Arhive pe categorii: Montessori

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Reclame

Triunghiul bermudelor

Standard

Mi se pare dragut cum invata Sara la scoala si nu prea povestesc despre asta (avem tendinta sa dam importanta mai mare lucrurilor care merg prost, silly us).

In Montessori la scoala se lucreaza in echipe (vs. gradi unde se merge ca regula pe individual). Grupurile se formeaza de la sine, nu sunt impuse de nimeni (adulti). Sara e in grup cu o fetita, cu care, previzibil, se intelege tare bine. Ideal ar fi sa fie mai multi, dar ele tind sa ramana in 2. La scoala Montessori in vasta majoritate a timpului aleg ce vor sa faca, iar periodic le sunt prezentate chestii noi. Proiectele si le fac dupa ce le intereseaza, nu le obliga nimeni sa faca ceva anume. Si sunt serioase, adica muncesc ceva la ele. Nu stiu toate proiectele Sarei pentru ca nu imi povesteste de toate, aflu intamplator. Nu fac un scop din a afla ce invata Sara, insa incerc sa fiu la curent cu felul in care se simte ea acolo. Revenind la proiecte, a facut pana acum: sistemul solar, structura Pamantului, America de Sud (are o obsesie cu), a crescut neste plante si a invatat tot despre ele (de la fotosinteza la pistil si rolul albinelor) si am uitat cateva (is batrana, ma scuzati).

Saptamana trecuta si-a impleticit picioarele cu ale mele si mi-a zis:

-Imi cauti si mie ceva pe net cu Triunghiul bermudelor?

-M? Eu? Nici nu ma gandesc. Cauta-ti singura si imi spui daca ai nevoie de ajutor.

Intai ca sunt lenesa, dar si daca nu as fi, tot n-as face pentru ea ce poate face singura (fara sa imi zica MM ca asa-i bun, asa am fost tot timpul).

-Da la ce-ti trebuie?

-Fac un proiect la scoala.

-Pai si n-ai informatii despre asta acolo?

-Nu prea am, ca ne-a venit ideea sa facem proiect asta cand invatam despre cum cad razele soarelui pe ecuator si tropice si nu prea avem unde sa cautam.

-Aha (imi simt irisii apropiindu-se periculos unul de celalalt). Pai si ce faceti la proiectul asta?

-Cum adica? O carte. Cu coperta si tot. Si scriem tot despre Triungi (imi explica in timp ce citeste pagina de wikipedia in romana si schimba sms-uri cu colega despre insulele care se presupune ca il formeaza).

So na. Cam asta fac la scoala Montessori. Sunt curiosi si descurcareti. Works for me.

Om mai vedea ce-o fi. 🙂

PS. La multi ani de Ziua Copilului, just in case Triunghiul asta al Bermudelor in care dispar munca, semnalul telefonului si cutele de pe frunte ma va inghiti pentru o perioada de timp (dar nu de tot, promit)

O

Standard

În ziua aia cât am stat cu Sara în spital a avut ocazia să se converseze cu o seamă de adulți noi. Spre deosebire de adulții vechi, care fac parte din bulă și știu deja cam cu ce fel de ceapă e bine să ne mănânce, adulții ăștia noi o tratau pe Sara așa cum e tratat, mă gândesc orice copil. Ca și cum ar fi incapabil să gândească. Am lăsat-o să se descurce singură cu ei, nu mi-a plăcut niciodată să fiu purtător de cuvânt, cu atât mai mult pentru o ființă mică și inteligentă. Și am fost tare, dar tare mândră de cum a ales să vorbească cu adulții ăia necunoscuți care o luau ușor peste picior. Cu tupeu, mă gândesc că ar spune ei, cu demnitate, aș zice eu, fie doar și poate pentru că puiul ciorii. A întrebat ce vor să îi facă, de ce, a răspuns scurt și răspicat la întrebări, uneori dându-și ochii peste cap (doar din ton) când întrebarea era vădit tâmpită, la persoana a doua singular. A ridicat mâna că vrea prima la luat de sânge, ca să scape, și n-a plâns o lacrimă, deși a durut-o, apoi s-a uitat, curioasă, la tot procesul. I-a fost groaznic, dar groaznic de frică tot timpul, dar a stat cu capul ei mic drept. A fost curajoasă.

M-a marcat însă o tanti pediatru, regret că nu i-am reținut numele. Care venise într-un fel de vizită de publicitate pentru cabinetul ei (as in împărțea cărți de vizită să o vizităm la cabinet, în rest vizita nu avea alt scop, de altfel cât am stat acolo, cu excepția luatului de sânge nu s-a apropiat nimeni la mai puțin de juma de m de ea). Deși Sara i-a explicat că ea are deja pediatra ei (pe Iulia), și că deși ne vedem rar (că slavă cerului, e sănătoasă), ei alt doctor nu îi trebuie, tanti tot insista să vină la ea la cabinet să îi dea bomboane (Vitamina C). Sara i-a explicat că Vitamina C nu sunt bomboane și că preferă fructele pentru vitamina cu pricina (și bomboanele adevărate, de altfel, dar asta nu i-a mai spus :D). Aha, a zis tanti. Dar observ că este anemică (îmi spune mie, văzând că nu se înțelege cu fii-mea). Clipesc blond. Anemică? De ce? Păi (zice) nu vedeți ce slăbănoagă e?

Mă uit la fii-mea. 21 de kg la 7 ani, mai mult craci, bețe mai precis, fusiformă, e adevărat. Mă uit și la mine. Mă uit înapoi la tanti doctor. Apoi, sugestiv, la fii-mea, la mine. Am avut 20 de kg până în clasa a 4-a. Dintr-a 4-a într-a 9-a le-am dublat și apoi la alea am rămas. Cum dracu era să iasă fii-mea vag normală? Aham zic, anemică.

Antibiotice iei? o întreabă pe Sara. Care se întoarce de data asta la mine, nelămurită. Zici că o întreba dacă își ia șosete iarna. Încerc eu să înțeleg pentru amândouă. Adică dacă a avut nevoie până acum de antibiotice? Degeaba. Nu, reia tanti pediatru, dacă a luat antibiotice. Doar o dată, îi răspund, când a avut o bacterie, în rest doar viruși.

Rău, foarte rău,  ne spune. Antibioticele sunt bune. Ridicăm sincron, amândouă din umeri.

Șapoi, amintindu-și că era în scop publicitar la noi în salon, încearcă să revină la sentimente mai bune și o întreabă pe Sara ce vrea să se facă când va fi mare. Nu știu, îi răspunde scurt fii-mea, nu m-am hotărât încă.

Șoc și groază. Tanti se lansează într-o explicație cum a știut ea toată viața ei că vrea să se facă doctor și uite ce bine îi merge (în gândul meu cu antibiotice cu tot) și că e musai dar musai să știi de acum ce vrei să faci altfel basically your life is destroyed.

Sara, plictisită și ușor enervată, ca să scape probabil, zice: Bine, dacă e musai să mă fac ceva atunci o să mă fac o bibliotecară.

O. Ceee? întreabă tanti abia respirând.

Bi bli o te ca ră. Silabisește (corect de altfel Sara).

Nu se poate, trebuie să vrei să te faci CEVA. Doctor, inginer sau avocat.

Sara o privește fix între ochi și fără să-și clintească un mușchi îi repetă: bibliotecară!

Am râs. Tanti nu, dar măcar a plecat.

Ieri, când ne întorceam în București, i-am arătat Biblioteca Națională. Uite zic, aici ai putea lucra dacă vrei să te faci bibliotecară, e cea mai mare din România. Câte cărți are? Habar n-am, zic, zeci de mii. Doar de adulți? mă întreabă. Nu, și de copii.

Mă întorc de la volan la timp ca să îi văd gura larg căscată și ochii sclipind.

Deci da. Aș fi fericită dacă Sara ar alege să fie o bibliotecară. Însă, spre deosebire de tanti care a știut de mică că vrea să se facă doctoriță, nu cred că un copil de 7 ani ar trebui să aibă măcar o vagă idee ce vrea să facă peste 20j de ani. Există o șansă să (și sunt sigură că la Sara cărțile vor rămâne o constantă, deja e mai nazista ca mă-sa cu ele) descopere acum ce va vrea să facă pentru restul vieții ei ca muncă, dar e una mică. Pasiunile ni le descoperim întâmplător, când ne așteptăm mai puțin și fără idei predefinite. Și cred, sper, că își va mai descoperi și altele pe parcursul vieții. Mult, mult mai important decât să își aleagă acum un scop de care să țină cu dinții următorii zeci de ani din viața ei, mi se pare să caute, să fie atentă la nimic altceva decât la ea, să vadă ce îi place ei cu adevărat. Iar apoi, când va găsi ceva ce vrea să facă cu adevărat, abia atunci cred că îi va veni natural să țină cu dinții de ideea aia, fără să îi spun eu sau o tanti pediatru care iubește antibioticele că that is the thing to do. 🙂

IMG_2069

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663

Daydreaming

Standard

Am avut acum ceva vreme ședință cu învățătoarea Sarei (care s-a schimbat de acum o săptămână și pe principiul prost să fii noroc să ai, nu numai că mi-a plăcut enorm de prima învățătoare a Sarei, dar îmi place și de a doua rău di tăt).

Nuș cum e la alte ședințe de școală/grădi dar toate astea la care am fost eu se desfășoară după același tipar. Întâi se spun lucruri bune despre copil, apoi se spun, cât se poate de drăguț, și lucrurile mai puțin bune.

Ma bon. Înainte de ședință am negociat cu viermele ce pot să zic și ce pot să nu zic la întâlnirea cu pricina, și am primit binecuvântare să spun că îi plac cărțile, că nu îi place să i se spună să mănânce, că e ambidextră și că îi pare rău că pleacă prima învățătoare (fuarte mult a îndrăgit-o).

Buuuun. And I did say all of the above. În schimb, mi-au spus și ele ce face Sara la școală. Că citește non-stop, că e prietenă cu X, că lucrează foarte mult, că îi place să cânte la instrumentele din clasă, că e independentă, că e sensibilă, yaddy yadda, nimic nou (again, ziua în care voi afla ceva nou de la altcineva despre Sara va fi una tristă, sunt mai atentă la ea ca la nimeni și o miros din Zimbabwe chiar de nu vrea să îmi spună ce o necăjește-chestie care mi-a atras de altfel și interdicția de a-i mai citi mintea, cică e nepoliticos mami, dar asta e altă poveste, și nu e ca și cum o fac intenționat, e involuntar, deci nu pot să o opresc, doar să nu o mai arăt).

Așa. Trecând de cele bune învățătoarea nouă și cea veche a Sarei au început să spună fooooarte delicat, și lucrurile mai puțin bune. Deci fii-mea râde mult. Chiar și când nu e cazul. Știam (știați și voi, că v-am povestit cu formularul de gândire). Am fost profund distrusă, vă imaginați. Am zis și eu că mă bucur că râde mult, și am rânjit. Apoi cică singura chestie cu care nu îi place să învețe e socotitoarea Montessori. Păi da, mi-a zis, că nu pricepe de ce trebuie să facă adunări și scăderi cu ea, că le știe face din tărtăcuță și în plus mă terorizează pe mine acasă să îi dau înmulțiri și împărțiri (serios, pagini întregi de exerciții, zici că îi dau înghețată, așa chițăie de fericire când sunt de acord să îi scriu exerciții-asta facem noi în serile de weekend sfinte sisoe de mă uit la ea ca la un păianjen în dormitor). Deci a rămas că poate îi predau înmulțirea și împărțirea în clasa zero ca să nu mă mai streseze pe mine acasă.

După care le-am zis, că să știe, că o încurajez să facă prostii cât mai multe. Că e cuminte foc și na, e copil, năzdrăvăniile sunt bune. Deci să știe și ele că dacă face prostii pe acolo (nu face, din păcate, snif) e (și) din cauza mea. Și am rânjit iar. Ele au tăcut politicos, dar nici nu au părut șocate. Na, cum să nu-mi placă locul ăla.

Și apoi a venit la piece de resistence. Cicăăă, îmi zice A. vădit stânjenită de gravitatea situației, știți, uneori, în mijlocul lecției, se uită așaaaa, în zare sau pe geam și nu e acolo deloc, nu știu pe ce tărâmuri e, dar sigur visează cu ochii deschiși, uneori și câte o oră întreagă.

And I just melted. Și m-a bufnit și râsul. Adică copilul meu, al meu, al meu al meu, visează cu ochii deschiși?

Normal, dar normal că visează cu ochii deschiși, la fel de normal ca părul șaten și ochii căprui și unghiile ovale, ca felul ușor pițigăiat în care zice CEEEE, ca serile și diminețile și mâncatul cu cărți în mână, la fel ca încăpățânarea de catâr atunci când cineva o pune să facă ceva ce nu vrea, la fel ca obsesia de a mirosi paginile, ca gura cu colțurile ușor ridicate sau ca timiditatea excesivă.

She daydreams. Cum ar fi putut să nu? 🙂

IMG_9120

Non-serbare

Standard

Nu îmi plac serbările. Parcă am mai zis, nu?

Adică rectific. Mie mi-ar plăcea serbările dacă copiii s-ar simți bine la ele, dar la majoritatea serbărilor copiii sunt stresați să țină minte poezia, să vorbească/recite/cânte în fața unei adunări de oameni care îi filmează ca pe urs cu 30j de mii de blițuri și telefoane și apoi sunt expuși rudelor și vecinilor cu ce bine s-a descurcat Gigel la eveniment.

It sucks. For me it sucked. Nici Sara nu e genul showwoman, deci noup, nu înțeleg și nu îmi plac serbările.

So m-am bucurat când am primit mail de la învățătoare Sarei cu titlul non-serbare. La școala lor, grupa lor (doar) nu a făcut o serbare, ci o non-serbare.

Bineînțeles că am uitat și îi tot ziceam Sarei de serbare, doar ca să îi ofer ocazia să își dea ochii peste cap și să mă corecteze lung, melodios și cu ton de reproș: Noooooon-serbare mami, non! Noi nu avem serbare.

So fiecare copil a făcut ce i-a plăcut. S-au împărțit în 3 ateliere. Sara cu un băiețel, R., au ales să citească. Sara a citit (am murit puțin) o poveste scrisă de învățătorea ei special pentru non-serbare și pentru Sara (care ne-a plăcut amândurora mult, despre doi copii care aleg să își petreacă Crăciunul cu o familie săracă și schimbă cadourile lor cu mâncare și bunătăți pentru ei) iar R. a citit (swear to God) poezii de Eminescu. e mi ne scu! :)) L. și M. au făcut origami iar 2A (fată și băiat) au gătit o negresă. Mă topește băiețelul ăsta, A, (și fata A îmi e dragă rău că e bulgăraș de energie, dar pe ea o știu mai demult), pe A băiat acum îl descopăr. Și mi-a plăcut că deși e printre cei mai hmmm avansați să zic dintre ei (ușor obsedat de stele și evoluționism-as in la ziua Sarei am stat amândoi în fund în bucătăria mea și am citit despre Darwin) a ales să gătească. Să gătească. Am murit. Da. 🙂 Deci nu tu presiune, nu recitat (deși învățătoarea lor a cântat ceva colinde laaaaa da, ukulele :)), nu nimic. Ah, și am uitat să spun că ne așteptau cu o dictai masă pe care o gătiseră copiii singuri (as in au plită, mașină de spălat vase, de haine, au di tăti acolo, se autogospodăresc).

Am vrut să scriu de asta. Că a fost haos și am mâncat multe dulciuri (mai ales Sara, dar și eu, deși eu nu dulciuri, dar chiar le făcuseră bune) și am făcut din hârtie colorată doi îngerași (zice Sara, mie mi se par două cântărețe de operă :D), una galbenă și una albastră și un tătic a zdrăngănit ceva la o chitară și nu știu, a trecut timpul repede și a, da, foarte important, n-a trebuit să socializez cu niciun adult, am putut doar să stau cu Sara și să mă mai conversez cu câte un copil.

Mai vreau. Non-serbări. Sunt ok. La anul tough, chiar și așa, tot am avut nevoie de vreo câteva ore bune de singurătate să îmi revin :P. Iar Sara? Sara a promis că îmi face și acasă biscuiți din ăia. Dacă sunt cuminte. 😛

Cerne

Standard

cérne [At: DEX2 / Pzi: cern / E: lat cernere] 1 vt (Adesea fig.) A trece un material prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. 2 vt (Fig) A distinge. 3 viu (Fig) A ploua mărunt Si: a bura. 4 vt (Fig) A alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepție etc.), eliminând restul

Nu știam că a cerne înseamnă și a ploua mărunt, mi s-a părut frumos că înseamnă și asta.

M-am tot gândit la ce am promis că o să mă gândesc, la ce aștept eu, la ce sper eu de la ăștia 12 ani de școală (plus) pe care îi are Sara în față.

Nu știu dacă chiar am scos-o la capăt, but so far this is what I figured out. Mi-ar plăcea să primească noțiuni elementare, de bază, din mai toate domeniile. Parțial, școala acoperă asta (mate, română, istorie, geografie, fizică etc). Doar parțial, pentru că for the life of me nu pricep de ce nu studiem pictori, sculptori sau compozitori la școală. Dar nu e bai, de asta mă are și pe mine.

Ceea ce mi se pare periculos la școală (pe lângă tona de NU uri care sper să nu i se întâmple, despre care am tot scris) e că aduce tone de informație, mult peste, sau conexe cumva față de ce ar trebui să fie noțiunile de bază.

So ceea ce mi s-ar părea ideal la ăștia 12 ani de sclavie ar fi să învețe să distingă. Să învețe două lucuri:

1. care e informație de bază, cea care îi va folosi pe viitor

pare grea asta pentru un copil, dar nu mi se pare nici pe departe la fel de grea ca a doua

2. să descopere din pleiada de chestii de o să i le înșire diverșii ce o interesează pe ea cu adevărat

Mie una mi-a lipsit complet partea asta, abia după ce am terminat facultatea și ceva după am redescoperit că mă fascinează nuj, prostiile mele, fotografia, muzica, genetica, astronomia sau tot ce ține despre mecanismele creierului. Era un vacarm și un haos între toate și habar nu aveam ce îmi place și ce nu. Habar n-am avut la ce facultate vreau să dau și după ce am terminat-o nici ce aș vrea să profesez.

Noise. Tot timpul suntem înconjurați de zgomot. Și e aproape imposibil să distingi în tona de zgomot, de informație inutilă, sau falsă adevărul (nu generic, al tău). Deci dacă ar putea să separe cumva zgomotul, dacă ar învăța să facă asta, ar fi bine :).

Cred că dacă Sara ar putea cerne în anii ăștia, ca și cum ar proba niște haine dintr-un șifonier imens, și să aleagă nu multe, doar 5 obiecte vestimentare care i se potrivesc, respingând, pe rând, pe cele care îi sunt prea mari sau prea mici, prea colorate sau prea negre pentru ea, cred că ăsta nu ar fi chiar așa un timp pierdut.

Și hainele ălea ar putea să le poarte zilnic, pentru că sunt cele care îi plac cu adevărat. De multe ori oamenii mari au un șifonier plin de haine din care nu poartă mai nimic și pierd timpul utiându-se la ce să aleagă, iar apoi le aleg tot pe cele mai urâte doar pentru că sunt cele cu care s-au obișnuit. Deci nu așa. Să nu irosească timp pe mii de haine, ci să le aleagă doar câteva, cele care îi plac și care i se potrivesc cu adevărat.  Să învețe și să descopere cel mai mult în ălea 5 chestii sau 3 sau 1 oricâte ar fi ălea care or interesa-o pe ea. Astfel încât la 18 ani să știe că vrea să fie croitor sau zugrav sau pilot de curse. EA. EA EA. Nu eu, profesorii, bunicii, oricine altcineva, ce vrea ea să fie. Cred că ar putea fi unul din shortcut-urile spre o viață mișto.

So bineînțeles că i-am zis și ei:

-Băi mama, m-am gândit la treaba asta cu școala, și uite, vreau să știi că o să ai multe multe lucruri de învățat în anii ăștia și nu știu, voiam să îți zic că pentru mine nu o să fie important să le înveți pe toate, dar mi-ar plăcea să le înveți pe cele care îți plac.

-Mama, îmi zice viermele-e serioasă treaba când sunt mama și nu mami-, mama, dar eu la școală de asta mă duc.

-De ce? întreb ușor bleagă

-Să aflu.

-Ce? întreb și mai dezorientată.

-Totul.

-Păi de ce te interesează totul?

-Dar cum să nu mă intereseze totul? Sunt curioasă să aflu tot.

-De ce? repet cu scuipat curgându-mi ușor din colțul stâng al gurii

-Păi ce altceva e de făcut?

Deciiii am rezolvat-o și pe asta. Apparently fii-mea se duce la școală să afle totul. Mi-a mai comunicat și că momentul ei preferat dintr-o zi obișnuită (altfel preferă tot zilele de vacanță cu mă-sa) e ăla când se duce la școală. Mă scuzați, da am murit puțin, în 36 (soon enough) ani de viață n-a fost zi să mi se pară cel mai fain moment ăla în care mă duceam la școală sau la muncă (like the opposite). So am întrebat-o, ca de fiecare dată când îmi face din ăstea: -Al cui copil ești tu fată mică? -Al tău mami, al cui să fiu.

A mea, a cui să fie :).

IMG_9785