Arhive pe categorii: Montessori

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Reclame

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

Geek games – Cortex

Standard

Deși sună ca un articol din alea în care o iau razna iar cu cine știe ce ipoteze și legături între bucățele de creier și evoluția unui plod, stați liniștiți că nu e. Răcesc și mă prostesc, răcesc și mă prostesc. Am zis să vă zic de jocurile ăstea, CORTEX, care pe Sara o amuză enorm pentru că e mult mai bună decât mine la ele :D, poate vă inspiră și pe voi. Sunt vreo 9, Sara are vreo 3, a început cu cel verde (de copii mai mici parcă), apoi alb și portocaliu. Sunt jocuri de atenție și inteligență (8 plus zice pe ele, dar Sara se joacă lejer cu cele de 9 plus de pe la 6 ani), unele presupun spirit de observație și rapiditate (ca Doble), altele calcule ușoare și unul ceva cultură generală. Preferatul ei e cel portocaliu, cu geografia (9 plus), unde poate râde pe îndelete de cât de varză e mă-sa la subiect (exemplificare mai jos). Văd că nu dau de el în RO, dar sigur îl găsiți pe afară sau online. Ha, scratch that, l-am gasit. Trebuie să recunoască țara după formă, deși steagurile de pe ele sunt amestecate să te inducă în eroare, să recunoască obiecte emblematice pentru câte o țară sau care are cea mai mare populație. Habar n-am de unde draci are osul ăsta cu geografia, că îl are de mică, pentru ea e super ușor să recunoască forma oricărei țări sau steagul, pentru mine rămâne, la fel ca într-a 6-a sau a 10-a, misiune imposibilă.

 

 

Poate

Standard

La Sara, școala a rămas prietenă cu toti copiii din clasa pregătitoare (6 la număr). Au gașca lor (chestie care mi se pare mișto). Mai mișto de atât, și relativ incredibil, e că mie nu îmi vine să îi ucid cu furculița pe niciunul dintre părinții lor. În general, nu sunt taman pe aceeași lungime de undă cu restul părinților așa că ne evităm delicat. Ok, it s me, evit oamenii în general, fie ei părinți ai ba. Mbut Ripley s believe or not, părinții ăștia sunt ok. Atât de ok că n-am fugit din grupul de uatșap în care m-au băgat, ba chiar vorbesc cu ei din când în când. Ei, și unii dintre ei erau ușor îngrijorați (da chiar doar ușor, s-au liniștit repede, atâta că mi-am adus eu aminte acum din motive independente- as in citesc o carte) cum că la școală se vehiculează ceva cuvinte nu tocmai holy printre copii, se mai și ceartă, uneori mai rău, își mai arunca căciulile, chestii din astea.

Și aud chestia asta (la scara mai mare) oarecum des, chiar și în mica mea bulă de internet. Catalogăm, mi se pare, atitudini care erau normale atunci când eram noi mici, ca fiind deviante când e vorba de plozii din dotare. Nuș dacă din cauză că suntem noi părinți elicopter sau poate că așa e moda anului 2019, să fim cu toții cât mai fricoși și mmm comozi, cred că ăsta e de fapt cuvântul. Se plâng des părinții de certuri între copii, iar unul din cuvintele des vehiculate e bullying.

Există fenomenul, sigur, dar nu cred că există atunci când vorbim de orice ceartă repetată între copii. Copiii, la 7-8 ani cum au fii-mea și prieteni ei these days, dar nu numai, se vor certa, se vor împăca, se vor jigni și trăda. Vor face alianțe și le vor rupe. Vor suferi și vor fi la rândul lor răutăcioși (nimeni nu-I perfect). Vor fura căciuli și li se vor fura căciuli. Vor auzi, repeta și învăța cuvinte cu p (mai târziu ca mine, dacă stau bine să mă gândesc). Și cum spuneam și în grupul nostru de uatsap, scriu și aici. E normal. Au nevoie de toate etapele astea la 7-8 ani ca să învețe empatia, tăria de caracter, precauția, perseverența, mărinimia, blândețea și sigur, prietenia. Indiferent câte cărți ar citi Sara și câte i-aș povesti eu, cele de mai sus trebuie trăite ca să fie învățate. Și, din nefericire, trăitul, ăla adevărat, care te face să crești și să te umfli ca un balon galben, doare. Uneori chiar al naibii de tare. Dar nimic bun nu vine ușor. Sau mă rog, cine știe, poate asta doar la mine. Ce e clar însă, for me at least, e că ei au nevoie de experiențele astea. Să crească. Să învețe. Să ia aminte. Să repete ce aduce rezultate positive și să evite ce îi face să sufere.

Deci da. Deși Sara încă îmi povestește cu lux de amănunte toate prostiile pe care le face la școală, aleg să nu intervin deloc, dar deloc. O ascult pe Sara, o trag de limbă uneori să îmi spună și ce a făcut ea greșit, niciodată nu e doar vina altora, ca să își asume partea ei, mai râd, mă mai mir, și o întreb dacă mi se pare ceva destul de serios dacă are nevoie de ajutor. Din fericire, nu pentru mine, ci pentru ea, răspunsul e întotdeauna: Nu, mă descurc singură.

And she does. Și cred că orice copil are nevoie să. Se descurce singur nu atunci când e ușor, nu atunci când e cu mamițica în spate, sau cu invatatoarea de mana ci în general, să facă fața la toate dramele și provocările vieții de școlar, pentru că rămâne, veșnic rămâne doar o pregătire, o repetiție pentru viața de om mare. Plus locul unde mi-am găsit (aproape) toți prietenii mei.

So poate îi lăsăm, deci. Să sufere, să își facă prieteni, și să învețe să îi prețuiască. 🙂

IMG_1272

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329

Timpul trece

Standard

Aş vrea să anunţ, cu sinceritate, de la început, că e un articol în care o laud pe fii-mea. Musai să povestesc şi cum mă enervează uneori, să nu pară că doar o laud. O cam laud lately, nu? Adevărul e că pare un copil ok şi de asta o cam laud, dar nu e perfectă, doar aproape perfectă.

Aşa. Ce spuneam?

Da. Sarei îi place să gătească, parcă am mai declarat. E un mister pentru mine cum şi de unde a năvălit chestia asta peste noi, pentru că eu nu gătesc, tatăl nu găteşte, bunică-sa nu găteşte, nici unchi-so (văr-miu) şi părinţii lui, taică-miu se dă bucătar în ultimii ani, dar mie şi Sarei nu ne prea place oricum ce face că inundă mâncarea în condimente şi noi suntem doar două ţărănci. Deci nimeni nu găteşte. Nimeni.

Nu am nici cea mai vagă idee de unde i-a căşunat cu gătitul, că nu o plantam la TV la Master Chef când era mică.

Nu vă imaginaţi că face sos hollandaise sau berbecuţ în crustă de ierburi (am  nimerit-o cu berbecuţul?) că nu face.

Îi place în general să facă biscuiţi, saleuri (nici astea nuş sigur dacă aşa se numesc, beţe din alea cu carbohidraţi :D), brioşe şi mai nou tort. M-a pus și pe mine să îi fac un tort când era mai mică și vă jur că a ieșit cea mai reușită imitație de balegă de cal din toate operele existente. Sara e drăguță și zice că era gustoasă, dar probabil pentru că zahăr și plozi. O balegă nu poate fi gustoasă. Never.

În weekend am făcut tort împreună. Şi când spun împreună vreau să spun mai precis că Sara a făcut tort iau eu i-am stricat tortul.

So cu reţetele de pe net Sara a făcut blatul şi crema. De la α la ω, adică de la spartul oălelor la bătutul cremei până îşi dubla volumul şi şi-o putea turna în cap.

Eu am stricat tortul (şi mă ceartă de numa de atunci, în absolut fiecare zi), pentru că unica mea sarcină a fost să fac siropul, cel cu coajă de lămâie. Care coajă de lămîie a rămas în sirop pencă eu am uitat să îl strecor la final. Ok, nu chiar am uitat să îl strecor, nu mi-a trecut prin cap să îl strecor. Şi când Sara l-a gustat şi a dat de bucăţele de coajă de lămâie a zis că this is unacceptable, că am stricat tot şi that was that. N-a mai mâncat. Exigentă frate, când reiau ăştia emisiunea la Proteveu o trimit în locul ăluia slab şi rău.

On the bright side, am adus tortul la birou şi colegii l-au păpat pe tot. Cică a fost bun.

Cu tot cu coji mama, ai auzit, daaa?

So. Timpul trece, dragostea (pentru gătit) rezistă. 🙂 Ba pare chiar să crească. 😛

Poze din 2015 şi 2018. Deşi cred că pe la 3 ani s-a apucat, dar abia la 5 am pozat-o prima oară şi acum iar, la aproape 8 ani.

IMG_8397-210498537_553959811406026_4243509132379794304_o

Finanțe

Standard

Vă povesteam săptămâna trecută cum că a dat norocul cu parcul peste noi. Mai toți copiii merg zilnic în parc, după școală, chestie care mi se pare în continuare cât se poate de mișto.

Atâta că there was one minor downside. Ca să citez alți părinți, în 2 timpi și 3 mișcări am început să sponsorizăm șandramaua. Azi o minge, mâine trei, două avioane, apă și ocazional mâncare (cât e târg în parc), must, dat în jucării de bebeluși și câte și mai câte.

So parent retaliation begun. Unii au pus limite clare. O minge pe zi. Un avion pe săptămână. Un magnet pe lună șamd.

Nuș cu cât de mare succes.

În timpul ăsta, la noi acasă se sporea considerabil numărul de mingiuțe de-alea cu 5 lei de nu mai aveam pe unde să le punem.

Uattudu uattudu. Fii-mea dacă e se semene că mă-sa la ceva e (și) la chestia asta că dacă îi spune cineva că n-are voie X o să aibă grijă să facă taman pe dos. Chestie care de altfel, îmi cam place. Și nici nu e genul meu să urlu o mingiuță pe zi pentru că nu văd niciun argument real pentru care ar trebui să fie o mingiuță pe zi și nu trei mingiuțe pe zi.

Mso. I did the only thing I could think of. Am scos toată alocația ei de pe card, i-am zis că preaiubitul stat îi dă 100 de ron pe lună și că ăștia-s banii ei. Face absolut orice vrea ea cu ei, dar când îi termină îi termină.

A fost perplexă. Perplexă. Statul îi dă EI bani? Dar de ce îi dă bani? Că doar n-a făcut nimic. Păi, zic, teoretic mi-i dă mie, să mă ajute să te cresc. Statul te ajută să mă crești (a căscat Sara ochii și mai mari). Nu că, apropos, ar înțelege foarte precis cine-i Statul ăsta. Zic. mama, gen niște bani să aibă toată lumea să ia de mâncare copiilor. Aha, zice fii-mea cu ochi rotunzi. Și deci din banii ăștia pe care mi i-ai dat trebuie să îmi iau și mâncare și haine?

Am liniștit-o că mai am și eu ceva responsabilități părințești, ea să își ia din ăia jocuri și chestii prin parc. Și cărți? mă întreabă fii-mea. Și cărți, sigur, orice vrei tu. După ce am depășit momentul de panică că nu-i vor ajunge banii de câte cărți vrea ea și îi mai pun și eu a purces la cheltuit.

Băi. De îi țineam lecții de Hagitudose, economie comparată intensiv și matematică avansată trei luni la rând nu cred că reușeam să o conving să fie așa cumpătată. Nu cheltuiește aproape nimic. Și când cheltuiește, e pentru că își dorește cu adevărat ceva. Numărul de mingiuțe s-a redus dramatic (as in s-a oprit de tot din cumpărat). Cel mai mult mi-a plăcut că a refuzat banii oferiți de bunici (care nu i-au oferit bani până acum, dar văzând-o cu portofelul cu doar 5 lei în ei pe zi s-or fi gândit că are nevoie :D). N-are nevoie, le explică, are mulți bani acum și se descurcă singură (singură a ales să cheltuie 5 lei pe zi în parc :D).

Și mie îmi dădeau ai mei 5 lei pe săptămână când eram mică. Îmi amintesc precis că erau doar 5 lei, iar o gogoașă era 1 leu. Astfel, aveam bani de 1 gogoașă pe zi. Dar era alegerea mea dacă într-o zi renunțam la gogoașă ca să îmi iau gumă de mestecat. 😀 Încă sunt hm, n-aș zice cumpătată, pentru că nu sunt deloc, sunt opusul cumpătării, dar reușesc să mă descurc cu banii pentru că în general nu cumpăr nimic (dar și când găsesc ceva să îmi placă cu adevărat dau și zece salarii pe chestia respectivă fără să clipesc. noroc că se întâmplă tare rar să. îmi placă ceva).

Așa, revenind la copii. Nu e neapărat că e Sara specială, cred că toți copiii sunt așa. De la 7 la 11 ani nenea Piaget zicea că intră în faza concret operațională, cea care sunt încă ancorați în concret, dar încep să priceapă noțiuni abstracte (și, btw, sunt și umpic mai puțin egoiști, duamneajută), cum ar fi exact cheltuitul banilor proprii și personali ;).

Probabil sun ca o placă stricată, mbut don’t really care. Copiii au nevoie să ia decizii singuri. Și nu sunt proști. Și ieste oameni :). Zău. Unii enervanți uneori, adevărat, dar și iubăcioși și răzâcioși. Oameni 🙂

IMG_4461