Arhive pe categorii: Montessori

Geek games – Cortex

Standard

Deși sună ca un articol din alea în care o iau razna iar cu cine știe ce ipoteze și legături între bucățele de creier și evoluția unui plod, stați liniștiți că nu e. Răcesc și mă prostesc, răcesc și mă prostesc. Am zis să vă zic de jocurile ăstea, CORTEX, care pe Sara o amuză enorm pentru că e mult mai bună decât mine la ele :D, poate vă inspiră și pe voi. Sunt vreo 9, Sara are vreo 3, a început cu cel verde (de copii mai mici parcă), apoi alb și portocaliu. Sunt jocuri de atenție și inteligență (8 plus zice pe ele, dar Sara se joacă lejer cu cele de 9 plus de pe la 6 ani), unele presupun spirit de observație și rapiditate (ca Doble), altele calcule ușoare și unul ceva cultură generală. Preferatul ei e cel portocaliu, cu geografia (9 plus), unde poate râde pe îndelete de cât de varză e mă-sa la subiect (exemplificare mai jos). Văd că nu dau de el în RO, dar sigur îl găsiți pe afară sau online. Ha, scratch that, l-am gasit. Trebuie să recunoască țara după formă, deși steagurile de pe ele sunt amestecate să te inducă în eroare, să recunoască obiecte emblematice pentru câte o țară sau care are cea mai mare populație. Habar n-am de unde draci are osul ăsta cu geografia, că îl are de mică, pentru ea e super ușor să recunoască forma oricărei țări sau steagul, pentru mine rămâne, la fel ca într-a 6-a sau a 10-a, misiune imposibilă.

 

 

Reclame

Poate

Standard

La Sara, școala a rămas prietenă cu toti copiii din clasa pregătitoare (6 la număr). Au gașca lor (chestie care mi se pare mișto). Mai mișto de atât, și relativ incredibil, e că mie nu îmi vine să îi ucid cu furculița pe niciunul dintre părinții lor. În general, nu sunt taman pe aceeași lungime de undă cu restul părinților așa că ne evităm delicat. Ok, it s me, evit oamenii în general, fie ei părinți ai ba. Mbut Ripley s believe or not, părinții ăștia sunt ok. Atât de ok că n-am fugit din grupul de uatșap în care m-au băgat, ba chiar vorbesc cu ei din când în când. Ei, și unii dintre ei erau ușor îngrijorați (da chiar doar ușor, s-au liniștit repede, atâta că mi-am adus eu aminte acum din motive independente- as in citesc o carte) cum că la școală se vehiculează ceva cuvinte nu tocmai holy printre copii, se mai și ceartă, uneori mai rău, își mai arunca căciulile, chestii din astea.

Și aud chestia asta (la scara mai mare) oarecum des, chiar și în mica mea bulă de internet. Catalogăm, mi se pare, atitudini care erau normale atunci când eram noi mici, ca fiind deviante când e vorba de plozii din dotare. Nuș dacă din cauză că suntem noi părinți elicopter sau poate că așa e moda anului 2019, să fim cu toții cât mai fricoși și mmm comozi, cred că ăsta e de fapt cuvântul. Se plâng des părinții de certuri între copii, iar unul din cuvintele des vehiculate e bullying.

Există fenomenul, sigur, dar nu cred că există atunci când vorbim de orice ceartă repetată între copii. Copiii, la 7-8 ani cum au fii-mea și prieteni ei these days, dar nu numai, se vor certa, se vor împăca, se vor jigni și trăda. Vor face alianțe și le vor rupe. Vor suferi și vor fi la rândul lor răutăcioși (nimeni nu-I perfect). Vor fura căciuli și li se vor fura căciuli. Vor auzi, repeta și învăța cuvinte cu p (mai târziu ca mine, dacă stau bine să mă gândesc). Și cum spuneam și în grupul nostru de uatsap, scriu și aici. E normal. Au nevoie de toate etapele astea la 7-8 ani ca să învețe empatia, tăria de caracter, precauția, perseverența, mărinimia, blândețea și sigur, prietenia. Indiferent câte cărți ar citi Sara și câte i-aș povesti eu, cele de mai sus trebuie trăite ca să fie învățate. Și, din nefericire, trăitul, ăla adevărat, care te face să crești și să te umfli ca un balon galben, doare. Uneori chiar al naibii de tare. Dar nimic bun nu vine ușor. Sau mă rog, cine știe, poate asta doar la mine. Ce e clar însă, for me at least, e că ei au nevoie de experiențele astea. Să crească. Să învețe. Să ia aminte. Să repete ce aduce rezultate positive și să evite ce îi face să sufere.

Deci da. Deși Sara încă îmi povestește cu lux de amănunte toate prostiile pe care le face la școală, aleg să nu intervin deloc, dar deloc. O ascult pe Sara, o trag de limbă uneori să îmi spună și ce a făcut ea greșit, niciodată nu e doar vina altora, ca să își asume partea ei, mai râd, mă mai mir, și o întreb dacă mi se pare ceva destul de serios dacă are nevoie de ajutor. Din fericire, nu pentru mine, ci pentru ea, răspunsul e întotdeauna: Nu, mă descurc singură.

And she does. Și cred că orice copil are nevoie să. Se descurce singur nu atunci când e ușor, nu atunci când e cu mamițica în spate, sau cu invatatoarea de mana ci în general, să facă fața la toate dramele și provocările vieții de școlar, pentru că rămâne, veșnic rămâne doar o pregătire, o repetiție pentru viața de om mare. Plus locul unde mi-am găsit (aproape) toți prietenii mei.

So poate îi lăsăm, deci. Să sufere, să își facă prieteni, și să învețe să îi prețuiască. 🙂

IMG_1272

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329

Timpul trece

Standard

Aş vrea să anunţ, cu sinceritate, de la început, că e un articol în care o laud pe fii-mea. Musai să povestesc şi cum mă enervează uneori, să nu pară că doar o laud. O cam laud lately, nu? Adevărul e că pare un copil ok şi de asta o cam laud, dar nu e perfectă, doar aproape perfectă.

Aşa. Ce spuneam?

Da. Sarei îi place să gătească, parcă am mai declarat. E un mister pentru mine cum şi de unde a năvălit chestia asta peste noi, pentru că eu nu gătesc, tatăl nu găteşte, bunică-sa nu găteşte, nici unchi-so (văr-miu) şi părinţii lui, taică-miu se dă bucătar în ultimii ani, dar mie şi Sarei nu ne prea place oricum ce face că inundă mâncarea în condimente şi noi suntem doar două ţărănci. Deci nimeni nu găteşte. Nimeni.

Nu am nici cea mai vagă idee de unde i-a căşunat cu gătitul, că nu o plantam la TV la Master Chef când era mică.

Nu vă imaginaţi că face sos hollandaise sau berbecuţ în crustă de ierburi (am  nimerit-o cu berbecuţul?) că nu face.

Îi place în general să facă biscuiţi, saleuri (nici astea nuş sigur dacă aşa se numesc, beţe din alea cu carbohidraţi :D), brioşe şi mai nou tort. M-a pus și pe mine să îi fac un tort când era mai mică și vă jur că a ieșit cea mai reușită imitație de balegă de cal din toate operele existente. Sara e drăguță și zice că era gustoasă, dar probabil pentru că zahăr și plozi. O balegă nu poate fi gustoasă. Never.

În weekend am făcut tort împreună. Şi când spun împreună vreau să spun mai precis că Sara a făcut tort iau eu i-am stricat tortul.

So cu reţetele de pe net Sara a făcut blatul şi crema. De la α la ω, adică de la spartul oălelor la bătutul cremei până îşi dubla volumul şi şi-o putea turna în cap.

Eu am stricat tortul (şi mă ceartă de numa de atunci, în absolut fiecare zi), pentru că unica mea sarcină a fost să fac siropul, cel cu coajă de lămâie. Care coajă de lămîie a rămas în sirop pencă eu am uitat să îl strecor la final. Ok, nu chiar am uitat să îl strecor, nu mi-a trecut prin cap să îl strecor. Şi când Sara l-a gustat şi a dat de bucăţele de coajă de lămâie a zis că this is unacceptable, că am stricat tot şi that was that. N-a mai mâncat. Exigentă frate, când reiau ăştia emisiunea la Proteveu o trimit în locul ăluia slab şi rău.

On the bright side, am adus tortul la birou şi colegii l-au păpat pe tot. Cică a fost bun.

Cu tot cu coji mama, ai auzit, daaa?

So. Timpul trece, dragostea (pentru gătit) rezistă. 🙂 Ba pare chiar să crească. 😛

Poze din 2015 şi 2018. Deşi cred că pe la 3 ani s-a apucat, dar abia la 5 am pozat-o prima oară şi acum iar, la aproape 8 ani.

IMG_8397-210498537_553959811406026_4243509132379794304_o

Finanțe

Standard

Vă povesteam săptămâna trecută cum că a dat norocul cu parcul peste noi. Mai toți copiii merg zilnic în parc, după școală, chestie care mi se pare în continuare cât se poate de mișto.

Atâta că there was one minor downside. Ca să citez alți părinți, în 2 timpi și 3 mișcări am început să sponsorizăm șandramaua. Azi o minge, mâine trei, două avioane, apă și ocazional mâncare (cât e târg în parc), must, dat în jucării de bebeluși și câte și mai câte.

So parent retaliation begun. Unii au pus limite clare. O minge pe zi. Un avion pe săptămână. Un magnet pe lună șamd.

Nuș cu cât de mare succes.

În timpul ăsta, la noi acasă se sporea considerabil numărul de mingiuțe de-alea cu 5 lei de nu mai aveam pe unde să le punem.

Uattudu uattudu. Fii-mea dacă e se semene că mă-sa la ceva e (și) la chestia asta că dacă îi spune cineva că n-are voie X o să aibă grijă să facă taman pe dos. Chestie care de altfel, îmi cam place. Și nici nu e genul meu să urlu o mingiuță pe zi pentru că nu văd niciun argument real pentru care ar trebui să fie o mingiuță pe zi și nu trei mingiuțe pe zi.

Mso. I did the only thing I could think of. Am scos toată alocația ei de pe card, i-am zis că preaiubitul stat îi dă 100 de ron pe lună și că ăștia-s banii ei. Face absolut orice vrea ea cu ei, dar când îi termină îi termină.

A fost perplexă. Perplexă. Statul îi dă EI bani? Dar de ce îi dă bani? Că doar n-a făcut nimic. Păi, zic, teoretic mi-i dă mie, să mă ajute să te cresc. Statul te ajută să mă crești (a căscat Sara ochii și mai mari). Nu că, apropos, ar înțelege foarte precis cine-i Statul ăsta. Zic. mama, gen niște bani să aibă toată lumea să ia de mâncare copiilor. Aha, zice fii-mea cu ochi rotunzi. Și deci din banii ăștia pe care mi i-ai dat trebuie să îmi iau și mâncare și haine?

Am liniștit-o că mai am și eu ceva responsabilități părințești, ea să își ia din ăia jocuri și chestii prin parc. Și cărți? mă întreabă fii-mea. Și cărți, sigur, orice vrei tu. După ce am depășit momentul de panică că nu-i vor ajunge banii de câte cărți vrea ea și îi mai pun și eu a purces la cheltuit.

Băi. De îi țineam lecții de Hagitudose, economie comparată intensiv și matematică avansată trei luni la rând nu cred că reușeam să o conving să fie așa cumpătată. Nu cheltuiește aproape nimic. Și când cheltuiește, e pentru că își dorește cu adevărat ceva. Numărul de mingiuțe s-a redus dramatic (as in s-a oprit de tot din cumpărat). Cel mai mult mi-a plăcut că a refuzat banii oferiți de bunici (care nu i-au oferit bani până acum, dar văzând-o cu portofelul cu doar 5 lei în ei pe zi s-or fi gândit că are nevoie :D). N-are nevoie, le explică, are mulți bani acum și se descurcă singură (singură a ales să cheltuie 5 lei pe zi în parc :D).

Și mie îmi dădeau ai mei 5 lei pe săptămână când eram mică. Îmi amintesc precis că erau doar 5 lei, iar o gogoașă era 1 leu. Astfel, aveam bani de 1 gogoașă pe zi. Dar era alegerea mea dacă într-o zi renunțam la gogoașă ca să îmi iau gumă de mestecat. 😀 Încă sunt hm, n-aș zice cumpătată, pentru că nu sunt deloc, sunt opusul cumpătării, dar reușesc să mă descurc cu banii pentru că în general nu cumpăr nimic (dar și când găsesc ceva să îmi placă cu adevărat dau și zece salarii pe chestia respectivă fără să clipesc. noroc că se întâmplă tare rar să. îmi placă ceva).

Așa, revenind la copii. Nu e neapărat că e Sara specială, cred că toți copiii sunt așa. De la 7 la 11 ani nenea Piaget zicea că intră în faza concret operațională, cea care sunt încă ancorați în concret, dar încep să priceapă noțiuni abstracte (și, btw, sunt și umpic mai puțin egoiști, duamneajută), cum ar fi exact cheltuitul banilor proprii și personali ;).

Probabil sun ca o placă stricată, mbut don’t really care. Copiii au nevoie să ia decizii singuri. Și nu sunt proști. Și ieste oameni :). Zău. Unii enervanți uneori, adevărat, dar și iubăcioși și răzâcioși. Oameni 🙂

IMG_4461

Locus of control

Standard

Mă plângeam săptămâna trecută că nu-s sigură dacă halul ăsta în care o cresc eu pe Sara, dacă lăsatul să ia decizii singură e au ba calea cea bună, că mi se părea că n-ai de unde dracu să ştii ce faci cu un plod, de-i bine au ba.

Şi tot n-ai cum să știi sigur, bineînțeles. Dar. Citesc (mă rog, ascult) o carte mesmerizing şi printre cele din ea sunt câteva vorbulițe şi despre cele de mai sus, locus of control. Acuma, bănuiesc că multă lume ştia de băiatul ăsta, eu nu ştiam.

Mso, oamenii se împart în 2 categorii din punctul ăsta de vedere: oamenii cu punct de control intern şi oamenii cu punct de control extern (crecă loc de control e tradus în română, da mie îmi vine mai bine punct de control :D).

Toţi ştim oamenii pentru care nimic niciodată nu e vina lor sau a ceva ce au făcut. Veşnic, veşnic e altcineva: ăia cu care lucrează nişte cretini, vecinii idioţi, femeia de serviciu dusă cu pluta, prim-ministrul bătut în cap, ploaia din Rusia, nealinierea planetelor, balta din drum de azi-dimineaţă, orice e de vină mai puţin ei.

Şi (probabil din categoria idioţilor de mai sus), noi, ăştia, pentru care orice e vina noastră. Mie mi se pare că aproape totul e vina mea şi a nimănui altcuiva. Chiar şi chestii care sunt în mod evident în afara controlului meu, tot mă gândesc tot timpul că aş fi putut face ceva să nu ajung în situaţia X. Chiar când mi se spune negru pe alb că nu-s eu de vină ci Y eu tot Batman, Batman, daaaa, e şi Y de vină, clar, daaaaaa şi eu aş fi putut să..

La prima vedere nu mi se părea aşa o fericire să faci parte din categoria B, categoria fraierilor, cum s-ar zice, dar n-am avut dubii că la losers e locul meu.

Însă, am aflat, că deşi prima categorie pare mai relaxată, nu e. Oamenii din prima categorie au un nivel de stres mai ridicat, oamenii din a doua categorie experimentează mai multe emoții pozitive, iar prima categorie are riscuri mai mari de sănătate, mai ales boli de inimă (cu precădere dacă e corelat cu o personalitate de tip A). No brainer after all, more stress=more cortisol=more boli de inimă. Faptul că ceea ce facem noi are un rezultat, influenţeză ceea ce trăim, ce experimentăm= luat medicamente la timp, mers la doctor aso.

Mdar, nu asta voiam să vă spun, mai ales că unii ştiaţi deja şi poate pe alţii nu vă interesează deloc.

Ce mi s-a părut relevant e că un factor în stabilirea punctului de control unui copil în drum spre maturitate este taman, dar taman părinţeala. Aşadar şi prin urmare (se făcea comerţ pe mare) părinţii permisivi, cei care ascultă, încurajează şi respectă opiniile copilului, crează premisele stabilirii unui punct de control intern. Cei autoritari, care au pretenţia să fie ascultaţi, ca plodul să facă ce trebuie şi ce e civilizat, aşa cum e asta în opinia lor, crează taman opusul, premisele unui punct de control exterior.

Again, no brainer, dacă ceea ce faci nu ţine de tine, e tot timpul cineva care dictează ora de masa şi culoarea chiloţilor, o să înveţi că nu ţine deloc de tine ce se întâmplă în jurul tău. Faptul că tu ţi-ai dorit chiloţi roşii azi-dimineaţă n-are nicio importanţă, că tot roz cu picăţele i-ai primit, ba ai mai şi primit una peste bot (la propriu sau la figurat) că musai ăştia roz, doar se asortează cu rochia. Ce îţi doreşti şi ce faci n-au relevanţă pentru că altcineva decide ce se întâmplă în realitate. At the end of the day, nimic nu ţine de tine, nimic nu-i vina ta dar nici nimic bun nu se poate întâmpla pentru că ai făcut tu ceva.

Deciii, având în vedere că e corelat cu grad mai ridicat de fericire, risc scăzut de diverse probeleme de sănătate şi lower stress nuş, io zic că nu e chiar aşa de rău că îi lăsăm să ia decizii singuri :P.

Too much freedom doesn’t exist, I’ll stick to that. 😉

img_0789

Raport de tabără (incomplet şi subiectiv)

Standard

Ok, Sara a fost în prima tabără. Mă bucur tare că a fost. Mă bucur şi mai mult că ea a ales să fie acolo şi să rămână acolo (deşi i-a fost greu în primele zile fără mine, dar ea şi doar ea a ales să rămână, eu i-am zis de la început că dacă nu se simte bine şi dacă ea decide că e gata mă duc să o iau). Rămân la părerea că, deşi e mai uşor să spui nuş bre, te duci acolo şi rămâi că am plătit un rinichi mic pe tabăra asta, corect e să fie alegerea ei unde vrea să stea.

Au fost în Tabăra Viaţa de la Straja. Nu ştiu exact exact la nivel de detaliu ce au făcut acolo (deşi Sara turuie non-stop doar despre asta de când s-a întors), dar cu siguranţă: au făcut climbing pe nişte stânci groanznic de mari şi de ameţitoare (Sara a urcat până la jumătate, eu aş fi băgat mâna în foc că nici nu va încerca :D), s-au plimbat de dimneaţa până seara pe munte, s-au dat pr frânghii, au făcut trasee, jocuri, au cântat acompaniaţi de chitare şi au făcut foc de tabără aproape în fiecare seară, un carnaval, sandwichuri cu biscuitii şi bezele înmuiate la foc. Am lăsat filmuleţul făcut de ei mai jos, sincer mie mi s-au părut nişte oameni mişto. Am simţit-o safe pe Sara acolo (true că a fost şi Miss Honey cu ei deci na, chiar eram liniştită)

Da, i-a plăcut, şi da, mai vrea în tabere, deşi întoarcerea n-a fost cea mai fericită. La plecare au avut un autocar super nou şi gigea mos, la întoarcere firma de transport a transmis o vechitură căreia i-a luat foc motorul pe drum. Nu, n-au păţit nimic, doar că ar fi putut, le-au zis nişte motociclişti că se întâmplă că altfel nu ştiu când ar fi observat. Am încă nişte dileme existenţiale dacă ar trebui să mă plâng undeva ca cineva să verifice dacă drăcia aia veche era la zi cu reviziile and shit, doar ca să nu se mai întâmple cumva şi altor copii sau să nu fac nimic, pentru că a fost un accident şi se putea întâmpla oricui.

Eu? Păi mie mi-a fost oribil de greu în prima zi, nu ştiu nici eu de ce exact, cred cu tărie în tabere şi că omuşorii ăştia mici au nevoie de experienţe din astea, dar chiar mi-a fost teribil de greu. În prima zi. Apoi a fost sincer ok. Aş fi vrut mai multe informaţii despre ea cât era acolo, aş fi stat mai ok. Dar erau aproape 40 de copii şi na, îi vedeai prin rotaţie în poze/filmuleţe. A fost drăguţă fii-mea şi m-a sunat în fiecare seară, pencă I did pull my puppy eyes on her înainte să plece şi m-am milogit (da fix aşa, milogit, să mă sune în fiecare zi că altfel o să crăp de dor; şi-a dat ochii peste cap şi a zis: hai mă mami, chiar în fiecare searăăă? Da. Ce. Cececececece. Nu că în fiecare seară, de aş fi putut eu să o sun aş fi sunat-o probabil de 30j de ori pe zi (mint, n-aş fi, m-aş fi abţinut deşi ar fi fost oribil dar oribil de greu şi m-aş fi chinuit groaznic dar tot aş fi vrut să sun în fiecare zi, dar în absolut fiecare zi de 500 de ori. Mimim).

Concluzie: am supravieţuit, mai vrem, ne place.

Bonus track: pencă a stat atât de mult departe de mine fii-mea e megaaaaaaaa siropoasă seara pentru cca 5 minute (hei, e o performanţă, de obicei e dârză ca Victoria Lipan şi doar indulges me în efuziunile mele repetate şi total exagerate, which is true, sunt o mega, dar mega, dar mega chessy thing cu fii-mea, dar despre asta vă povestesc data viitoare).

Mso. Lăsaţi copiii în tabere, e mişto 😛

PS. Apare şi Sara într-un cadru de mai jos, ăla în care toţi copiii aleargă şi ea rămâne în spate şi merge încet. Laid back tiny human 😀

PPS. Pagina Taberei