Arhive pe categorii: Montessori

Non-serbare

Standard

Nu îmi plac serbările. Parcă am mai zis, nu?

Adică rectific. Mie mi-ar plăcea serbările dacă copiii s-ar simți bine la ele, dar la majoritatea serbărilor copiii sunt stresați să țină minte poezia, să vorbească/recite/cânte în fața unei adunări de oameni care îi filmează ca pe urs cu 30j de mii de blițuri și telefoane și apoi sunt expuși rudelor și vecinilor cu ce bine s-a descurcat Gigel la eveniment.

It sucks. For me it sucked. Nici Sara nu e genul showwoman, deci noup, nu înțeleg și nu îmi plac serbările.

So m-am bucurat când am primit mail de la învățătoare Sarei cu titlul non-serbare. La școala lor, grupa lor (doar) nu a făcut o serbare, ci o non-serbare.

Bineînțeles că am uitat și îi tot ziceam Sarei de serbare, doar ca să îi ofer ocazia să își dea ochii peste cap și să mă corecteze lung, melodios și cu ton de reproș: Noooooon-serbare mami, non! Noi nu avem serbare.

So fiecare copil a făcut ce i-a plăcut. S-au împărțit în 3 ateliere. Sara cu un băiețel, R., au ales să citească. Sara a citit (am murit puțin) o poveste scrisă de învățătorea ei special pentru non-serbare și pentru Sara (care ne-a plăcut amândurora mult, despre doi copii care aleg să își petreacă Crăciunul cu o familie săracă și schimbă cadourile lor cu mâncare și bunătăți pentru ei) iar R. a citit (swear to God) poezii de Eminescu. e mi ne scu! :)) L. și M. au făcut origami iar 2A (fată și băiat) au gătit o negresă. Mă topește băiețelul ăsta, A, (și fata A îmi e dragă rău că e bulgăraș de energie, dar pe ea o știu mai demult), pe A băiat acum îl descopăr. Și mi-a plăcut că deși e printre cei mai hmmm avansați să zic dintre ei (ușor obsedat de stele și evoluționism-as in la ziua Sarei am stat amândoi în fund în bucătăria mea și am citit despre Darwin) a ales să gătească. Să gătească. Am murit. Da. 🙂 Deci nu tu presiune, nu recitat (deși învățătoarea lor a cântat ceva colinde laaaaa da, ukulele :)), nu nimic. Ah, și am uitat să spun că ne așteptau cu o dictai masă pe care o gătiseră copiii singuri (as in au plită, mașină de spălat vase, de haine, au di tăti acolo, se autogospodăresc).

Am vrut să scriu de asta. Că a fost haos și am mâncat multe dulciuri (mai ales Sara, dar și eu, deși eu nu dulciuri, dar chiar le făcuseră bune) și am făcut din hârtie colorată doi îngerași (zice Sara, mie mi se par două cântărețe de operă :D), una galbenă și una albastră și un tătic a zdrăngănit ceva la o chitară și nu știu, a trecut timpul repede și a, da, foarte important, n-a trebuit să socializez cu niciun adult, am putut doar să stau cu Sara și să mă mai conversez cu câte un copil.

Mai vreau. Non-serbări. Sunt ok. La anul tough, chiar și așa, tot am avut nevoie de vreo câteva ore bune de singurătate să îmi revin :P. Iar Sara? Sara a promis că îmi face și acasă biscuiți din ăia. Dacă sunt cuminte. 😛

Anunțuri

Cerne

Standard

cérne [At: DEX2 / Pzi: cern / E: lat cernere] 1 vt (Adesea fig.) A trece un material prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. 2 vt (Fig) A distinge. 3 viu (Fig) A ploua mărunt Si: a bura. 4 vt (Fig) A alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepție etc.), eliminând restul

Nu știam că a cerne înseamnă și a ploua mărunt, mi s-a părut frumos că înseamnă și asta.

M-am tot gândit la ce am promis că o să mă gândesc, la ce aștept eu, la ce sper eu de la ăștia 12 ani de școală (plus) pe care îi are Sara în față.

Nu știu dacă chiar am scos-o la capăt, but so far this is what I figured out. Mi-ar plăcea să primească noțiuni elementare, de bază, din mai toate domeniile. Parțial, școala acoperă asta (mate, română, istorie, geografie, fizică etc). Doar parțial, pentru că for the life of me nu pricep de ce nu studiem pictori, sculptori sau compozitori la școală. Dar nu e bai, de asta mă are și pe mine.

Ceea ce mi se pare periculos la școală (pe lângă tona de NU uri care sper să nu i se întâmple, despre care am tot scris) e că aduce tone de informație, mult peste, sau conexe cumva față de ce ar trebui să fie noțiunile de bază.

So ceea ce mi s-ar părea ideal la ăștia 12 ani de sclavie ar fi să învețe să distingă. Să învețe două lucuri:

1. care e informație de bază, cea care îi va folosi pe viitor

pare grea asta pentru un copil, dar nu mi se pare nici pe departe la fel de grea ca a doua

2. să descopere din pleiada de chestii de o să i le înșire diverșii ce o interesează pe ea cu adevărat

Mie una mi-a lipsit complet partea asta, abia după ce am terminat facultatea și ceva după am redescoperit că mă fascinează nuj, prostiile mele, fotografia, muzica, genetica, astronomia sau tot ce ține despre mecanismele creierului. Era un vacarm și un haos între toate și habar nu aveam ce îmi place și ce nu. Habar n-am avut la ce facultate vreau să dau și după ce am terminat-o nici ce aș vrea să profesez.

Noise. Tot timpul suntem înconjurați de zgomot. Și e aproape imposibil să distingi în tona de zgomot, de informație inutilă, sau falsă adevărul (nu generic, al tău). Deci dacă ar putea să separe cumva zgomotul, dacă ar învăța să facă asta, ar fi bine :).

Cred că dacă Sara ar putea cerne în anii ăștia, ca și cum ar proba niște haine dintr-un șifonier imens, și să aleagă nu multe, doar 5 obiecte vestimentare care i se potrivesc, respingând, pe rând, pe cele care îi sunt prea mari sau prea mici, prea colorate sau prea negre pentru ea, cred că ăsta nu ar fi chiar așa un timp pierdut.

Și hainele ălea ar putea să le poarte zilnic, pentru că sunt cele care îi plac cu adevărat. De multe ori oamenii mari au un șifonier plin de haine din care nu poartă mai nimic și pierd timpul utiându-se la ce să aleagă, iar apoi le aleg tot pe cele mai urâte doar pentru că sunt cele cu care s-au obișnuit. Deci nu așa. Să nu irosească timp pe mii de haine, ci să le aleagă doar câteva, cele care îi plac și care i se potrivesc cu adevărat.  Să învețe și să descopere cel mai mult în ălea 5 chestii sau 3 sau 1 oricâte ar fi ălea care or interesa-o pe ea. Astfel încât la 18 ani să știe că vrea să fie croitor sau zugrav sau pilot de curse. EA. EA EA. Nu eu, profesorii, bunicii, oricine altcineva, ce vrea ea să fie. Cred că ar putea fi unul din shortcut-urile spre o viață mișto.

So bineînțeles că i-am zis și ei:

-Băi mama, m-am gândit la treaba asta cu școala, și uite, vreau să știi că o să ai multe multe lucruri de învățat în anii ăștia și nu știu, voiam să îți zic că pentru mine nu o să fie important să le înveți pe toate, dar mi-ar plăcea să le înveți pe cele care îți plac.

-Mama, îmi zice viermele-e serioasă treaba când sunt mama și nu mami-, mama, dar eu la școală de asta mă duc.

-De ce? întreb ușor bleagă

-Să aflu.

-Ce? întreb și mai dezorientată.

-Totul.

-Păi de ce te interesează totul?

-Dar cum să nu mă intereseze totul? Sunt curioasă să aflu tot.

-De ce? repet cu scuipat curgându-mi ușor din colțul stâng al gurii

-Păi ce altceva e de făcut?

Deciiii am rezolvat-o și pe asta. Apparently fii-mea se duce la școală să afle totul. Mi-a mai comunicat și că momentul ei preferat dintr-o zi obișnuită (altfel preferă tot zilele de vacanță cu mă-sa) e ăla când se duce la școală. Mă scuzați, da am murit puțin, în 36 (soon enough) ani de viață n-a fost zi să mi se pară cel mai fain moment ăla în care mă duceam la școală sau la muncă (like the opposite). So am întrebat-o, ca de fiecare dată când îmi face din ăstea: -Al cui copil ești tu fată mică? -Al tău mami, al cui să fiu.

A mea, a cui să fie :).

IMG_9785

 

I was wrong

Standard

Cred că imaginea asta de mai jos a fost prima pe care am văzut-o din cele de genul:

blind spot

Daca va acoperiti ochiul drept si va uitati la cruce si va apropiati treptat de ecran la un moment dat veti ajunge sa nu mai vedeti cercul.

Nu e o iluzie optica, e doar anatomie.

Suntem construiți așa, să ratăm cu desăvârșire anumite puncte (multe) care stau fix in fata noastră. Ele există, uneori toți ceilalți le văd, mai puțin noi, care ne aflăm în poziția nepotrivită.

E puțin bitter sweet, my favorite type, pentru că pe de o parte te întrebi cum dracu ai trăit până acum fără chestia X și pe de altă parte te bucuri așa de tare că ai găsit-o, chiar dacă târziu.

Am descoperit un punct mare și rotund, legat de Sara, pe care îl ratasem complet. Weekendul ăsta, nu mi-a luat decât vreo șapte ani de mămicie să îl descopăr. Oh well. L-am descoperit citind, ca pe multe altele. Recitind de fapt, un mic, mic, minuscul eseu. Senzația aia că te-a lovit un baros și te ridici de pe canapea bălăngănindu-te câteva secunde până reușești să îți readuci aminte cum dracu te cheamă și unde ești. Fix așa.

Am tot scris despre școală sau educație în forme mai pătrate sau mai rotunde. Și chestia e că de fapt tot despre ce am scris,  și probabil tot la ce m-am gândit e cumva legat de ce NU vreau să i se întâmple Sarei în ăștia 12 ani plus. Am atâtea tender points de îmi vine să urlu când mă atinge careva pe ele (actually chiar mă transform într-un mic monstru când cineva le redeschide) că știu foarte foarte precis ce NU vreau să i se întâmple Sarei la școală (să o lase în pace, să nu o streseze cu temele, să nu simtă presiunea concurenței stupide sau a notelor mari aso aso).

Și cu părinții cu care mai vorbesc tot așa pare să fie. Cumva, am ajuns toți aici, la școala asta, grădinița asta, în punctul ăsta fugind de, nu neapărat căutând ceva anume.

Adevărul e că habar nu am ce îmi doresc eu să obțină ea în ăștia 12 ani de școală. Îmi e atât de frică și groază și mi-e greață în stomac atunci când mă gândesc la școală și liceu și facultate că tot la ce m-am gândit până acum a fost că trebuie să supraviețuiască.

Atât. M-a întrebat și învățătoarea ei ce sper eu să se întâmple acolo (dar nu m-a pălit atunci) și i-am zis că sper ca Sara să rămână curioasă. Să nu o strice, voiam de fapt să zic. Jur. Atât voiam. Să supraviețuiască Sara cea mică și curioasă căreia i se pare o minune să afle, să citească și să zbiere tare melodiile mele rock în mașină.

Dar ce vreau de la școală pentru Sara?

Băi, sincer, nu m-am gândit la asta. Și mi se pare oarecum trist pentru mine că eram așa de preocupată de ce NU vreau să i se întâmple că am uitat cumva să visez la ce aș vrea să i se întâmple. E mult mai ușor să spui ce nu vrei decât ce vrei :). Eram leneșă și alegeam calea ușoară. 😀 Și cred că în cazul ăsta alegând calea cea mi ușoară aș fi putut să pierd, să o fac cumva pe Sara să fie axată pe a supraviețui în școală vs. nu știu,  pe a obține ce își dorește ea de la școală, pe ce ne dorim noi două, împreună de la școală.

Ce ar trebui să aștepte Sara de la ăștia 12 ani (presupunând că voi reuși să o păstrez în medii ca ăsta). Ce ar trebui să își dorească? Să ne dorim. Ce vreau eu pentru ea când va avea 18 ani și va pleca să dea la facultate?

Nu am răspunsuri azi 🙂 Doar întrebări. Și bănuiesc că o să ronțăi ceva la ele, pentru că nu e ceva la care vreau să răspund pătrat sau superficial sau cu clișee. Chiar vreau să mă gândesc serios la asta. It will take me some time. Și după ce mă lămuresc cât de cât o să o rog și pe Sara să se gândească și ea. Poate împreună găsim un răspuns.

IMG_9262

 

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224

 

 

Școala

Standard

Am ezitat dacă să scriu despre cum îi e Sarei la școală. M-am hotărât să, o să explic de ce. Am ezitat din două motive: îmi era frică. Întotdeauna îmi e frică când ceva merge tare bine, sau când sunt fericită, sunt tot timpul în alertă după următorul lucru rău (everything goes round in circles) și poate dacă scriu aici o să jinx it somehow. În al doilea rând, m-am gândit de ce să scriu despre cât de fain e la școala Sarei? Am spus deja că nu o să zic unde merge, so nu e pentru reclamă, părinții care sunt la școli bune nu caută alte școli, părinții care sunt la școli de care nu sunt mulțumiți poate nu au opțiunea pe care o am eu, de a o trimite pe Sara la o școală privată, so why rub it on people’s face?

Ok. A trecut deja mai bine de o lună de școală. Pentru mine e inimaginabil. 🙂 Serios. Nu credeam că poate să existe o școală așa (deși știți că Sara a mers în Montessori și la grădi). Dar școala asta e mult dincolo de Montessori. E despre oamenii din ea. Care nouă ne plac tare mult.

Sara first. So viermele e mega fericită acolo. Vineri dimineață, când o trezesc ronțăindu-i degetele de la picioare (astea i le-am iubit din prima secundă când a existat pe lume) și mă alint că e weekend și mergem undeva să ne jucăm în toamnă îmi ciripește că luni se duce la grădi să lucreze la proiectul X. Wait. What? 🙂 A învățat în luna asta miliarde de lucruri, sunt, sincer, pe jumătate perplexă, de la biologia frunzei și a fructelor (nu mai mănâncă măr ci mezocarp de măr, de mă uit la ea cu o sprânceană ridicată), la articol nehotărât, caiete întregi, dar întregi scrise de ea, Teoria Big Bangului și operații complexe la matematică. Pare mult. E MULT! Dar ideea e că ea nu are nicio secundă senazția că depune efort. I se pare o joacă, ba chiar a mustăcit ieri că s-a prins de nu știu ce trick la aritmetică și a făcut toate problemle pe care i le lăsase învățătoarea în 5 minute. Nu vrea să iasă afară în curte (e adevărat și că nu e cine știe ce minune de curte, da oricum) ci să rămână în clasă să se mai joace. Nu că îmi povestește despre școală, minim o oră din timpul pe care îl petrecem împreună e doar cu ea ciripind despre ce a făcut acolo. Are o prietenă nouă, cu care se împacă foarte bine și cu care lucrează împreună la majoritatea proiectelor (dar nu toate). Sunt doar 6 copii în clasă (for now) și au o învățătoare și o asistentă. Nu doar că i-au păstrat curiozitatea pe care o avea, pe care o au toți copiii, nativ, dar mi se pare că i-au sporit-o de o mie de ori, e curioasă despre tot, la puterea zece 🙂

Me. Ok, de unde să încep :). Mie îmi e și rușine când mă duc pe acolo la ceva ședințe. Mi se pare că e așa de absurd să fiu de acord cu absolut dar absolut fiecare vorbuliță pe care o grăiesc tantile alea că tac adânc, mai dau din cap, dar mai mult mi s-ar părea.. nu știu cum, aș fi rușinată să arăt cât de mult sunt de acord cu ele.

Învățătoarea Sarei e o minune mică. Nici dacă o căutam o mie de ani și o descriam pe un caiet cu linii negre nu cred că o găseam așa. M-a cucerit din primele 5 secunde, când abia o văzusem și vorbind cu o mămică a făcut acordul corect la „o prietenă de-ale mele”. Fiecare cu obsesiile lui, na. Dar nu de asta, e incredibil de copilăroasă și jucăușă, dar și profundă, atentă și curioasă. Muncește enorm, enorm, o simți până în vârful degetelor că face ce face acolo nu cu plăcere ci cu pasiune (gol cuvântul ăsta, dar e adevărat). LE, Noroc cu Ana ca mi-a adus aminte. Cred ca e important si ca inainte sa fie invatatoare aici, a fost invatatoare la o scoala din Ferentari. So yeah, it proves ca ceea ce cautam sunt oameni si nu locuri :). Și nu e doar ea, așa sunt toate învățătoarele de acolo. Iar directoarea, well, directoarea, când m-am întâlnit cu ea prima oară, vă jur că parca cita din articolul ăsta de l-am scris eu acum jde ani, vorbind despre faptul că Montessori nu e nici nazism nici balet. Mi s-a părut pentru prima oară că un om înțelege la tanti asta de la 1900 toamna exact, dar exact ce înțeleg și eu. Urăsc ședințele, iar, m-am plâns de suficiente ori de rahaturile de ședințe de orice fel. Ei bine, la ăstea de la școală e așa o căldură și o liniște și o stare de bine, de mă duc cu drag și stau acolo și câte trei ore ascultând și zâmbind. La ultima am râs cu hohote, aproape am căzut de pe scaun, fetele astea nu sunt doar învățătoare, ce ar putea juca la orice teatru de povești sau ne începând cu mâine.

Deci e tare, tare, dar tare bine la școală. Nu e că e perfect. Sincer nu cred că e, nu pentru toată lumea. Dar pentru Sara, și pentru mine, este exact ce i și ni se potrivește. Nici nu cred neaparat ca nu o sa ne supere niciodata nimic. Vorba tot invatatoarei Sarei, asta e ca o relatie la inceput, dar o sa vina si vremuri mai putin bune. Cred insa ca vom gasi o cale să le rezolvam.

Și de asta am ales să scriu. Pentru că eu încetasem cumva să cred în ceva ce i sau ni se potrivește perfect. Credeam că întotdeauna o să fie mici chestii care nu o să fie perfecte, dar că suntem oameni cu toții, că suntem diferiți, și că trebuie să privesc imaginea de ansamblu.

Changed my mind. Cred că există, chiar și în România, o școală care poate fi perfectă pentru un copil, așa cum ni s-a întâmplat nouă când Sara a ales să meargă aici (nu mai zic iar cât de incredibil de mândră sunt că ea a ales aici și că a ales atât de nesperat de bine) și că se poate spera. De asta am scris articolul ăsta, pentru părinții copiilor care au acum 2 sau 5 ani. Și care nu se hotărăsc și care au obosit, poate, să caute. Keep trying. Don’t give up. 🙂

Ok, și la asta m-am gândit dacă să o povestesc. Știți cum cred eu în destin și what was ment to be și rahaturi gen suflete pereche și din astea? Fix, dar fix, dar fix deloc. Însă e o coincidență legată de școala Sarei care mă face să zâmbesc. După, deci încă o dată, după ce Sara alesese deja școala asta am făcut legătura între numele învățătoarei ei și un articol pe care eu însămi l-am share-uit acum câtva timp, despre o învățătoare. Era acceași persoană. 🙂 Pe vreamea aia nu mă gândeam deloc la școală sau la unde va merge Sara, doar mi-a plăcut ea, ca om, în articolul cu pricina. Îmi amintesc că m-a cucerit cu o frază în care spunea ceva de genul că simte copiii ca pe un iubit cu care o relație la început și simte mereu nevoia să fie perfect epilată. S-a rușinat când i-am spus că o știam din articol, a spus că a fost mult prea sinceră. Dar mie tocmai asta mi-a plăcut la ea, și atunci, și acum, că am simțit-o ca pe un om cald, jucăuș, curios și adevărat. Și o să fiu și eu sinceră, de dragul reciprocității. Simt că Sara aici, în școala asta, e ca și cum ar înota într-un ocean după ce a încercat în piscine, râuri sau lacuri mai mici sau mai mari. Aici, pentru Sara, e un ocean. Unul de curiozitate. În care sper să îi placă să înoate cât mai mult timp. 🙂

IMG_9120

 

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915