Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Tele

Standard

Probabil sunt în minoritate, dar sunt și câteva aspecte pozitive la virusul ăsta. În primul rând, copiii sunt grupa de vârstă cea mai puțin atacată, ceea ce mi se pare drăguț. Apoi, desigur, vedem poze pe Facebook cu planeta respirând puțin de la poluarea obișnuită. Nu în ultimul rând, înțeleg că străzile sunt pustii, și nu toate țările (din cele închise) interzic plimbările, unele spun ca e ok atâta timp cât o faci singur sau cu cine trăiești oricum (și asa mi se pare și normal de altfel, virusul nu se transmite prin aer ci prin picături care aterizează pe chestii sau direct pe tine).

Însă recunosc că partea asta cu telemunca mă unge pe suflet. Există o grămadă de slujbe, din cele intelectuale, să zicem, deși urăsc cuvântul, care nu presupun nimic din prezența noastră fizică într-un spațiu delimitat, fie el de 2 sau 12 mp. Și personal, sunt absolut convinsă că muncitul de la distanță vine doar cu beneficii. Și de multe ori stau pe scaunul rotativ și mă întreb de ce sauron au nevoie să îmi vadă și corpul atâta timp cât le închiriez oricum parte din mintea mea pentru 8 ore pe zi lucrătoare. De ani de zile visez că mi-ar fi permis să lucrez de acasă și înainte de virusul ăsta eram convinsă că nu o să întâmple prea curând (la jobul meu cel puțin). Acum însă devine normă. Nu mă înțelegeți greșit, nu mi-am dorit niciodată să devină obligatoriu, am colegi cărora le place să meargă la birou, și e ok, n-am nimic împotrivă. Atâta că dacă ce faci poate fi făcut de la distanță și vrei să faci chestia aia de la distanță, ar trebui să ne fie permis să o facem, nu cu caracter excepțional, ci general. După cum vedem munca de acasă are beneficii (una că toți colegii mei lucrează actually mai mult decât la birou, deci productivitatea crește, ca să răspund în primul rând la temerile angajatorilor, apoi că suntem puțin mai fericiți și mai atenți la lucrurile care sunt importante cu adevărat, gen familia noastră, apoi că se reduc o grămadă de costuri și nu în ultimul rând, iaca, poluarea). Sigur că nu mi-am dorit să aflăm chestia asta cu motivul ăsta. Dar cred de foarte mult timp că asta ar trebui să fie normalitatea. Faptul că mergem 8 ore pe zi în niște clădiri e doar o normă socială, o obișnuință (again, nu generalizez, sunt profesii intelectuale, sau nu, unde prezența fizică rămâne necesară, atâta că sunt o grămadă unde pur și simplu nu e). Și sper că acest exercițiu (cu o cauză nedorită și nefastă, nu neg) ne va face să înțelegem acest lucru și pe viitor să permitem oamenilor să lucreze de la distanță, atunci când se poate și când vor. Și zău că se poate. Și unii vor. De foarte foarte foarte mult timp vor.

În egală măsură sunt îngrijorată de izolare în lumea virtuală, mi-e teamă ca asta să nu se transforme într-o obișnuință. Și așa sunt siderată când ies la masă cu oameni (colege de birou cu care merg în deplasare, prietenii mei nu fac din astea) și stau doar cu nasul în telefoane. Mi-e cumva puțin teamă că după pandemia asta o să uităm să ne îmbrățisăm. Aș fi tare tristă. Spre deosebire de țocuitul pe obraji, pe care chiar îl urăsc, îmbrățișările aduc oxitocină și ne fac realmente mai buni. Să nu uitați de ele, vă rog frumos 😛

PS. Apropos de uitat, știu că am promis că prestez listă cu chestii de făcut în vreme de virusache, revin 😊

img_5333

Smile. I also try to. :)

Standard

După ce am scris ultimul articol, m-am apucat să mă cert cu Radu în secțiunea de comentarii pe rata mortalității. Trecând peste faptul că am dreptate cu rata mortalității, Radu a avut dreptate cu restul.

Recunosc că eram o naivă prostuță, în capul meu era ceva de genul pătrățel, o sută de oameni (aka puncte negre), un singur punct roșu, care decedează. În realitate e pătrățel un punct roșu, celelalte 99 de puncte albastre. Toată lumea e afectată, direct sau indirect, și lucrurile vor rămâne așa pentru o durată de timp mult mai mare decât durata de viață a virusului (indiferent care va fi ea). De când m-am apucat să citesc (certându-mă cu Radu) mi-am dat seama că eram mega naivă în interpretarea mea a ce o să se întâmple: cu calm și reculegere, vine virusul, toți oamenii își fac datoria de ființe bipede cu conștiință, stăm cuminți, curba de pleoștește, facem față, nu cumpărăm isteric pâine (ok, la asta mă așteptam), ne revenim. End of story.

Aiurea. Evident că am greșit. Și pe măsură ce trece timpul, când văd panica cum se instalează de la omul de rând până la cel mai înalt demnitar (nu neapărat român), când deciziile pe care le luam nu sunt raționale ci emoționale, îmi crește anxietatea exponențial. Nici vorbă să putem gestiona chestia asta. Nu știu cum am putut să nu iau în calcul inițial panica.

Am senzația de un bulgăre care se rostogolește și se face pe zi ce trece tot mai mare. Oamenii sunt speriați, anxioși, nu gândesc pe termen lung, și cred că tocmai asta ar trebui să facă.

Dar gata. Că iar mă ia durerea de cap.

Ce putem face noi? În afară de a sta în casă cât mai mult și cu siguranță de la primul până la ultimul simptom de răceală (de l-am avea).

Păi, în primul rând, aș zice că e vital să controlăm anxietatea. Sigur că e o chestie care ne amenință, pe care nu o putem controla și care riscă să ne afecteze întreaga existență. Nu negăm.

Dar la fel de desigur este că nu ar trebui să murim înainte de a muri. Cred că rămâne esențial să ne păstrăm calmul și să continuăm să trăim. Chiar dacă temporar de acasă (cine poate, sunt oameni care trebuie să meargă la birou în continuare). Dar și să continuăm să fim umani, să ajutăm, să iubim, să fim atenți la oamenii care au nevoie de noi.

Mbon. Concret concret, ce facem cu anxietatea? Am comandat ceva cărți să mă documentez pe subiect, deci revin, până atunci vă spun ce funcționează la mine:

  1. Să hummuiesc muzică. Cel mai mult mă ajută asta. Deci ascult alea 2 melodii ce mă obsedează momentan și le cânt de numa.
  2. Meditația. Nuș dacă ați meditat până acum, ar fi fost bine să, că e chiar de ajutor, dar chiar dacă nu, nu e niciodată târziu să te apuci. Sunt aplicații dedicate, eu am una care se numește Calm, ne înțelegem bine.
  3. Limitați informația pe care o îngurgitați referitoare la pandemie. O oră pe zi e arhisuficient, de preferat dimineața, ca să puteți dormi noaptea. Aici intră și studiile și podcasturile (dacă semănați cu mine și vă dați pe din astea). Și, în general, ecranele. Știu că Netflix and chill e soluția ușoară, dar mie una îmi dă senzația că nu e prea eficient, când pun capacul la laptop toate gândurile care au fost pe pauză până atunci năvălesc cu puteri sporite.
  4. Use your brain pentru alte chestii. Eu muncesc, încerc să ajut cât pot. Când n-am de muncit citesc. Pentru că 75% din creierul meu e tot blocat în rahatul ăsta undeva în fundal, nu reușesc să citesc chestiile pe care le citesc de obicei pentru că nu mă pot concentra la ele. Deci citesc ficțiune, și nu Faulkner. De exemplu, acum citesc Iuda, de Amoz Oz. Suficient de ușoară.
  5. Dacă aveți norocul să fiți izolați la curte, sau pe lângă ceva pădure, use it. Walk. Chiar dacă rotativ prin curte. Endorfine și perspectivă. Dacă nu, flotările merg și acasă.

Ce voiam să zic cu articolul ăsta certăreț, e că întotdeauna, întotdeauna rămân motive să open your eyes and smile. Încă sunt motive, vor fi întotdeauna. Trebuie doar să ni le reamintim și să exersăm mișcarea prin care colțurile buzelor noastre se apropie periculos de urechi 😊

Gata cu articolele serioase, data viitoare vă fac topul jocurilor de care ne jucăm noi perioada asta, curierii încă livrează, poate vă folosesc.

IMG_2308

 

Cui i-e frică de coronavirus?

Standard

Am ieșit săptămâna asta cu băieții și C. m-a întrebat dacă mi-e frică de coronavirus. Am râs, că fix în seara de dinainte mă sunase tata să mă duc în magazine să îmi fac provizii.

Am răspuns că nu. Nu mi-e frică de coronavirus. Și n-am călcat în niciun magazin săptămâna asta. R. m-a certat cam o juma de oră și apoi peste vreo 2 zile încă pe atât cum că e fuarte serios și ar trebui să fiu speriată? Dacă am înțeles bine ideea. Deja la a doua tură recunosc că nu-l mai ascultam. Și tot nu sunt speriată 😀

Îmi e mai frică de coronavirus decât de atentate teroriste, dacă se pune. Se pune?

Nu mi-e frică de coronavirus pentru că rămâne o formă de virus gripal, cu o incidență a morții de sub 2% din cei afectați. Ca atare, statistic, chiar dacă toți cei care citesc acum acest articol ar fi bolnavi de coronavirus, probabil niciunul nu ar muri. Rata mortalității de gripa comună era dată de sub 1% până prin 2017, studiile recente însă arată că ar fi oleacă mai mare. Pariul meu ochiometric din avion e însă că au cam aceeași rată de mortalitate. Și din cazurile de până acum, cei care mor, sunt, din nou, similar cu ce se întâmplă la orice gripă, cei cu condiții medicale preexistente.

Tot ochiometric, presupun și că va dispărea când vine căldura, dar rămâne doar o supoziție, vedem prin aprilie/mai dacă am avut dreptate au ba.

E adevărat însă că se pare (încă nu putem afirma cu certitudine) că se transmite mai ușor decât gripele noastre autohtone. Nașpet e și că e nou-băiatul (pot să presupun că un virus cu potențial ucigaș e mascul? Statistic again, aș avea dreptate, probabil e băiat), și ca atare sistemul nostru imunitar nu e obișnuit să-l dea dracu când se întâlnește cu el și nici vaccin n-am apucat să îi facem.

Trecând însă peste faptul dacă mie îmi e frică au ba de coronavirus, că asta e o chestie personală și eu am stabilit că sunt mai inconștientă de fel, cred că e mai important de întrebat care e comportamentul rațional în contextul actual?

Mpăi. Mi se pare decent și corect ca autoritățile să trateze cu maximă seriozitate problema. De fel, nu pare că excelăm în România la maximă seriozitate, e adevărat. Dar măcar ăia de prin alte țări. Îi ok că se chinuie ăștia să identifice, izoleze și să țină sub control răspândirea. After all, dacă ne-am freca pe burtă rotativ și ipotetic ne-am infecta toți de pe planetă, ar crăpa undeva la 150 milioane de oameni (și sper că nu ne încălzește tare că majoritatea erau din ăia deja oarecum bolnavi/slăbiți).

Mi se mai pare și decent să încercăm să privim situația cu claritate și echilibru. Nu mă duc nici să-mi fac provizii de H2o (ok, am și filtru de apă pus de R.), dar nici nu îmi book-uiesc următoarea vacanță în China. Merg în continuare în deplasări și refuz să cumpăr orice mai mult decât aș cumpăra de obicei. Sara merge și ea în continuare la școală, deși are 2 cazuri de gripă la colegii de la grădi (B, nu COVID-19, ho). I-am zis numa să se spele mai des pe mâini și să nu mai tot pună mâna la gură (și cam același sfaturi am observat că le-au primit toți colegii ei, îmi plac părinții de la școala asta).

Și cel mai iritant mi se pare că ăia care îs ăi mai panicați că vine coronavirusul peste ei nu sunt nici măcar vaccinați anti-gripal. As in șansele să prindă o gripă autohtonă rămân în secunda asta mai mari (și implicit să și crape de una), dar lor le tremură chiloții de coronaviurs.

Ce nu mi se pare deloc ok e frica asta irațională care mână hoardele către supermarket-uri în căutare de făină și ulei, nu mai plecăm în nicio vacanță, chiar în țări unde nu-i încă niciun caz confirmat sau ne închidem în casă și mai ieșim când vine vara sau când trece buba, deși n-am fost nici în vreo zonă și nici nu am intrat în contact cu vreun infectat (unii îs chiar obligați).

Sigur, egal de irațional mi se par și tâmpiții care încearcă să iasă din zonele de carantină, tâmpiții care nu stau în carantină sau nu declară că au fost în zone afectate și riscă să propage virusul mai departe.

Asta mă gândeam, că dacă aceste bipede care momentan împânzesc planeta asta ar reuși să gândească și să acționeze rațional, nici într-o extremă nici în alta, cu demnitate și dracului cu înțelegerea a ceea ce fac, apariția unui virus ca COVID 19 nu ar fi o problemă. Și mă mai gândeam că n-am fost în magazin de vinerea trecută (întotdeauna îmi cumpăr chestiile vineri) și mi-e ușor groază de ce-oi găsi mâine. Anunț public de pe acum că dacă cumva nu mai găsesc pește la pescăria mea de peste drum o să fiu foarte nervoasă săptămâna viitoare și o să înjur extins (probabil și pe blog).

Mvoi? Vă e frică de viruși au ba?

IMG_1910

Nesuferiții

Standard

M-am gândit să scriu de ce nu mai scriu. Nu sunt precisă că nu e un raționament post-hoc, extrem de posibil să fie, nu zic ba.

Nu (mai) scriu (atât de des) din trei cauze:

  1. Sara
  2. Hoarde tătare inamice
  3. Vine primăvara

În ordinea inversă a numerelor de pe tricou, vine primăvara, chestie care se traduce simplu că sunt mult mai fericită ca atunci când vine iarna. Când vine iarna nu sunt fericită, când vine primăvara da. Când sunt plouată scriu, când nu sunt plouată nu scriu. Nu sunt convinsă că e un motiv solid, că dacă mă uit în spate am scris de multe ori nu că eram plouată ci doar pentru acea singură persoană (imaginară au ba) pentru care scriu de obicei. Încă prefer conversațiile față în față, poate de aia nu mai scriu, cine știe.

Hoardele tătare inamice au năvălit la birou chestie care ne face să lucrăm basically non-stop, aspect care mă irită maxim. Colega mea de bancă vorbea ieri, fără să-i zică exact pe nume, dar de asta vorbea, de efectul Red Queen. Of, nu-l mai explic, e în Alice în țara minunilor. Alergăm ca tâmpiții doar să stăm pe loc.

Sara. Well, blogul ăsta e de multe ori despre ea, sau legat măcar de ea. Cred că rar scriu chestii care nu au nicio legătură cu Sara, parțial pentru că ea e cea mai mare bucată din viața mea, parțial pentru că nu mi se pare că viața mea fără ea ar interesa pe cineva. Aș putea să vă povestesc cum a fost la ultimul concert de săptămâna trecută, cum mi-au plăcut podeaua veche, faptul că Vioară 5 bătea darabana pe picior la solo-ul de pian, sau cum Contrabas 1 și Contrabas 2 erau prieteni și glumeau prin ridicări de sprâncene pe bucățile care le plăceau mai mult, dar nu știu dacă vi s-ar părea interesant. Aș mai vrea tare mult să știu de ce toți dau mâna doar cu Vioară 1, mi se pare teribil de nedrept față de Vioară 13 sau față de Flaut dreapta spate. Dar iar o iau pe câmpii.

Chestia e că Sara e mmm, tot nu știu să zic altfel, her own person. Și nu mi se mai pare corect să vă povestesc de ea. Adică acum, că e așa o persoană delimitată (de mine în primul rând poate) și de sine stătătoare mi se pare urât din partea mea să scriu de ea. Mi se pare ca și cum aș scrie despre ce i se întâmplă prietenului meu C. sau prietenei mele S. Sara știe că scriu chestii despre ea pe blog, și a fost de acord parțial (as in fără poze și date concrete), iar uneori chiar m-a încurajat (în cazul Tabere cu Suflet, cu speranța că alți copii nu vor trece prin ce a trecut ea). Uite că nu am întrebat-o ce părere are că nu mai scriu. Aș vrea să povestesc că fac altceva cu alea 15 minute dintr-o zi oarecare în care scriam, dar aș minți. Nu fac neapărat (alt)ceva util în loc. Fac cam aceleași lucruri și iubesc aceleași lucruri, no change there. Atâta că, așa cum spuneam, nu văd cum ar fi interesante.

Revenind. Realitatea e că Sara a crescut. E mare (și mică încă), infinită și un vârf de ac. Da, simultan. She too (still) brings me joy în fiecare zi. Și sunt mândră de puiul meu de cioară că na, e a mea. Probabil că aș fi fost mândră de ea no matter what dar acum îmi imaginez că am motive reale să fiu mândră de ea. Încă încerc să fiu o mamă bună, și încă nu am nici cel mai vag habar dacă reușesc. Uneori Sara îmi reproșează că acum cinci ani am certat-o că a lipit un abțibild nuș unde (versus camera ei, unde poate lipi orice, și chiar nu am fost a drama queen about it). Inițial m-am ofticat că am făcut ceva așa nașpet și că va plăti terapeuți la maturitate pentru rahatul ăla de abțibild dar apoi m-am gândit să o întreb dacă își mai aduce aminte și alte ocazii în ultimii ani, în care am certat-o. Și-a pus cuta de om serios între sprâncene, a reflectat adânc circa 3 secunde și a zis nu.

Da. Niște nesuferiți, așa voiam să scriu. Se fac mari când nici te aștepți și mi se pare foarte urât din partea lor. Ar fi putut să mai aștepte. Sau să mă avertizeze. Sau ceva. Dar nimic, nimicuța. E mare și atât. Deci na, aveți grijă de ei. Și de voi. Respirați zilele astea în care încă sunt mici. And be happy 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

Căcat

Standard

Mblop.

Aș vrea să scriu mai des, aș vrea, dar n-am făcut-o un timp și acum e un ghemotoc de idei în capul meu și mi-e greu să apuc de un fir că se prinde de vreo alte 10.

Mi-ar plăcea să scriu despre:

-primarul din Sfântu Gheorghe, părerea Sarei despre opiniile domniei sale și tot a ei despre creșterea alocației pentru plozi (amânată sau ne)

-dilemele filozofice, tot ale Sarei, la 9 ani (despre fericire, bani și moarte), unele comunicate în momente total nepotrivite (ca de exemplu când e în vizită la o prietenă cu toata familia prietenei respective la masă)

-îmi vine des să scriu că îs norocoasă că am așa oameni mișto în viața mea, dar nu prea știu cum să scriu asta și întotdeauna iese prost, dar nu prea știu altfel cum să le spun, așa că probabil voi scrie un alt articol foarte prost în curând

-despre sinceritate, telefonul Sarei și statul (ei) pe el

-despre temele pe care le-a făcut în vacanță și despre cele trei doamne care au scris o carte de exerciții de matematică care a cauzat nenumărate înjurături în vacanța intersemestrială sau cum se numește (din gura mea, nu a ei, copilul meu e a Zen Master)

Însă azi nu mă pot gândi la altceva decât la unul dintre cei mai mișto oameni pe care i-am cunoscut (oscilez între numărul de oameni realmente buni pe care îi știu. cu certitudine doi, nuș dacă mai mulți, mă mai gândesc). Și omul ăsta, care e un om pe care l-aș salva dacă ar veni extratereștrii (printre cei 10 care s-ar salva pe o navă care pleacă spre Marte),  tocmai și-a luat-o-n freză (în sensul că i se pune la îndoială competenţa prin spaţiul public), de la niște unii, că înjură (pe blogul personal, nu pe la jobulică sau altundeva).

Și aș putea scriu despre asta 10 pagini, aș putea, dar nu cred că aș reuși să surprind faptul că mi-a adâncit seminificativ ridurile de mirare de pe frunte. Sper doar ca şi copiii noştri să ştie că ziua în care nimeni nu va găsi niciul alt motiv să îi pună la zid decât ăla că înjură ocazional e realmente o zi teribil de bună şi nicidecum una proastă.

Închei, așadar cu un sincer pizda mă-sii (ipotetic şi fără destinatar precis, dar totuşi, vă asigur, foarte apăsat). Doar aşa, de-a dracului. 😉

IMG_0819

Serbările de Crăciun

Standard

Cred că am declarat public că nu sunt fan serbări de Crăciun. Sigur, unor copii le plac. Mbon, poa să meargă la nuș, Palatul Copiilor sau ce vor ei de le place să fie vedete. Altora însă nu le plac deloc. Și anul trecut și anul ăsta a fost un băiețel (nu-mi dau seama dacă același) care a plâns pe scenă.

Sara e mega rațională cu serbările. As in a pus piciorul în pragul învățătoarelor la orice înseamnă rochițe și tutu-uri de prințesă, dar s-a băgat la un dans de elfi și pitici. În primul rând că iubește colindele, duamne cât le iubește (mă rog, muzica în general), cântă non stop iar din octombrie basically numai Deck the Halls se aude prin casă (which is nice) și apoi că s-a amuzat la dansuri. Dar tot nu mi se părea genul ei să se producă pe o scenă, so am întrebat-o cum de. Și mi-a zis fuarte clar: Tu ce-ai face în locul meu? Ori mă bag la dansuri și colinde ori fac lecții.

Pe principiul no brainer.

Și mă gândeam așa, după serbarea de ieri alaltăieri (care de altfel a fost delicioasă pentru mine ca părinte, m-a durut burta de cât am putut să râd, micofoanele n-au mers, s-au împiedicat, încurcat, au fost mega mega simpatici, infinit mai simpatici decât dacă toate ar fi mers șnur, m-aș fi plictisit îngrozitor) că e o grămadă de energie, și a copiilor și a adulților (învățători și părinți) care intră în chestia asta. E ok, mi se pare că chiar au nevoie de proiecte din astea care să îi scoată din ritmul normal de învățat (fie el Montessori au ba), dar nu înțeleg de ce trebuie să irosim toată energia asta într-o chestie ca o serbare care nuș, nu produce nimic cu adevărat bun, poate doar nuș, orgolii personale mângâiate temporar (dar poate sunt eu Grinch).

Mă gândeam că plozii ar fi egal de încântați (sau mă rog, a mea ar fi sigur) să chiulească de la lecții ca să meargă săptămânal la un cămin de bătrâni să le citească povești sau să le cânte cântecele. Sau la un adăpost de câini să îi plimbe. Sau ambele, copiii de la o școală să meargă să ia câini de la un adăpost și să meargă împreună cu ei să petreacă ziua la un adăpost de bătrâni. Doamne câtă fericire ar fi pe toți trei, și pe căței, și pe plozi, și pe bătrâni. Sau să construiască singuri, fără ajutor, pe echipe, cu blueprints și all câte un vehicul de some sort. Sau să facă curat în parcul din fața școlii și să primească la final gogoși calde în loc să stea la ore într-o zi. Toate mi s-ar părea, de altfel, timp câștigat și lecții învățate, nu pierdute. Ba chiar ar putea chema și părinții la oricare dintre astea, la fel cum fac și cu serbările.

Care naiba o fi faza cu serbările astea? Unde de-a lungul istoriei cineva a decis că să vadă plozii pe o scenă în sezonul cu temperaturi negative face parte din magia sărbătorilor de iarnă?

Mda. Mi-ar plăcea tare să ne gândim cu adevărat la motivul pentru care facem repetitiv același lucru și dacă găsim că nu prea e un motiv bun pentru asta să ne oprim. Sau dacă găsim un motiv să facem altceva în schimb, să facem aia. Mnu? Dar oamenii au așa o predispoziție (evoluționistă, urât cuvânt) să prefere acțiunile repetitive doar pencăs mai sigure. Pe de altă parte, nici evoluția nu s-ar fi întâmplat vreodată fără că unii să calce strâmb. Iar eu mă încadrez cu brio în categoria celor care insistă să calce strâmb, indiferent câte bârne-n cap și-ar lua in the process 🙂

Voi sunteți fani serbări de Crăciun? Sau dracu știe, poate greșesc eu de nu reușesc să văd ce e așa minunat la ele.

IMG_8390-001

 

2019, mulțumim că ai venit, la revedere mpapapa

Standard

Da. Știu că e abia 3 decembrie (e ziua lui Scooby Doo azi, ziua ei o țin minte, una din puținele, deci azi e o zi frumoasă, deși are o dictai ședința de ziua ei) dar mi-a ajuns din anul ăsta, chiar mi-a.

Nu că s-ar fi întâmplat grozăvii mari, am avut și ani mai răi, băi da a fost greu frate. Și nuș dacă ați sesizat, dar nu mă plâng de din astea de obicei. Mă enervează chestii, dar nu zic că e ceva greu. Frate, anul ăsta a fost greu în moașă-sa pe gheață. În primul rând că am avut mai multe ședințe anul ăsta decât am avut în toți ăilalți ani în care muncesc cumulat. Și zău că muncesc de ceva ani. Și nu urăsc nimic pe lume mai mult la job decât ședințele.

Apoi că parcă n-am prea avut vacanțe. Sau nuș, am avut dar mai voiam. Bine, ăsta nu e un criteriu că tot timpul mai vreau. Dar nu mi-au ajuns frate vacanțele anul ăsta deloc.

Plus nuș, urgențe peste urgențe la birou, acasă s-au stricat toate mașinile posibile. Ce-am vrut de la anul ăsta nu prea mi-a ieșit și zici că am îmbătrânit 10 ani.

Mi-e frig și sunt obosită. E posibil ca frigul să fie de la lipsa căldurii timp de o lună deja (acum avem apa caldă și oareșce căldură, dar cine știe cât o ține). Dar cred că a durat atât de mult că acum îmi e frig tot timpul. Și în casă, și la birou, și în mașină. Îmi e frig. Și sunt obosităăăă, vreau o vacanță lungă în care să nu fac altceva decât note și litere. Atâtea rahaturi s-au adunat că nu mai am timp cât aș vrea de lucrurile care îmi plac. Uite, nu apuc să scriu. Iar asta mă enervează îngrozitor, sunt foarte contra vieților în care facem chestii care trebuie și nu chestii pe care le vrem. Fuarte. Mă enervez pe mine mă. Eu să zic că nu am timp. Am timp, ce dracu, doar că sunt forțată de viață să fac alte căcaturi cu el decât cele pe care le-aș vrea.

Iar mâine am altă ședință, și azi am avut una, și săptămâna trecută și aaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Deci la revedere 2019, călătorie sprâncenată.

Eu mă mut în 2020. Și dragă 2020, nu te uita că mă plâng și că miorlăi că sunt obosită. Oi fi și obosită și cu nasul înghețat dar așa Rudolf leșinat cum sunt tot o să mă încăpățânez să mi te fac al meu. Cu Sara zâmbăreață, cu zile calde și mare și prieteni și ore și timp dilatat și cărți bune și cadouri terorizante pentru oamenii pe care îi iubesc și o să mai gândesc cu ce, dar doar ca să știi. I won’t ever ever give up.

Mvoi? Ați fost prieteni cu 2019 sau vreți cu mine în 2020?

IMG-3507

Evaluare

Standard

Ok, voi știați că plozii din clasa a 2-a au ceva evaluare NAȚIONALĂ? Mă rog, voi poate că știați că păreți oameni responsabili, dar eu habar n-aveam până acum vreo 2 săptămâni când mi-a zis Sara.

Evaluare națională. Wtf. Nuș ce e asta și la ce ar putea să folosească. Nuș nici dacă contează la ceva au ba și ca să fiu sinceră mi-a trecut pentru o sfertosecundă prin cap să caut pe goagăl mbut neaaaah.

So mi-a zis Sara în ideea că făceau la școală teste din anii anteriori și învățătoarele I guess că-s ușor stresate (mai ales fiind școală privată, deh). Și îi tot băteau la cap să scrie frumos să alea alea.

Acum s-a așezat lângă mine și a vrut să citească, așa că am lăsat-o. Mi-a zis să pun liniuță la nuș și de ce mama naiba (fără mama naiba) scriu juma în engleză și juma în română. Deci da, nu estimez vreo problemă la naționala vieții.

Revenim.

M-am întrebat întotdeauna dacă părerile mele zen despre școală se vor schimba radical la primul test serios. Dacă nu cumva mă voi transforma într-o mamă stresată care pune plodul să învețe pencă altfel his/her entire life will be destroied. Pencă zău că părea o opțiune. Până la urmă orice e ușor până ești pus în fața chestiei respective.

Mbut proud to report I did not change. I-am zis Sarei basically de fapt nu basically, fix așa i-am zis, că mi se fâlfâie total ce face la evaluare, că nu contează deloc pentru mine și că eu știu că e un copil deștept. Și e adevărat. Și că e deșteaptă și că mi se fâlfâie.

Cred că a ajutat-o puțin. M-a întrebat dar totuși, daca ia cea mai mică notă la evaluare asta? Am repetat că nu mă interesează deloc nota și că poate să ia liniștită cea mai mică notă că nu mă impresionează.

Apoi am întrebat-o dacă pe ea o interesează daca ia cea mai mică notă. Și a zis că da, puțin. So eu am zis că foarte bine, atunci să nu ia.

Adică m-a pus să îi printez teste din astea și pe primul, la limba română, l-a făcut în 2 minute. Dar nu în 2 minute ipotetice, în fix 2 minute, gen m-am dus până la bucătărie nuș ce să fac și nu mă apucasem bine că striga după mine să vin să văd ce-a făcut. Îl făcuse perfect, mba și funny, gen scrisese că a fost într-o excursie la muzeu cu profesorul ei de istorie Thomas Jefferson și că îi bâzâia capul de atâtea nume de pictori morți. To me it was funny. 😀

La fel de sfertosecundă m-am gândit și dacă să îi zic că probabil ăia la evaluare se așteaptă la ceva enunțuri mai fade, după care la fel de repede am zis no way in hell, ba chiar sper să scrie fix la fel de funny și când o fi zaday.

Da. Deci asta cu evaluarea. Sperăm (eu și Sara) să nu citească totuși învățătoarele ei. Adică na, pentru noi e ok dacă ele sunt stresate, dar nuș dacă și pentru ele e ok și că noi nu suntem :D.

Aș vrea să tratăm tot așa, amândouă, toate testele de vor urma (și eu am unul, în curând). Nu să nu fim interesate. Ci să nu ne stresăm. Și să învețe când o fi vreunul de-o interesează și vrea să îl ia, cum i-am zis și la ăsta, până la urmă, dacă vrei să nu iei cea mai mică notă atunci make sure că n-o vei lua. We shall see. Keep you posted 😛

IMG_6358

Hello darkness, my old friend

Standard

Așa. M-a întrebat un cititor la articolul cu CRISPR la ce mi-ar folosi dacă oamenii ar fi mai interesați de subiect (puteți vedea întrebarea completă acolo). Că unii o să se ia dupa Oliviuța Steer, alții după Mânăstirea Secu (nuș ce-I asta btw) și alții ar veni cu teorii pseudo științifice.

Și am promis că răspund pe larg, pentru că o dată iau întrebările foarte în serios (în general, nu pe blog, pencă nuș, eu pun întrebări rar și atunci când chiar mă interesează răspunsul și plec de la premisa că și alții-s la fel) iar a doua oară e actually a valid point.

Cel mai scurt răspuns ar fi John Stuart Mill, On liberty, despre care am scris acum ceva vreme.

Dacă ați citit cartea, na, știți deja, deci carry on, dacă nu, u should, dar o să încerc să explic ideea.

Nenea Ion Moară zice că orice idee, indiferent cât de proastă, ar trebui ascultată. Pentru că orice idee proastă are în ea o parte indiferent cât de mică bună și orice idee bună are în ea și o parte, indiferent cât de mică, proastă. Iar progresul vine doar așa.

And I think he makes a very good pont. De fapt mi-a plăcut tare rău cartea asta, cred că e una dintre cărțile care m-a schimbat, deși e tare mică săraca. Nu am nevoie neapărată de mii de pagini, I like men of few words.

Nu cred că ar trebui să ascultăm doar o părere. Cred că ar trebui să ascultăm și Oliviuțe, și măicuțe, și chiar și pe cei care au opinii pseudo-științifice. Să încercăm să explicăm punctul nostru de vedere și să demonstrăm că avem dreptate (dacă avem), sau poate să constatăm că nu avem.

Nuș ce e așa de greu. De exemplu eu mmm când, oare ieri? Hai să zicem ieri, da poate a fost alaltăieri sau luni, dracu știe, uit tot. Am intrat într-un birou convinsă că am dreptate cu o chestie. Și mai mulți oameni mi-au spus niște lucruri care mi s-au părut irelevante. Până un alt omușor mi-a spus o chestie care era corectă și validă. Și m-am răzgândit la 180 de grade. I was wrong și am plecat convinsă de ideea cealaltă, deși intrasem cu o idee diametral opusă. Pentru că i-am ascultat ce aveau de spus și pentru că au fost deștepți să îmi prezinte argumentele corecte. Așa ar trebui să funcționeze orice lucru.

Orice idee e perfectibilă. Și uneori perfecționarea vine în urma interacționării chiar cu ideile proaste. Similar oarecum, orice idee e potențial proastă și până e pusă sub tirul contraargumentelor nu își poate dovedi validitatea (cum am pățit eu ieri).

Ca să revenim la subiect, de asta cred că e important ca oamenii (ca specie) să discute despre mai toate aspectele care au un impact asupra lor. Sunt necăjită când văd oameni buni care vorbesc doar despre birou, rate și copii, indiferent cât de importante ar fi astea, că nu zic că sunt. Sunt mii, miliarde de idei care trebuie discutate, și mi-ar plăcea să văd idei ciocnindu-se on a daily basis. Multe lucruri mi-ar plăcea, cred încă că oamenii se pot schimba și își pot aduce aminte că pot lupta pentru bine, și nu pentru confort personal, dar am mai scris că sunt și o să rămân probabil până mor, o idealistă prostuță.

Și tot cumva legat de asta, mi-ar plăcea ca oamenii să voteze duminică. Chiar nu mă interesează cu cine. Dar să voteze. Nu prea pricep de ce nu merge lumea la vot. Adică ok, înțeleg că suntem supi că sunt toți niște urâți, dar urâții ăștia sunt exponenții noștri, iar alții tot n-o să avem dacă tot nu mergem să votăm (repet, indiferent cu cine). Adică imagine că ar exista cel mai dalb și mai gingaș politician din Univers. ZĂOAN and only care ar rezolva problemele RADET și eu aș avea apă caldă non-stop și n-aș fi nevoită să îmi pun boiler săptămâna viitoare. Ce motivație ar avea acest super gigea mos politician să intre în politică având în vedere că oamenii care votează sunt aceiași (și implicit clasa politică e aceiași)? Zero. Șansele să fie ales sunt minime, pentru că nu are cine-l vota, ăia de ies la vot de obicei sunt votanți tradiționali au partidelor X, Y sau Z, masa influențabilă e infimă și ca atare șansele unui newcomer imaculat rămân minime. Sper că nu e nevoie să extind asta, dacă iese repetitiv aceeași masă la vot,  rezultatele se vor învârti întotdeauna tot pe acolo, singura posibilitate de schimbare (bună proastă, dracu știe cum e ea) e ca masa de vot să se schimbe. Eu, dacă aș fi în locul acelui politician imaculat (nu că m-aș băga ever în politică nici pentru contravaloarea mea în aur), v-aș zice să fiți sănătoși că n-am de gând să mor pe baricade pentru niște unii de n-au chef să iese din casă 5 minute. Plus că chiar nu mi se pare frate așa un efort, și e o chestie care ne afectează realmente viața for a very long time.

Bottom line on both points cred că e faptul că exprimarea ideilor (sau a votului) rămân/e o precondiție (nu neapărat și o garanție) pentru progres. Fără ele, vom rămâne în întuneric.

PS. Titlul articolului e pentru că estimez o prezență scăzută la vot. Dar, cum mai spuneam, îmi place să mă înșel. 🙂

IMG_4932

Stinky00

Standard

Ziceam ieri că-s ușor nervoasă? Eram. Și încă sunt. Nu e de la spermatozoizii fosforescenți, ci de la apă caldă.

Divină dar inexistentă în cartierul bucureștean unde ne petrecem Sara și eu zilele.

Nu de ieri de azi, noah. De la începutul verii avem întrerupere după întrerupere, nu cred că am avut vreo săptămână vara asta în care să avem apă caldă non-stop.

Acuma, vara ca să fiu sinceră nu mă deranjează chiar foarte tare, pencă dușul cu apa rece e actually sănătos so am prestat cu interes. Nuș dacă mi-a dat înapoi 10 ani din viață, dar mai trează după el sigur am fost.

Atâta că între timp a venit puțin iarna. Și noi n-avem apă caldă de vineri seara. Mai precis am văzut ultima oară apă caldă vineri, pe la orele 16 când am somat copilul să sară instant în cadă că nu se știe cât durează (asta după ce nici săptămâna de dinainte nu am avut de vineri până duminică și nici joi nu era neam). Azi e luni și vecinii îmi scriu pe grupul de whatsapp că vine joi. Fucking joi. O săptămână. De fapt, din 25 octombrie până pe 7 noiembrie (dacă estimarea vecinilor e corectă), deci în 14 zile, am avut apă caldă doar trei.

Nici căldură, desigur, și știm ce temperaturi au fost săptămâna trecută. Dar hai, am un calorifer electric, îl mut isteric prin casă plus că azi s-a încălzit, noroc cu încălzirea globală. Dar boiler n-am. În prostia mea de om stătător la bloc nu am boiler. What was I thinking. Și da, am vrut să mă debranșez de anul trecut să mă mut pe gaze, dar ntz, nu se poate, nu mai e voie, plus că nici nu e trasă țeava de gaz sau nuș ce draci. Pencă și iarna trecută cam o lună adunată acest minunat bloc nu a avut apă caldă și nici căldură.

Acuma, să ne înțelegem, subliniez toate cele de mai sus ca să se priceapă că nu mă dau cu fundul de pământ la prima vicisitudine a sorții, after all merg vara cu cortul la munte și am copilărit la Motru, stoic is my middle name.

Bă da totuși. Totuși. În 2020 în capitală vorba aia europeană, mă spăl cu ligheanul și ibricul.

Nu mă interesează a cui e vina. Vina e a tuturor ăstora  de au condus instituțiile cu pricina în ultimii 20 de ani.

Și sunt și două cauze, o dată avariile periodice de la RADET și a doua parcarea subterană de la Decebal care ne cauzează pene de apă caldă, curent, gaz ba chiar internet de la începutul verii. Nici nu mai știm când e de la parcare când e de la RADET, cert e că nu e apă caldă și nici căldură. Halucinant mi se pare că pe site-ul vieții mai și mint îngrozitor, nuș, să dea mai bine la presă dacă dă careva o geană pe acolo? Blocul meu (și cele afectatate) nu apar nici la avarii nici la reparații, ci la funcționare sub parametri (deci faptul că nu avem căldură deloc și nici apă caldă e sub parametri, practic un ușor disconfort așa, facem noi fițe, ce dracu) și nici măcar cu întreaga perioadă, se mențiează doar de duminică dimineața, când de fapt nu mai avem apă caldă de vineri seara.

Și m-am enervat să scriu de fapt de la unii tot de pe grupul ăla de whatsapp din bloc. Pencă ni s-a spus că RADET e în faliment și ce să facă acuma dacă nu e apă caldă, să o scoată din buzunar? Bă da. Actually nu mă interesează de unde, să o scoată că de aia se ocupă cu treaba asta. This is not normal. Și mi se pare absurd să ne obișnuim cu o situație  din epoca trecută și să zicem că asta e, n-avem ce face. Vreau să spunem dracului că e anormal să nu avem apă caldă și căldură.

În caz contrar, cred că noi toți oamenii ăstia din rahatul ăsta de oraș care nu avem apă caldă sau căldură (și înțeleg că și în Aviației situația e identică și cam de aceeași perioadă) ar trebui să îi dăm în judecată, că nuș, eu parcă așa am învățat la facultă, că dacă îmi cauzează careva un prejudiciu aș cam avea dreptul la oareșce despăgubire.

Prejudiciul meu sunt sumele cheltuite pe calorifer, energie, boiler, benzina și timpul pierdut prin București pe la casele prietenilor, cu Sara după mine, în scopuri de căutat lichidul magic la temperatura potrivită. Iar al oamenilor care stau pe lângă mine zilele astea? Well,  posibil neprețuit, pencă în ritmul ăsta e posibil să mă strige Stinky00 și nu Sleepy00.

IMG_9738