Arhive pe categorii: Montessori

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329

Reclame

Timpul trece

Standard

Aş vrea să anunţ, cu sinceritate, de la început, că e un articol în care o laud pe fii-mea. Musai să povestesc şi cum mă enervează uneori, să nu pară că doar o laud. O cam laud lately, nu? Adevărul e că pare un copil ok şi de asta o cam laud, dar nu e perfectă, doar aproape perfectă.

Aşa. Ce spuneam?

Da. Sarei îi place să gătească, parcă am mai declarat. E un mister pentru mine cum şi de unde a năvălit chestia asta peste noi, pentru că eu nu gătesc, tatăl nu găteşte, bunică-sa nu găteşte, nici unchi-so (văr-miu) şi părinţii lui, taică-miu se dă bucătar în ultimii ani, dar mie şi Sarei nu ne prea place oricum ce face că inundă mâncarea în condimente şi noi suntem doar două ţărănci. Deci nimeni nu găteşte. Nimeni.

Nu am nici cea mai vagă idee de unde i-a căşunat cu gătitul, că nu o plantam la TV la Master Chef când era mică.

Nu vă imaginaţi că face sos hollandaise sau berbecuţ în crustă de ierburi (am  nimerit-o cu berbecuţul?) că nu face.

Îi place în general să facă biscuiţi, saleuri (nici astea nuş sigur dacă aşa se numesc, beţe din alea cu carbohidraţi :D), brioşe şi mai nou tort. M-a pus și pe mine să îi fac un tort când era mai mică și vă jur că a ieșit cea mai reușită imitație de balegă de cal din toate operele existente. Sara e drăguță și zice că era gustoasă, dar probabil pentru că zahăr și plozi. O balegă nu poate fi gustoasă. Never.

În weekend am făcut tort împreună. Şi când spun împreună vreau să spun mai precis că Sara a făcut tort iau eu i-am stricat tortul.

So cu reţetele de pe net Sara a făcut blatul şi crema. De la α la ω, adică de la spartul oălelor la bătutul cremei până îşi dubla volumul şi şi-o putea turna în cap.

Eu am stricat tortul (şi mă ceartă de numa de atunci, în absolut fiecare zi), pentru că unica mea sarcină a fost să fac siropul, cel cu coajă de lămâie. Care coajă de lămîie a rămas în sirop pencă eu am uitat să îl strecor la final. Ok, nu chiar am uitat să îl strecor, nu mi-a trecut prin cap să îl strecor. Şi când Sara l-a gustat şi a dat de bucăţele de coajă de lămâie a zis că this is unacceptable, că am stricat tot şi that was that. N-a mai mâncat. Exigentă frate, când reiau ăştia emisiunea la Proteveu o trimit în locul ăluia slab şi rău.

On the bright side, am adus tortul la birou şi colegii l-au păpat pe tot. Cică a fost bun.

Cu tot cu coji mama, ai auzit, daaa?

So. Timpul trece, dragostea (pentru gătit) rezistă. 🙂 Ba pare chiar să crească. 😛

Poze din 2015 şi 2018. Deşi cred că pe la 3 ani s-a apucat, dar abia la 5 am pozat-o prima oară şi acum iar, la aproape 8 ani.

IMG_8397-210498537_553959811406026_4243509132379794304_o

Finanțe

Standard

Vă povesteam săptămâna trecută cum că a dat norocul cu parcul peste noi. Mai toți copiii merg zilnic în parc, după școală, chestie care mi se pare în continuare cât se poate de mișto.

Atâta că there was one minor downside. Ca să citez alți părinți, în 2 timpi și 3 mișcări am început să sponsorizăm șandramaua. Azi o minge, mâine trei, două avioane, apă și ocazional mâncare (cât e târg în parc), must, dat în jucării de bebeluși și câte și mai câte.

So parent retaliation begun. Unii au pus limite clare. O minge pe zi. Un avion pe săptămână. Un magnet pe lună șamd.

Nuș cu cât de mare succes.

În timpul ăsta, la noi acasă se sporea considerabil numărul de mingiuțe de-alea cu 5 lei de nu mai aveam pe unde să le punem.

Uattudu uattudu. Fii-mea dacă e se semene că mă-sa la ceva e (și) la chestia asta că dacă îi spune cineva că n-are voie X o să aibă grijă să facă taman pe dos. Chestie care de altfel, îmi cam place. Și nici nu e genul meu să urlu o mingiuță pe zi pentru că nu văd niciun argument real pentru care ar trebui să fie o mingiuță pe zi și nu trei mingiuțe pe zi.

Mso. I did the only thing I could think of. Am scos toată alocația ei de pe card, i-am zis că preaiubitul stat îi dă 100 de ron pe lună și că ăștia-s banii ei. Face absolut orice vrea ea cu ei, dar când îi termină îi termină.

A fost perplexă. Perplexă. Statul îi dă EI bani? Dar de ce îi dă bani? Că doar n-a făcut nimic. Păi, zic, teoretic mi-i dă mie, să mă ajute să te cresc. Statul te ajută să mă crești (a căscat Sara ochii și mai mari). Nu că, apropos, ar înțelege foarte precis cine-i Statul ăsta. Zic. mama, gen niște bani să aibă toată lumea să ia de mâncare copiilor. Aha, zice fii-mea cu ochi rotunzi. Și deci din banii ăștia pe care mi i-ai dat trebuie să îmi iau și mâncare și haine?

Am liniștit-o că mai am și eu ceva responsabilități părințești, ea să își ia din ăia jocuri și chestii prin parc. Și cărți? mă întreabă fii-mea. Și cărți, sigur, orice vrei tu. După ce am depășit momentul de panică că nu-i vor ajunge banii de câte cărți vrea ea și îi mai pun și eu a purces la cheltuit.

Băi. De îi țineam lecții de Hagitudose, economie comparată intensiv și matematică avansată trei luni la rând nu cred că reușeam să o conving să fie așa cumpătată. Nu cheltuiește aproape nimic. Și când cheltuiește, e pentru că își dorește cu adevărat ceva. Numărul de mingiuțe s-a redus dramatic (as in s-a oprit de tot din cumpărat). Cel mai mult mi-a plăcut că a refuzat banii oferiți de bunici (care nu i-au oferit bani până acum, dar văzând-o cu portofelul cu doar 5 lei în ei pe zi s-or fi gândit că are nevoie :D). N-are nevoie, le explică, are mulți bani acum și se descurcă singură (singură a ales să cheltuie 5 lei pe zi în parc :D).

Și mie îmi dădeau ai mei 5 lei pe săptămână când eram mică. Îmi amintesc precis că erau doar 5 lei, iar o gogoașă era 1 leu. Astfel, aveam bani de 1 gogoașă pe zi. Dar era alegerea mea dacă într-o zi renunțam la gogoașă ca să îmi iau gumă de mestecat. 😀 Încă sunt hm, n-aș zice cumpătată, pentru că nu sunt deloc, sunt opusul cumpătării, dar reușesc să mă descurc cu banii pentru că în general nu cumpăr nimic (dar și când găsesc ceva să îmi placă cu adevărat dau și zece salarii pe chestia respectivă fără să clipesc. noroc că se întâmplă tare rar să. îmi placă ceva).

Așa, revenind la copii. Nu e neapărat că e Sara specială, cred că toți copiii sunt așa. De la 7 la 11 ani nenea Piaget zicea că intră în faza concret operațională, cea care sunt încă ancorați în concret, dar încep să priceapă noțiuni abstracte (și, btw, sunt și umpic mai puțin egoiști, duamneajută), cum ar fi exact cheltuitul banilor proprii și personali ;).

Probabil sun ca o placă stricată, mbut don’t really care. Copiii au nevoie să ia decizii singuri. Și nu sunt proști. Și ieste oameni :). Zău. Unii enervanți uneori, adevărat, dar și iubăcioși și răzâcioși. Oameni 🙂

IMG_4461

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

The easy way

Standard

Citeam, oare unde naiba citeam, așa mă necăjește că uit întotdeauna unde citeam. Nu uit ce, dar uit unde sau cine a scris asta. Probabil pentru că regăsesc idei și îmi rămân în cap? M, nu, și la birou fac așa, și acolo nu-s idei, doar informații.

Deci citeam undeva și nu mai știu unde o chestie care m-a enervat, mă da rău când am citit-o. Zicea un nene (asta știu, că era un nene, dar nu mai știu cum îl chema și abia luna trecută am citit și tot am uitat) că atunci când ești pus în fața unei decizii în care o variantă îți e mai ușoară și una mai grea, deși știi că cea mai grea ar fi cea corectă, dacă nu acționezi atunci, în secunda în care ești față în față cu problema, și vei zice meh, hai să mai merg un pas, să mai aștept o secundă, vei ajunge să nu iei niciodată decizia grea ci să te mulțumești cu cea ușoară, cea în care nu faci, vs. cea în care faci.

Exemplul pe care îl dădea, poate e mai ușor de înțeles așa, că nu știu cum explic eu, e că dacă vezi un părinte că îi dă o palmă copilului și eziți între a te duce să intervii deși nu e treaba ta vs. să mergi înainte acasă să te uiți la episodul 3 din serialul 3000, dacă nu alegi atunci, în secunda aia să intervii și zici meh, hai să mai stau o secundă să văd ce se întâmplă nu o să o mai faci niciodată.

Nu mi-a plăcut pentru că deși majoritar iau decizii prea rapid, spontan, bazându-mă, recunosc, pe gut feeling, atunci când vine vorba de chestii foarte importante sunt un mega melc. Dar aleg până la urmă, întotdeauna aleg, chiar dacă e de ales varianta grea spre imposibilă spre dezastruoasă. Tot o aleg, dacă știu eu că e aia bună. 🙂

Și apoi, acum recent, m-a certat cineva, dar nu cu răutate, am simțit-o că e că drag și cu inima deschisă dacă nu cred că lăsatul ăsta pe umerii Sarei să știe tot adevărul și să ia decizii singură, și să i le respect, nu e cumva un bolovan prea mare pentru umerii ei mici. Nu îi e oare mai greu așa? Nu i-ar fi mai ușor altfel, dacă aș alege eu, dacă aș proteja-o prin limitarea informațiilor sau a alegerilor?

Nu cred că avea habar persoana respectivă cât de în punctul sensibil în a lovit. Nu fac parte din categoria oamenilor siguri pe ei. Sunt nesigură pe mine, sunt, recunosc, în fiecare secundă și nici nu cred că aș vrea să fiu sigură de tot, mi se pare tare arogant și prostesc oarecum, deși e des întâlnit fenomenul la oamenii cu IQ ridicat.

Deci nu știu dacă e bine că o las pe Sara să ia atâtea decizii. Nu știu dacă cumva nu e împovărător pentru ea, mai mult decât poate duce. Poate chiar e mai mult decât poate duce un copil de 7 ani. Cine dracu-s eu să știu câte poate duce un copil de 7 ani, doar pentru că eu am avut o dată 7 și la vârsta aia simt și acum, la aproape 37 că aveam același creier pe care l-aș fi putut utiliza în același fel de mi s-ar fi permis nu înseamnă nici că am dreptate și nici că așa e automat și la Sara.

Și îi e greu. Absolut. Absolut infinit mai greu decât unui copil căruia i se pune farfuria în față și i se limitează pe ceas ora la televizor sau nu știu, poate fi orice, aș putea să o țin până mâine. Este greu, este, să iei decizii, și o văd și în ea. Analizează orice situație nouă ca și cum ar merge pe ramuri de algoritmi cu what if căutând worst case scenario și calea de ieșire din acel worst case scenario.

Mergem acolo. Și dacă e închis? Nu e închis, dar dacă e închis mergem dincolo. Șp dacă e închis și dincolo? Nu e închis și dincolo, dar dacă e închis mergem în călălalt loc. La infinit, până ultima situație negativă e eliminată.

She worries, she analysis, and then she decides.

Sau. Mi-a rupt inima în mii de bucăți într-o seară când m-am așezat lângă ea pe pat și i-am zis că nu știu mama, că parcă ai stat cam mult azi la televizor și parcă ai uitat să trăiești așa. Și știi mama, că am avut încredere în tine că o să știi când e timpul să te oprești, dar uite că azi ai cam uitat și parcă nu știu, sunt un pic tristă. Și a plâns (ok, era și obosită, dar a plâns și în ultimul an n-a plâns mai deloc copilul ăsta mic) și a zis Of mama, ce prost mă simt. Da nu era ca în expresia mă simt prost era așa, plin de adevăr alb. Și mi-a zis da uite, limitează tu cât să stau sau pedepsește-mă când stau prea mult. Dar eu nu te pedepsesc mama, și nici nu vreau să stau să număr minutele timpului tău, e al tău, doar am încredere în tine și poate te rog să fii puțin mai atentă.

Acuma, nu știu dacă conversația de mai sus e posibilă cu orice tipologie de copil,  dar a mea, care e mică și sensibilă și ultratimidă dar și uriașă funcționează așa. Am încredere în ea și ea alege ce face. A doua zi n-a mai stat deloc la televizor, și seara radia singură că a făcut numai lucruri mișto.

Îi e ușor? Futu-i nu, e chinuitor, e, să își facă atâtea griji și să știe atâtea și să ia în calcul atâtea variabile, să se controleze pe ea însăși (nimic nu-i mai greu ca asta pe lume, nimic).

Le e mai ușor altora?

Da, le e.

Și atunci de ce dracu o fac? De ce o chinui așa?

Păi, evident, pentru că așa cred că e bine.

Am mai scris asta, ca la 25 de ani plus sau 35 de ani plus să poți să iei decizii, să poți să accepți și să gestionezi dureri și valuri de căcaturi care vor veni (că vor veni, nu e dacă ci când), e bine să te antrenezi la asta.

E ca la orice sport sau activitate, ca învățatul unei melodii. You suck at it in the begining și te urăști pentru cât de tâmpit ești dar apoi, fără să îți dai seama, you kinda get a little bit better și încă a bit better și apoi te blochezi și ți se pare că nu avansezi și ești la fel de prost ca acum juma de an, dar de fapt nu ești și doar dacă mai încerci puțin o să iasă, atunci când nu te aștepți, puțin mai bine.

Dacă Sara sau oamenii, ar fi niște vaze cu gât subțire, cu apă transparentă în ele, și experiențele pe care le are le-ar colora încet, încet, cu stropi infimi, atunci ar ajunge la maturitate un amestec gigaaantic de culori :). Poate nu ar avea suficient roșu sau suficient galben în amestec, dar cu siguranță le-ar fi cunoscut măcar o dată și ar avea măcar câțiva stropi acolo.

Însă vă imaginați efectul unei picături puternic colorate, unei picături mari de culoare într-o vază imaculată? De fapt nici nu trebuie, vă las o imagine mai jos. Mie îmi aduce puternic aminte de bomba atomică. Și efectul cred că ar fi similar.

Deci da, o las să decidă, e expun la experiențe noi, am încredere în ea deși îmi e greu, iar ei mai greu ca mie, deși îmi rod unghiile, deși ea ezită, dar o fac pentru că nu știu altă cale să crești mare. Și deși mi-ar plăcea să rămână un copil, n-aș vrea să rămână un om mic. Vreau ca sufletul ei să crească.

Chiar dacă asta, uneori, înseamnă varianta mai grea. De fapt, cred că s-ar putea să însemne deseori varianta mai grea. Sper să fie bine. Om vedea. 🙂

51312639-color-drop-in-water-photographed-in-motion-ink-swirling-in-water-cloud-of-ink-in-water-isolated-on-w

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612