Arhive pe categorii: Montessori

Ce mai citește Sara

Standard

Așa, că m-a întrebat Delia și am zis că scriu. Sarei îi plac seriile sau dacă nu-s serii, o ia după autor.

Acum citește Aventurile lui Sherlock Holmes, de A.C. Doyle. Înainte de asta a citit Eu și Marley.

A început cu cărți haioase, care o făceau să râdă în hotote (seria Joody Moody și tot ce a scris vreodată David Williams).

Apoi Roald Dahl, evident că a iubit Matilda și Charlie și Fabrica de Ciocoloată, dar a ținut morțis să citească absolut tot ce am găsit de cumpărat.

Apoi JK Rowling, la fel de desigur, nu doar seria Harry Potter ci și celelalte 2 cărți (plus aia sequel la HP sau ce draci e).

Mmmm. What else. Seria cu Misterioasa Societate Benedict (foaaaarte faină, pe asta am citit-o și eu cu ea seara). Seria aia infinită cu Pisicile războinice. Încă una cu vulpile parcă și încă niște animale parcă, Supraviețuitorii, am uitat cu ce e asta exact.

Nu se omoară după clasici. A încercat Jules Verne, dar meh. Dintre clasici i-a plăcut Black Beauty cel mai mult. Colț Alb, hm, oare ce a mai citit dintre clasici mblop. Nu mai știu. Gulliver. Legendele Olimpului, din fericire i-au plăcut și ei, altfel o dezmoșteneam, am mai scris că le-am citit de 200 de ori când eram mică. Cireșarii în vară.

Ah, dintre astea mai simple, dar care au făcut-o să râdă seria cu Timmy Fiasco și Dog Man.

Narnia nu i-a plăcut neam.

Vânătorii de comori da, și încă niște cărți care-s tot serie cu Biblioteca domnului Lemoncello.

Casa Secretelor (tot serie e parcă) și în general tot ce prinde de la Editura Arthur citește cu plăcere (sper că am nimerit-o și Casa Secretelor e de la ei).

Citește și cărți de știință (well mă rog, nuș cum să le zic), gen George și Big Bangul (serie, again), Max Einstein. Cred că mai sunt încă dar nu îmi mai aduc aminte. Cărți despre câini și cai tot ce am găsit, că na.

Citește haotic, și cred cu tărie că fix așa ar trebui să citească oricine. Haotic, după cum simte, cum are chef. Nu i-am spus niciodată ce să citească sau dacă să citească o carte au ba. În general mergem în librării o dată pe lună, stăm vreo două ore (minim, îi e la fel de greu cum îmi e și mie să se hotărască ce cărți își cumpără) și pleacă de acolo cu o pungă mare de cărți. Recunosc că îi iau și singură când mă nimeresc într-o librărie, știu cam ce îi place și am cam nimerit-o, dar am mai și greșit (nu mă așteptam să nu o prindă Narnia de exemplu).

De Crăciun a cerut Cehov și Dostoievski. :)) Chiar sunt curioasă ce va zice de ei, as in nu că îmi imaginez că nu va iubi rușii având în vedere că mă-sa e șpagat după ei ci mai degrabă cum sunt rușii la 8 ani (9, hai). Ah da, a citit Orwell, Ferma Animalelor gen într-o oră într-o după amiază, m-a și enervat că a citit-o prea repede, dar sigur o va mai citi când va fi mare.

Ah, și benzi desenate. Culmea e că nu i-am luat-o eu pe prima, nici măcar nu îmi trecuse prin cap, dar a fost dragoste la prima vedere. Prima a fost cu un super erou care îndoia spațiul și timpul 🙂 Mi-a plăcut și mie rău. A mai citit Tintin de atunci (în ro și en), după care eu personal nu mă omor, dar ea e ok cu el, și ceva benzi desenate în RO pe care i le-a luat văr-miu (benzi desenate după cărți celebre gen Cartea Junglei).

Cam asta. Sigur n-am scris jumate, dar m-am gândit să vă fac o poză cu biblioteca ei, dacă sunteți în pană de idei sigur mai găsiți câte ceva la un zoom.

Quid pro Quo. Vreau și eu o carte. 😦 Am citit acum în sfârșit una decentă după o lungă serie de cărți care au fost doar meh, dar a fost o carte mică și nu mi-a ajuns. Hai ziceți-mi și mie o carte. Dar nu orice carte. O carte care v-a schimbat lumea. Citesc mai orice, nus fițoasă la domeniu, atâta că vreau cărți care schimbă lumi. Aveți? Pretty please? 🙂

IMG-8308

 

Evaluare

Standard

Ok, voi știați că plozii din clasa a 2-a au ceva evaluare NAȚIONALĂ? Mă rog, voi poate că știați că păreți oameni responsabili, dar eu habar n-aveam până acum vreo 2 săptămâni când mi-a zis Sara.

Evaluare națională. Wtf. Nuș ce e asta și la ce ar putea să folosească. Nuș nici dacă contează la ceva au ba și ca să fiu sinceră mi-a trecut pentru o sfertosecundă prin cap să caut pe goagăl mbut neaaaah.

So mi-a zis Sara în ideea că făceau la școală teste din anii anteriori și învățătoarele I guess că-s ușor stresate (mai ales fiind școală privată, deh). Și îi tot băteau la cap să scrie frumos să alea alea.

Acum s-a așezat lângă mine și a vrut să citească, așa că am lăsat-o. Mi-a zis să pun liniuță la nuș și de ce mama naiba (fără mama naiba) scriu juma în engleză și juma în română. Deci da, nu estimez vreo problemă la naționala vieții.

Revenim.

M-am întrebat întotdeauna dacă părerile mele zen despre școală se vor schimba radical la primul test serios. Dacă nu cumva mă voi transforma într-o mamă stresată care pune plodul să învețe pencă altfel his/her entire life will be destroied. Pencă zău că părea o opțiune. Până la urmă orice e ușor până ești pus în fața chestiei respective.

Mbut proud to report I did not change. I-am zis Sarei basically de fapt nu basically, fix așa i-am zis, că mi se fâlfâie total ce face la evaluare, că nu contează deloc pentru mine și că eu știu că e un copil deștept. Și e adevărat. Și că e deșteaptă și că mi se fâlfâie.

Cred că a ajutat-o puțin. M-a întrebat dar totuși, daca ia cea mai mică notă la evaluare asta? Am repetat că nu mă interesează deloc nota și că poate să ia liniștită cea mai mică notă că nu mă impresionează.

Apoi am întrebat-o dacă pe ea o interesează daca ia cea mai mică notă. Și a zis că da, puțin. So eu am zis că foarte bine, atunci să nu ia.

Adică m-a pus să îi printez teste din astea și pe primul, la limba română, l-a făcut în 2 minute. Dar nu în 2 minute ipotetice, în fix 2 minute, gen m-am dus până la bucătărie nuș ce să fac și nu mă apucasem bine că striga după mine să vin să văd ce-a făcut. Îl făcuse perfect, mba și funny, gen scrisese că a fost într-o excursie la muzeu cu profesorul ei de istorie Thomas Jefferson și că îi bâzâia capul de atâtea nume de pictori morți. To me it was funny. 😀

La fel de sfertosecundă m-am gândit și dacă să îi zic că probabil ăia la evaluare se așteaptă la ceva enunțuri mai fade, după care la fel de repede am zis no way in hell, ba chiar sper să scrie fix la fel de funny și când o fi zaday.

Da. Deci asta cu evaluarea. Sperăm (eu și Sara) să nu citească totuși învățătoarele ei. Adică na, pentru noi e ok dacă ele sunt stresate, dar nuș dacă și pentru ele e ok și că noi nu suntem :D.

Aș vrea să tratăm tot așa, amândouă, toate testele de vor urma (și eu am unul, în curând). Nu să nu fim interesate. Ci să nu ne stresăm. Și să învețe când o fi vreunul de-o interesează și vrea să îl ia, cum i-am zis și la ăsta, până la urmă, dacă vrei să nu iei cea mai mică notă atunci make sure că n-o vei lua. We shall see. Keep you posted 😛

IMG_6358

A lot

Standard

Am scris despre norii gri care m-au bântuit după nașterea Sarei. Uneori mă surprinde că în ciuda multitudinii de pagini pe care le înghit reușesc să fiu extrem de proastă.

Sigur că citisem de depresia post natală, dar nu mi-a trecut prin cap pentru nicio secundă că ceea ce simțeam eu în lunile alea chiar era depresie post natală, pentru că nu se simțea ca depresie. De fapt nici nu știam cum dracu se simte depresia, pentru că nu cred că am mai avut vreuna înainte, și (debate still out), nici după.

Simțeam doar că sunt un om rău și că e ceva stricat la mine pentru că nu mă puteam bucura de chestia aia de 2 kile jumate pe care taman ce o născusem. Mi se părea că sunt legată, pe veci, cu zale de fier și că toată responsabilitatea din lume e pe umerii mei. Iar eu, am ajuns să recunosc, nu sunt nici foarte responsabilă și mult prea independentă (again debatable dacă există prea mult de asta, dar mi se pare destul de cert că are dezavantaje).

Nu vreau să reiau subiectul, ci doar să scriu că m-am înșelat.

Dar pentru asta trebuie să povestesc altceva. Sara și eu facem lupte caaam în fiecare săptămână (adică sigur în fiecare săptămână, uneori de mai multe ori). Am început cred când avea sub 2 ani și continuă și acum, la aproape 9.

Nu mai știu dacă am citit undeva sau dacă doar mi-a trecut mie prin cap (de obicei e un mix), dar mă luptam cu ea la 2 ani fără ca să îi clădesc încrederea în sine. Cred că e o chestie care lipsește uneori (mie sigur da, deși sunt și arogantă simultan) și care m-am gândit că ar fi bine să nu, mai ales la un copil introvertit ca Sara.

Cum drac clădesc luptele încrederea în sine? Păi, la 2 ani mințeam. Stăteam așezate turcește, una în fața celeilalte, și eu îi spuneam Sarei: Nu o să reușești niciodată, dar niciodată să mă dobori.

Apoi ea venea și se opintea din toate forțele celor nuș, aproape 10 kile iar eu cădeam pe spate, și ea râdea în hohote, crezându-se cel mai puternic toddler din Univers.

La 9 ani, nu mai e nevoie să mă prefac, chiar are forță în ea și ne luptăm pe bune.

Did it work?

Well, eu cred că da. Și mă gândeam că excursia din weekendul trecut dovedește cumva asta. Da, e o legătură. 😀

Weekendul trecut Sara a vrut sa mă ducă la munte, pe un traseu unde ea mai fusese cu școala la începutul lunii septembrie, traseu care ducea la o mică cascadă. I-a plăcut tare și cum face ea de obicei cu lucrurile care îi plac mult, a vrut să le împartă cu oamenii pe care îi iubește, în speța de față mama din dotare.

Așa că am mers la munte. Eu am fost responsabilă de condus și de alimentele din rucsac, Sara a fost responsabilă de traseu. Traseu care era relativ nesemnalizat. As in m-a băgat pur și simplu printre niște rădăcini de copaci și apoi pe lângă un râu și apoi naiba știe … pe niște cărări. Jur că habar nu aveam unde eram și mă bazam în totalitate pe ea. Uneori chiar aveam senzația că ne-am rătăcit așa că o întrebam (ușor isteric) dacă e sigură că pe aici e drumul. Sara zicea că Parcă da. Și da, râdea după, as in făcea mișto de mine. Am ajuns la cascadă și toată excursia a fost o plapumă caldă într-o dimineață friguroasă de iarnă. Sara era tare mândră că și-a amintit drumul și că m-a dus pe el, iar eu tare mândră de ea. Și ne-a fost bine. 🙂

So it hit me, the name tag pentru senzația pe care o am în ultimii ani. Sunt liberă împreună cu Sara, nu legată de ea și nici ea de mine. And that I kinda like. A lot.

 

Never impossible

Standard

Școala unde merge Sara dezbate zilele astea dacă să continue și la clasele mai mari (5-12) au ba. Toți părinții aparținători sunt consultați. În calitate de purtător de gene responsabile și sociabile, părintele cu 2 cromozomi cu litere diferite (adică tatăl Sarei, pentru cei cărora nu le-a plăcut genetica) a fost la toate ședințele aferente și a studiat problema.

Eu, în calitate de purtătoare de cromozomi cu 2 litere identice și gene iresponsabile și hai să zic introvertite și nu antisociale, nu am fost la nicio ședință și nici nu am studiat problema, în afară de a citi ce mi-a trimis el.

Acuma trebuie să dăm un răspuns. So aseară i-am zis Sarei că we need to talk, cuvințele care o fac să îi vină să o ia la fugă. Am asigurat-o că nu e de rău și am purces la prezentat opțiunile, diferențele între sistem de stat vs. sistem particular și nu în ultimul rând posibilitatea de a pleca la vreun moment dat din țară (la care ne gândim, de s-or alinia condițiile și planetele).

O să o las pe cea din urmă deoparte pentru articolul ăsta, pentru că și afară tot aceleași opțiuni le are.

Între primele două i-am expus ce știu eu.

Option 1 (privat): sistem axat pe proiecte, interdisciplinar, fără teme în principiu, cu posibilitatea de a învăța chestiile care o interesează, cu care ar trebui să meargă în teorie până la BAC, că mai greu să treci de la una la alta printr-a 10, deși nu imposibil. Riscul ca accesul la o facultate din RO (deși i-am zis că noi sperăm să nu facă o facultate în RO) să îi fie dificil. Nu în ultimul rând costurile. Cu banii pe care i-am da pe școală privată până în clasa a 12-a i-am putea cumpăra un apartament, două mașini sau porni o afacere.

Option 2 (stat): sistem axat pe predare și repetiție, lecții cu ascultat pasiv și teme multe. Moca, desigur (minus oareșce bani de cărți caiete și ce-o mai fi). Timp redus. Note.

Nu opțiunile sunt relevante, că dacă ar fi să scriu un articol cu avantaje și dezavantaje între stat și privat ar ieși mult mai lung de atât, ci voiam să povestesc de Sara.

Întâi și întâi m-a întrebat de ce dracu (minus partea cu dracu, ea vorbește frumos în continuare, probabil tot pentru că eu mai înjur, tot în continuare :D) trebuie ea să se gândească acum la ce-o să facă la 18 ani când are numai 8.

I-am zis că dacă nu se gândește ea ne vom gândi doar noi, ceea ce bănuiesc că nu ar coafa-o. A confirmat că nu, cum adică să hotărâm noi pentru ea.

Apoi a întrebat dacă școlile de stat au WC în curte. Jur că nu știu de unde are informația asta, posibil ceva mit urban ce se vântură în școlile private. I-am zis că cele din București nu, posibil însă să mai fie unele prin țară. A întrebat de lista de facultăți pe care le poate urma. Am citit lista, i-am explicat iar despre fiecare, a zis că nu știe încă. I-am explicat (iar) că în ăștia 9 ani de îi mai are (până în clasa a 11-a) trebuie să afle ce pisici i-ar părea interesant să învețe că altfel timpul la facultate n-o să fie very fun, dar că nu trebuie totuși să aleagă facultatea azi. M-a întrebat de ce și i-am zis că uite, ție îți plac cărțile cu aventuri. Imaginează-ți că 3 ani ai citi doar cărți de aventuri vs. 3 ani de cărți cu prințese. S-a strâmbat dezgustată de ipoteza de a citi cărți cu prințese timp de 1000 de zile plus și a întrebat plină de speranță dacă există o facultate unde poate citi doar cărți de aventuri. Am dezamăgit-o răspunzându-i că nu as far as I know. A mai întrebat dacă aș ajuta-o la teme și i-am zis că ofc. I-am mai zis și că ni se fâlfâie de note dacă optează pentru sistemul stat.

A rămas că se gândește, discută și cu tatăl ei și revine cu întrebări.

Ce voiam să scriu cu articolul ăsta e că da. E greu și oarecum complicat pentru un copil de 8 ani să se gândească la lucruri ce o să i se întâmple peste încă 12. E dificil nu doar pentru ea, dar și pentru adulți (deși suntem printre puținele animale care putem planifica pe termen lung, nu excelăm la imaginat chestii de peste x ani). Chiar și pentru adulți orizonturi de timp de un an sau doi reprezintă echivalentul unei discuții despre rai (fiind la fel de îndepărtate și ireale). Nu avem capacitatea de a trăi azi pentru ce se va întâmpla peste 20 de ani (mă rog, majoritatea dintre noi și instinctiv, nu neapărat că e imposibil de făcut).

Dar tot cred că e necesar. Cred că atunci când vine vorba de viața ei ar trebui să fie (măcar) parte din decizie. Și încerc să nu iau hotărâri fără ea. Prezint argumente și contraargumente, explic de ce eu aș alege A vs. B, răspund la nelămuriri, când e vorba de amândouă îi amintesc că trebuie să ia în calcul și partea care mă vizează pe mine, nu doar pe ea (n-aș vrea să fie egoistă, viața e tristă rău când ești așa) aso.

Greu? Da. Imposibil? Meeeh, nu m-am omorât niciodată după cuvântul ăsta 😛

IMG_0128

Fără

Standard

Nu o cert niciodată pe Sara. Chiar niciodată. Mă enervează uneori, desigur. De fapt știu și precis când mă enervează, când o rog de 5 miliarde de ori să facă ceva și ea pur și simplu nu mă aude pentru că deși e 11 noaptea și am lăsat-o să facă și aia și aia când o rog să mergem la culcare ea se duce să deseneze 😀 Și atunci zic Maaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și ea mă întreabă da ce am, de parcă am aterizat de pe lună și acum mă vede pentru prima oară. Mă mai enervez pe Sara când sunt eu obosită, fie n-am dormit noaptea fie cine știe ce rahat m-a supărat, dar atunci sunt doar eu tâmpită, ea n-are nicio vină. Când mă enervez pe Sara din cauza mea e cel mai nașpa sentiment din lume. Încerc să nu o fac, dar chiar nu reușesc întotdeauna, mai greșesc. Îmi cer scuze după și mă iartă. E un omuleț bun.

Dar când face ceva cu adevărat greșit? Mpăi atunci nu o cert. Deloc.

Nu vreau să zic să facă lumea așa, știți că nu scriu în felul ăsta. Nu cred că se aplică tuturor copiilor, doar cred că se aplică copiilor care intră în aceeași m. prost am început asta. Copiilor care seamănă cu Sara.

Am filmat acum ceva vreme 2 surori, ceva filmulețe scurte, pentru o prezentare. Întâi a fost cea mare, pe care o știu mai bine, și știu că dacă vreau să obțin ceva de la ea trebuie să o fac să se relaxeze. So nuș ce i-am zis, că e ok, că repetăm de oricâte ori e nevoie. A ieșit fimulețul din dubla 2 parcă. Apoi a venit sora mai mică, pe care nu o știam așa de bine. Și am încercat aceeași tehnică. Relax, e ok, avem tot timpul din lume, yaddy yadda. După 20 de duble întrerupte de chicoteli și poticneli, mi-am dat seama că nu ajungem nicăieri și i-am zis pe o voce serioasă și arțăgoasă că this is it, trebuie să se concentreze că mai am și alte căcaturi de făcut. A ieșit șnur în următoarea dublă. Și e doar un exemplu, am mii. Oamenii sunt diferiți.

Pe Sara nu o cert. Și cred că niciun copil așa sensibil ca ea nu ar trebui să fie certat.

Pe ea și doar pe ea nu o cert pentru că știu că dacă face ceva greșit se simte atât de nașpa și de aiurea că dacă i-aș mai zice și eu ceva aș doborî-o. M-aș transforma eu în agresor. Pur și simplu nu aș face nimic decât să o fac să mă urască puțin dacă aș certa-o atunci când face ceva chiar greșit (și zău că face rar chestii aiurea, și în general chiar din greșeală, adică fără intenție) pentru că am lovit-o când era deja jos. Și știu atât de bine astea pentru că și eu sunt la fel. Sigur, o să îmi spuneți, Sara nu e eu. Cu siguranță nu, dar la chestia asta seamănă. Am zeci de exemple.

She fucks up sometimes. I fuck up sometimes. Dar ne simțim amândouă atât de căcat când o facem că orice pedeapsă e de-an boulea. Deja ne simțim ca ultimii oameni de pe Pământ.

Cred sau sper că oamenii care citesc întâmplător blogul ăsta sunt genul de oameni cu empatia necesară să înțeleagă, ca părinți, când un copil nu are nevoie să fie certat. Dar știu că nu toți părinții se opresc din a face asta. Pentru că regula socială? culturală? e că atunci când un copil sau un om încalcă o valoare îi ții o predică pentru a-l aduce pe calea cea bună și a nu mai repeta greșeala. Again, perfect plauzibil ca regulă generală, dar nu și universal aplicabilă.

Da. Deci nu o cert pe Sara.

img_4273

Vreau să fiu Dumbledore

Standard

În prima zi de școală a Sarei (parcă) învățătoarea ei ne-a zis să scriem un bilețel ce sperăm noi să obțină copiii de la școală. Era un bilețel tare mic, nelăsând nicio speranță celor care aveau de gând să înșire zecimale, logaritmi, integrale, limită, formula chimică a fericirii și atracția gravitațională la pătrat.

M-am uitat cu coada ochiului la ce scriau mămicile de lângă mine și na, din astea standard, să învețe, să fie cuminte, unii mai căzuți de pe casă scriau chiar să fie curioși.

Eu am scris așa: să afli ce îți place. Și eram destul de aware de când scriam drăcia că cele 5 cuvinte vor ridica eyebrowns de vor cădea în mâinile unul adult.

Ce e aici? Spectacol de balet să afle ce îi place? Școala e muncă și disciplină nu cai verzi pe pereți. Și mă rog, e și asta oarecum, adică uneori sunt și astea importante, dar în capul meu, care chiar mă gândisem serios la problemă cel mai important mi se părea să afle Sara ce îi place.

Mi-e ciudă că scriu acum articolul ăsta, că tocmai m-am apucat să citesc o carte despre subiect și probabil ar ieși ceva mai bine dacă aș avea răbdare să îl scriu după. Atâta că stau prost cu răbdarea plus că mă enervează chestiile astea care se rotesc prin cap, îmi place să le agăț cu o pensetă și să le scot (da, ca Dumbledore în Harry Potter, fix așa).

Am scris asta pentru Sara pentru că mie mi-a fost tare tare tare greu să descopăr chestiile care îmi plac cu adevărat: salata de vinete la 23 de ani, fotografiile pe la 29, notele pe la 35?. Cărțile le-am descoperit primele de fapt dar atunci eram încă mică și a fost ușor. După ce intri în colimatorul comunității preferințele sunt influențate de ea (părinți, colegi, oameni de pe stradă). Ziceți că nu? Well look random pe stradă la fustele sau adidașii a 100 de femei. Sau la bărbile a 100 de bărbați. La diagonalele televizoarelor din casă sau chiar la piscinele din fața a 100 de bogătani, deși poate juma din ei nu știu să înoate. Sau uite, chiar la distribuția copiilor la facultăți și școli tehnice.  Din ciclul nu, nu mi-au plăcut niciodată deși le-am făcut cu vârf și îndesat, de exemplu mersul în cluburi, petrecerile, cu precădere aia de Revelion, orice aniversare cu termen de luat cadouri, vizitatul obiectivelor în orașe și vizitatul orașelor sau țărilor ca obiective de bifat. Zilele astea de exemplu îmi dau seama că mă enervez îngrozitor pe mine mă când mă proțăpesc la câte un serial care nu mă învață ceva nou sau când aleg să citesc o carte mult prea ușoară doar pentru că sunt obosită.

Să ne înțelegem, nu scriu cu regret. Din ceva motive de noroc mainly dar nu numai, și alți factori independenți de mine, viața mea e ok. I kinda like it. Deci nu stau să mă uit la bec seara și să mă gândesc Oh căprioară, numai de-aș fi dat la teatru în loc de drept. Mnoup. În general îmi asum așa ca o felie mare de tort pe care deja am înghițit-o alegerile pe care le-am făcut în viața mea. Deci nu e despre asta.

Chiar cred însă că dacă Sara ar reuși să descopere ce îi place ei, dar doar ei cu adevărat, ar fi puțin mai fericită. Și ca orice părinte, evident că îmi doresc asta pentru ea.

Ce dracu e așa de greu? Se gândesc probabil unii. Mâncare bună, sex și uitat la TV cu burta în sus. Mpăi. Mpăi mpăi nu e chiar așa de simplu. Mâncare și sex da, că nici măcar nu ține de noi (deși pentru mine mâncarea e ca îmbrăcatul, o obligație și nu un drept), dar uitat la TV sau chiar scroll-uit pe Facebook nu sunt chiar așa de sigură. De fapt chiar și sexul și mâncarea intră sub incidența legilor utilității marginale (prima bucată de prăjitură nu e egală ca satisfacție cu a 99-a bucată de prăjitură, mba chiar the opposite).

Teoria mea e că există o serie de lucruri care nu se supun legii utilității marginale în descreștere, lucruri pentru care utilitatea marginală crește sau măcar rămâne constantă pe măsură ce le faci. Și am mai scris aici din exemplele personale, că na, altele n-am. Cred că lucrurile care ne plac cu adevărat nu sunt niciunul din cele ușoare, sau pasive, sau populare gen uitatul la, sau cumpăratul perechii ălia de cercei, sau a dracu știe telecomenzii (așa se acordă?) care îți controlează toate electronicele din casă. Dar dacă stau un weekend întreg în casă să mă uit la filme duminică seara o să am o senzație nașpa în stomac. N-o să am niciodată însă senzația asta după ce citesc o carte care a făcut o bucățică de lumină într-o zonă unde era întuneric înainte sau după ce merg vreo 4 ore pe munte. Deși niciuna nici alta nu e taman plăcută când se întâmplă, când mă apuc să citesc o carte despre ceva de care nu știu nimic simt pur și simplu cum creierul meu trece prin mișcări spasmodice de contracție și dilatare încercând să înțeleagă rahatul ăla de-mi vine să arunc dracu cartea și să fug la Cărturești cu o pancartă bring me Coehlo, iar picioarele mele bețe trimit mesaje isterice de abort mission creierului meu când urcă pieptiș o pantă abruptă.

Lucrurile astea mi-ar plăcea să le afle Sara, ideal mă gândesc că ar fi să descopere ce îi place să facă (cu mâinile sau mintea) până ce termină ăștia 15 ani de școală, mă gândesc că e mișto să sari de pat de nerăbdare că nuj, ajungi la laborator să vezi ce a făcut șoricelul sau să creionezi nasul bărbatului ideal pe o pânză albă de tablou. Și ar fi util nu numai la job sau la relaxare ci chiar la haine sau bărbați (mă rog, sau femei, om vedea).

Da. Gata că iar scriu mult și nici măcar nu recitesc ce am scris că sunt destul de sigură că iar a ieșit neclar și vag. Naiba să le ia de litere, chiar vreau penseta aia magică a lui Dumbledore să prind gândurile și să le pun într-un bol magic unde devin vizibile ca și cum ar fi filmate cu un Canon 7D.

Dar nu, zău, voi știți ce vă place? Cu adevărat? Că mie mi se pare că încă sunt la grădiniță la materia asta 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272