Arhive pe categorii: Montessori

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

Prima zi de școală

Standard

Da, știu că mai avem o lună și, dar mai mult mă gândeam la ce a fost înainte de prima mea zi de școală comparativ cu ce trăiește acum Sara raportat la prima ei zi de școală.

Mso, când eram eu mică (și cred că și la voi tot pe acolo era) prima zi de școală era ZA SHIT. As in primul pas spre maturitate, the beginning of the road (to nowhere, btw), emoții și tremurici, uniforma apretată și mirositoare a proaspăt călcat.

-Lasă că o să vezi tu când mergi la școală!

-Gata cu jocurile.

-La școală nu mai merge așa.

aso aso

So naturally când am ajuns la rahatul ăla de școală eram deja uber stresată de ce pisici o să mă lovească.

Mai mult, toți adulții din jurul meu erau profund emoționați, că deh, prima zi de școală. Nu mai știu dacă maică-mea a bocit, nu cred, dar îmi aduc aminte așa:

-avea o pereche de pantofi cu toc cui, pe care îmi imaginam că a regretat că și i-a luat având în vedere că am stat în picioare în curtea școlii minim o oră și 30 de eternități (bănuiesc să ascultăm ceva glăsuiri festive)

-drepte ca niște soldați în paradă păzea în mână 5 sau 7 gladiole. roșii, desigur

-pe cap aveam un rahat de cordeluță albă cu pompoane care îmi făcea capul să explodeze

-eram captivă într-o mare de picioare și șolduri, că mai sus nu vedeam la vârsta aia, care păreau să fi devenit un organism cu discernământ, de sine stătător

-am găsit ceva copii/copil cu care m-am jucat oare ce? până au glăsuit adulții

-am ajuns în clasă unde mirosea a cretă (da, are creta un foarte miros) și unde a trebuit să livrăm tributul (gladiolele roșii) pe altarul noului zeu (învățătoarea) și unde inima mea îmi bătea să îmi explodeze din piept de emoție. Mă așteptam să fiu agățată de tavan și jupuită de viu.

-dar nu. am fost repartizați pe bănci și colegi (fată-băiat, fată băiat, ca atare mi-am cunoscut în ziua aia cea de-a doua iubire a vieții mele, C.V., după Teo de la grădiniță, prima) și ni s-a spus să desenăm cum ne imaginăm noi peste 4 ani când vom termina. Tot timpul am urât chestiile astea, poate de acolo mi se trage: cum te vezi în 5 ani? Grasă, proastă și urâtă. Donno, de unde dracu să știu ce o să fac în 5 ani.

Și gata. Mi s-a rupt filmul (actually învățătoarea mea a fost mișto și gramatica de o știu de la ea o știu, dar prima zi de școală a fost a fucking nightmare ca și școala în ansamblu, am urât-o cu fiecare celulă de dinainte să înceapă până mult după ce am terminat, de fapt o mai urăsc și acum și mi se pare că mi-a furat o grămadă de timp din viața asta limitată a mea cu rahaturi. rahaturi și norme și stupizenii). Hate school. Hate it.

Mbon. Acuma revenind la fii-mea. Știți că ea a ales când va începe, ea a ales unde va merge, și eu nu i-am zis nimic. Nici că să vezi ce-o să fie, nici că acuma gata, trebuie să te faci om responsabil și să tocești cărți pătrate, nici nimic. Deci, ca atare, nu cred că prima zi de școală înseamnă ceva pentru Sara. Și sper să rămână așa. N-o să mă duc cu gladiole sau cu alte flori de alte culori și cu siguranță nu o să port pantofi cui. O să facem rutina obișnuită și sper să facă la școală ce face și acum la grădiniță (ca na, tot Montessori): să se joace cu niște chestii de acolo, să alerge cu o prietenă, poate să își facă una nouă. Să nu simtă că o să fie agățată de tavan sau că învățătura e o responsabilitate.

Pentru că nu trebuie să fie. Nu pentru ea, nu pentru mine. E doar o călătorie care nu începe pe 9 sau 15 septembrie în prima zi de școală ci a început când avea 1 an și nici nu știa să vorbească dar cerea să îi spun literele care cum sunt. It is fun. And it takes a lifetime. Sunt precisă că o să citesc și în ziua în care oi muri, oricând o veni aia.

Hai ziceți-mi, cum stați cu prima zi de școală? Aveți emoții? 🙂

IMG_4774

Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001

Next

Standard

Dacă ne uităm la evoluția omului vedem că s-au schimbat caracteristicile care te făceau un succes în viață.

Inițial, forța și rapiditatea care îi ajutau să fugă și să se apere de animale.

Apoi, îndemânarea de a fabrica și folosi unelte, o leacă mai târziu cea de a munci în munci gen: croitorie, cizmărie, potcovar, coșar șamd.

Capacitatea de a memora operații și de a reproduce în munca de zi cu zi (ceea ce facem o vastă majoritate din noi azi).

Dar viitorul nu o să rămână așa. That’s a fact. One you can bet on. E greu să spui cu certitudine cum va arăta viitorul pentru că de multe ori a cotit-o altfel decât ne așteptam.

Devine deja destul de clar că automatizarea a afectat și va continua să afecteze piața locurilor de muncă.

Ceea ce putem face azi doar noi, mâine vor putea face mașinile. Ca atare, numărul de locuri de muncă pentru ființele umane se va diminua. Cred că cel mai la îndemână exemplu e cel al mașinilor Tesla (autonome, care conduc cu un grad de siguranță mai mare decât cel uman, except me, ofc, I am the most fabulous driver ever :P). Teslele încep să fie utilizate la scară largă în America. America unde 3.5 milioane de oameni trăiesc din șofat iar un mare total de 8.7 milioane sunt in meserii conexe. Cei 3.5 milioane își vor pierde curând locul de muncă. Ceilalți 5,2 milioane vor fi afectați. Let me translate. 3,5 milioane = 10% din populația US. 10% din oameni vor rămâne fără un loc de muncă. Think about that for a second. Mie mi se pare huge, am auzit cifrele de mai sus acum vreo lună parcă și mi se rotesc în cap ever since.

That’s not a walk in the park, gândiți-vă doar la cât de afectată a fost America (dar și România) la închiderea minelor de cărbune.

Și azi sunt șoferii, așa cum spuneam, mâine it could very well be us. Sau, mai precis copiii noștri. Probabil noi nu vom prinde zilele astea, dar copiii noștri da.

Revenind un pic la sistemele de învățământ actuale, mi se par iar, cumva, complet irelevante și nepotrivite pentru ceea ce îi așteaptă. Tehnica actuală (și nu doar de învățământ, și de acces în piața locurilor de muncă) care răsplătește memoratul vs. gândire logică și creativitate îi pregătește pe actualii premianți de o viitoare viață în șomaj (altădată om povesti și despre posibilitatea VMU – venitului minim universal, dar nu azi că și așa văd că iese lung ăsta).

In the long run, eu, una, ca părinte îmi pun semne mari de întrebare dacă ar trebui să fiu preocupată de capacitatea Sarei de a turui comentariile la română. Orice operație de memorare și reproducere a unor reguli prestabilite poate fi făcută infinit (and I mean infinit) mai bine de un calculator, de o mașină, decât de un om. Cred că e important pentru copiii noștri să învețe să gândească, să facă conexiuni logice, să creeze, above all, să gândească outside the box. Să NU respecte regulile și drumurile bătătorite. Să încerce, să greșească, pentru că doar așa pot să descopere.

img_0955

 

My take

Standard

Deci am stabilit că urăsc sistemul tradițional de învățământ și că HS (homeschooling-ul) nu e opțiune.

Paranteză. Am terminat săptămâna asta o carte delicioasă, dar absolut delicioasă, care m-a făcut să râd de multe ori în hohote, de mult nu am mai citit ceva atât de galben. Și cartea asta a reușit cumva să pună punctul pe i la ceea ce urăsc eu la sistemul nostru de învățământ. E fals. Am mai povestit cum, în primul an de facultate, prima materie la care am avut examen a fost dreptul constituțional. Băi, și sincer mi s-a părut interesant, am citit cărțile alea de fro 500 de pagini (2 volume, și acum le văd în fața ochilor) și mi-am imaginat cu linii și cercuri tot ce citeam și sincer, it was kinda fun. Mdar, la examen am picat cu brio. Pentru că nu asta se voia de la mine. Am înțeles apoi că era nevoie să tocesc cursurile profului și am trecut prin facultate destul de bine (nu pot să excelez la toceală oricât aș vrea, dar pot să supraviețuiesc). E infinit mai ușor să te prefaci că ai înțeles repetând mecanic 3 chestii decât să pricepi cu adevărat. So there. They want us to fake learning. That’s what’s wrong with school.

Ce facem? Well, we cheat the system.

Întâi de toate aș vrea să zic că mie mi se pare ceva extraordinar de mișto să înveți. Dar nu știu dacă aș folosi a învăța. Să afli lucruri noi. Știința (doamne, urâte cuvinte) e ceva absolut grozav și entuziasmant. La orice vârstă. Luni, de exemplu, mi-au sclipit ochii și m-am super energizat ascultând o conversație cu un cosmolog despre câmpuri magnetice, găuri negre și stele. Nu sunt eu de vină, el e de vină, era molipsitor și i se buluceau cuvintele la gură de nerăbdare să explice, să arate cât de frumos e Universul ăsta (it is). Și nu e doar fizica sau stelele, chimia, matematica, biologia, genele, psihologia, filosofia, toate mi se par niște minuni și mă foiesc pe scaun când vorbesc de oricare dintre ele 🙂

Vreau ca Sara să simtă asta, să iubească să afle, pentru că mi se pare una din chestiile cele mai mișto pe care ai ocazia să le faci în viață.

Deci nu m-aș mulțumi cu o particulară unde e lăsată în pace să frece menta. La grădi da, am scris de când avea 2 ani că e ok doar să se joace (deși a obținut mai mult de atât) dar la școală aș vrea să i se deschidă cumva, ca o carte cu multe poze, magia științelor :). Iar o particulară Auschwitz (cum sunt unele) mi se pare chiar mai rău decât sistemul tradițional, unde de bine de rău te mai poți ascunde.

Văd doar 2 variante:

a) o particulară unde chiar se întâmplă cele de mai sus. Copiilor li se menține curiozitatea (nu am nevoie să exceleze), doar să înțeleagă de ce ne sunt utile și de ce sunt fascinante biologia, chimia, fizica, matematica sau chiar istoria (it is possible, până și urâta asta poate fi interesantă). Cu exemple, cu experimente, cu lupte și scene, cu curiozitate și sclipiri în ochi.

Atâta că varianta a) e condiționată de rezerve financiare. Și nu toată lumea are asta.

Atunci, varianta b)

sistemul de stat, cu 2 amendamente:

  1. Zero așteptări de la copil. Adică fără presiune să învețe, să facă temele alea sinistre cu probleme de nici eu nu știu să le rezolv, fără meditații și concursuri Panda.
  2. O învățătoare mișto. Tânără sau bătrână, I couldn’t care less, dar care să simtă școala ca pe o ghidușie ce e. Care să le poată arăta ce am încercat eu să scriu mai sus. Care nu are rezultate la nuș ce rahat de olimpiade dar care face copiii să vrea să vină la școală (există astfel de oameni, știu sigur pentru că am dat de o parte din ei). La gimnaziu/liceu se complică ușor lucrurile că nu ai cum să alegi 20j de profi mișto, dar aș alege după cel mai mișto prof din oricare ar fi materia preferată a Sarei.
  3. Bonus track. Nu cred că rolul meu acasă e să fiu profesor și nu o să fac niciodată asta, dar pot să discut cu ea despre lucrurile care ne interesează pe amândouă, să citesc împreună cu ea cărți din domeniul care îi place sau să ne uităm la documentare pe temele respective. Să îi arăt că și eu sunt la fel de mică și neștiutoare ca ea, dar că nu asta e important, ci să vrei să înțelegi, să descoperi, să afli. The journey is always the real fun.

Habar n-am dacă o să reușesc cu Sara. Cred că în varianta b), indiferent de atitudinea părinților există un risc ca ea/el să simtă nevoia de a performa în cadrul ăsta stupid. Să fie mai bună sau măcar la același nivel cu colegii ei, să tocească comentarii tâmpite la română și date pe de rost la istorie din dorința de a simți că aparține. Și de asta nu prea aș ști cum să o protejez, indiferent cât aș vrea eu ca Sara să aibă încredere în mine accept că îi sunt doar mamă și că de multe ori opinia turmei s-ar putea să prevaleze (va vrea să o placă tipul X, să fie prietenă cu ființa populară și mononeuronală Y aso).

Dar o să încerc. O să încerc să fac tot ce pot să o păstrez cât mai mult așa cum e acum, așa cum e de când s-a născut: mică, năzdrăvană, sensibilă și curioasă foc, dar foc.

That’s my take on it 🙂

img_2966

Decizii

Standard

Viața e compusă din decizii. Serios, e. Non-stop, o poți urmări ca un ghem de miliarde de ațe colorate de la A la Z, dacă cineva ar avea vreodată răbdare să facă așa ceva.

Alegem să ne trezim la 7 nu la 7:15, să ne îmbrăcăm cu jeansi și nu cu rochie, să mâncăm la prânz sau nu, să cumpărăm cașcaval Hochland și nu Delaco și pot să o țin așa până mâine.

Unii oameni sunt mai buni la chestia asta decât alții, dar overall, toți avem o limită de decizii și uneori face whatthefuckmight come numai să nu ne pună cineva să alegem. Deși n-aș zice că am dificultăți la capitolul ăsta, de câte ori am posibilitatea să nu aleg, o iau. Nu aleg unde mergem la cafea, dacă plecăm la mare marți sau joi, în general mă îmbrac cu prima bluză din teanc șamd.

Însă avem nevoie să putem lua decizii. Lipsa controlului ne face mai stresați (ad literam, ne crește nivelul de cortizol și vine la pachet cam cu o tonă de alte probleme și, overall, cu o slabă calitatate a vieții, plus, bonus, una redusă).

Recent am aflat de un studiu făcut pe vreo 7000 de studenți. Rezultatele de promovabilitate a unui procent uluitor (peste 50% dacă am ținut minte corect) au fost îmbunătățite printr-un experiment simplu. Jumătate din ei au fost rugați să își facă un plan pentru următoarea perioadă de timp, cealaltă jumătate nu. Rezultatele mai bune au fost obținute de cei cu o planificare.

Nu mă mir că n-am excelat la școală, niciodată nu mi-a plăcut să fac planuri 😀 (decizii da, planuri nu, dar asta nu e despre mine).

Gata, nu o iau iar pe cărări (deși aș putea scrie vreo două zile pe temele de mai sus). Aș vrea să spun că datorită faptului că am citit cele de mai sus am ales să o las pe Sara să ia decizii, dar nop, le-am aflat recent, iar cu Sara procedez așa de pe la 2 ani. Am scris însă ca să argumentez, nu e o prostie să lași copilul să aleagă.

Acuma, în teorie cu toții suntem de acord cu cele de mai sus. Da, copilul trebuie să aleagă, nuș aproape niciun părinte care ar zice nu (mă rog, în bula asta de oameni în care mă învârt eu). Atâta că, în realitate, limităm domeniile în care copilul poate alege cu adevărat. Ok, poate alege cu ce jucărie se joacă, dar nu și dacă doarme la prânz, nu ce va mânca (va mânca ce am gătit, că doar nu am munci degeaba), nu la ce școală sau liceu merge (imaginați-vă doar că ar vrea fiica voastră să meargă la școala de sculeri-martițeri) aso.

O facem din responsabilitate și din dorința de a proteja. We know better.

We know shit.

Fiecare om, fie el de 88 sau 8 ani are nevoie să ia decizii și să și le asume.

Plus că, sincer, e mult mai simplu pentru părinți. Cred că sunt printre puținii părinți care nu are încă coșmaruri despre vârsta de 2 ani. Da, a avut și Sara etapa NU, de testare a limitelor, dar, pe de o parte, mi se părea amuzantă și speram puțin să rămână așa și pe de altă parte am descoperit relativ rapid că dacă îi dau posibilitatea să aleagă apele se vor calma.

Încă o fac. Am mai scris, nu aleg eu ce gătesc azi pentru ea, o întreb pe ea ce vrea de mâncare din felurile pe care știu să le pregătesc (nus prea multe oricum :D), ea alege ce vrea să facă în timpul liber, dacă seara după ce îi citesc eu o poveste mai citește una și se culcă la 10 sau cinșpe și se culcă la 12.

Când sunt chestii care trebuie făcute (pentru că și eu sunt un adult care crede că anumite chestii trebuie făcute), îi ofer alternative sau într-un plafon maximal. De exemplu îs muci de oboseală și visez patul pentru că am avut o săptămână horror la birou. Îi spun Sarei că e ora 9 și că până la 10 aș vrea să fim în pat pentru că altfel o să adorm pe podea. Dar e alegerea ei dacă între 9 și 10 va face baie lungă sau scurtă, se va uita la desene sau se va juca un joc (povestea nu e opțională, să vină tsunami peste noi și povestea tot am citi-o).

Trebuie să facem vaccin? Ok, complet nenegociabil dar îi pot oferi alegerea zilei, putem merge marți sau miercuri.

Sigur că sunt și lucruri la care pur și simplu nu e nimic de ales. De exemplu, că mergem în scaunul de mașină (dar aici e ușor, așa a călătorit de când s-a născut ca atare nici nu își imaginează că ar putea fi altceva) sau să mergem la doctor dacă e bolnavă. În cazurile ăstea revin la partea cu planul de mai sus. Da, evident că îi explic de ce trebuie să mergem azi la doctor, dar nu doar atât. Îi descriu întreaga experiență pe bucăți. O să te îmbraci, ne spălăm pe dinți, ne suim în mașină, mergem pe strada X, ajungem acolo unde ai mai fost, la clădirea galbenă, urcăm la etajul 2, Iulia o să fie acolo, o să te dezbrace să se uite la tine, o să te întrebe lucruri, apoi te vei îmbrăca la loc, vom sta pe scaun și Iulia ne va spune o rețetă, apoi vom merge la magazin și îți vei alege ceva dulce (da, e dezlegare la dulciuri după experiențe nasoale, bad parenting, I know and don’t care).

O fac și în ideea că va ajunge un adult care poate lua decizii. Care nu rămâne prins, pe veci, în intersecție, neștiind dacă să cotească stânga sau dreapta. Cred că e important pentru o viață fericită, rahatul ăla de citate de-l citiți pe Facebook că nu regretăm lucrurile pe care le facem ci cele pe care nu le facem e adevărat (nu pentru că zic eu, există studii pe tema asta, we’re wired that way; mă rog, e mai mult de atât, dar nu mă pornesc că e lung rău :D).

So, again, scriu nu pentru a da sfaturi, ci doar pentru a spune ce a funcționat la noi (și încerc să explic și de ce a funcționat). Dacă reușesc să obțin o cafea băută liniștit pentru un părinte de todler, a meritat să scriu articolul ăsta 🙂

img_9353

 

 

 

Something new

Standard

Majoritatea adulților pe care îi cunosc sunt mulțumiți cu ei. Cu ce știu, cu ce pot face. De ce n-ar fi? Au petrecut 16/17 ani tocind. Apoi au început să muncească, deci se adaugă (la vârsta noastră) undeva între 5 și 10 ani experiență la ce faci la job. Mai mult, 365 de zile x 35 de ani = 12775 de ocazii să experimentăm diverse chestii. Să nu mai zic de când știm să scriem (deși, la unii, meh), de când utilizăm cuțitul și furculița, ne ștergem singuri posteriorul din dotare sau nu ne scobim în nas în public (ci doar în mașină, la semafor).

Ca atare, fiind așa  de pătrați și ordonați, autosuficienți, nu ne apucăm (la vârsta asta înaintată) să învățăm lucruri noi. E și ușor jenant, când, de exemplu, mai orice sport sau instrument sau limbă străină sau orice te-ai apuca acum să înveți colegi îți vor fi în cel mai fericit caz studenți de 19-20 de ani sau, în cel mai rău caz, copilași de 3.  Plus că NUETIMP, boala tuturor oamenilor mari. Oamenii mari nu au timp de nimic. Nu au timp să citească o care, să meargă la film (uneori nici să-l vadă acasă), să se dea cu bicicleta în parc, să asculte muzică, să se joace cu copilul și cu siguranță nu să învețe ceva nou ce nu are legătură cu job-ul și zerourile din bancă.

De fiecare dată când spun că m-am apucat să fac X sau că am citit Y privesc niște priviri condescendente în care mi se clipește des: – Tu poate ai timp, eu nu apuc să fac nimic.  Îi invit cu interes în viața mea de adult mamă de București fără bonă sau bunici prin preajmă. Nu știu dacă li se va părea mai simplu, dar ce pot să vă spun, din interior, e că mă lăfăi în o grăăămaaaadăăăă de timp.

Și atunci, având în vedere toate cele de mai sus, e cumva de înțeles atitudinea și nemulțumirea față de rezultatele propriilor odoare, cărora le ia secole să învețe să facă la oliță, să vorbească sau să adune 2 cu 2.

Sara mea, de exemplu, a băgat capul în apă la snorkeling în fix, dar fix ultima zi din vreo 8 petrecute la mare. În 6 din ele am bătut-o eu la cap în fiecare zi să încerce că e MI-NU-NAT, ar fi vrut, dar era ceva nou și îi era frică, în a 7-a a încercat în piscină și abia într-a 8-a, pentru fix 5 minute a reușit. Apoi, ajunse acasă, a avut a total meltdown că vrea înapoi la mare și că ce rahat de viață e asta în care ea merge la grădi și eu la buro (am încheiat citatul și sunt de acord cu el).

Dar mi-a rămas în cap nemulțumirea unei mămici pe care am văzut-o în iarnă. Mie nu prea îmi e frică de uameni, că pot să mă umflu și mă fac cumva uriașă din mică ce sunt, dar sfinte sisoe, de tanti asta îmi e tare frică. E înaltă și rigidă și te privește cu niște ochi de oțel în timp ce recită expresii din cărțile de comentarii la limba română de-a 6-a. Well. și ideea e că era fuarte, dar fuarte nemulțumită că plodul din dotare îl făcea pe 3 E sau invers (ceva aaaaaaaabsolut normal, o etapă firească în viața oricărui copil care învață să scrie). Cum draci e posibil, după o săptămână încă să scrie cu aceeași greșeală?

Well, e.

Când înveți ceva nou, privit din exterior, ești lent și prostuț și încet și scoți sunete ciudate sau faci mișcări ilare. Suntem, cu toții, puțin ridicoli când învățăm ceva nou (poate de asta îmi place atât, mă amuză să mă văd așa, și mi-e frică rău să nu ajung vreodată un adult care se ia în serios). Greșești și greșești și orice lucru ce presupune necunoscut îți face creierul să se chircească în agonie. E greu, oribil de greu să înveți lucruri noi. Greșești de mii de ori și e frustrant și uneori nu avansezi și te chinui și cazi și te lovești. Dar în același timp, e și îngrozitor de frumos, I kid u not. Când îți iese ceva, când în sfârșit poți să tai carnea cu cuțitul (sau să faci S-urile pe pârtie :P), te inundă o fericire imensă, imensă, stai pe spate, cu capul pe zăpadă în timp ce te ninge din cerul alb decorat în marginea de jos cu vârfuri de brazi și ești, cu siguranță, infinit.

Uităm asta, noi adulții, încercam să zic, pentru că pur și simplu nu ni se mai întâmplă, nu ne mai dăm ocazia să ni se întâmple. Și atunci devine frustrant când Gigel nu ia locul 1 cu coroniță la concursul cangur (sau panda sau cum draci ziceați că-i zice) și suntem nemulțumiți de ei și ne îngrijorăm și turbăm și mai abitir cerem și așteptăm de la el.

So, voiam să vă propun, cu articolul ăsta (cam lung), să ne dăm ocazia, măcar din când în când, să fim copiii din nou, măcar pentru puțin timp. Să învățăm ceva nou. Să fim ridicoli sau caraghioși. Să râdem de noi înșine. Să simțim agonia de a nu-ți ieși ceva a suta oară când repeți sau fericirea de a reuși atunci când ai încetat să mai speri. Și poate, data viitoare, să fim cu toții mai îngăduitori cu 3urile încăpățânate și răsturnate, fie ele ale noastre sau ale copiilor noştri :).

IMG_5131