Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Control

Standard

Dacă nu m-aș fi hotărât într-a 11-a că chiulitul e mult mai mișto ca școala și dacă proful meu de mate ar fi fost doar umpic mai simpatic, probabil că azi n-aș fi stat toată ziua cu nasul în cărți, cum îmi zice M. care stă lângă mine așteptând să ne vină rata, ci aș fi făcut exerciții de matematică. Mi-a plăcut mult timp, matematica e creativă și are bucurie în ea șiiii mmmm e reliable. Știi că există întotdeauna o soluție la problema ta, trebuie doar să o găsești. Puține lucruri în viață sunt așa de simple ca matematica, așa complicată cum e ea :). Cum spuneam însă, într-a 11-a am decis că e mai important să chiulesc, așa că sunt below average la matematică, dar mai citesc, din când în când, cărți despre ea. În cartea de acum povestea care mi s-a lipit de neuroni e cea a lui Poincare, de care mi-a plăcut întotdeauna fără să știu precis ce a făcut, doar pencă are un nume drăguț. Well, Poincare (o să tot scriu Poincare doar pentru că îmi place cum sună, da) a descoperit accidental una din cele mai mișto chestii. Se face că era un concurs de matematică, în care una din problemele propuse era: este sistemul solar stabil? Încercând să rezolve problema, Poincare a simplifica-o la 3 corpuri (cerești, și niște praf de stele, pe care îl urmărea cum bănănăie sau cum cum ar trebui să bănănăie prin Univers influențat de cele trei planete). Și i-a ieșit. A depus lucrarea și a câștigat premiul. Atâta că la publicare editorul l-a întrebat, daaaaaaaaaaa, nenea, nenea, mi se pare că nu înțeleg ceva aici la cum e pusă bila (corpul) asta. Poincare nu banuia să fie vreo problemă, parscă era ceva tot pe acolo și mișcarea minoră a unuia dintre corpuri nu ar fi trebuit să influențeze traiectoria prafului stelar (pe care se baza teoria lui) dar nah, a verificat totuși. And when he did, teoria lui s-a dus naiba (mă rog, nu chiar, dar așa părea la acel moment, a fost nevoit să cumpere din banii proprii mai toate lucrările publicate deja). Pe scurt, Poincare descoperise că mișcarea minoră a unuia dintre elementele inițiale face ca traiectoriile ulterioare să prezinte variații mari față de cele inițiale. Precursorul Teoriei Haosului, care a fost numită ca atare ceva ani mai târziu, dar in all fairness nenea ăsta cu nume drăguț a fost cel care a descoperit-o. Sau mai comercialul Butterfly Effect, trăiască filmul cu același nume că știm cu toții că baterea de aripă a unui fluture hotărăște dacă îți întâlnești iubirea vieții azi au ba (not quite, dar poate influența pornirea unui uragan și de aia nu are sens să ne uităm prea mult la aplicațiile cu ploaie. nu plouă. e soare. sau invers, dar noi mergem pe varianta fără ploaie azi).

Da, știu că e blog de bârfe și copii, ajung și aici, ho, mintea mea se învârte în jurul Sarei, ca o veșnică placă de bază în spatele ecranului, indiferent ce aș face. Toate lucrurile sunt legate de ea, toate, și cred că la fel vor rămâne cât timp voi fi pe aici, fie că îmi place au ba. Îmi place, apropos.

Mie mi se pare că unii părinți sunt niște Poincare cand e vorba de copiii lor. Văd nenumărați părinți care cred că plodul e al lor și doar al lor (uitând că 50% din ADN nu provine de la el, și de s-ar da cu fundul de pământ și că mediul mai are și el un cuvânt oarecare, destul de mare, de spus). Și își imaginează că, fiind ca ei, copiii vor reacționa tot ca ei. Își bazează parentingul, noi, da, și eu uneori, involuntar, ne bazăm părințeala pe experiențele și percepțiile proprii. Dacă mie îmi place asta, atunci și ei/lui îi va plăcea asta. Dacă mie mi-a prins bine că m-au obligat ai mei să fac vioară șase ore pe săptămână că uite, o iubesc de numa, la fel îi va plăcea și ei și trebuie să ne apucăm chiar acuș, chit că plodul zice că îl doare burta numai când se gândește la scârțâit de coarde.

Nici eu nu sunt departe deși nu neapărat la părințeală. Deși și eu eram precisă înainte să nasc că fii-mea va fi cumințenia întruchipată, nu va plânge veci, va râde tot timpul (she did, dar și urla de numa, de o auzeam de la 6 când urla în parcul din spatele blocului-nu, nu exagerez). A fost pe dracu. Dar asta n-a fost rău (spun eu după 8 ani), ci bine. Am avut norocul să nimeresc genul ăla de copil, atât de încăpățânat încă de la naștere și cu niște plămâni foarte puternici, care m-a învățat rapid că ea e ea și eu sunt eu, că ce cred eu nu e ce crede ea și că în ceea ce privește persoana ei mică e cazul să tac și să o ascult. Dar mi se întâmplă la alte lucruri, sunt convinsă că pentru că se repetă condițiile A, B, și C, rezultatul va fi X, tot ca data trecută. O să mă plictisesc de asta în 9 ani, 3 săptămâni și 2 zile. Atâta că A nu e A ci altfel de A și atunci rezultatul X nici pomeneală iar eu nu mă mai plictisesc de nimic. 🙂

Ce încerc să spun e că viața, noi, copiii noștri și până la urmă materia care ne înconjoară sunt, suntem imprevizibili. E cam urât spus teoria Haosului, nu vi se pare? Mi s-ar fi părut mult mai drăguț și potrivit Teoria Imprevizibilității. Uneori asta e bine, uneori desigur, e nasol ca dracu când te aștepți la norișori  (cum visam eu la nopți dormite înainte să nasc și am mai văzut una la fix 1 an și 9 luni după). Viața lor, a copiilor noștri rămâne o necunoscută, indiferent cât de mult am încerca noi să controlăm condițiile în care se desfășoară atunci când sunt mici. Mnu vreau să spun să lăsăm totul baltă și să nu mai facem nimic, doar să nu ne mai credem așa deștepți. Nu suntem. Eu una cu siguranță nu sunt.

IMG_6387

c

Reclame

Ou

Standard

Citesc acum cu Sara, înainte de culcare, Călătoriile lui Gulliver. Mi-a plăcut cartea asta și când eram mică, și îi place și Sarei. Însă cu ochi de adult sună ușor altfel.

Una din chestiile care mi-a atras atenția e războiul de zeci de ani între cele două insule vecine, Lilliput și Blefuscu, cauzat de ouă. Locuitorii din Lilliput erau convinși că oul se sparge la capul îngust iar cei din Blefuscu că se sparge la capul lat. Era cu desăvârșire interzis în Lilliput să spargi oul la capătul lat, iar în Blefuscu să îl spargi la cel îngust. Cele două popoare care locuiau odinioară împreună se divizaseră și locuiau acum în două insule separate datorită acestei diferențe ideologice ireconciliabile.

Suntem făcuți să aparținem. Unui trib. Tribul nostru. Tribul nostru de oameni care sparg ouăle la capătul îngust vs. lat. Tribul oamenilor care ascultă rock vs. hiphop. Cel al celor care ies la vot vs. cei care nu ies la vot. La birou, oamenii de lângă noi, vs. oamenii de lângă ei. Copiii la școala Sarei, divizați și ei în veșnice conflicte datorită aparteneței la litera A sau B. Ne poziționăm întotdeauna de partea opiniilor celor din grupul nostru, uitând de cele mai multe ori să ne gândim dacă chiar credem cu adevărat ce susținem. Iar despre a asculta grupul celălalt? Departe de noi. Singurul motiv pentru care tăcem în timp ce vorbesc ei nu e ca să înțelegem ce ne spun ci ca să ne gândim la replica următoare. Nu mă înțelegeți greșit, și eu mă surprind uneori făcând asta. Doar că e chiar așa, surprins.

Nu e atât de greu când îți dai seama că liniile baricadelor sunt doar imaginare să faci un pas înapoi și să te gândești care e partea slabă a argumentului nostru? Care e partea forte a argumentului lor? Chiar e nevoie să ne certăm? De cele mai multe ori, sincer, nu e.

Probabil pare truism, sau poate pentru că știu eu de chestia asta de mult timp îmi pare mie. Dar dacă deschideți ușor ochii și vă uitați în jur se întâmplă peste tot, de la cel mai mic la cel mai mare nivel. Oameni care se agită, ies la proteste împotriva unor legi pe care nu le-au citit, pro sau anti gay fara sa stie macar unul sau pur și simplu tabăra fomeilor care poartă toc cui vs. cele care poartă teniși.

Din păcate, nici în Călătoriile lui Gulliver nu s-a rezolvat conflictul și nu cred că nici noi vom înceta vreodată să ne poziționăm în noi vs. ei pe baza unor chestii de multe ori lipsite de importanță. Dar donno, poate uite, mai citim cărți pentru copii și facem un pas înapoi să ne dăm seama că ne certăm, de fapt, pe ce parte se sparge oul 🙂

IMG_4598

Ziua cui?

Standard

A încercat cineva să îmi explice la un moment dat de ce e drăguţ să respectăm simbolurile astea cu mărţişor de 1 martie şi flori pentru muieri de 8 martie dar mărturisesc că nu am înţeles.

Pentru mine sunt la fel de neplăcute ca ziua mea, iar bănuiesc că pentru cei de sex masculin care trebuie să scoată din portofeli sume cu 50% mai mari ca de obicei pentru nişte flori care se vor ofili în borcane transparente pe birouri corporatiste e şi mai neplăcut decât pentru mine.

Săptămâna trecută, un nene (dar nene, adică mai oldish aşa) îi răspundea, în lift, unui alt nene (equally oldish) că da, o să îi ia flori nevestii, ce naiba să facă. Spera doar să nu se repete istoria de anul trecut, când alergase prin tot oraşul să cumpere cale, fiind florile preferate ale soţiei care le-a aruncat într-o vază şi a uitat de ele, pentru două zile tot el trebuind să schimbe apa că miroasea urât în toată casa. :))

Nu e rău să daţi flori, don’t get me wrong, go ahead (mă rog, mor toate, deci chiar e malefic cumva), atâta că nu pricep de ce e nevoie să se întâmple musai într-o zi, când toată lumea face acelaşi lucru.

La şcoala Sarei, de exemplu, până şi fetele au început să aducă mărţişoare pentru celelalte fete la şcoală. Fii-mea n-a vrut, şi am întrebat-o anul ăsta din timp dacă nu vrea totuşi să ducă şi ea având în vedere că toată lumea duce (mă gândeam să nu se simtă aiurea sau ceva). Nu se simte. Mba chiar nici că a dus mărţişoare la învăţătoare n-a fost o fericire (nici pentru mine nu era).

Nu îmi place atenţia asta programată, o face să fie falsă cumva. Şi nici nu prea cred că funcţionează. Atenţia e limitată, iar atunci când o oferi trebuie să fie pe bune, altfel e ca şi cum donno, ca şi cum ai merge la cursuri la facultate la un prof plictisitor.

Dar. Meteoblue anunţă 22 de grade în Bucureşti azi. Suficient.

IMG_2028

 

 

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

Normal

Standard

Aș vrea să scriu următoarele lucruri care sunt normale pentru un copil de 8 ani. Toate cele de mai jos sunt confirmate de cărțile/articolele citite (majoritatea de psihologie/neuroștiință), experiența personală și privitul Sarei, care rămâne prioritatea mea în toți anii de-au trecut până acum și va probabil mai urmează încă mulți așa. Și pencă uneori am senzația că adulții au uitat cum era când erau copii (că măcar de acolo ar trebui să știe, presupun că nu toată lumea e obsedată de citit rahaturi despre cum funcționează creierul unui plod).

  • E normal ca un copil la 8 ani să nu se poată concentra asupra unei activități mai mult de 10, hai 15 minute. Dacă e una care îi interesează, poate chiar juma de oră. Sara citește ore întregi sau face exerciții la matematică uitând să mănânce, dar mi se raportează des că se uită pe geam la exercițiile în grup de la școală (i se par plictisitoare).
  • Să mintă (jur, și chiar ar trebui să fim mândri când mint, într-o oarecare măsură, desigur, pentru că e un proces destul de complex, cu cât mint mai de mici cu atât e mai mare reușita, dar vă asigur, la 8 ani deja toți pot să mintă)
  • Să se certe, să trădeze și chiar să jignească prietenii/colegii (nu văd cum aș putea să scriu mai multe despre asta, sper că vă aduceți aminte de când erați copii, dar toți o facem. Am făcut-o și noi, o fac și copiii noștri). Și e tare ok că se întâmplă acum. E ok pentru că atunci când se vor certa, când vor trăda, când vor jigni ceilalți se vor supăra pe ei și le vor spune basically că they are a tiny asshole (which they are). Și it sucks să fii an asshole (except în cazul în care ești psihopat, ceea ce nu e cazul printre copiii noștri, statistic zic, nu alfel :D). Și dacă fac ceva ce îi face să sufere, n-o să o mai facă din nou. Fix așa învață, ideal, să nu fie assholes când sunt mari. De aia e foarte, dar foarte important să îi lăsăm să învețe din lucrurile astea și să nu ne ducem urlând bullying la prima înjurătură de i-o trage unul.
  • Apropos. Copiii la 8 ani aud și sunt interesați de înjurături. Din nou, în cazul în care ați uitat, vă reamintesc eu. Tot pe la vârsta asta le-ați învățat și voi. Sara nu e interesată de partea asta (probabil pencă eu nus cea mai dusă la biserică când vorbesc și e deja plictisită de ele), dar știu copii care sunt și le repetă acasă spre scandalizarea părinților. Dar vaaaaaaaaaaai, cum se poate, unde au auzit așa ceva? La școală au auzit, așa cum ați auzit și voi. Shut up.
  • Bubuie de energie. That’s a shocker. Acum serios, dar mi se pare sf că am ratat chestia asta. În principiu sunt jucăuși, nu neapărat că au mai multă energie ca adulții (deși am citit niște studii conform cărora copiii se descurcă la fel de bine ca adulții atleți la exerciții de mare intensitate și mai ales la recuperarea de după). Plus că mitocondriile se duc dracu când îmbătrânim (and we do).
  • Testarea limitelor și dorința de libertate. Dacă aveți un copil docil care ascultă toate regulile, I really think you should not be happy. Copiii la 8 ani pot și vor să facă lucruri singuri, testează în continuare limitele și vor să vadă până unde se întinde libertatea lor (cu adulții și cu copiii din jurul lor). Depinde de adulți de cum trasează și respectă limitele (care da, trebuie să existe, atâta că eu rămân la opinia că trebuie să fie extrem de puține, tocmai pentru a te asigura că se respectă și că primesc și doza de libertate necsară).
  • Anturajul. Vă sună cunoscut? Well, e în continuare la modă și deși ne ofticam când ne ziceau ai noștri că nu vor să ne mai vadă cu X, acum parcă îți vine și ție să zici la fel (și dacă nu îți vine încă, o să, promit). Influența semenilor începe să conteze din ce în ce mai mult. E ok, e doar un antrenament pentru perioada de adolescență. Nu știu nici eu cum reglezi dozajul, dar cred că e important cum gestionăm problema (în cazul în care anturajul e o problemă), în așa mod încât să nu fim excesivi cu autoritatea (chestie care pe termen lung semnez în alb că nu duce nicăieri bun).

Probabil mai sunt câteva pe care le uit, le-oi mai scrie pe măsură ce îmi amintesc. Ideea e, repet, că mi se pare că sărim prea des, sau unii părinți sau adulți sar prea des cu identificarea celor de mai sus ca probleme la copii (ok, cu precădere băieți, statistic ei sunt mai ușor identificați cu probleme de comportament). De aici nu e decât un pas până la exemplul Americii, care tratează 6.1% in copii cu medicamentație pentru ADHD (cu efect adverse nasoale). Doar un pas. Deci dacă se poate, vă rog, când cineva vă spune, sau când voi înșivă considerați vreuna din cele de mai sus ca fiind o problemă, să luați o gură de aer și să citiți cât mai mult din literatura de specialitate (de ambele părți ale problemei, ideal). Și abia apoi decideți dacă e cu adevărat o problemă (uneori chiar E).  Chestie pe care ar trebui să o facem dracului în general, insist. Și lăsați-i să se joace nesupravegheați. Asta vă foarte rog. Nu, nu încep cu asta că nu mai terminăm.

Cam bitchy? Why yes I am.

IMG_8131

 

 

Clădiri

Standard

Ajung uneori în ultimul timp, fără să vreau neapărat, în nişte clădiri tare tare mari. Imense. Cu gemuri multe şi etaje puse cap în cap, nenumărate. Care privesc oamenii ca pe nişte mici furnici nesemnificative ce sunt, învârtindu-se în rondul ce foloseşte ca punct de orientare pentru toate dreptungiurile aşezate pe verticală.

Când intri într-una din clădirile astea, spaţii mari, nesfârşite, curăţenie, covoare adânci sau dale de gresie strălucitoare. Ferestre mari, şi multă lumină, dar care vine de la neoane cu întrerupătoare. Chiar uneori copaci, copaci adevăraţi, plantaţi în linii drepte, precis delimitate, care arată, sincer, tare stingheri şi singuri. Stomacul meu e tare trist când vede copacii ăştia, mi se pare că ei nu au nicio vină, şi parcă sunt mai deprimanţi decât nişte animale la grădina zoologică, acolo măcar încearcă cineva să le recreeze habitatul natural, dar aici nici măcar atât, sunt înconjuraţi de betoane.  Uşor intimidant, pentru mine şi apartamentul meu fără copaci şi fără plante de la etajul 6 dintr-o fostă capitală comunistă.

Atâta că dacă ajungi să cunoşti dedesupturile acestori imensităţi, să dai de birourile sau sălile unde oamenii chiar îşi petrec viaţa (ştiu că nimeni nu crede că îşi petrece viaţa în clădirile unde lucrează, dar eu mă gândesc tot timpul la asta, petrecem atât de mult timp prizonieri aici) camerele sunt mici, tare mici, întunecate, fără ferestre, fără lumină sau aer. De fapt, aerul lipseşte cu desăvârşire, deşi nimeni nu pare să sesizeze, ferestrele sunt doar cu scop decorativ, rămân pe veci închise. Spaţiile mari sunt rezervate holurilor, nu oamenilor. Te sufoci în clădirile astea. Sau eu mă sufoc în clădirile astea.

Şi mi se pare aşa, ca şi cum aş da de un tip, cel mai mişto tip pe care mi l-aş fi putut imagina când eram mică şi visam la Feţi frumoşi (presupunând că aş fi visat la asta, I wasn’t, mbut most women do) înalt ca bradul, pătrăţele, păr blond în vânt proaspăt spălat şi mirosind a Shauma trei, ochi deschişi la culoare şi gene mai ceva ca în reclamele muierilor la rimel Lancome sau care draci e za shit these days. Haine ca scoase din cutie, tăiate fin de un croitor priceput, toate călcate şi strălucind de prospeţime. Ba chiar are şi o carte ce i se iţeşte uşor din geanta diplomat. Şi ajungi să fii cu tipul ăla perfect, atât că atunci când vă mutaţi împreună constaţi uşor încurcată că îşi schimbă lenjeria o dată la trei zile, că pleoscăie când mănâncă, iar cartea era de fapt o revistă despre ultimele telefoane cumpărată din aeroport. Imposibil de trăit cu, cel puţin pentru mine.

Dacă aş face clădiri, clădirile mele ar fi linii simple şi pricăjite din exterior, cufundându-se în linia pământului sau ascunzându-se printre copaci. Intrarea ar fi întunecată şi destul de mică. Dar camerele, camerele în care chiar aş trăi ar fi mari şi luminoase, cu ferestre imense, de fapt dacă aş putea aş face nişte găuri mari în ziduri să se amestece podeaua cu natura, camere pline ochi de cărţi şi note muzicale, cu puţină mobilă dar mult, mult, mult aer.

Dar nu fac clădiri. Cel puţin în viaţa asta. În viaţa asta doar îmi plimb uneori paşii mici prin unele construite de nişte oameni pe care îi suspectez că aveau costume făcute la comandă.

LE. Catedrale. Fix catedrale, cum nu m-am gândit mai devreme. Acelaşi principiu, clădiri mari, impunătoare, cu săli mari şi tavane înalte, chiar dacă chiliile călugărilor sunt nişte încăperi mici şi austere. Scopul e să imprime respect, credinţă, putere aso pentru oamenii simpli.

IMG_1915

 

 

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604