Arhive pe categorii: melting melting melt

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Anunțuri

Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001

Spotlight

Standard

Mi se pare că toți adulții și-au ales câte un rol atunci când s-au făcut mari.

Eu o să fiu directorul de bancă cu chelie și costum.

Eu instalatorul jovial căruia i se vede luna când repară țevi și care bea puțin mai mult.

Soțul care aduce flori acasă în fiecare vineri după amiaza, puțin după ora șase.

Doamna cu pisici.

Tanti blândă cu doi copii și câine labrador.

The ultimate bitch care conduce corporații cu servieta la subraț după ce pedalează isteric între 6 și 7 dimineața pentru coapse de oțel.

Și toți, dar toți, sunt serioși și responsabili. Sau par foarte serioși și responsabili. Au costume negre și cravate și pantofi cu toc și dacă ieși cu ei la o cafea vorbesc întâmplător despre analize SWOT, cai putere, aplicații, cât de mult muncesc și ce obosiți sunt, bolile copiilor sau ultima vacanță absolut genială despre care îți spun cât a costat, unde au stat, ce au văzut și aproape niciodată ce au simțit.

Eu cred că am ratat când mi-o fi explicat careva că trebuie să fac chestia asta când o să fiu mare și am uitat puțin să aleg un rol. Și acuma stau intr-o sală goală si ma uit dezorientata la toate cele 439439048 de scene unde toată lumea joacă în câte o piesă. Doar eu pot să îi văd, ei sunt pe scenă, orbiti de toate reflectoarele concentrate pe ei și pentru nimic în lume nu ar vrea să vadă în sala întunecată, cine știe ce monștri se ascund în întuneric?

Ieri am fost la o ședință cu tocuri și cămăși. Mânușile (de la Moșu) din poza de mai jos le-au ținut, cu sfială (albastră, ca și culoarea lor), companie. Nu prea știu să vorbesc în limbajul de lemn al adulților și nu reușesc să îmi explic de ce trebuie să încep mailurile cu Dragă Cutărică (că doar știe că ei îi scriu) și să le închei Cu bine sau cu stimă (deși  uneori nu doresc nici bine nici stimă). Nici nu cred că am vreun costum. Câteva rochii. Îmi plac tare mult vacanțele și m-aș muta în ele. Simt cum mă inundă o fericire tâmpă și complet nejustificată când văd, la 7 și 10 minute, pe cele trei geamuri lipite de la sufragerie, mașinile mici de sub mine acoperite complet de zăpadă, deși în mai puțin de juma de oră o să îmi înghețe fundul dând isteric la lopată să pot să ajung la buro. Dansez în baie pe melodii imaginare când Sara e în cadă, ca să o amuz. Mă prefac că nu știu să vorbesc bine sau că temporar nu pot să merg decât cu spatele prin casă. Sau că la pipi se zice plipplop și încerc să o conving pe Sara că ăsta a fost numele lui întotdeauna, n-am auzit în viața mea de pipi, ce înseamnă acest cuvânt, vrea cumva să spună plipplop? Cânt fals pe voci pestrițe, uneori acompaniată de zdrăngăneli cumplite la chitară și mă opresc din mers să studiez curioasă un schelet de frunză în praful unui râu. Nu am nici cea mai vagă idee cât cosă un kilogram de dero (sau unul de cafea). Ba nici măcar o pâine. Și sper să reușesc să învăț să fac al 5-lea fel de mâncare înainte ca Sara să meargă la școală.

Nu sunt serioasă. Sunt complet, dar complet neserioasă. Mă mai întunec uneori că mă gândesc că poate Sara are nevoie e o persoană responsabilă care să țină socoteli despre zerourile din bancă sau care să știe care e ora de culcare potrivită pentru un copil de 6 ani și ea mă are ca mamă doar pe mine.

Da’ ce voiam să spun e altceva. Ici colo, rari ca un drac negru într-o mare de lebede albe cu rate fixe și dobânzi variabile, mai văd niște ochi rotunzi de copii care au uitat, și ei, să joace un rol. Îi recunosc după șosetele desperecheate. După căscatul repetitiv din ședințele la care lumea urlă și studierea concentrată a vârfului de la pantof. După zâmbetul cât casa fără niciun motiv când merg aiurea pe stradă și se holbează la norii grași. După faptul că uită unde și-au parcat mașinile și râd când își dau seama. După petele de cafea pe hainele albe purtate cu nonșalanță pentru restul zilei. Sunt multe semne mici și ascunse și pe care, dacă vrei cu adevărat, le poți vedea.

Pe voi, de fapt, voiam să vă rog ceva. Don’t grow up on me, will you? At least my world would be so sad with only serious people in it  🙂 Și aici, jos, în sala întunecată, nu sunt monștri, e adevărat că nu doar râdem, mai și plângem uneori cu muci, dar sunt scaune roșii adânci, avem popcorn foarte sărat și cola, ba uneori, dacă suntem cuminți, chiar și nachos cu brânză.

img_4364

A dog of few barks

Standard

 

Charlie e un cățel. Un cățel de 6 ani. V-am mai povestit puțin de el.

Am vrut să scriu eu (deși sper să scrie și Andrei la un moment dat, că doar al lui e, și pe el îl iubește Charlie cel mai mult pe lume) pentru că dețin obiectivitatea unui terț. Nu-i sunt nici mamă (are cea mai frumoasă mamă creață ever, de la care își și moștenește și cârlionții ăia irezistibili, cel puțin pentru mine) și nici tată, ca Andrei (de la care bănuiesc că își moștenește căldura și pe alocuri, naivitatea). Nici măcar nu-l hrănesc, cred că dintre toți câinii de la țară pe care îi hrănim (și numărul lor crește cu fiecare vacanță) lui i-am dat cel mai rar ceva de mâncare (mai concret, am împărțit din merinde atunci când ne-am nimerit împreună).

N-avem așteptări unul de la celălalt.  Într-un mod complet dezinteresat și sincer, ne placem reciproc.

Eu am decis, cred, prima că mi-e drag. Nu la prima vedere, când avea sub o lună și făcea pipi pe canapeaua șmecheră a lui văr-miu dintr-un cartier bucureștean, deși cu siguranță n-aveai cum să nu îți placă așa mic și zăpăcit cum era. Mai târziu, când am ajuns să ne cunoaștem, în vacanțele comune de la țară și cred că e din cauză că semănăm. Amândoi am fost crescuți de bunici. Și amândoi suntem tare timizi.

Și el, cumva, a simțit că îl plac și a ales să mă placă înapoi. Când suntem împreună Charlie e nedezlipit de mine, uneori chiar și când e Andrei prin preajmă. Eu merg cu el la plimbarea de dimineață. Mergem până într-o poiană din apropiere, pe coasta unui deal unde iarba crește înaltă și Charlie aleargă cu fundul jos și urechile sus. Plânge când mă dau jos din mașină și rămâne cu Andrei să mă aștepte de zici c-am fugit pe lună.

Vorbind de fund, rar mi-a fost dat să văd vreun posterior mai reușit, e umpic grăsuț și când stă, ca o broască, pe burtă, e imposibil să nu te faca sa zâmbești.

Se ține scai de mine prin curte, stă sub hamac, frecându-se cu spatele de spatele meu și pleoștindu-și botul peste marginea hamacului pe cartea mea, făcându-mă, inevitabil, să râd în hohote sau se așează la picioarele mele, pe șezlong atunci când (hm, iar citesc). Ok, mai și scriu uneori pe șezlong. Când Sara sare în trambulină e întotdeauna, la datorie, dedesubt.

Charlie e cald, cum vă spuneam. Și la propriu, îmi place când se lipește de mine toamna sau noaptea, vara, când îmi îngheață picioarele în pantaloni scurți. Dar și la figurat, e un câine blând, care vrea să fie aproape de oamenii pe care îi iubește.

Nu-s mulți, și în plus, seamănăm un pic și că niciunuia nu îi plac oamenii noi. Charlie latră și doar se preface că îi mușcă, dar nu pentru că ar fi rău ci pentru că îi e frică de ei.

Stăteam astă vară la o terasă (prietenoasă cu cățeii) de prin București și o chelneriță (a treia, zice Andrei) aproape a fost mușcată pentru că venise chitită, cu mâna întinsă, să îl mângâie, fără să fi avut, carevasăzică o relație anterioară.

Nu pricepem, vorbeam după, de ce, și la copii și la câini, adulții presupun că sunt îndreptățiți la gesturi de maximă apropiere, gen mângâiat pe cap sau ciupit obraji rotunjori

– Dacă mie îmi place o fată pe care nu o cunosc, și mă duc la ea să o mângâi pe păr, se întreba Andrei, oare ce aș păți?

Discutabil, aș zice, în funcție de îl citește au ba :P.

De la Sara însă, de exemplu, Charlie cerșește mângâieri, se duce cu capul lui blond și creț sub mânuța ei mică. Și Sara îl ține ferm când trece o mașină pe drum nu care cumva să fugă sub roțile ei. Tot ea îl hrănește. Știe care sunt boabele lui și care sunt ruladele cățeilor din curte. Și a fost primul câine pe care l-ar fi vrut acasă. Al ei.

Charlie nu e un cățel vorbăreț. Îmi place asta la el. Latră rar, în general când o fac ceilalți câini și doar ca să arate că face parte din gașcă și că e și el mascul.

Pare cumva, sau poate doar mi se pare mie, un veșnic băiețel, deși are vreo 36 de ani în echivalent uman. Poate din cauza ochilor. Așa cum unii oameni, chiar și bătrâni, păstrează ochi de copil, așa și Charlie a păstrat ochi de cățeluș. Blânzi, calzi și întrebători. Căprui.

Spre deosebire de fratele lui mai mare și mai albastru, Bubu, Charlie cel galben nu cere (nu latră) niciodată de mâncare de-ar fi să mănânci un purcel la nasul lui. Când îl răzbește foamea își ia farfuria și ți-o aduce la picioare. La fel și când vrea la plimbare, nu se agită, nu dă ocoale disperate ușii ci se așează lângă piciorul tău și scâncește ușor.

Îi place, desigur, să fugărească mingiuțele lui în curtea de la țară și să joace fotbal cu Andrei sau cu Sara (care se necăjește că nu respectă regulile), tot acolo. Uneori mai fură câte o minge mică de la ea, pe care o capsează prompt și fericit, generând aproape întotdeauna lacrimi și muci în partea feminină și sub 6 ani a familiei.

Charlie mai este, și aici, sigur semănăm, cum tot Andrei îmi spunea, și fraier. Fratele lui mai mare, Bubu, sare la câinele bunicii, Ciobanu, dar nu îl atacă direct niciodată, în schimb ăsta blonduț se aruncă direct sub colții lui fioroși, ca un prostuț mic ce e.

Și fricos, îl sperie tare de tot tunetele și uită să mănânce și-și cedează ultima bucățică de mâncare dacă mârâie Bubu la el.

Nu sare niciodată la pisici sau la iepurașii pe care îi țin în brațe, dar vine întotdeauna să îi miroasă curios. Pare că îi pupă. Ah da, și e pupăcios, avem, se vede, și puncte diferite, dar zău că pupicii lui Charlie nu se pun și i-aș primi cu miile. Mba chiar, recunosc sincer, îi și cer uneori. Sunt mici și delicați, nu te asasinează cu ei, vrea doar să îți arate că te iubește.

Am vrut să scriu de el, pentru că îmi e drag și îmi place scriu de lucrurile, sau oamenii,  sau pentru oamenii sau cățeii care îmi sunt dragi.

Nu cred că Charlie e neapărat un câine special. Cred că sunt mulți Charlie out there. Care așteaptă să întâlnească o pereche de picioare înghețate de mămică și o mânuță mică de fetiță răsfățată. Sper să ne găsim și noi, Sara și eu, un Charlie, și poate, să vă gândiți și voi, cei care nu aveți deja, la unul. Suntem făcuți să fim împreună, nu pentru că am avea nevoie de protecția lor ci doar pentru că am fi, cu siguranță, un pic mai fericiți așa.

img_9027img_9514