Arhive pe categorii: melting melting melt

cu ochii

Standard

Mai plec uneori în deplasări cu scârbiciul. Știu uameni la care e o tragedie la plozi când pleacă un părinte în deplasări, dar la noi nu e. Sara e perfect zen când sunt plecată, nu e supărată, nu nimic. Oricum plec în zilele când ea e la școală. Sincer mă gândesc că e datorită faptului că primii doi ani din viața ei nu am lipsit niciodată mai mult de 2/3 ore de lângă ea, și asta de maxim vreo 5 ori. O investiție care a meritat.

Dar nu despre asta, nu știu de ce naiba încep cu chestii despre care nu voiam să povestesc.

Voiam să povestesc că mă enervează ea pe mine când sunt plecată. Pencă nu suportă (ca și mine, de altfel), să vorbească la telefon. Nici măcar la mesaje nu răspunde. Uneori nuș ce face da nici măcar seen pe amărâtul ăla de whatsapp nu îmi dă. Iar dacă Doamne fer îi trimit un mesaj mai iubăcios (fii-mea îmi reproșează des că-s cam siropoasă cu ea și chiar sunt, aproape doar cu ea, în rest sunt o Zoe dârză) chiar e în stare să nu-mi răspundă veci la el.

Iar eu când sunt fără eaaaaaaaaaaa, well, îmi e dor de ea. Când era mai mică nu era neapărat că îmi era dor de ea, era ca o necesitate, nu puteam să respir dacă nu era lângă mine. Acum nu e așa, pot să respir fără ea, doar îmi e efectiv dor de ea pencă e mișto viața mea când sunt lângă ea și pur și simplu abia aștept să o văd cu cracii ăia exagerat de lungi (serios, nu fac mișto, are cracii de 12 ani și partea de sus de 6) cum baletează prin casă și face mișto de mine.

Ajung să o văd de obicei când termină școala. Avionul meu aterizează (cu tot cu întârzierea de rigoare, deja tradițională) cu fix vreo oră juma înainte să termine ea orele, timp suficient să ies din aeroport, să prind un taxi, să las bagajele și să ajung la ea la școală.

Acuma, v-am mai explicat că la școală (și în general, în public) orice manifestare de afecțiune e strict interzisă. De Sara, desigur. Deci nu pot să o pupăcesc, nu pot să îi spun că o iubesc, nu am voie ni mi cu ța. Și la fel de absolut evident că ei nu îi trece prin cap să mă pupe sau să îmi spună că mă iubeşte.

Dar nici nu am nevoie. Când mă vede așteptând-o toată fața i se luminează și ochii ăia mari și negri strălucesc de numa. Fără pupici, fără declarații, de obicei zice doar Mami. Sau Mami meu. Sau Mami ai venit. Și Mami + ochii ăia fericiți sunt mai mult decât orice aș putea vreodată să cer sau să aștept.

Nu cred că avem nevoie de cuvinte. Nu-i rău nici cu ele, dar uneori mă gândesc că ele sunt necesare între oameni care nu se cunosc așa de bine. Când știi sufletul unui om, e ok și doar cu priviri. Cel puțin cu priviri ca cele ale Sarei când mă vede întorcându-mă dintr-o deplasare.

Și cred că nu e doar ea. Și în ochii mei sunt același luminițe când o revăd. Și nu doar pe ea, probabil de fiecare dată când văd oameni pe care îi simt acolo, în cercul ăla mic mic, cel mai mic.

Deci la zâmbete din ochi. La asta mă gândeam azi 🙂

IMG_0128

Spirale

Standard

Apartamentul unde mă aflu temporar are multe perne mici, de decor, galbene. Atât de multe că mă incomodează și le arunc pe toate într-o movilă în partea dreaptă. Partea bună e geamul mare, până la pământ, pe care pot să privesc facinată frunzele care se învârt în vârtejuri repetitive. Frunze care nu știu ce naiba caută aici că sunt de toamna trecută. Ele nu știu că vine primăvara? O doamna 50 plus își leagă bicicleta de stâlpul de autobuz din față. Se holbează la mine, uitând să joace în piesa în care simplul fapt că ne aflăm de o parte și de alta a unui geam de sticlă ne face străini. Mă gândesc că are, în fond, dreptate, suntem tare aproape. Și îi zâmbesc. Îmi zâmbește înapoi.

Însă de fapt frunzele m-au făcut să iau calcuatorul în brațe (și să mă încurc de pernele galbene), felul în care se roteau.

Mi se pare că multe lucruri se rotesc, tot ca ele, în spirale ascendente sau descendente, și în viețile noastre de uameni sau de copii, orice se întâmplă să fim azi. Întotdeauna începutul e mic. Mic, mic, cel mai mic. Apoi pauză. Apoi respirăm și încă un lucru mic. Dar nu așa de mic ca primul, puțin mai mare. Și încă o pauză. Iar apoi, înainte să ne dăm seama călătorim cu viteza luminii către o destinație necunoscută (și implicit ușor înspăimântătoare).

La Sara e ușor cu cărțile. Prima carte. Doar una, întotdeauna una cum altfel. Apoi pauză. A doua, a treia și acum are un perete de cărți citite deja și îmi răspunde șocată când ajungem în mall să luăm alte cărți că Nu, nu are nevoie de o geacă sau de pantaloni, la ce ar putea să îi folosească o geacă sau niște pantaloni? Cărțile în schimb parcă sunt ciocolată sau manele. Fără număr, fără număr. La fel de serioasă mă întreabă de ce citesc așa de încet cartea asta. Nu îmi place? Și eu zic parcă mama nu îmi place așa mult, sau poate cine știe, n-am chef de ea azi, ție nu ți se întâmplă să nu ai chef să citești? Ba da, cu siguranță i se întâmplă să nu aibă chef să citească. Atunci când doarme. Atunci când doarme nu are chef să citească. Nici măcar nu glumește. Și nici nu prea doarme.

La mine poate e cu muzica. Azi o melodie, meh, nu o bag în seamă. Încă una. Și încă una și într-o lună respir doar note scrise de aceiași mână.

Dar nu sunt întotdeauna spirale ascendente. Uneori și lucrurile rele pleacă tot așa, de la un lucru, cel mai mic lucru din lume. Poate aruncatul unui muc de țigară pe geam. Poate atunci când te faci că nu vezi un copil care cerșește la semafor (nu zic că e bine să dăm bani cerșetorilor neapărat, dar să te prefaci că sunt invizibili e cumva un lucru mic și meschin și urât). A treia zi minți un prieten că te doare burta când te roagă să îl ajuți la mutat și peste o lună te faci că nu auzi că în camera de lângă un soț își caftește conștiincios soția. Poate peste un an chiar tu decizi că e ok să faci mult mai mult rău de atât. Sigur. Nu noi, alți oameni, toți ipotetici, niciodată noi înșine.

Dar nu știu, mă gândeam că uneori e bine să ne uităm la frunze. Și la spitalele din viața noastră. Să ne apucăm copiii de glugă să îi tragem înapoi când apucă un colț de spirală rea sau să nu ne mai agităm și să ne lăsăm purtați de ele atunci când sunt unele bune, care duc la o lume nouă, care chiar dacă-i necunoscută parcă nu e așa de rea. Sigur. Nici eu nu știu care sunt spiralele bune. Doar cred, ca proasta, uneori, în ele. 🙂

IMG_7409

Punct pe frânghie. Și de la capăt

Standard

Unul din lucrurile mele preferate este să mă uit la filme cu Sara. Cred că intră lejer în top 5 best chestii în care îmi pot petrece timpul. Cu precădere la cele care o fac să fie îngrijorată sau puțin temătoare, nu de altceva, dar se lipește de mine și ușor ușor mă cotropește cu totul. Întâi pune capul pe umărul meu, apoi mă ia în brațe cu o mână, mai adaugă și un picior, apoi două și când nici nu-ți dai seama e deja toată călare pe mine. Iar eu stau acolo, fiind prea puțin atentă la film și mai mult la ea, la felul în care se simte greutatea ei în brațele mele, la cum miroase părul ei și numai al ei, la tonalitatea vocii ei, pe care în valmeșul zilelor uit uneori să o observ. Și rââânjeeesc cu un rânjet mare cât casa, uneori când nu e deloc momentul potrivit (în film), de mă întreabă viermele nemulțumită: Nu înțeleg mami, ce e de râs?

Well. Toate cele de mai sus și încă o mie, dar nu îi spun nimic, desigur, neg vehement, eu? Să râd, nuș mama, ți s-a părut.

Acum două seri s-a cuibărit iar toată stâns strâns tare strâns lipită de mine pentru că ne uitam la ultima parte din Harry Potter. Dacă nici la ultima parte din Harry Potter nu poți să stai lipită de mama ta nuș când mai poți să stai.

Și cum stătea ea acolo mică și infinită în același timp mă gândeam la câte mii, milioane, miliarde de lucruri pot să o lovească, să o rănească, poate chiar complet. Mă gândeam cât de înfricoșător e, că în fiecare secundă nu numai în care e departe de mine, dar și când e cu mine, se pot întâmpla o imensitate de prostii și chestii nasoale. Și mă mai gândeam cât de ușor mi-ar veni să o țin într-un glob de cristal cu cheia agățată de gât. Și ce prostesc de liniștită aș fi.

Nu ne hotărâm exact ce ne desparte de animale, mai întâi am suspectat limbajul, dar sunt specii care au dezvoltat un cvasi-limbaj, apoi capacitatea de a planifica, dar sunt specii, ca ciorile, care planifică și pot alege dintr-o suită de optiuni, apoi sentimetele, până la balenele care nu se despart de puii morți.

Mie mi se pare că asta e caracteristic umanității. Deși suntem conștienți de infinitatea de posibilități dezastruoase pe care le poate lua viața noastră, alegem și planificăm fiecare mișcare bazându-ne pe scenariul pozitiv. Nu știu dacă naivi e cuvântul potrivit, că parcă implică lipsa cunoașterii, iar aici vorbesc de exact opusul, de inconștiența de a miza pe rezultatul favorabil atunci când știi cu certitudine că sunt atâtea rezultate proaste. Îmi plac oamenii, ca întreg așa (și câteva bucăți punctuale din el care mi-s mai dragi ca ochii din cap), îmi plac și animalele și serile cu filme lângă Sara. Îmi place că alegem, în general, majoritatea, să ne ridicăm, să visăm din nou, chiar și atunci când doar o bucată din infinitățile de mai sus s-a produs și ne uităm buimăciți în jur cine suntem și unde am ajuns.

Nu mi se pare rău, chiar deloc, să fim conștienți de punctul absolut de echilibru pe o frânghie suspendată între doi zgârie nori pe care reușim să călcăm, cu succes, în fiecare zi. Până la proba contrarie, pentru că proba contrarie rămâne o certitudine, dar asta e o altă poveste, și mai lungă, și mai tristă.

Nu naivitate, nici inconștiență, mai degrabă o superputere. Îmi vine să scriu de a spera, dar parcă e prea siropos așa că eu o să mă prefac că n-am scris și voi că nu ați citit. Deal? 🙂

IMG_6674

Un gândăcel

Standard

Seara pe balcon, nu pe deal, mă uit cum plouă. Vine fii-mea la mine, cu nişte ochi maaariiii, mai mari decât ochii ei mari obişnuiţi.

Mami, e un gândăcel în sufragerie.

-Mhm, dau din cap (e plin de gândăceii ăia la sfârşit de vară). Şi?

Adică nu era ca şi cum mă aşteptam să fie gen auleu ce ne facem, e un balaur la noi în sufragerie, că mâţa zice gândăcel la orice lighionană şi le ia pe mână iar la ultimul carnaval a vrut să se costumeze în şarpe (îi sunt simpatici şi ăia, da, mai ales după ce a văzut unul în curte la ţară).

-Şi dacă călci pe el?

-Nu calc mami, ce naiba, sunt atentă.

-Seriooos mami, chiar crezi asta?

Ok, nu prea sunt atentă, she does have a point.

-Sau pot să calc eu pe el.

-Păi şi ce propui?

-Mă duc să iau un şerveţel să îl duc afară.

A executat operaţiunea, tacticos, eu l-aş fi înşfăcat şi ţup cu el, dar ea mniu, a aşteptat până a dorit lighioana mică să se urce pe şerveţelul de-l ţinea ea în mână.

În timp ce mergea către geam, mă întreabă.

-Unde îl pun?

-Pe pervaz, în exterior.

-Şi dacă cade de acolo?

-Ei cade mama, unde să cadă, doar nu de afară a venit, cum crezi tu ca ă ajuns la etajul 6?

Se gândeşte marmota şi zice, cu nasul pe sus mirosind a poante de vară:

-Cu liftul? Ce, dacă sunt aşa mici nu pot fi inteligenţi?

IMG_2726

Si ro poa să şi nu mi pa să

Standard

Nu pricep deloc de ce unii omuşori insistă să se atingă de alţi omuşori, în speţa de faţă omuşorul eu.

De stau la coadă la poştă sau la cantină e veşnic o cucoană care mă împunge cu câte o parte anatomică de parcă nu ar fi loc căcălău să nu o facă. Mă întorc întotdeauna şi mă uit cât pot eu de urât, dar nu pare să conteze. La fel, în lift, când se suie câte una şi ţine morţiş să stea la 2 cm de mine deşi suntem doar trei în liftul de 6. Sau. Oameni pe care îi cunosc vag care insistă să mă atingă în timp ce vorbim. Sau să să aplece aşa, foarte aproape de mine, atât de aproape că pot să estimez cu precizie câte minute au trecut de când nu s-au mai spălat pe dinţi. Să nu mai vorbesc de duzi, crecă au citit ei prin ceva revistă glossy că dacă ating o femeie întâmplător pe mână în timp ce vorbesc o să pară mai interesanţi sau ceva. Mie uneia îmi vine să le crăp capul. Ca şi ălora de la birou care vor să vorbească cu mine şi vin lângă scaunul pe care şed, doar aşa să fim mai aproape unul de celălalt. Dude. Nu vreau să fiu mai aproape de tine. Şi pupăcioşii sfinte sisoe, mania cu pupatul ţoc ţoc, nu vreau să ţoc ţoc, nu ştiu cine eşti, de ce m-aş ţocţocui cu oameni pe care nu-i iubesc. Mi-ar plăcea tare să am o bulă cam de 1 m aşa în jurul corpului meu care să îi electrocuteze, doar o leacă, pe ăia care vor să se bage în ea. Duamne ce mi-ar plăcea.

Însă. Foarte, foarte însă. Situaţia se schimbă radical, dar radical, cu oamenii pe care îi iubesc. Poate există o valoare medie de apropiere pe care fiecare om trebuie să o atingă şi atunci unii o ating fiind touchy cu everyone, iar alţii, cum sunt şi eu, o ating prin extreme, neatingând deloc oamenii care nu înseamnă ceva pentru ei şi în schimb fiind exageraţi cu cei pe care îi iubesc (serios, mă suprind şi pe mine cum îmi vine tot timpul să îi ţin două secunde în plus în braţe). Cel puţin cu Sara, sfinte căcat, sunt ceva de speriat. Dacă nu pupăcesc copilul ăsta de 1 milion de ori pe zi înseamnă că eram într-o deplasare sau ceva. Să nu mai vorbesc de îmbrăţişări că nu e nimic să îmi placă mai mult şi ea, şi mai ştiu eu câţiva, dă nişte îmbrăţişări strânse strânse cele mai strânse. Te iubesc îi zic non-stop, pentru că non-stop îmi vine să îi zic. Acuma nuş dacă ea e aşa dârză pencă sunt eu aşa siropoasă, dar în general e dârză, adică îi plac îmbrăţişările şi pupicii mei şi se răsfaţă în ele ca o răţuşcă într-o baltă (de altfel, nici nu i le-aş da dacă nu i-ar plăcea, m-aş abţine, dragostea de-a sila tot nu se poate) dar e relativ rezervată cu pupicii ei. În general. Ne emoţionăm amândouă ca nişte gâşte când ne despărţim, eu am un nod în gât, ea mai şi plânge uneori, iar îmbrăţişare şi pupici apăsaşi primesc întotdeauna. Uneori îmi mai lasă şi câteva rezerve, să am cât e plecată. Dar în rest, când lumina e sus pe cer şi oameni prin preajmă, ea e cea serioasă, eu cea ne. Îmi şi place aşa, mi se pare ok să fie siropos cel mai puternic cumva, lumea ar fi tare ciudată ca ea să fie cea mushy şi eu nu.

Însă. Cel mai şi cel mai şi cel mai mult mi-a plăcut o seară, când a venit de la ea din cameră, tropa tropa, cu picioruşele goale, beţe drepte căscate din cămaşa de noapte, m-a luat în braţe, strâns, strâns, cel mai strâns, mi-a dat părul după urechi şi mi-a aşezat o răpăială de pupici pe obraz iar la sfârşit mi-a şoptit uşor, să nu ne audă nu ştiu cine, vântul:

-Te iubesc. Ce crezi mami, că dacă eu nu îţi spun tot timpul e mai puţin adevărat?

img_0850

 

Bună ziua

Standard

Ce mai faceți? 😛

Aș vrea să scot câteva chestii din capul meu, despre: vacanța perfectă, niște vaze sau dungi colorate, nu m-am hotărât încă exact ce sunt și schimbări, libertate vs. responsabilitate (sună serios, da nu e) x 2 (x2 că o dată mă gândesc la Sara în legătură cu asta și altă dată în legătură cu altele).

Dar.

Sara tocmai a plecat în prima tabără din viața ei (am vrut să o trimit și când era mai mică, dar până acum nu a vrut ea) și am așa:

  1. Inima foarte, dar foarte mică
  2. Creierul înghețat

Cele două, de altfel, sunt (mă rog la mine) foarte legate. Nu pot să fac nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic în afară de a mă gândi la ea. Dar nimic, nimic, nimic.

Am încercat să fac curat, să cânt o melodie nouă (da, am găsit-o), să continui ultima carte din vacanță care a rămas pe jumătate necitită (de povestiri, nu, nu merită neapărat), să văd și ultimul episod din documentar, să calc sau orice altceva.

Pot să fac cele de mai sus cam 5 secunde după care vrup, mă gândesc iar la ce o face ea.

Am emoții. Rău. Mai mult, îmi e frică. Deci nu pot gândi, ca întotdeauna când simt așa. Revin când îmi recuperez mintea. Dacă. Sper. Vedem. Îmi rod unghiile.

Voi cum mama dracului supraviețuiți taberelor, perioadelor astea când nu sunteţi împreună, că mie îmi vine să fac tot timpul un singur lucru: să mă urc în maşină/avion/bicicletă/cal înaripat şi să mă duc acolo acum.

IMG_5555

A map

Standard

O trezesc pe Sara foarte, foarte, teribil de dimineata. Se ridica-n fund, ma priveste fix intre ochi si ma intreaba:

-Asa arata mintea ta?

Si acum ma mai intreb ce visa. N-am apucat sa o descos, ca ne grabeam, dar mai pe seara mi-a desenat o harta.

-Ce-i asta fata mica?

-Mintea ta. Atunci cand incerci sa protejezi ceva ce doar tu stii si e cel mai important lucru pentru tine.

De unde naiba le scoate. Ma chiorasc la desen.

-Pare complicat, zic.

-Pai e, ca doar e mintea ta, sunt multe multe chei imaginare pe care trebuie sa le foloseasca cineva ca sa ajunga la final.

-Da-mi place ca incepe cu nori si cu soare, recunosc. Cum se termina?

-Cu mare mami, desigur, nu vezi ca poarta e sub valuri?

No surprises there. So asta e. Nus precisa daca Sara chiar a descifrat harta din mintea mea spre ce imi e mie mai drag pe lume, desi s-ar putea, doar in spatele usii e intotdeauna ea (si-o mai fi loc de cateva chestii nepamantene pe acolo, nu zic nu 🙂 ).

As vrea o carte cu harti din astea, facute de toti copiii parintilor lor. As cam citi-o la nesfarsit.