată, după ce Sara alesese deja școala asta am făcut legătura între numele învățătoarei ei și un articol pe care eu însămi l-am share-uit acum câtva timp, despre o învățătoare. Era acceași persoană. 🙂 Pe vreamea aia nu mă gândeam deloc la școală sau la unde va merge Sara, doar mi-a plăcut ea, ca om, în articolul cu pricina. Îmi amintesc că m-a cucerit cu o frază în care spunea ceva de genul că simte copiii ca pe un iubit cu care o relație la început și simte mereu nevoia să fie perfect epilată. S-a rușinat când i-am spus că o știam din articol, a spus că a fost mult prea sinceră. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut la ea, și atunci, și acum, că am simțit-o ca pe un om cald, jucăuș, curios și adevărat. Și o să fiu și eu sinceră, de dragul reciprocității. Simt că Sara aici, în școala asta, e ca și cum ar înota într-un ocean după ce a încercat în piscine, râuri sau lacuri mai mici sau mai mari. Aici, pentru Sara, e un ocean. Unul de curiozitate. În care sper să îi placă să înoate cât mai mult timp. 🙂

IMG_9120

 

Anunțuri

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915

 

 

Abreit macht frei

Standard

Mi-a fost atrasă recent atenția asupra următoarelor citate din Maria Montessori:

“The child can develop fully by means of experience in his environment. We call such experiences ‘work’.”

“Such experiences is not just play…. It is work he must do in order to grow up.”

“The child seeks for independence by means of work; an independence of body and mind.”

“We must clearly understand that when we give the child freedom and independence, we are giving freedom to a worker already braced for action, who cannot live without working and being active.”

și apoteoticul

„“Happiness is not the whole aim of education. A man must be independent in his powers and character; able to work and assert his mastery over all that depends on him.”

Și ideea înțeleasă din articolele astea era că MM nu încurajează joaca ci munca. Mbon, nuș la ce vă gândiți voi dar, poate fincă taman ce am terminat de citit Primo Levi, eu mă gândesc la Abreit macht frei (ăăăă, știți expresia, da?).

Nu sunt un fan al muncii în sine, nici la adulți nici la copii (poate o să îmi fac timp să pun pe hârtie uraganul de gânduri legate și de munca la adulți). Munca este un proces necesar pentru supraviețuire. Deci nu cred că munca în sine e ceva ce ne poate aduce împlinire, libertate, fericire, sau o viață.

La fel, nu cred deloc că Sara trebuie să perceapă școala ca pe o muncă. Ca pe ceva ce TREBUIE să facă pentru a deveni un om mai bun, un om complet, un om.

Nu neg citatele de mai sus, ele există, dar nu cred că înseamnă deloc că munca e cheia.

Pentru că toate citatele de mai sus ar trebui înțelese prin prisma ăstuia: „Play is the work of a child”.

Și cu asta sunt de acord. În sensul că joaca e ceea ce construiește adultul din copil, joaca nu e deloc ceva nesemnificativ și neimportant, este cea mai importantă activitate a unui copil, munca sa, dacă sunteți genul de persoană care musai să folosească cuvinte serioase. De asta MM se referă la materiale și la activitate vs. jucării și joacă. Nu pentru copiii, copiilor puțin le pasă cum e denumit ce fac, ci pentru adulți, ca adulții să conștientizeze că joaca este cheia, modalitatea prin care ajungi să conduci copilul spre cunoaștere :). Dar reality check, un puzzle e o jucărie, chiar dacă îi spunem material și că lucrează cu un puzzle vs. se joacă cu un puzzle. 🙂 Îmi cer scuze că am bolduit, urăsc bolduitul, dar mi-era să nu se piardă ideea principală în articolul ăsta lung.

Aș vrea să delimitez puțin ce înțeleg prin asta. Nu înțeleg deloc că un copil ar trebui lăsat fără limite. Nu imi place moda asta de părințeală fără limite și am certitudinea exemplului că produce copii și adolescenți și adulți nefericiți și nefuncționali. Copiii au nevoie de limite. Nu multe, dar da, limite, deși pare așa că îi pui stăvilare în cale. Nu îi pui. Dar neocortexul, bucățica aia de creier care te ajută să faci lucrul mai greu când ai vrea să faci lucrul plăcut se formează abia la 25 de ani. Și pentru a ajunge să poți să faci la 25 de ani plus lucrul greu vs. lucrul care îți aduce plăcere imediată, să aștepți după recompensa mare și îndepărtată ignorând recompensa mică și imediată e nevoie ca în ăia 25 de ani să formezi bucățica aia de creier cu repetiție, cu exemple și well, cu limite ;).

Bun, cum se împacă amalgamul ăsta de idei, aparent contrare?

Păi nu o văd deloc complicat.

Copiii au nevoie să se joace. Copiii se joacă în așa fel încât să învețe (oricum asta caută de la bun început prin joc). Noi (educația, de pe orice canal ar veni ea), ghidăm acest proces prin limite și prin orientarea copilului în a obtine plăcerea de a fi înghițit complet de ceea ce faci.

Munca în sensul de activitate desfășurată, poate fi o plăcere în sine. Cu toții am experimentat starea în care suntem așa de atenți și concentrați la ceea ce facem că uităm de orice altceva în jurul nostru. E o stare de grație, obținută prin desfășurarea unei activități. Uite, mie mi se întâmplă când învăț să cânt o piesă sau să controlez kite-ul pe cer. Sarei i se întâmplă când desenează sau când face un puzzle. Amândurora ni se întâmplă când citim.

Dar că scopul unui copil e să muncească? Nu. Tocmai, scopul unui copil e să se joace, joaca nefiind ceva derizoriu ce trebuie oprit și copilul repus pe traiectoria cea dreaptă de bastonașe și liniuțe cu cronometru între 30 de minte și o oră pe zi. Abia așa mi se pare că îi facem să urască munca. E ca și cum mi-ai spune mie că trebuie să repet o piesă de 30 de ori pe zi de la 2 la 2 jumate. Ar distruge complet bucuria de a cânta. O repet de 58 de ori pe zi, pentru că vreau să o repet, pentru că îmi doresc să o învăț. Perseverența nu vine din repetiția obsesivă ca scop în sine in speranta ca va aduce o finalitate (asta e obediență sau conformism), ci invers, se produce natural din dorința de a ajunge la scopul respectiv, repetăm și depășim obstacol după obstacol și ne agățăm cu dinții de fire imaginare și mai încercăm o dată, ultima dată, și apoi încă o dată pentru că suntem cu ochii pe ceea ce ne dorim, pentru că nu vrem să renunțăm pentru nimic în lume. That is grip. Copilul, prin joacă, descoperă litere, cifre, vulcani, stele, teoria Big Bang-ului și atomi :). E perseverent în joacă, în descoperire, în curiozitate, în mod natural, pentru că îi face plăcere se învețe, să se joace, să cunoască, și nu pentru că un adult îi spune că dacă repetă de 1000 de ori poezia T va ajunge să scrie ca Dostoievski. Copiii sunt bureți. Mzău. Și unii oameni mari mai sunt bureți, dar mulți uită. Copiii însă nu. Ei asta fac, absorb. Tot ceea ce îi înconjoară, sunt entuziasmați de tot. Și cred că nu e ok să le distrugem asta prin verbul a trebui.

So let kids (și hei, și adulții) să se joace. That’s their only job 🙂

IMG_4774

 

 

 

The end of an era

Standard

Chiar dacă Sara a primit coronița de absolvent al grădiniței în iunie, vineri a fost ultima ei zi acolo. S-a încheiat apoteotic, cu o petrecere cu oameni și multă gălăgie, de care m-am ferit ca de obicei.

Dar asta nu înseamnă că nu am fost emoționată. N-am vrut să îi arăt Sarei, pentru că nu vreau să o întristez înainte de școală.

Sara a ales o altă școală, deși inițial era hotărâtă să meargă la Montessano. A auzit la o prietenă că merge la o anumită școală (tot Montessori), am vizitat-o, și la ieșirea pe poartă a zis că vrea acolo. Am mai amușinat-o o săptămână să vedem dacă e pe bune au ba și era pe bune. So that was it.

Eu una eram ok și la Montessano, acolo ar fi avut-o educatoare pe Miki, persoana cu care sunt pe cea mai lungime de undă dintre toate cele care s-au ocupat de ea. Eram liniștită cu ea acolo.

Despre școala asta nu o să scriu, unde e, cine îi e educatoarea. Nu aș fi făcut-o niciodată nici cu grădinița, și m-a enervat teribil ieșirea din anonimat (inevitabil unii oameni au făcut asocierea între Sara și blog) dacă nu era Magda. Aș face-o din nou, exact la fel. Am scris pentru că am vrut să o ajut pe ea. Am scris când am avut ce să scriu de bine și când m-a enervat ceva m-am dus și am încercat să rezolv. Așa nebună și visătoare cum e ea, e prietena mea de tare mulți ani și am vrut să o ajut cu gradinita ei. Sper că am reușit măcar umpic :). A vrut să facă un lucru bun și nu știu aproape deloc oameni care vor să facă lucruri bune.

Dar, să fiu sinceră, sunt extrem de mândră de Sara că a ales să schimbe școala. Pentru fix asta. Că a renunțat la un mediu familiar, cald, comod, cu prietene și adulți pe care îi știa pentru a încerca ceva nou. Cred că din toate chestiile pe care le-a făcut viermele până acum, de asta sunt cel mai mândră. E nevoie de foarte, foarte mult curaj să iei o așa decizie, și mai ales singură (pentru că a fost a ei, deși și nouă ne-a plăcut și școala la care merge acum foarte mult) și la 6 ani.

Nu știu cum o să fie. Nu știu dacă o să regrete. Probabil, cu siguranță vor fi momente când îi va fi dor de prietena ei cea mai bună de dincolo și de restul prietenelor. Am întrebat-o și eu, curioasă, de ce.

Mi-a răspuns simplu. Erau mai multe cărți aici. Sigur au fost mai multe, dar mi-a plăcut răspunsul.

🙂

Nu am emoții cu școala. Sunt convinsă că o să se descurce, sunt convinsă că va ajunge cel puțin la nivelul din tradițional, așa cum și acum e mult peste medie. Oricum nu mă preocupă foarte tare aspectele astea. Nu mă gândesc nici la ce va veni după, sunt convinsă că o să fie bine. We will find a way. La Montessano i s-a oferit asta. Posibilitatea să rămână curioasă. Și asta sper să i se întâmple și la şcoală, e cel mai important lucru. De multe ori am cârâit (iar în primul an urlat intens) despre asta sau ailaltă. În ultimul timp deloc. Am făcut-o pentru Sara, evident, sunt o mamă leu, fie că îmi place au ba, dar cumva și pentru grădi. Mi se părea interesul comun al ambelor părți să se repare chestiile care puteau fi îndreptate.

Sunt mulți oameni acolo, dar eu în 3 am încredere pentru că fie îi cunosc fie i-am observat în relația cu Sara: Magda, dar ea atenție, nu are legătură cu educația, ci cu partea de sănătate (iar mâncare ca la Montessano nu e nicăieri în București), în Miki, pe care atunci când am auzit-o prima oară, la o ședință îmi venea să o iau în brațe să o pup, și pe Erika. Nu cred că am vorbit 2 vorbe cu ea în afara de cele ce o privesc pe Sara, dar pentru Sara, există o singură persoană pe lume acolo. Erika. O iubește încă, deși de 2 ani cred face cu Miki, pe Erika cel mai mult. Și cu ea mi se pare că a progresta cel mai mult pe partea intelectuală (cu Miki pe partea emoțională), poate s-or fi suprapus și peste perioadele de creștere, dar eu spun ce-am simțit :). Alina, de care am mai scris, face acum doar spaniolă cu ei și e una din cele mai blânde ființe din lume, și trebuie să scriu și de Adelina, psihologul grădiniței (a fost și coeducatoare o perioadă), despre care am fost sincer impresionată când am citit caracterizarea psihologică făcută Sarei. A surprins exact personalitatea ei. A înțeles-o și a cunoscut-o.

Ar mai fi de zis de curte, pe care Sara deja o plânge. Joacă cu noroiul, leagăne din cauciucuri uzate și alee senzorială, zid cu tuburi comunicante și trambulină. E un mic paradis acolo.

Aș recomanda Montessano? 🙂 Cu sigurață. Dar indiferent de cele de mai sus, pentru copil, independent de curte, acreditări sau carbohidrații (bio :P) de la masă, contează un singur lucru. Oamenii care au grijă de copii sunt cei mai importanți și ei ar trebui să încline balanța. Și acolo, cum scriam mai sus, există oameni care i-au permis Sarei să fie ea. Să iubească cărțile, să citească, să facă calcule la matematică, să se prostească, să se ascundă în dulapul din curte de era să facă lumea atac de cort, să se maimuțărească, să vină acasă plină de noroi, să râdă, să plângă. So make sure ca adulţii se potrivesc cu copiii (şi nu neapărat cu voi).

Aș vrea, pentru că le doresc sincer bine, să lucreze la capitolul nici nu știu cum să zic. Imagine? Parcă e loc de îmbunătățire aici și mai ales prin prisma relației cu părinții. Suntem dificili și nebuni, de acord, dar părinţii rămân cartea de vizită a unei grădiniţe.

So om vedea ce o fi la școală. Good vibes, o clasă mare, luminoasă, cu căldură mișunând în oamenii de care am dat cu nasul acolo. Poate o să mai scriu, poate nu, dar chiar şi dacă da fără nume și prenume. 🙂

Iar pentru Montessano, pentru Magda, Erika, Miki, Alina și Adelina, persoanele care îmi sunt mie și Sarei dragi acolo? Mulțumesc. Am avut încredere cu ce am eu mai scump și mai prețios pe lume în voi și mă bucur că am făcut-o, a rămas mica mea minune numai că acum parcă are și așa niște raze de soare pe care le arată și altora. Chiar dacă în realitate sunt timidă, la fel ca Sara, în mintea mea v-am dat fiecăreia dintre voi cea mai strânsă îmbrățișare din cele care există.

Pe cai birjar. A new chapter begins.

Ps. În poză sunt Sara și Erika, în prima ei săptămână la grădi. 2 ani și 9 luni 🙂

547275_521479711253582_274239754_n

 

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

Prima zi de școală

Standard

Da, știu că mai avem o lună și, dar mai mult mă gândeam la ce a fost înainte de prima mea zi de școală comparativ cu ce trăiește acum Sara raportat la prima ei zi de școală.

Mso, când eram eu mică (și cred că și la voi tot pe acolo era) prima zi de școală era ZA SHIT. As in primul pas spre maturitate, the beginning of the road (to nowhere, btw), emoții și tremurici, uniforma apretată și mirositoare a proaspăt călcat.

-Lasă că o să vezi tu când mergi la școală!

-Gata cu jocurile.

-La școală nu mai merge așa.

aso aso

So naturally când am ajuns la rahatul ăla de școală eram deja uber stresată de ce pisici o să mă lovească.

Mai mult, toți adulții din jurul meu erau profund emoționați, că deh, prima zi de școală. Nu mai știu dacă maică-mea a bocit, nu cred, dar îmi aduc aminte așa:

-avea o pereche de pantofi cu toc cui, pe care îmi imaginam că a regretat că și i-a luat având în vedere că am stat în picioare în curtea școlii minim o oră și 30 de eternități (bănuiesc să ascultăm ceva glăsuiri festive)

-drepte ca niște soldați în paradă păzea în mână 5 sau 7 gladiole. roșii, desigur

-pe cap aveam un rahat de cordeluță albă cu pompoane care îmi făcea capul să explodeze

-eram captivă într-o mare de picioare și șolduri, că mai sus nu vedeam la vârsta aia, care păreau să fi devenit un organism cu discernământ, de sine stătător

-am găsit ceva copii/copil cu care m-am jucat oare ce? până au glăsuit adulții

-am ajuns în clasă unde mirosea a cretă (da, are creta un foarte miros) și unde a trebuit să livrăm tributul (gladiolele roșii) pe altarul noului zeu (învățătoarea) și unde inima mea îmi bătea să îmi explodeze din piept de emoție. Mă așteptam să fiu agățată de tavan și jupuită de viu.

-dar nu. am fost repartizați pe bănci și colegi (fată-băiat, fată băiat, ca atare mi-am cunoscut în ziua aia cea de-a doua iubire a vieții mele, C.V., după Teo de la grădiniță, prima) și ni s-a spus să desenăm cum ne imaginăm noi peste 4 ani când vom termina. Tot timpul am urât chestiile astea, poate de acolo mi se trage: cum te vezi în 5 ani? Grasă, proastă și urâtă. Donno, de unde dracu să știu ce o să fac în 5 ani.

Și gata. Mi s-a rupt filmul (actually învățătoarea mea a fost mișto și gramatica de o știu de la ea o știu, dar prima zi de școală a fost a fucking nightmare ca și școala în ansamblu, am urât-o cu fiecare celulă de dinainte să înceapă până mult după ce am terminat, de fapt o mai urăsc și acum și mi se pare că mi-a furat o grămadă de timp din viața asta limitată a mea cu rahaturi. rahaturi și norme și stupizenii). Hate school. Hate it.

Mbon. Acuma revenind la fii-mea. Știți că ea a ales când va începe, ea a ales unde va merge, și eu nu i-am zis nimic. Nici că să vezi ce-o să fie, nici că acuma gata, trebuie să te faci om responsabil și să tocești cărți pătrate, nici nimic. Deci, ca atare, nu cred că prima zi de școală înseamnă ceva pentru Sara. Și sper să rămână așa. N-o să mă duc cu gladiole sau cu alte flori de alte culori și cu siguranță nu o să port pantofi cui. O să facem rutina obișnuită și sper să facă la școală ce face și acum la grădiniță (ca na, tot Montessori): să se joace cu niște chestii de acolo, să alerge cu o prietenă, poate să își facă una nouă. Să nu simtă că o să fie agățată de tavan sau că învățătura e o responsabilitate.

Pentru că nu trebuie să fie. Nu pentru ea, nu pentru mine. E doar o călătorie care nu începe pe 9 sau 15 septembrie în prima zi de școală ci a început când avea 1 an și nici nu știa să vorbească dar cerea să îi spun literele care cum sunt. It is fun. And it takes a lifetime. Sunt precisă că o să citesc și în ziua în care oi muri, oricând o veni aia.

Hai ziceți-mi, cum stați cu prima zi de școală? Aveți emoții? 🙂

IMG_4774