Arhive pe categorii: melting melting melt

Antidot

Standard

Sunt zile, ca astea de săptămâna trecută (de care nu cred că vreau să scriu, doar să le uit, nu pentru că ar fi fost neapărat rele, mai mult că ar fi putut fi tare rele) în care aș vrea să fiu o cârtiță. Mică, neagră, cu mâini uriașe și apte de săpat cu care aș putea să sap și să sap și să sap bule și tuneluri sub pământ, o lume întreagă doar a mea (și a Sarei), în care aș putea să îmi târăsc cărți și ar fi ok. Aș ieși la aer, pentru că n-am cum să trăiesc fără el, doar din când în când. Bule încă, dar sub pământ, în care ești în siguranță.

Dar nu sunt o cârtiță :). Mică și neagră da, dar n-am nici mâini nici gheare mari (ba chiar tăiate scurt, cât mai scurt, cel mai scurt). Plus că nu m-am descurcat niciodată prea bine, nici măcar la înot, la lipsa de aer, I need it.

Deci când am săptămâni din astea, sau zile, caut antidot. Și caut și caut și caut. Uneori, dacă e doar o zi rea, îmi ajunge o melodie. De cele mai multe ori sunt melodiile, unele atât de puternice că pot să coloreze înapoi și săptămâni întregi. Alteori, cum v-am mai povestit, cărți. Singura carte pe care o fac cadou oamenilor pe care nu îi cunosc foarte bine e cartea mea mică, care m-a găsit acum vreo 3 ani. E așaaaa de albă că nu poți să îi reziști.

Acum însă, n-am avut nici melodii și nici cărți și n-am prea știut ce să fac. Scoteam nasul înapoi la aer și nimiiiic, nimic, so back down underground. M-a salvat tot Sara până la urmă, care a scris o nouă carte (scrie în continuare, de ani deja, cărți cu desene). Am pus mai jos coperta și prima pagină.

E o Carte amuzantă. Și prima poveste e cu un măr mare și roșu (cum îi plac Sarei), la care vine un câine să îl lingă și mărul hap îl mănâncă pe tot. Nu știu dacă vouă vi se pare funny, dar mie mi se. Așa aș vrea să fac și eu cu chestiile care mă necăjesc uneori, hap, să le înghit pe toate, fără pic de supărare și să le ronțăi apoi, un timp îndelungat, satisfăcută.

Însă nu povestea în sine m-a reparat, ci coperta. Cred că e cea mai frumoasă copertă din lume pentru că suntem noi două pe ea, într-o îmbrățișare. Și cred că asta e ceea ce avem nevoie cel mai mult când suntem necăjiți. De o îmbrățișare de la copiii noștri sau de la oamenii pe care îi iubim. Și atâta timp cât avem asta, avem un antidot.

So no end. Doar o îmbrățișare și un antidot 🙂

IMG_2264IMG_2265

Anunțuri

Împreună

Standard

Când am învățat eu să mă descurc singură cu cărțile, adulții din jurul meu nu prea mi-au mai citit, îmi amintesc că o mai făceau doar atunci când eram răcită, deci îmi plăcea tare mult să răcesc (încă îmi place, I get to stay all day in bed și să m, citesc :D).

Sara a procedat altfel. Deși știe de ceva timp să citească, iar mai nou așa cum am grijă să mă laud repetat, o face obsesiv și non-stop (n-o să mă satur niciodată să spun asta), abia așteaptă seara ca să îi citesc eu.

Cel mai și cel mai mult îmi place însă ce mă pune să îi citesc. Întotdeauna e chiar cartea pe care o citește atunci, cartea care îi place în momentul ăla, niciodată altceva.

Și mă topește, dar topește lucrul ăsta, pentru că mi se pare nuș cum să scriu, caaaaa un foc la malul mării într-o seară friguroasă. Poate pentru că știu ce înseamnă pentru mine când mă duc și oblig (mă rog relativ, mai mult sper că) câte un om să citească o carte de-a mea (rar, dar rar se întâmplă, în general nu sunt de acord cu obligatul la a citi un ceva anume). Îmi dă să citesc cartea ei pentru că vrea ca eu să știu ce îi place, să împartă cu mine bucuria ei. She lets me into her world.

Unii părinți speră la pahare de apă la bătrânețe, la respect, recunoștință sau dragoste nemăsurată și veșnică.

Mie însă mi se pare cel mai neprețuit lucru din lume fix ăsta. Să îmi dea voie să o cunosc, să fiu parte din ea, să mă lase să o văd. N-aș da asta pentru niciuna din cele de mai sus, pe care, de altfel, nici măcar nu le cer sau aștept. Nu aștept nimic de la ea.

Și sunt fericită, zău de nu. În fiecare seară în care îi citesc paginile pe care ea le-a citit cu câteva ore sau zile în urmă, și ea mă ascultă atentă, de parcă nu ar ști deja ce se întâmplă în poveste, simt că o cutie cu miliarde gâze mici bâzâitoare, poate ca cicadele vara, se deschide în mijlocul stomacului meu și mă inundă toată.

Sunt fericită împreună cu ea.

PS. Nu am playlist de aprilie, pentru că am în mașină un CD care afișează mare doar cifra 1. Și în cifra asta descopăr zi după zi sunete noi, suișuri și coborâșuri, tristețe și primăvară jucăușă. Mă pierd, intenționat, la fiecare drum, în toate cele de mai sus. Ceea ce vă doresc și vouă de la muzica pe care o alegeți în primăvara asta 🙂

img_9353

M. Me. Mami. Martie. Mărțișor :)

Standard

Așa, întâi poza:

IMG_1460-001

Acum să explic, deși cred că vorbește singur. Păi e mărțișorul pe care mi l-a făcut Sara anul ăsta, la școală. E muuult dar mult mai frumos în realitate, mi-a plăcut așa da’ așa de tare că am scos de prin arhive un lănțișor pe care l-am și rupt în încercarea de a pune medalionul ăsta pe el. Dar tot o să găsesc ceva pe care să îl pun și să îl port și după 1 martie, văd eu, o ață ceva.

Știu că orice ar face ei nouă ni se pare cea mai șmecheră chestie din Univers (îmi amintesc de prima felicitare a Sarei de la grădi când Alina o întreba ce vrea să îi spună mamei ca să scrie ea pentru Sara și Sara a zis așa: Nu știu. O floare. Și Alina a scris: Nu știu. O floare. I really really liked Alina de la grădi 🙂 ) dar ăsta chiar e cel mai tare mărțișor din viața mea.

Pentru că e cum mă vede Sara pe mine. Și cum mă vede Sara pe mine, chiar e cum sunt eu. Ăstea două propoziții cred că sunt suficiente să mă facă cea mai fericită mamă șatenă de pe Mapamond.

Serios. 🙂 So a desenat doi zâmbilici, doi, că a zis că unul nu era suficient pentru mine, și ar mai fi desenat mai mulți, că ar fi fost nevoie de mulți dar nu încăpeau, și marea (desigur) și placa (e mai pe verticală așa, dar vă prindeți voi care e) și o carte cu semnul întrebării pe ea (aia galbenă) și cu un PS. Că nu știa ce e un PS acum câteva zile și a auzit de la un băiețel și i-am explicat că vine de la post scriptum și ce-i cu el și a decis, culmea fără să știe că am o profundă și veche simpatie, prietenie și apreciere, toate groaznic de serioase pentru PS-uri, că trebuie să îmi scrie PS pe mărțișor (și mai am și pe spate să știți, un MegaPS și încă trei zâmbilici, deci cinci în total).

Și gata. Aș fi vrut să mai scriu câte ceva că am văzut aseară un documentar scurt care mi-a rămas învârtindu-se în cap, dar data viitoare căăăă am fost răcită șiiiii tocmai ce-am deszăpezit mașina vreo oră șiiiii e 1 martie (duamne, oricât mi-ar plăcea liniștea din vârful munților îmi vine să ț o p ă i de fericire că vine vara, da, de la 1 martie începe să vină vara, ce?) și nu am nici playlist pentru că ascult vreoooo câteva piese scrise de un nene tare nesuferit care nu se mulțumește niciodată cu doar o bucată din mintea mea ci o vrea pe toată și îmi ia o veșnicie să le cunosc pe fiecare în parte și să vad care îmi place mai mult și care numai îmi place și gata tac.

De fapt stai că tocmai mi-am adus aminte de (cred) ultima 8 martie de la grădi, când fetele de acolo au făcut un filmuleţ oribil de siropos şi drăguţ cu copiii în care îi întrebau ce e iubirea şi cum o iubesc pe mami. Moamă şi erau nişte plozi avioane pe acolo care ziceau aşa şi pe dincolo de simţeai şi tu, adult fără legătură cu mă-sa, ba chiar de acelaşi sex, că e cea mai mişto fiinţă evăr şi bonus nişte definiţii de-alea ale iubirii de mă scărpinam cu deştu mijlociu în sprânceana dreaptă. Şi mai erau alţii, ca fii-mea, care a zis doar: Ceeeeee? Când au întrebat-o ce e iubirea, dar cu cea mai precisă tonalitate de WTF pe care am auzit-o vreodată la un ce în limba română. So unii copii, şi oameni mari, sunt, suntem aşa. Nu prea ştim să zicem sau să scriem precis cum e dragostea noastră (pe bune, scriu la blogul ăsta de nişte ani şi n-am reuşit să scriu niciodată să spun o propoziţie concretă despre cum o iubesc eu pe Sara, gen: ca pe o felie de pizza după ce n-am mâncat o zi întreagă sau ceva), dar cred că oamenii aşa arată altfel, nu? Printr-un mărţişor pictat, o melodie sau cine ştie ce chestie mai găsim 🙂

Go la mărțișoare. Și la primăvară. Și la soare (greu de căzut cu tona asta de zăpadă şi la -13 grade, dar o să vină). 🙂

 

Broken heart

Standard

Fii-mea se uită la desene, am mai zis. Nu calculator (deși programează niște lego pe niște tablete la școală la nuș ce opțional), dar da desene. A renunțat la TV, doar Netflix (poneii și urmașii urmașii urmașilor poneilor; da, poneii au urmași, don’t ask). În plus, ne place amândurora să mergem la cinema. Uneori am noroc de un film drăguț (ca Finding Dory), alteori ascult un podcast cât timp se uită ea la Micii Ponei-filmul (do not, I repeat, do not go la filmul ala dacă nu cumva vă obligă cineva). Filmul ei de desene animate era Ratatouille, că de altfel i-a plăcut și cartea (pe care a citit-o prima).

Până sâmbătă seară.

Sâmbătă seară, după ce fusesem să-și facă mâța o mască de vulpe pe la nuș ce ateliere și după ce ne jucasem 8850938 de jocuri prin casă, ar fi vrut să se uite la desene. Și m-am gândit să îi propun un film, că deja știam pe dinafară replicile la urmașii poneilor (TV e deschis doar pentru Sara, iar eu mă uit, da, recunosc public cu rușine la Vocea României când calc).

Așa că am descărcat unul din filmele mele preferate, poate chiar filmul meu preferat de desene animate: Wall-e.

Și ne-am făcut popcorn și marmota stătea înfiptă în umărul meu drept și osos și eram așa caldă și bleagă inside și probabil umpic mai mult fericită pânăcând.

Pânăcând a început să plângă cu muci si cu hohote de nu mai știam pe ce parte să o întorc să văd unde o doare, CE s-a întâmplat.

-CE s-a întâmplat? am întrebat-o și pe Sara după ce am constatat că nu țâșnește sânge în râuri din nicio bucată aferenta corpului ei.

-Eeeeee (tras muci, hohote, tras muci) eeeeee (tras muci) trist filmul (hohote, hohote, hohote, muci).

Acuma, nu știam ce să fac. Să râd sau să plâng (am râs, recunosc). Pentru că am mai văzut cu Sara filme triste (gen Ștrumfii 2 unde crăpa ștrumfița sau Brave unde jeluiește roșcata pe corpul lui mă-sa) și am plâns EU (numai umpic, la ștrumfiță), ea deloc. Nu că mă stresam, mă gândeam că n-a ajuns la etapa empatie (post 6 ani, zice un nene mai simpatic ca turma de scriitori părințitori cotemporani, Piaget).

Well, apparently, am ajuns în faza cu pricina. 🙂 Abia, dar abia am reușit să o liniștesc, a bocit o jumătate de oră (și încă înainte să pățească Eve sau Wall-e ceva, la început, când Wall-e era trist că nu îl băga Eve în seamă), nu mai zic apoi, deși apoi amestecat, râdea plângând în hohote (da, se poate). Iar în noaptea aia, sincer vă spun, n-am prea dormit, pentru că jumătatea mea cea mica a bocit amintindu-și cât de trist era Wall-e. Nu, argumentele mele că la final s-a ales cu fata și a salvat pământul n-au contat.

Sincer, mă bucur puțin că tocmai Wall-e a fost primul care să îi rupă inima în două. :). Un film cu 30j de cuvinte și un roboțel mai uman ca mulți dintre oamenii pe care îi cunosc :), care te face sa gandesti. Imi aduce aminte putin de Minunata lume noua :). Ati vazut Wall-e, si va place, da? We really can’t be friends otherwise.

Între timp l-am mai văzut de vreo 2 sau 3? ori și, din fericire, Sara nu a mai plâns, dar a hotărât că Wall-e și doar Wall-e e preferatul ei (la revedere Eroi în Pijama, mă bucur că am scăpat de voi). Chiar dacă e trist, mama? am întrebat-o. E cel mai frumos din lume, nu contează că e trist, a zis viermele.

Și cred că are dreptate. Uneori, poate nu in ciuda ci datorita, lucrurile triste sunt cele mai frumoase 🙂

Randomness

Standard

Am niște frunze în fața blocului, cele care cad în fiecare noapte pe mașina mea neagră și murdară, foarte, foarte mari. Vreau de câțiva ani să aflu de ce sunt frunzele de pe mașina mea așa de mari.

Urăsc să stau 8 ore la birou (aș vrea să stau 2 sau 12 de ore în funcție de cum am treabă și cât îmi ia mie să o fac dar nu se poate pentru că reguli) dar cu precădere mă simt descumpănită după ce mă întorc după un weekend unde am stat cu capul în nori.

Nenea care parchează la 2 locuri de mine îmi tot cere să parchez mai aproape de cel din dreapta mea, pe unde se dă jos Sara, pentru că „idiotul de lângă el nu știe să parcheze”. Abia când m-ați convins (voi) să o parchez pe mijloc. „Idiotul” parchează bine, și el fix pe mijloc. Îi zâmbesc lui nenea isteric de fiecare dată și îi spun că sigur. Nu o mut niciodată spre mașina din dreapta.

Mi-am măsurat bocancii mei cu tenișii altcuiva la gradul de distrugere. Bocancii aveau jumătate de toc dispărută due to long walks iar tenișii erau jumătate dezlipiți (nu știu sigur de la ce).  Da, îmi plac încălțările distruse și le disprețuiesc puțin, doar puțin pe cele noi și strălucitoare.

Mă lupt de ceva vreme cu o piesă care mă enervează pentru că deși o cântam corect nu suna ca în capul meu. Mă exaspera, exaspera, o alesesem ca pe piesa ușoară și aia complicată mergea greu ca dracu dar suna bine, iar asta care ar fi trebuit să fie ușoară, deși o știu, suna prost și fals. Îmi venea să mușc din ea. Și nu știam da nu știam ce să îi fac, am ascultat-o de zeci de mii de ori să înțeleg ce nu se potrivește dar nimic. Până aseară, când m-am apucat să o bombăn prin casă. Bam bam bam bam bam bam bam. Și din nou bam bam bam bam bam bam. And it hit me. Le legam 2 cu 6 (3 plus 3) când de fapt era 2 cu 2 cu 2 și 2 cu 2 cu 2. Am fost așa de fericită că am făcut dansul victoriei singură prin casă. Mai am de învățat jumătatea grea din ea, dar o să fie ok.

I-a zis Sara unui băiețel (care îi plăcea) că are un Scooby Doo uriaș acasă. Băiețelul a întrebat. Te uiți la Scooby dooooo? Sara a zis da, se uita, acum nu se mai uită. Băiețelul a zis că e o porcărie. Sara a zis că pentru o lungă perioadă de timp a fost preferatul ei. Am fost mândră de ea.

Tot băiețelul ăsta a zis așa: Hai să nu mai vorbim de chestii de groază (vorbeau de fantome și vampiri) că eu sunt cam fricos. Dar nu sunt și plângăcios. Nu plâng deloc. Mai puțin când mă uit la desene animate și sunt foarte triste. Atunci plâng. Ce desene? a intrebat Sara. Mai bine nu iti spun, ca o sa plangi si tu. 

Și eu la fel, da nu i-am zis. I-am zis însă mămicii lui că mă bucur că o să fie și oameni buni când s-o face Sara mare.

Am făcut plăcintă cu mere. După rețeta mea de aici. N-a ieșit grozavă (still can’t cook) dar mi-a plăcut tare cum mirosea casa când era la cuptor.

Când ne mai vedem? a întrebat-o băiețelul la plecare pe Sara, doar între 4 ochi. Poate niciodată, mi-a spus Sara că i-a răspuns. I-am zis că nu-i prevăd probleme în relațiile cu băieții.

Citesc o carte scrisă de o femeie. Care îmi place. Cartea, nu femeia. De fapt ok, și femeia, e mai rar ca Sara să nu vrea dulciuri ca mie să îmi placă o femeie scriitor (long story, da cică ar fi o explicație, mi-a desenat mie cineva odată o cutie cu un șarpe mâncând un elefant ca să înțeleg). Sunt povestiri scurte dar nu sunt povestiri ca povestirile povestiri, tanti asta scrie ca o fotografie. Îngheață fracțiuni de mmm viață? pe câteva pagini. Uneori nu înseamnă nimic o poveste, uneori înseamnă totul. Mă bucur că am găsit-o.

Îmi place tare când dorm cu Sara, pentru că, uneori, pe la 5 dimineața, adormită complet, mă ia în brațe (mai precis mă strânge de gât cu mâna îndoită, într-o îmbrățișare în care trebuie să încăpem și eu și Cuți) cu așa o hotărâre și o nepăsare completă că mă topește. Numai certitudinea că iubești și că ești iubit înapoi la infinit îți permite să strângi oamenii în halul ăsta de gât și mă bucur că ea o are.

What have you been up to?

IMG_9092

 

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Dar în realitate? În realitate există?

Standard

Mă gândesc că am vrut-o pe Sara ca să mă coloreze pe mine din albastru în galben, atunci când am nevoie. Complet egoist să ai un copil, am mai scris.

Zilele mele cu Sara se țin de mână una după alta, rostogolite de chițăieli și râsete în timp ce jucăm fotbal în apartamentul nostru circular sau facem lupte în patul mare din dormitor, unde își perfecționează pe zi ce trece ghilotina. Și sunetele războinice aferente. Zile când suntem amândouă prea leneșe pentru a ne mișca măcar un centimetru afară pentru că aici nu locuiește nicio mare. Citim, în tăcere, Sara cu capul pe colțul drept al canapelei verzi și eu pe cel stâng, cu picioarele unite pe spătar într-un V întors și încă inegal. Desene animate și cântat un nene de patru litere vechi de sute de ani. Puzzle-uri late întinse pe toată podeaua albă de sufragerie, căni de cafea pe masa rotundă din balcon cu vedere la vârfuri de pomi și voci de copii sau păsări mici. Picioare ghemuite pe scaune cu perne albastre. Ocazional, seara, fluturi maro care decid să ne țină companie toată noaptea.

Dar cel mai și cel mai mult îmi plac discuțiile dinainte să i se îngreuneze pleoapele (nu că i-ar fi vreodată copilului ăsta somn, nu, poate doar dimineața când o trezesc) purtate în semi sau doar întuneric.

-De ce gândesc oamenii?

-De ce există animale? Dar plante?

-De ce există Pământul?

-De ce avem nevoie să respirăm?

-De ce sunt oamenii diferiți?

-Magia e adevărată?

și încă mii turuite peste orice viteză legală. Câteodată mi-e teamă că o să fie ultimul om din Univers care se întreabă lucrurile astea, specia umană pare mulțumită, sătulă și atât de autosuficientă între rate și pamperși și vacanțe planificate cu vizite la puncte turistice obligatoriu de bifat.

-Ia-mă încet, mama, îi zic întotdeauna, știi că nu pot să mă grăbesc la lucrurile importante.

Și dezbatem uneori și ore bune la rând, pe semi sau doar întuneric evoluție, atomi, energie, Big Bang, religie, gene sau galaxii și magia adevărată (care bineînțeles că există, doar că nu e aia cu trucuri, e aia cu sufletul). Îi spun Sarei tot ce știu. Și întotdeauna adevărul (v-am mai spus că nu îmi place să o mint și așa am știut că o să o cresc, cu adevărul, încă de când era cât o sticlă de apă de 2l). E la curent cu toate ideile din cărțile pe care le citesc. Ea întreabă, eu răspund cât știu. Mă oprește când nu înțelege un cuvânt. Sau când o idee i se pare absurdă. A râs în hohote când i-am prezentat principalele religii ale lumii, cu Rai și Iad, 72 de virgine și reîncarnări, surprinsă că adulții ar putea crede așa ceva. Ca să știți că atunci când râdeți de religie e fix atitudinea unui copil de 6 ani (foarte deștept de altfel, dar de 6 ani). De fapt nici măcar, pentru că și Sara tace cu gura deschisă când îi explic ce unește (aproape) toate religiile astea, bunătatea din spate și iubirea.

-X crede că există un Dumnezeu care e un nene bătrân cu barbă albă, un fel de Moș Crăciun așa, care se uită la noi de sus și vede tot ce facem și un diavol cu coadă roșie ce se ascunde sub pământ. L-a văzut ea.

-Da, mama, sunt mulți oameni care cred asta.

-Și există?

-Eu nu cred că există. Dar X și mulți alți oameni cred că există, da.

-Of mama. Dar în realitate, îmi spune apăsat, ca să pricep mai bine, există?

-În realitatea lor există, da, pentru că ei cred în Dumnezeu.

-Și atunci e real?

-Pentru ei da.

-Moș Crăciun există?

Shit. I do like this guy, cum dracu spun eu adevărul despre el fără să-l omor pe veci?

-Da mama, dacă crezi în el, sigur.

-Tu crezi în el?

-Uneori da.

-Și primești cadouri doar când crezi în el și când nu crezi nu primești?

-Primesc uneori cadouri frumoase, dar nu știu dacă are legătură cu momentele în care cred sau în care nu cred. Unele nici nu sunt de Crăciun, oricum.

Păi de unde vin cadourile dacă nu crezi în Moș Crăciun? Ce, apar așa: PUF ?! continuă interogatoriul de la cei 116cm

-Ei, nu, cadourile vin din iubire.

-Mami, serios, nu înțelegi nimic din ce vreau să spun! și tace ronțăindu-și ideile a să le poată da forme mai pe înțelesul meu, vădit limitat.

-Mama! Vezi masa asta? E reală. Aici. Cu noi. Există. E pătrată și tare. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Moș Crăciun sau Dumnezeu există așa? În realitate?

Darn. 6yo and she kicks my ass @ my own game.

-Nu mama, sunt nevoită să recunosc. Nu există așa.

și las și eu niște tăcere să se întindă între noi, să văd ce zice. nimic.

-Dar nu toate lucrurile există așa, mama, știi, nu?

-Nu?

-Nu. De exemplu, iubirea ta pentru mine. O simți, nu? E aici, acum cu noi, există. Și pentru mine și pentru tine. E adevărată. Deși nu e pătrată și nu stă înfiptă în podeaua din sufragerie.

Viermele aprobă ușor și își dă puțin ochii peste cap la mine, acuzându-mă că am scos artileria grea legată de iubirea ei pentru mine, aici, când purtam o discuție vădit logică și rațională fără pic de legătură cu brânzoșeniile ce mă caracterizează.

-Deci tu zici că așa e și cu Dumnezeu și cu Moș Crăciun. Adevărul e în ce îi leagă pe oameni sau copii de ei.

🙂 cred că a înțeles perfect singura idee valabilă despre adevăr. Știu niște neni care se cred deștepți rău și care n-au priceput-o nici la vreo 50 ani+. Da, îs o cioară mândră, ce mai tura vura.

Mbine mami. Atunci, *pauză de căscat lung, doar așa, de plictiseală, nu, nici vorbă să îi fie somn la 11 trecute noaptea* o să mai cred și eu puțin în Moș Crăciun.

Sure hope so. Pentru că nu vreau nici pentru Sara și nici pentru mine o viață în care singurele lucruri adevărate sunt mesele tari, pătrate, de lemn, din sufragerie.

IMG_0867-001