Arhive pe categorii: Montessori

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

Reclame

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei

 

The easy way

Standard

Citeam, oare unde naiba citeam, așa mă necăjește că uit întotdeauna unde citeam. Nu uit ce, dar uit unde sau cine a scris asta. Probabil pentru că regăsesc idei și îmi rămân în cap? M, nu, și la birou fac așa, și acolo nu-s idei, doar informații.

Deci citeam undeva și nu mai știu unde o chestie care m-a enervat, mă da rău când am citit-o. Zicea un nene (asta știu, că era un nene, dar nu mai știu cum îl chema și abia luna trecută am citit și tot am uitat) că atunci când ești pus în fața unei decizii în care o variantă îți e mai ușoară și una mai grea, deși știi că cea mai grea ar fi cea corectă, dacă nu acționezi atunci, în secunda în care ești față în față cu problema, și vei zice meh, hai să mai merg un pas, să mai aștept o secundă, vei ajunge să nu iei niciodată decizia grea ci să te mulțumești cu cea ușoară, cea în care nu faci, vs. cea în care faci.

Exemplul pe care îl dădea, poate e mai ușor de înțeles așa, că nu știu cum explic eu, e că dacă vezi un părinte că îi dă o palmă copilului și eziți între a te duce să intervii deși nu e treaba ta vs. să mergi înainte acasă să te uiți la episodul 3 din serialul 3000, dacă nu alegi atunci, în secunda aia să intervii și zici meh, hai să mai stau o secundă să văd ce se întâmplă nu o să o mai faci niciodată.

Nu mi-a plăcut pentru că deși majoritar iau decizii prea rapid, spontan, bazându-mă, recunosc, pe gut feeling, atunci când vine vorba de chestii foarte importante sunt un mega melc. Dar aleg până la urmă, întotdeauna aleg, chiar dacă e de ales varianta grea spre imposibilă spre dezastruoasă. Tot o aleg, dacă știu eu că e aia bună. 🙂

Și apoi, acum recent, m-a certat cineva, dar nu cu răutate, am simțit-o că e că drag și cu inima deschisă dacă nu cred că lăsatul ăsta pe umerii Sarei să știe tot adevărul și să ia decizii singură, și să i le respect, nu e cumva un bolovan prea mare pentru umerii ei mici. Nu îi e oare mai greu așa? Nu i-ar fi mai ușor altfel, dacă aș alege eu, dacă aș proteja-o prin limitarea informațiilor sau a alegerilor?

Nu cred că avea habar persoana respectivă cât de în punctul sensibil în a lovit. Nu fac parte din categoria oamenilor siguri pe ei. Sunt nesigură pe mine, sunt, recunosc, în fiecare secundă și nici nu cred că aș vrea să fiu sigură de tot, mi se pare tare arogant și prostesc oarecum, deși e des întâlnit fenomenul la oamenii cu IQ ridicat.

Deci nu știu dacă e bine că o las pe Sara să ia atâtea decizii. Nu știu dacă cumva nu e împovărător pentru ea, mai mult decât poate duce. Poate chiar e mai mult decât poate duce un copil de 7 ani. Cine dracu-s eu să știu câte poate duce un copil de 7 ani, doar pentru că eu am avut o dată 7 și la vârsta aia simt și acum, la aproape 37 că aveam același creier pe care l-aș fi putut utiliza în același fel de mi s-ar fi permis nu înseamnă nici că am dreptate și nici că așa e automat și la Sara.

Și îi e greu. Absolut. Absolut infinit mai greu decât unui copil căruia i se pune farfuria în față și i se limitează pe ceas ora la televizor sau nu știu, poate fi orice, aș putea să o țin până mâine. Este greu, este, să iei decizii, și o văd și în ea. Analizează orice situație nouă ca și cum ar merge pe ramuri de algoritmi cu what if căutând worst case scenario și calea de ieșire din acel worst case scenario.

Mergem acolo. Și dacă e închis? Nu e închis, dar dacă e închis mergem dincolo. Șp dacă e închis și dincolo? Nu e închis și dincolo, dar dacă e închis mergem în călălalt loc. La infinit, până ultima situație negativă e eliminată.

She worries, she analysis, and then she decides.

Sau. Mi-a rupt inima în mii de bucăți într-o seară când m-am așezat lângă ea pe pat și i-am zis că nu știu mama, că parcă ai stat cam mult azi la televizor și parcă ai uitat să trăiești așa. Și știi mama, că am avut încredere în tine că o să știi când e timpul să te oprești, dar uite că azi ai cam uitat și parcă nu știu, sunt un pic tristă. Și a plâns (ok, era și obosită, dar a plâns și în ultimul an n-a plâns mai deloc copilul ăsta mic) și a zis Of mama, ce prost mă simt. Da nu era ca în expresia mă simt prost era așa, plin de adevăr alb. Și mi-a zis da uite, limitează tu cât să stau sau pedepsește-mă când stau prea mult. Dar eu nu te pedepsesc mama, și nici nu vreau să stau să număr minutele timpului tău, e al tău, doar am încredere în tine și poate te rog să fii puțin mai atentă.

Acuma, nu știu dacă conversația de mai sus e posibilă cu orice tipologie de copil,  dar a mea, care e mică și sensibilă și ultratimidă dar și uriașă funcționează așa. Am încredere în ea și ea alege ce face. A doua zi n-a mai stat deloc la televizor, și seara radia singură că a făcut numai lucruri mișto.

Îi e ușor? Futu-i nu, e chinuitor, e, să își facă atâtea griji și să știe atâtea și să ia în calcul atâtea variabile, să se controleze pe ea însăși (nimic nu-i mai greu ca asta pe lume, nimic).

Le e mai ușor altora?

Da, le e.

Și atunci de ce dracu o fac? De ce o chinui așa?

Păi, evident, pentru că așa cred că e bine.

Am mai scris asta, ca la 25 de ani plus sau 35 de ani plus să poți să iei decizii, să poți să accepți și să gestionezi dureri și valuri de căcaturi care vor veni (că vor veni, nu e dacă ci când), e bine să te antrenezi la asta.

E ca la orice sport sau activitate, ca învățatul unei melodii. You suck at it in the begining și te urăști pentru cât de tâmpit ești dar apoi, fără să îți dai seama, you kinda get a little bit better și încă a bit better și apoi te blochezi și ți se pare că nu avansezi și ești la fel de prost ca acum juma de an, dar de fapt nu ești și doar dacă mai încerci puțin o să iasă, atunci când nu te aștepți, puțin mai bine.

Dacă Sara sau oamenii, ar fi niște vaze cu gât subțire, cu apă transparentă în ele, și experiențele pe care le are le-ar colora încet, încet, cu stropi infimi, atunci ar ajunge la maturitate un amestec gigaaantic de culori :). Poate nu ar avea suficient roșu sau suficient galben în amestec, dar cu siguranță le-ar fi cunoscut măcar o dată și ar avea măcar câțiva stropi acolo.

Însă vă imaginați efectul unei picături puternic colorate, unei picături mari de culoare într-o vază imaculată? De fapt nici nu trebuie, vă las o imagine mai jos. Mie îmi aduce puternic aminte de bomba atomică. Și efectul cred că ar fi similar.

Deci da, o las să decidă, e expun la experiențe noi, am încredere în ea deși îmi e greu, iar ei mai greu ca mie, deși îmi rod unghiile, deși ea ezită, dar o fac pentru că nu știu altă cale să crești mare. Și deși mi-ar plăcea să rămână un copil, n-aș vrea să rămână un om mic. Vreau ca sufletul ei să crească.

Chiar dacă asta, uneori, înseamnă varianta mai grea. De fapt, cred că s-ar putea să însemne deseori varianta mai grea. Sper să fie bine. Om vedea. 🙂

51312639-color-drop-in-water-photographed-in-motion-ink-swirling-in-water-cloud-of-ink-in-water-isolated-on-w

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Triunghiul bermudelor

Standard

Mi se pare dragut cum invata Sara la scoala si nu prea povestesc despre asta (avem tendinta sa dam importanta mai mare lucrurilor care merg prost, silly us).

In Montessori la scoala se lucreaza in echipe (vs. gradi unde se merge ca regula pe individual). Grupurile se formeaza de la sine, nu sunt impuse de nimeni (adulti). Sara e in grup cu o fetita, cu care, previzibil, se intelege tare bine. Ideal ar fi sa fie mai multi, dar ele tind sa ramana in 2. La scoala Montessori in vasta majoritate a timpului aleg ce vor sa faca, iar periodic le sunt prezentate chestii noi. Proiectele si le fac dupa ce le intereseaza, nu le obliga nimeni sa faca ceva anume. Si sunt serioase, adica muncesc ceva la ele. Nu stiu toate proiectele Sarei pentru ca nu imi povesteste de toate, aflu intamplator. Nu fac un scop din a afla ce invata Sara, insa incerc sa fiu la curent cu felul in care se simte ea acolo. Revenind la proiecte, a facut pana acum: sistemul solar, structura Pamantului, America de Sud (are o obsesie cu), a crescut neste plante si a invatat tot despre ele (de la fotosinteza la pistil si rolul albinelor) si am uitat cateva (is batrana, ma scuzati).

Saptamana trecuta si-a impleticit picioarele cu ale mele si mi-a zis:

-Imi cauti si mie ceva pe net cu Triunghiul bermudelor?

-M? Eu? Nici nu ma gandesc. Cauta-ti singura si imi spui daca ai nevoie de ajutor.

Intai ca sunt lenesa, dar si daca nu as fi, tot n-as face pentru ea ce poate face singura (fara sa imi zica MM ca asa-i bun, asa am fost tot timpul).

-Da la ce-ti trebuie?

-Fac un proiect la scoala.

-Pai si n-ai informatii despre asta acolo?

-Nu prea am, ca ne-a venit ideea sa facem proiect asta cand invatam despre cum cad razele soarelui pe ecuator si tropice si nu prea avem unde sa cautam.

-Aha (imi simt irisii apropiindu-se periculos unul de celalalt). Pai si ce faceti la proiectul asta?

-Cum adica? O carte. Cu coperta si tot. Si scriem tot despre Triungi (imi explica in timp ce citeste pagina de wikipedia in romana si schimba sms-uri cu colega despre insulele care se presupune ca il formeaza).

So na. Cam asta fac la scoala Montessori. Sunt curiosi si descurcareti. Works for me.

Om mai vedea ce-o fi. 🙂

PS. La multi ani de Ziua Copilului, just in case Triunghiul asta al Bermudelor in care dispar munca, semnalul telefonului si cutele de pe frunte ma va inghiti pentru o perioada de timp (dar nu de tot, promit)

O

Standard

În ziua aia cât am stat cu Sara în spital a avut ocazia să se converseze cu o seamă de adulți noi. Spre deosebire de adulții vechi, care fac parte din bulă și știu deja cam cu ce fel de ceapă e bine să ne mănânce, adulții ăștia noi o tratau pe Sara așa cum e tratat, mă gândesc orice copil. Ca și cum ar fi incapabil să gândească. Am lăsat-o să se descurce singură cu ei, nu mi-a plăcut niciodată să fiu purtător de cuvânt, cu atât mai mult pentru o ființă mică și inteligentă. Și am fost tare, dar tare mândră de cum a ales să vorbească cu adulții ăia necunoscuți care o luau ușor peste picior. Cu tupeu, mă gândesc că ar spune ei, cu demnitate, aș zice eu, fie doar și poate pentru că puiul ciorii. A întrebat ce vor să îi facă, de ce, a răspuns scurt și răspicat la întrebări, uneori dându-și ochii peste cap (doar din ton) când întrebarea era vădit tâmpită, la persoana a doua singular. A ridicat mâna că vrea prima la luat de sânge, ca să scape, și n-a plâns o lacrimă, deși a durut-o, apoi s-a uitat, curioasă, la tot procesul. I-a fost groaznic, dar groaznic de frică tot timpul, dar a stat cu capul ei mic drept. A fost curajoasă.

M-a marcat însă o tanti pediatru, regret că nu i-am reținut numele. Care venise într-un fel de vizită de publicitate pentru cabinetul ei (as in împărțea cărți de vizită să o vizităm la cabinet, în rest vizita nu avea alt scop, de altfel cât am stat acolo, cu excepția luatului de sânge nu s-a apropiat nimeni la mai puțin de juma de m de ea). Deși Sara i-a explicat că ea are deja pediatra ei (pe Iulia), și că deși ne vedem rar (că slavă cerului, e sănătoasă), ei alt doctor nu îi trebuie, tanti tot insista să vină la ea la cabinet să îi dea bomboane (Vitamina C). Sara i-a explicat că Vitamina C nu sunt bomboane și că preferă fructele pentru vitamina cu pricina (și bomboanele adevărate, de altfel, dar asta nu i-a mai spus :D). Aha, a zis tanti. Dar observ că este anemică (îmi spune mie, văzând că nu se înțelege cu fii-mea). Clipesc blond. Anemică? De ce? Păi (zice) nu vedeți ce slăbănoagă e?

Mă uit la fii-mea. 21 de kg la 7 ani, mai mult craci, bețe mai precis, fusiformă, e adevărat. Mă uit și la mine. Mă uit înapoi la tanti doctor. Apoi, sugestiv, la fii-mea, la mine. Am avut 20 de kg până în clasa a 4-a. Dintr-a 4-a într-a 9-a le-am dublat și apoi la alea am rămas. Cum dracu era să iasă fii-mea vag normală? Aham zic, anemică.

Antibiotice iei? o întreabă pe Sara. Care se întoarce de data asta la mine, nelămurită. Zici că o întreba dacă își ia șosete iarna. Încerc eu să înțeleg pentru amândouă. Adică dacă a avut nevoie până acum de antibiotice? Degeaba. Nu, reia tanti pediatru, dacă a luat antibiotice. Doar o dată, îi răspund, când a avut o bacterie, în rest doar viruși.

Rău, foarte rău,  ne spune. Antibioticele sunt bune. Ridicăm sincron, amândouă din umeri.

Șapoi, amintindu-și că era în scop publicitar la noi în salon, încearcă să revină la sentimente mai bune și o întreabă pe Sara ce vrea să se facă când va fi mare. Nu știu, îi răspunde scurt fii-mea, nu m-am hotărât încă.

Șoc și groază. Tanti se lansează într-o explicație cum a știut ea toată viața ei că vrea să se facă doctor și uite ce bine îi merge (în gândul meu cu antibiotice cu tot) și că e musai dar musai să știi de acum ce vrei să faci altfel basically your life is destroyed.

Sara, plictisită și ușor enervată, ca să scape probabil, zice: Bine, dacă e musai să mă fac ceva atunci o să mă fac o bibliotecară.

O. Ceee? întreabă tanti abia respirând.

Bi bli o te ca ră. Silabisește (corect de altfel Sara).

Nu se poate, trebuie să vrei să te faci CEVA. Doctor, inginer sau avocat.

Sara o privește fix între ochi și fără să-și clintească un mușchi îi repetă: bibliotecară!

Am râs. Tanti nu, dar măcar a plecat.

Ieri, când ne întorceam în București, i-am arătat Biblioteca Națională. Uite zic, aici ai putea lucra dacă vrei să te faci bibliotecară, e cea mai mare din România. Câte cărți are? Habar n-am, zic, zeci de mii. Doar de adulți? mă întreabă. Nu, și de copii.

Mă întorc de la volan la timp ca să îi văd gura larg căscată și ochii sclipind.

Deci da. Aș fi fericită dacă Sara ar alege să fie o bibliotecară. Însă, spre deosebire de tanti care a știut de mică că vrea să se facă doctoriță, nu cred că un copil de 7 ani ar trebui să aibă măcar o vagă idee ce vrea să facă peste 20j de ani. Există o șansă să (și sunt sigură că la Sara cărțile vor rămâne o constantă, deja e mai nazista ca mă-sa cu ele) descopere acum ce va vrea să facă pentru restul vieții ei ca muncă, dar e una mică. Pasiunile ni le descoperim întâmplător, când ne așteptăm mai puțin și fără idei predefinite. Și cred, sper, că își va mai descoperi și altele pe parcursul vieții. Mult, mult mai important decât să își aleagă acum un scop de care să țină cu dinții următorii zeci de ani din viața ei, mi se pare să caute, să fie atentă la nimic altceva decât la ea, să vadă ce îi place ei cu adevărat. Iar apoi, când va găsi ceva ce vrea să facă cu adevărat, abia atunci cred că îi va veni natural să țină cu dinții de ideea aia, fără să îi spun eu sau o tanti pediatru care iubește antibioticele că that is the thing to do. 🙂

IMG_2069

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663