Arhive pe categorii: melting melting melt

Punct pe frânghie. Și de la capăt

Standard

Unul din lucrurile mele preferate este să mă uit la filme cu Sara. Cred că intră lejer în top 5 best chestii în care îmi pot petrece timpul. Cu precădere la cele care o fac să fie îngrijorată sau puțin temătoare, nu de altceva, dar se lipește de mine și ușor ușor mă cotropește cu totul. Întâi pune capul pe umărul meu, apoi mă ia în brațe cu o mână, mai adaugă și un picior, apoi două și când nici nu-ți dai seama e deja toată călare pe mine. Iar eu stau acolo, fiind prea puțin atentă la film și mai mult la ea, la felul în care se simte greutatea ei în brațele mele, la cum miroase părul ei și numai al ei, la tonalitatea vocii ei, pe care în valmeșul zilelor uit uneori să o observ. Și rââânjeeesc cu un rânjet mare cât casa, uneori când nu e deloc momentul potrivit (în film), de mă întreabă viermele nemulțumită: Nu înțeleg mami, ce e de râs?

Well. Toate cele de mai sus și încă o mie, dar nu îi spun nimic, desigur, neg vehement, eu? Să râd, nuș mama, ți s-a părut.

Acum două seri s-a cuibărit iar toată stâns strâns tare strâns lipită de mine pentru că ne uitam la ultima parte din Harry Potter. Dacă nici la ultima parte din Harry Potter nu poți să stai lipită de mama ta nuș când mai poți să stai.

Și cum stătea ea acolo mică și infinită în același timp mă gândeam la câte mii, milioane, miliarde de lucruri pot să o lovească, să o rănească, poate chiar complet. Mă gândeam cât de înfricoșător e, că în fiecare secundă nu numai în care e departe de mine, dar și când e cu mine, se pot întâmpla o imensitate de prostii și chestii nasoale. Și mă mai gândeam cât de ușor mi-ar veni să o țin într-un glob de cristal cu cheia agățată de gât. Și ce prostesc de liniștită aș fi.

Nu ne hotărâm exact ce ne desparte de animale, mai întâi am suspectat limbajul, dar sunt specii care au dezvoltat un cvasi-limbaj, apoi capacitatea de a planifica, dar sunt specii, ca ciorile, care planifică și pot alege dintr-o suită de optiuni, apoi sentimetele, până la balenele care nu se despart de puii morți.

Mie mi se pare că asta e caracteristic umanității. Deși suntem conștienți de infinitatea de posibilități dezastruoase pe care le poate lua viața noastră, alegem și planificăm fiecare mișcare bazându-ne pe scenariul pozitiv. Nu știu dacă naivi e cuvântul potrivit, că parcă implică lipsa cunoașterii, iar aici vorbesc de exact opusul, de inconștiența de a miza pe rezultatul favorabil atunci când știi cu certitudine că sunt atâtea rezultate proaste. Îmi plac oamenii, ca întreg așa (și câteva bucăți punctuale din el care mi-s mai dragi ca ochii din cap), îmi plac și animalele și serile cu filme lângă Sara. Îmi place că alegem, în general, majoritatea, să ne ridicăm, să visăm din nou, chiar și atunci când doar o bucată din infinitățile de mai sus s-a produs și ne uităm buimăciți în jur cine suntem și unde am ajuns.

Nu mi se pare rău, chiar deloc, să fim conștienți de punctul absolut de echilibru pe o frânghie suspendată între doi zgârie nori pe care reușim să călcăm, cu succes, în fiecare zi. Până la proba contrarie, pentru că proba contrarie rămâne o certitudine, dar asta e o altă poveste, și mai lungă, și mai tristă.

Nu naivitate, nici inconștiență, mai degrabă o superputere. Îmi vine să scriu de a spera, dar parcă e prea siropos așa că eu o să mă prefac că n-am scris și voi că nu ați citit. Deal? 🙂

IMG_6674

Reclame

Un gândăcel

Standard

Seara pe balcon, nu pe deal, mă uit cum plouă. Vine fii-mea la mine, cu nişte ochi maaariiii, mai mari decât ochii ei mari obişnuiţi.

Mami, e un gândăcel în sufragerie.

-Mhm, dau din cap (e plin de gândăceii ăia la sfârşit de vară). Şi?

Adică nu era ca şi cum mă aşteptam să fie gen auleu ce ne facem, e un balaur la noi în sufragerie, că mâţa zice gândăcel la orice lighionană şi le ia pe mână iar la ultimul carnaval a vrut să se costumeze în şarpe (îi sunt simpatici şi ăia, da, mai ales după ce a văzut unul în curte la ţară).

-Şi dacă călci pe el?

-Nu calc mami, ce naiba, sunt atentă.

-Seriooos mami, chiar crezi asta?

Ok, nu prea sunt atentă, she does have a point.

-Sau pot să calc eu pe el.

-Păi şi ce propui?

-Mă duc să iau un şerveţel să îl duc afară.

A executat operaţiunea, tacticos, eu l-aş fi înşfăcat şi ţup cu el, dar ea mniu, a aşteptat până a dorit lighioana mică să se urce pe şerveţelul de-l ţinea ea în mână.

În timp ce mergea către geam, mă întreabă.

-Unde îl pun?

-Pe pervaz, în exterior.

-Şi dacă cade de acolo?

-Ei cade mama, unde să cadă, doar nu de afară a venit, cum crezi tu ca ă ajuns la etajul 6?

Se gândeşte marmota şi zice, cu nasul pe sus mirosind a poante de vară:

-Cu liftul? Ce, dacă sunt aşa mici nu pot fi inteligenţi?

IMG_2726

Si ro poa să şi nu mi pa să

Standard

Nu pricep deloc de ce unii omuşori insistă să se atingă de alţi omuşori, în speţa de faţă omuşorul eu.

De stau la coadă la poştă sau la cantină e veşnic o cucoană care mă împunge cu câte o parte anatomică de parcă nu ar fi loc căcălău să nu o facă. Mă întorc întotdeauna şi mă uit cât pot eu de urât, dar nu pare să conteze. La fel, în lift, când se suie câte una şi ţine morţiş să stea la 2 cm de mine deşi suntem doar trei în liftul de 6. Sau. Oameni pe care îi cunosc vag care insistă să mă atingă în timp ce vorbim. Sau să să aplece aşa, foarte aproape de mine, atât de aproape că pot să estimez cu precizie câte minute au trecut de când nu s-au mai spălat pe dinţi. Să nu mai vorbesc de duzi, crecă au citit ei prin ceva revistă glossy că dacă ating o femeie întâmplător pe mână în timp ce vorbesc o să pară mai interesanţi sau ceva. Mie uneia îmi vine să le crăp capul. Ca şi ălora de la birou care vor să vorbească cu mine şi vin lângă scaunul pe care şed, doar aşa să fim mai aproape unul de celălalt. Dude. Nu vreau să fiu mai aproape de tine. Şi pupăcioşii sfinte sisoe, mania cu pupatul ţoc ţoc, nu vreau să ţoc ţoc, nu ştiu cine eşti, de ce m-aş ţocţocui cu oameni pe care nu-i iubesc. Mi-ar plăcea tare să am o bulă cam de 1 m aşa în jurul corpului meu care să îi electrocuteze, doar o leacă, pe ăia care vor să se bage în ea. Duamne ce mi-ar plăcea.

Însă. Foarte, foarte însă. Situaţia se schimbă radical, dar radical, cu oamenii pe care îi iubesc. Poate există o valoare medie de apropiere pe care fiecare om trebuie să o atingă şi atunci unii o ating fiind touchy cu everyone, iar alţii, cum sunt şi eu, o ating prin extreme, neatingând deloc oamenii care nu înseamnă ceva pentru ei şi în schimb fiind exageraţi cu cei pe care îi iubesc (serios, mă suprind şi pe mine cum îmi vine tot timpul să îi ţin două secunde în plus în braţe). Cel puţin cu Sara, sfinte căcat, sunt ceva de speriat. Dacă nu pupăcesc copilul ăsta de 1 milion de ori pe zi înseamnă că eram într-o deplasare sau ceva. Să nu mai vorbesc de îmbrăţişări că nu e nimic să îmi placă mai mult şi ea, şi mai ştiu eu câţiva, dă nişte îmbrăţişări strânse strânse cele mai strânse. Te iubesc îi zic non-stop, pentru că non-stop îmi vine să îi zic. Acuma nuş dacă ea e aşa dârză pencă sunt eu aşa siropoasă, dar în general e dârză, adică îi plac îmbrăţişările şi pupicii mei şi se răsfaţă în ele ca o răţuşcă într-o baltă (de altfel, nici nu i le-aş da dacă nu i-ar plăcea, m-aş abţine, dragostea de-a sila tot nu se poate) dar e relativ rezervată cu pupicii ei. În general. Ne emoţionăm amândouă ca nişte gâşte când ne despărţim, eu am un nod în gât, ea mai şi plânge uneori, iar îmbrăţişare şi pupici apăsaşi primesc întotdeauna. Uneori îmi mai lasă şi câteva rezerve, să am cât e plecată. Dar în rest, când lumina e sus pe cer şi oameni prin preajmă, ea e cea serioasă, eu cea ne. Îmi şi place aşa, mi se pare ok să fie siropos cel mai puternic cumva, lumea ar fi tare ciudată ca ea să fie cea mushy şi eu nu.

Însă. Cel mai şi cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut o seară, când a venit de la ea din cameră, tropa tropa, cu picioruşele goale, beţe drepte căscate din cămaşa de noapte, m-a luat în braţe, strâns, strâns, cel mai strâns, mi-a dat părul după urechi şi mi-a aşezat o răpăială de pupici pe obraz iar la sfârşit mi-a şoptit uşor, să nu ne audă nu ştiu cine, vântul:

-Te iubesc. Ce crezi mami, că dacă eu nu îţi spun tot timpul e mai puţin adevărat?

img_0850

 

Bună ziua

Standard

Ce mai faceți? 😛

Aș vrea să scot câteva chestii din capul meu, despre: vacanța perfectă, niște vaze sau dungi colorate, nu m-am hotărât încă exact ce sunt și schimbări, libertate vs. responsabilitate (sună serios, da nu e) x 2 (x2 că o dată mă gândesc la Sara în legătură cu asta și altă dată în legătură cu altele).

Dar.

Sara tocmai a plecat în prima tabără din viața ei (am vrut să o trimit și când era mai mică, dar până acum nu a vrut ea) și am așa:

  1. Inima foarte, dar foarte mică
  2. Creierul înghețat

Cele două, de altfel, sunt (mă rog la mine) foarte legate. Nu pot să fac nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic în afară de a mă gândi la ea. Dar nimic, nimic, nimic.

Am încercat să fac curat, să cânt o melodie nouă (da, am găsit-o), să continui ultima carte din vacanță care a rămas pe jumătate necitită (de povestiri, nu, nu merită neapărat), să văd și ultimul episod din documentar, să calc sau orice altceva.

Pot să fac cele de mai sus cam 5 secunde după care vrup, mă gândesc iar la ce o face ea.

Am emoții. Rău. Mai mult, îmi e frică. Deci nu pot gândi, ca întotdeauna când simt așa. Revin când îmi recuperez mintea. Dacă. Sper. Vedem. Îmi rod unghiile.

Voi cum mama dracului supraviețuiți taberelor, perioadelor astea când nu sunteţi împreună, că mie îmi vine să fac tot timpul un singur lucru: să mă urc în maşină/avion/bicicletă/cal înaripat şi să mă duc acolo acum.

IMG_5555

A map

Standard

O trezesc pe Sara foarte, foarte, teribil de dimineata. Se ridica-n fund, ma priveste fix intre ochi si ma intreaba:

-Asa arata mintea ta?

Si acum ma mai intreb ce visa. N-am apucat sa o descos, ca ne grabeam, dar mai pe seara mi-a desenat o harta.

-Ce-i asta fata mica?

-Mintea ta. Atunci cand incerci sa protejezi ceva ce doar tu stii si e cel mai important lucru pentru tine.

De unde naiba le scoate. Ma chiorasc la desen.

-Pare complicat, zic.

-Pai e, ca doar e mintea ta, sunt multe multe chei imaginare pe care trebuie sa le foloseasca cineva ca sa ajunga la final.

-Da-mi place ca incepe cu nori si cu soare, recunosc. Cum se termina?

-Cu mare mami, desigur, nu vezi ca poarta e sub valuri?

No surprises there. So asta e. Nus precisa daca Sara chiar a descifrat harta din mintea mea spre ce imi e mie mai drag pe lume, desi s-ar putea, doar in spatele usii e intotdeauna ea (si-o mai fi loc de cateva chestii nepamantene pe acolo, nu zic nu 🙂 ).

As vrea o carte cu harti din astea, facute de toti copiii parintilor lor. As cam citi-o la nesfarsit.

Antidot

Standard

Sunt zile, ca astea de săptămâna trecută (de care nu cred că vreau să scriu, doar să le uit, nu pentru că ar fi fost neapărat rele, mai mult că ar fi putut fi tare rele) în care aș vrea să fiu o cârtiță. Mică, neagră, cu mâini uriașe și apte de săpat cu care aș putea să sap și să sap și să sap bule și tuneluri sub pământ, o lume întreagă doar a mea (și a Sarei), în care aș putea să îmi târăsc cărți și ar fi ok. Aș ieși la aer, pentru că n-am cum să trăiesc fără el, doar din când în când. Bule încă, dar sub pământ, în care ești în siguranță.

Dar nu sunt o cârtiță :). Mică și neagră da, dar n-am nici mâini nici gheare mari (ba chiar tăiate scurt, cât mai scurt, cel mai scurt). Plus că nu m-am descurcat niciodată prea bine, nici măcar la înot, la lipsa de aer, I need it.

Deci când am săptămâni din astea, sau zile, caut antidot. Și caut și caut și caut. Uneori, dacă e doar o zi rea, îmi ajunge o melodie. De cele mai multe ori sunt melodiile, unele atât de puternice că pot să coloreze înapoi și săptămâni întregi. Alteori, cum v-am mai povestit, cărți. Singura carte pe care o fac cadou oamenilor pe care nu îi cunosc foarte bine e cartea mea mică, care m-a găsit acum vreo 3 ani. E așaaaa de albă că nu poți să îi reziști.

Acum însă, n-am avut nici melodii și nici cărți și n-am prea știut ce să fac. Scoteam nasul înapoi la aer și nimiiiic, nimic, so back down underground. M-a salvat tot Sara până la urmă, care a scris o nouă carte (scrie în continuare, de ani deja, cărți cu desene). Am pus mai jos coperta și prima pagină.

E o Carte amuzantă. Și prima poveste e cu un măr mare și roșu (cum îi plac Sarei), la care vine un câine să îl lingă și mărul hap îl mănâncă pe tot. Nu știu dacă vouă vi se pare funny, dar mie mi se. Așa aș vrea să fac și eu cu chestiile care mă necăjesc uneori, hap, să le înghit pe toate, fără pic de supărare și să le ronțăi apoi, un timp îndelungat, satisfăcută.

Însă nu povestea în sine m-a reparat, ci coperta. Cred că e cea mai frumoasă copertă din lume pentru că suntem noi două pe ea, într-o îmbrățișare. Și cred că asta e ceea ce avem nevoie cel mai mult când suntem necăjiți. De o îmbrățișare de la copiii noștri sau de la oamenii pe care îi iubim. Și atâta timp cât avem asta, avem un antidot.

So no end. Doar o îmbrățișare și un antidot 🙂

IMG_2264IMG_2265

Împreună

Standard

Când am învățat eu să mă descurc singură cu cărțile, adulții din jurul meu nu prea mi-au mai citit, îmi amintesc că o mai făceau doar atunci când eram răcită, deci îmi plăcea tare mult să răcesc (încă îmi place, I get to stay all day in bed și să m, citesc :D).

Sara a procedat altfel. Deși știe de ceva timp să citească, iar mai nou așa cum am grijă să mă laud repetat, o face obsesiv și non-stop (n-o să mă satur niciodată să spun asta), abia așteaptă seara ca să îi citesc eu.

Cel mai și cel mai mult îmi place însă ce mă pune să îi citesc. Întotdeauna e chiar cartea pe care o citește atunci, cartea care îi place în momentul ăla, niciodată altceva.

Și mă topește, dar topește lucrul ăsta, pentru că mi se pare nuș cum să scriu, caaaaa un foc la malul mării într-o seară friguroasă. Poate pentru că știu ce înseamnă pentru mine când mă duc și oblig (mă rog relativ, mai mult sper că) câte un om să citească o carte de-a mea (rar, dar rar se întâmplă, în general nu sunt de acord cu obligatul la a citi un ceva anume). Îmi dă să citesc cartea ei pentru că vrea ca eu să știu ce îi place, să împartă cu mine bucuria ei. She lets me into her world.

Unii părinți speră la pahare de apă la bătrânețe, la respect, recunoștință sau dragoste nemăsurată și veșnică.

Mie însă mi se pare cel mai neprețuit lucru din lume fix ăsta. Să îmi dea voie să o cunosc, să fiu parte din ea, să mă lase să o văd. N-aș da asta pentru niciuna din cele de mai sus, pe care, de altfel, nici măcar nu le cer sau aștept. Nu aștept nimic de la ea.

Și sunt fericită, zău de nu. În fiecare seară în care îi citesc paginile pe care ea le-a citit cu câteva ore sau zile în urmă, și ea mă ascultă atentă, de parcă nu ar ști deja ce se întâmplă în poveste, simt că o cutie cu miliarde gâze mici bâzâitoare, poate ca cicadele vara, se deschide în mijlocul stomacului meu și mă inundă toată.

Sunt fericită împreună cu ea.

PS. Nu am playlist de aprilie, pentru că am în mașină un CD care afișează mare doar cifra 1. Și în cifra asta descopăr zi după zi sunete noi, suișuri și coborâșuri, tristețe și primăvară jucăușă. Mă pierd, intenționat, la fiecare drum, în toate cele de mai sus. Ceea ce vă doresc și vouă de la muzica pe care o alegeți în primăvara asta 🙂

img_9353