Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

An idiot

Standard

Iar scriu de ceva ce mă enervează, oare alți oameni despre ce scriu? Că eu cel mai des scriu ce mă enervează. Și cel mai des mă enervez eu, nimeni altcineva.

Nu am o părere extraordinară despre propria persoană, ba chiar, cum spuneam și mai sus, îmi sunt de multe ori antipatică și nu cred că am vreun moț mai presus de oricine. Dar cred că sunt destul de inteligentă (cum cred că sunt mulți oameni). Înțeleg lucruri. Îmi place să înțeleg lucruri. Mă pierd uneori în lucruri complicate și sunt fericită când o fac.

Dar, de multe ori, vă jur, sunt o idioată perfectă.

Recent m-a pălit revelația asta, într-o dimineață, la un B&B (că tot nu suport hotelurile).

Am ratat micul dejun la ora care zisese tanti că era acolo (7) pencă I overslept și am tropăit către el pe la 8.

Pustiu. Perfection, m-am bucurat și I also did a mental note ca mâine să cobor la aceeași oră.

Mi-am luat ceva de ronțăit și m-am uitat plinăăă de speranță la un aparat care părea că ar putea produce cafea. Închis și gol goluț ca nudiștii de pe plaja mea.

Nu am apucat să mă gândesc cum să îl rog să nască niște cafea (de altfel nici nu plănuiam, că nu mă pricep, mă pregăteam doar să sar peste cafea) că apare un nene cu barbă și zice Neața. Neața, zic și eu și zâmbesc tâmp. Clipesc și blond de două ori și îl întreb: tu ești propretarul? Da, zice. Mai să sar într-un picior. Minunat, cum zici că se folosește drăcia asta de făcut cafea?

Și .. atenție, nenea barbă zice: E SCRIS PE PERETE CUM SE FOLOSEȘTE.

Cum? Ce a zis? Clipește încet creierul meu adormit. Mă uit pe perete. Mare, negru, cu litere și desene albe pe el. Credeam că e de decor. Nu era. Sau era, doar că decorul era util, as in explica frumos cum să îmi fac eu cafea. Îmi arată totuși omul ce și cum,  timp în care îi spun și lui cu sinceritate: I’m an idiot.

După care mă întreabă cum mă cheamă. Îi zic. Ai venit ieri? Da. Ești singură?

Ăăăă da, zic. Pe tine cum te cheamă? Așa zice. Și pe copil? Sau copii? Că tanti de ieri avea un birou plin de jucării.

Copii zice. Îs răciți amândoi. Și nevasta. Și de asta stau eu acasă. Și zâmbește omul.

După care vine și ia șervețelul din fața mea și îl pune pe masa cealaltă. Pencă masa cealaltă era pentru o persoană singură și masa la care mă postasem era pregătită pentru două persoane. Nu că aș fi observat veci. Bine, nu văzusem dictai peretele, dar diferențele dintre mese.

So îi mai spun o dată: Told you I’m an idiot. Râde și zice că nu, să nu îmi fac griji.

Well, îmi cam fac, because I really am an idiot sometimes.

Dar, revenind la copii (as always), cred că ăsta nu e neapărat un lucru rău. Văd des des de tot părinți care au așteptări de la copiii lor: să învețe bine, să nu scrie cifrele invers, să ia premiu cu coroniță și se enervează când nu se întâmplă, când băiatul sau fetița e mai pasionat de mașinuțe decât de litere, când le place să stea să se uite în gol pe fereastră la ploaie în loc să facă tema de la școală aso aso.

Și e normal să se enerveze. Pentru că oamenii mari pot să facă lucruri, știu să facă lucruri, să planifice și să implementeze. Pentru că oamenii mari nu sunt idioți. Și ca atare nu pot să accepte că un copil învață încet și greșește des, că e uneori incapabil să facă lucrurile care pentru adulți sunt tare ușoare.

Ei bine, majoritatea adulților nu sunt idioți. Uneori, eu, cum exemplificam, sunt o idioată. Și nu sunt serioasă. Și sper să nu mă fac niciodată om mare. Pentru că poate asta e ceea ce îmi permite să nu mă deranjeze deloc, dar deeeeeloooooc că Sara îl face pe 3 invers de vreo doi ani de zile or so. Și nici măcar nu încerc să o corectez. Pretty sure că o să îl facă corect. Și dacă o stresez eu cu asta iar pretty sure că nu o să o ajute. Și să nu vreau concursuri și rezultate și slujbe și admiteri și cornițe și laude și și și și.

So yep. I’m an idiot. Sometimes

img_9353

Anunțuri

Un laptop

Standard

Știu copii de vârsta Sarei care au telefon mobil. Presupun că-s mai mulți. Cei mai cuminți să zic, am înțeles că au un fel de ceas la care poți să vorbești. Nu sunt prea pricepută la tehnologie. Probabil că și eu i-aș fi luat dacă ar fi mers la o școală normală, dar așa nu i-am luat, nu mi s-a părut nevoie și adevărul e că nu sunt genul de părinte stresat de dezastre potențiale, n-am prea fost niciodată, nu știu ce soi de mamă e asta de sunt eu.

La fel, Sara nu are laptop sau tabletă. Mi-l confiscă pe al meu ca să își pună desene animate pe Netflix și cam atât. Aceleași desene (poneii). A mea e, face obsesii ca mă-sa pentru melodii.

Și mă gândeam așa dacă o veni vreodată ziua în care îmi voi dori sau în care mă voi îngrijora sau în care îi voi cumpăra din proprie inițiativă vreun gadget din asa.

Sincer, nu prea cred. Mi-e ciudă așa, puțin pe tehnologie, că mă face să am nevoie de ea. O dată pentru informație în domeniile în care mă interesează, dar la asta aș putea avea acces și în format hârtie, deși mai greu. A doua oară, pentru muzică, viața mea e mai bună de când am orice melodie în telefon. Apoi, pentru oamenii din el. Dacă i-aș avea lângă mine pe toți care contează aș arunca telefonul în budă și aș trage apa. Mi-aș cânta singură muzica și aș citi doar cărți, poate chiar pe aceleași :). La televizor nu mă mai uit de ceva ani, iar la laptop am cam renunțat în ultimul an. Îmi ajunge calculatorul la birou.

Dar Sara? Copiii de 6 ani? Păi ei nu-s obligați  să folosească niciuna din drăciile astea. Probabil că aș lăsa-o sau i-aș cumpăra dacă ar vrea, dar, din fericire, nu vrea. Și deși e clar că fără calculator nu e nimic în viitor, nu prea mă îngrijorez că nu o să știe să îl folosească dacă nu începe acum. De fapt cred că o să se descurce foarte bine. Și nu prea îmi pasă de el. Sau de televizor. Sau de telefon. Fii-mea, ca și mă-sa, urăște să vorbească la telefon, acceptă să vorbească cu o singură persoană (eu) și doar dacă suntem despărțite mai mult timp și doar dacă I pull puppy eyes on her înainte să plec.

Nu îmi plac ecranele astea de care suntem legați, mi-e ciudă pe ele azi, sunt puțin obosită și nesuferită și aș vrea tot mai des să o iau pe Sara să fug cu ea undeva unde e tot timpul cald și soare, unde nu-i școală sau scârbici și unde aș sta ore întregi doar să mă uit în ochii ei negri, să mă minunez ca o proastă de ce frumoasă mi se pare și să râd cu ea, de râsul ei, de al meu.

Aș vrea să prelungesc momentele în care degetele ei ating fire de iarbă, coajă de copac, prăjituri de nămol, creioane colorate, apă de râu grăbit și sare de mare leneșă vs. bucăți pătrate de plastic negru.

Nu mă grăbesc cu crescutul Sarei. Laptopul ei de acum 😛 Are tastatură, Google și „Nefix”. Poate o să i-l împrumut și eu. 🙂

FullSizeRender

 

Trust

Standard

Acum vreooo hm, 8 ani? am început să lucrez cu o colegă nouă și piticanie (adică mică, nu e piticanie, la vremea cu pricina era cea mai mică dintre noi). Și mă enerva teribil că eu o vedeam ca foarte foarte deșteaptă și eficientă și ea se uita la mine uber stresată, cu riduri anticipate și ten ușor galben, spunându-mi că totul i se pare copleșitor și că nu face față. Și i-am zis ceva de genul că, în timp, o să ajungă să citească în ochii mei ceea ce în mod vădit nu reușeam să îi transmit în cuvinte. Peste câțiva ani, când uitasem discuția cu pricina, a venit să îmi spună că am avut dreptate. She could understand my eyes. 🙂

Cred în ochi. Îmi plac cuvintele, mi-s dragi, dar de cele mai multe ori mi se par irelevante. Sistemul nervos e o minunăție și se întinde din cap până în vârful degetelor. Eu aleg destul de des nu cu inima, veci n-am simțit ceva în zona aia a pieptului :P, ci cu stomacul (as in instincte, nu as in sistemul nervos ce rezidă pe acoloșa că și ăla tot de la creier primește input). Sistemul nostru nervos e atât de deștept să interpreteze mișcări de mușchi faciali în fracțiuni de secundă, mult înainte ca mesajul să fie transformat în informație concretă pentru eul nostru conștient veșnic cu osfertosecundă mai lent decât tentaculele sale. So I trust that. My gut. Îl las deseori să overrule my brain. Și am tatuate pe retină fracțiuni de priviri care mi-au spus mai mult despre câte un om decât ore de cuvinte. Pe dos, singura reacție pe care o am, necontrolată, atunci când mă supără cineva foarte tare e că nu pot privi persoana respectivă în ochi.

Revenind la copii, că tot la Sara mă întorc, weekendul trecut m-a făcut să îmi amintesc de cele de mai sus. Am fost cu ea la Expoziția Sci-Fi de la Bibiloteca Națională. A fost drăguț, Sarei i-a plăcut, s-a holbat fascinată la o imprimantă 3D în acțiune, s-a jucat cu magneți, pilituri și alte drăcii, ba și niște lego, telescoape, erau și cărți, ce mai, au nimerit-o pe vierme. Acuma mă mustră conștiința că nu v-am zis de ea mai devreme, dar adevărul e că și eu am aflat de la Sara, vineri seara. So unul dintre expozanți era Orășelul Cunoașterii, unde Sara a mai fost și i-a plăcut tare. Și acum s-a oprit la colțul lor, format din vreo 3 chestii. O bancă care explica un circuit închis (când 2 stăteau pe bancă, ținându-se de mână cânta o melodie), un joc pentru copii gen puzzle pe bețe, nuș cum să zic, unde potrivești găruile cu bețele și un curcubeu 3D. Întâi am stat pe bancă și ne-a cântat pianul, apoi Sara s-a înfipt în bețe. M-am dat doi pași în spate și am lăsat-o să se joace. Nu era chiar ușor. Cele două domnișoare tot încercau să o ajute, arătându-i unde să pună chestiile, iar Sara le ignora, uitându-se din când în când în spate la mine. Nu i-am spus niciodată nimic, doar m-am uitat înapoi la ea și ea se întorcea cu mai mult curaj de fiecare dată. Le dădea scurt din cap nu când îi indicau greșit. Nu am intervenit. Apoi viermele s-a mutat la curcubeul 3D. Au venit iar ambele domnișoare la ea (nu prea erau clienți) și au întrebat-o dacă știe culorile curcubeului invers. Sara a zis da (she does). Apoi i-au explicat că trebuie legate culorile la capete în ordine inversă, asigurând continuitatea liniei verzi de pe margine. So far so good. Eu m-am postat pe o canapea de lângă, executând aceeași mișcare de lăsat copilul în pace. Nu și cele două domnișoare, cu precădere una dintre ele, care, în 2 minute terminase singură, turuind în continuu, 80% din curcubeu. Sara se oprise complet și o lăsa pe creștină să se joace, cum a învățat ea că e politicos. So mi-am mișcat fundul și am întrebat cât de frumos am putut eu, chiar cu dinții la vedere, dacă nu se poate să o lase pe Sara să încerce singură, că n-a apucat să pună niciuna, că nu-s copii la coadă și chiar dacă o să îi ia mai mult decât le ia lor, ideea e să joace singură ca să prindă mișcarea, chiar de o dura mai mult să facă opera de (h)artă, vorba Sarei. Na. Ceva clar n-am făcut bine că domnișoara i-a dărâmat toate alea și a zis că doar îi explica. Pai a înțeles, i-am zis. Și viermele a început să potrivească drăciile, destul de bine, până când donșoara nr. 2 s-a simțit datoare să o ajute din nou și din nou (jocul oricum era autocorectiv, curcubeul nu se forma dacă piese nu erau așezate corect). În 5 secunde Sara s-a întors la mine și a zis că vrea să plece. Ceea ce am și făcut.

Des când Sara face sau se pregătește să facă ceva greu pentru ea se uită la mine. Nu prea folosesc cuvinte, nu îi spun că poate, că să încerce, că e bine, că se descurcă, doar mă uit înapoi la ea. Și întotdeauna funcționează. Privirea mea îi transmite, cumva, ceea ce are nevoie, mai bine decât ar face-o cuvintele. O folosește ca pe o gură de aer, de care are nevoie, ca pe o confirmare. Și după weekendul trecut, m-am tot gândit ce citește ea în privirea mea. Și cred că asta citește: încredere. I really, but really really do trust her.

Am încredere în ea când încearcă ceva nou, am încredere în ea când face alegeri, am încredere în ea că face lucrul corect, am încredere în ea că e atentă, am încredere în ea punct.

Și cred că, poate, asta le lipsește, uneori, adulților. Cred că asta le lipsea domnișoarelor din weekendul trecut. Încrederea în copii. Sigur, sunt mici și stângaci și greșesc des până învață, dar dacă nu încearcă singuri nici nu prea văd cum draci ar putea să învețe ceva. Eu am condus ca tuta cu cineva dându-mi indicații în dreapta vreooo 5 ani până m-am hotărât să îi dau pe toți jos din mașină și să merg singură. Abia atunci am și învățat.

So, când Sara se uită la mine, cred că de fapt mă întreabă: Do you trust me? Și când eu mă uit înapoi, nu îi răspund altceva decât: I trust you.

That easy 🙂

PS. Yes, she still loves to cook.

IMG_8915

 

 

Free will

Standard

Una din chestiile care mi se pare că e supraevaluată e obediența copiilor. Uneori i se mai spune și respect. Din ăla cuvenit, nu câștigat. Să asculte de noi, să asculte de doamna învățătoare, de bunici, pe adultul din lift care o întreabă, deși nu o cunoaște dacă își iubește frățiorul șamd.

Pentru că noi, adulții, știm mai bine. E datoria noastră să îi ghidăm pe calea cea dreaptă.

Well, it is, I agree. Dar cred că uneori, încăpățânându-ne în ce credem noi că ar trebui să fie copilul vs. ce e el cu adevărat obținem rezultate dezastruoase.

Nu cred că am mai povestit asta aici. Știți că citesc de când eram mică, mi s-a părut un miracol când am descoperit că am lumi după lumi în care pot naviga și evada. De la 5 până pe la 12 ani am ronțăit orice am prins în bibliotecile pe care le găseam. Dar la 12 ani m-am oprit și nu am mai citit mare lucru până pe la 16 (când mă rog, adolescența :D, singurul remediu pe care l-am găsit pentru ea au fost cărțile).  Dar revenind la 12 ani. La 12 ani m-am oprit din citit. Tata, care de altfel cred că a luat în general deciziile corecte în ceea ce mă privește, un fel de tough love amestecat cu împinsul către ce credea el să pot să fac, m-a trimis la biblioteca orășenească Motru să împrumut și să citesc Dialogurile lui Platon, în vara dinspre clasa a 6-a spre a 7-a. Acuma, puteam să nu îl ascult. Dar sunt slabă când vine vorba de oamenii pe care îi iubesc, always was. So m-am dus, am așteptat cam 30 de minute ca bilbiotecara, după scărpinat în cap când a auzit ce îi cer, să sape în subsolul casei de cultură (care găzduia biblioteca) după cartea mea. Am citit-o, deși îmi simțeam creierul încrețindu-se. Nu doar că nu am înțeles boabă, dar boabă din rahatul ăla de carte, dar m-am simțit și tare proastă. Nu am mai citit, așa cum spuneam, patru ani după și nu voi mai pune mâna în viața mea pe Dialogurile vieții. I lost that book.

My point was, câteodată poate nu e ok să credem că știm mai bine decât ei. Am mai scris-o și săptămâna trecută, un copil vrea să învețe, e curios să facă fix ce e el curios să facă. Grăbindu-i sau obligându-i riscăm uneori, ca în exemplul de mai sus, să distrugem. Știți vreun om căruia îi place cu adevărat să citească pentru că mamițica sau tatițica l-au obligat când era mic? Eu nu.

Nu cred că citim, că învățăm, că vrem să aflăm pentru că ni se repetă că scopul vieții e să ne pregătim să obținem o slujbă pencă altfel no money hence no life. Cred că toți omușorii mici sunt curioși în anumite domenii.

La Sara, și la mine, sunt predominant cărțile. A început cu literele, pe la un an, când nu vorbea neam dar mă îîia să îi spun care ce literă e (dintr-un puzzle Melissa&Doug, pe care i-l luasem pentru o vârstă ceva mai mare). Dar cred că nu citim niciuna pentru că e bine, pentru că o putem menționa întâmplător la pauza de cafea/măr ci tocmai, dimpotrivă, pentru că nu avem de ales, e ceva ce face parte din noi și se întâmplă, fie că ne place sau nu. Nu alegem să fim așa, it’s just 🙂 what we like.

Randomness în bucăți de cărți uitate prin telefonul meu, nici nu cred că sunt preferatele mele, pe ălea le-am citit uitând de telefon. Îmi place să le las aici, poate cineva va găsi una, doar una, care i se va potrivi și atunci va zice, moa, ce poftă mi s-a făcut de o carte, I used to love reading. 🙂 Par așa golașe și stinghere scoase din context, unele siropoase, unele arogante și unele pătrate (una are o maimuță în ea :), nu vă spun care, dar tare mi-a plăcut maimuța aia), dar nu sunt, sunt sincere și rotunde toate, parte din cărțile pe care l-am iubit :). De puține lucruri sunt sigură, dar de asta da. Sunt sigură că le voi iubi întotdeauna. Sper că și Sara.

 

Don’t get it

Standard

E neplacut sa incep cu am mai scris ca dar am mai scris ca. Am scris de multe ori ca sunt extrem de permisiva cu stilurile de parenting, iar, urat cuvant. Dar chiar o gramada mi se par asa niste ultra prostii si ma fascineaza cum proaspetele sau vechile mamici petrec ore intregi dezbatand subiecte ca nastere naturala vs cezariana, alaptat vs. lapte praf, attachement parenting vs. rigoare (sa zicem), mancare bio vs gogosi, Montessori vs traditional, intors la buro a treia zi de la nastere vs stat cu plodul pana la 18 ani cu sufertasul la pat si ma rog, cate si mai cate. Toate mi se pare intrucatva tolerabile si nu chiar un capat de tara atata timp cat sunt facute cu dragoste si ca asa crede mama aia ca e al mai bine pe lume. Nu dau sfaturi pe blog si cu atat mai putin in viata mea de uom, cel mult le barfesc cu fetele la cafea dimineata. Nu am spus niciodata unei prietene mamici sa faca X sau Y, am raspuns la intrebari, daca mi s-au pus. Nu clintesc niciodata in parc cand vad anumite scene, de exemplu nu-urile la murdarie,  obligatul la impartit, interventia parintilor in a arata cum se joaca corect cu lopatica in nisipa si cate si mai cate.

Dar e un aspect, unul in jurul caruia ma rotesc ca un fluture de noapte la bec. Pentru ca nu il inteleg.

Nu inteleg parintii care se poarta cu rautate cu copiii lor.

Inteleg zilele grele, inteleg ca they are fucking assholes sometimes, inteleg ca nu mai poti, inteleg tipete, inteleg fugiri si incuieri in dormitor (that’s my tactic, chiar daca dureaza sub 3 minute, dar am nevoie de alea 3 minute), inteleg foarte multe pentru ca stiu cum e.

Dar nu inteleg cum pot fi rai cu copiii lor.

Dar rai. Rai mai, rai.

Eram aseara la Mega (desi am zis ca nu ma mai duc, sa vorbeasca cineva sa se mute-un Lidl sau ceva langa mine va rog) si am ramas impietrita in drumul de la paine catre cascaval urmarind o scena de la mezeluri. Era un copil, donno, vreo 9 ani, care voia parizer. Not a happy choice, I agree. Si eu i-as fi explicat Sarei cu alte cuvinte ca atunci cand o face plopul pere si rachita micsunele ii va cumpara ma-sa parizer. Mamica asta i-a pus o mana pe umar, l-a impins cale de vreo 20 cm si i-a suierat rece si taios de am simtit-o eu de la 5m distanta pana in fundul stomacului: Nu intelegi naiba o data ca NU iti iau rahatul ala de parizer? Apasate fiecare dintre consoanele de mai devreme.

Si copilul a inclinat capul si a ramas la 20cm distanta de mama lui. Si asta e doar cel mai recent, dar am zeci de exemple.

I don’t get it.

Sigur, o sa imi spuneti, ce mare rahat i-a zis. N-a dat in el sau ceva.

Ok, asa e. Nu i-a zis mare lucru. Poate si sa ii fi zis nimic si de as fi simtit rautatea aia m-ar fi ros la fel de rau.

Ai mei nu m-au batut niciodata, nu aveau practica asta, maica-mea aplica tratamentul tacerii si taica-miu nu prea se supara pe mine sau poate imi tinea o teorie, cum face si acum, de cca 2 ore in care eu pluteam pe norisorii mei imaginari cu povesti. Cu fix doua exceptii. Cand aveam vreo 6 ani (parca) taica-miu a decis ca nu stiu ce fapta merita o bataie, pe care mi-a administrat-o in dulcele stil clasic. A durut ca dracu, I remember that, dar nu am simtit ca a facut-o cu rautate. Am inteles, la 6 ani, ca in capul lui e ceva ca o regula care ii spune ca asta e de facut ca sa ma faca om mare sau ceva. It was bullshit si din fericire nu s-a repetat (azi tata neaga episodul). Nu m-am suparat pe el deloc. A doua,  pe la 13 ani, cand mi-a tras maica-mea o palma pe balcon si uite ca am uitat de ce, dar era ceva in legatura cu tonul meu si ea era foarte nervoasa. Asta m-a suparat mai mult, dar si asta mi s-a parut cumva scuzabila, era nervoasa din motive ce nu tineau de mine (as far as I could tell) and she snapped.

Nu ca as spune ca bataia e tolerabila. Far by me, e o prostie imensa.

Ce spun insa e ca nimic (nici macar bataia) nu se compara cu situatiile in care un parinte e rau, cu adevarat rau cu copilul lui. Cand simti cumva ura pana in fundul ultimului neuron. Nu ca il bate sau nu ca urla. Poate fi si cu ton calm si poate fi si tacere. Important e ca se simte. Cum a fost tanti aia de la mezeluri si cum sunt uneori, unii parinti cu copiii lor.

And that I don’t get.

Copiii aia ne ofera ce nu am mai avut si nu vom mai avea vreodata. Unconditional love. Ma rog, pentru o perioada, eventually, ajunsi adulti, nu prea e garantat. Dar pentru o perioada macar, unconditional love. Se raporteaza la noi ca la zei. Zei ma, zei. Si daca sunt maltratati (fizic sau verbal) studiile arata ca de multe ori copiii nu vor face decat sa devina mai atasati de parintele abuziv. Pentru a treia oara, unconditional love.

So why then? Why would you do that? Why would you be so mean? Care e mecanismul care se produce in creierele lor, cata oboseala si nervi si zile negre sa fie adunate nu ca sa nu mai poti si sa urli si sa cedezi, that happens, dar prin care sa emani ura pana la ultimul por impotriva unui om care te iubeste.

Poate m-oi face mare la un moment dat si oi intelege. Dar azi ma simt tare mica. Si proasta, fie.

img_5283b

 

Never grow up

Standard

Sara nu vrea să crească mare. Pentru că a crește mare echivalează cu apropierea de moarte. Și nu vrea să moară, îi place să trăiască. Din același motiv nu vrea copii. I se pare o barbarie să îi naști știind că vor muri.

Pare cam sumbru pentru un copil de 6 ani, dar nu cred că e. A întrebat despre moarte și i-am spus adevărul, că o să vină ce a fost înainte de a fi. Și eu, de pe la vârsta ei până aproape de 20 (când probabil hormonii overulled my brain) am petrecut nopți întregi contemplând ideea asta. All humans do, mai devreme sau mai târziu. La noi a fost mai devreme.

Și o înțeleg. Acceptarea mortalității e ceva înfricoșător, ce face ca orice să pară lipsit de sens, de asta e reconfortant să ne refugiem în credințe. I-am spus, desigur, că unii oameni cred asta, și că ea va putea decide oricând, și acum, în ce să creadă. Dar, deocamdată cel puțin, nu crede în speranțe.

Mie, pe de altă parte, îmi ridică firele de pe șira spinării nu doar mortalitatea ei, ci simplul fapt că va trăi. De la înălțimea celor 35 de ani am văzut-o venind, complet rotundă, galbenă și apoi transformându-se, încet, în Sara de acum, nici o sutime din Sara ce va fi când va avea anii mei și nici o miime din cea de 60 de ani plus. Iar parte din a crește mare sunt experiențele nasoale. Obligatorii, de fapt, oricât i-aș dori și m-aș lupta pentru o viață perfect senină, într-o formă sau alta she will get hurt. Se întâmplă de acum, când copilul X spune ceva ce o face să sufere și se va întâmpla pe măsură ce crește. Învățăm cum să ne creăm armuri și uneori alegem în fața cui să le dăm jos. La fel de inevitabil, uneori alegem greșit și ne trezim arși de sus până jos. Apoi înălțăm un zid mai mare. Iar asta sunt doar oamenii, viața în sine poate să arunce în ea pietroaie de mii de tone. Pe astea nu i le spun, dar mă gândesc la ele. Cred că asta fac mamele. 🙂

Dar în ciuda celor de mai sus, nu cred că viața e urâtă, sau că nu trebuie trăită. Cred că tocmai asta e singurul lucru pe care putem să îl facem, să o trăim cu adevărat. Și, paradoxal, cel mai ușor e să nu o trăiești, să te ascunzi după rutine și reguli și să mergi ca o casetă, rotindu-te la nesfârșit. Nu vreau să trăiască cu teama de a îmbătrâni, mă uit la femeile de vârsta mea și devin obsedate de riduri sau fire albe și de dacă soțul va mai sta lângă ele și încearcă orice pentru a arăta cu 5 ani mai tinere. Mi se pare ușor o prostie, chiar dacă accept demersul până la transformarea în obsesie. At the end of the day, if we love, iubim indiferent de omul pe care îl iubim are un rid între sprâncene și 30 de fire albe la tâmple, indiferent de e îmbrăcat din cap până-n picioare în alb sau negru. Iubim pentru că iubim, atâta timp cât ni se întâmplă.

Revenind la Sara, nu vreau să o mint, așa cum spuneam, cu promisiuni despre câmpii verzi și norișori după moarte, dar în schimb încerc să îi arăt micile sclipiri ale fiecărei zi, pentru că sunt acolo. La fel cum se văd toate cele negre de mai sus, se văd și astea. Un câine care vine să îți lingă mâna în drumul spre mașină, o rază de soare care îți traversează vârful nasului, o melodie care începe să prindă contur în mâinile și încăpățânările tale, privirea oamenilor care o iubesc, zâmbetul fugitiv al bătrânicii care vinde castraveți în piață, senzația când te lași greu în pat după o zi de alergat pe dealurile bunicului, râsete ce îți fură respirația, o baie rece într-o zi prea caldă, vocea mea când se trezește dimineața sau brațele mele când se lovește, cei trei şoferi ai celor trei maşini aliniate să facă stânga, căscând perfect sincron, ca un balet de somn pregătit pentru un unic spectator. Și milioane altele. În fiecare zi.

Iar, pe lângă astea, recunosc că i-am mai spus ceva

  • Ce sunt eu mama, adult sau copil?
  • Un adult mai mic.
  • Dar nu mă joc cu tine, uneori chiar mai mult decât ceilalți copii?
  • Ba te cam joci.
  • Păi și atunci nu sunt puțin și copil?

Și chiar cred asta, cred că avem de ales dacă o dată cu anii și ridurile ne transformăm în persoane serioase sau rămânem, oarecum copii. Și ea, ca mine, și ca oricine, are posibilitatea să aleagă să rămână măcar puțin copil. Și asta a mai înveselit-o puțin. Să devină un adult copil pare o consolare bună.

Un adult căruia îi place încă să se joace, care încă face ghidușii și care încă lasă zeama de pepene roșu să îi curgă pe bărbie, unul care încă e curios și citește pentru că încă e mic și nu știe nimic, unul care zâmbește, poate chiar și atunci sau tocmai când oamenii sunt răi cu el, un om mic și vesel și duios, asta îmi doresc pentru Sara, unul care știe să trăiască indiferent că are 6 sau 26 sau 56 de ani :).

IMG_5849

Doar una

Standard

Ce mă enervează că nu știu cum să încep. Îmi vine să încep cu finalul și atunci why writing the rest?

Well. Să încercăm. Mă enervează așteptările astea de mame perfecte.

Ok, încerc să explic.

Mi se pare că pentru mame există o presiune, o așteptare, din partea oricui, dar oricui, de la familie până la vânzătoarea de la supermarket să fie za best mom there is.

Serios. E acceptabil pentru tată să iasă la bere cu băieții din când în când, să nu prea știe care a laptele și care-i piureul de prânz, e perfect feazabil ca bunicii să nu fie parte din viața plodului pentru că încă muncesc și-s persoane importante care hei, n-au cerut să aibă un nepot, deși sigur că le prinde bine la bătrânețe pentru veșnicul pahar de apă, dar pentru mamă?

Mama e doar una, băi.

Chiar citeam acum câteva luni, îmi și pare rău că am șters un articol pe facebook sau ceva în care era linșată, dar linșată o mamică că se ducea la coafor săptămânal și arătat tot timpul ca scoasă din cutie. Impardonabil. În loc să stea cu plodul? Atâta timp pierdut?

Și nu e doar asta, mama trebuie și știe totul, e tot timpul acolo, fără pauze sau alte gânduri (ptiu ptiu, doamne fer). Singura rațiune de a fi a unei femei ajunse mame e să știe orarul de gustărele și prânzurele (apropos, musai să știe să gătească, e cutremurător să ai un copil și să nu știi să gătești-ce mănâncă copilul ăla? :o), temele la matematică, hainele rupte-n cot și cât caca a făcut copilul de 10 ani ieri. Cu gramaj, culoare și consistență.

Am simțit-o și eu uneori, poate toate am. Privirile dezaprobatoare că nuș, plodul e fără căciuliță toamna la 15 grade de la bătrânica din part, reproșul tăcut că plodul plânge și tu habar nu ai ce dracu are și nici cum să îl liniștești, șocul și groaza din privirile (am vrut să scriu prietenilor, dar nu, ei nu) amicilor când vă întâlniți singuri prin oraș și te întreabă: Dar copilul cu cine e? Păi copilul are și el un tată, bunici, grădiniță șamd. Dar nu, toate astea sunt adiționale, copilul trebuie să rămână în marsupiul matern până la adânci bătrâneți (din punct de vedere doar al mamei, el trebuie să aibă toată libertatea din lume).

Toate astea mă enervează. E adevărat că atunci când naștem ne transformăm. Complet și iremediabil. E adevărat că după că devenim mame copilul (sau copiii) devin principalul tab deschis în mintea noastră, unul ce nu se închide niciodată, e adevărat că am știut un rahat despre iubire până să o cunosc pe fii-mea, și e adevărat că știu ce gândește și ce o supără de la 3 km distanță, de-i aud numai o inflexiune a vocii sau văd o sprânceană ridicată.

Dar, la fel cum am mai spus despre copii, băi, serios, și mamele sunt oameni.

Unii de sine stătători, știți? Adică care există. Ca atare.

E o chestie care nuș cum să zic, dar nu prea e negociabilă.

Și e ok dacă unele femei sunt mame din ălea prin născare. Cărora le aduce bucurie să își dedice toate cele 24 de ore serviciului și copiilor, să le gătească, să stea să se joace cu ei, să meargă în vacanțe cu raze de soare și rățuște, mame pentru care viața și fericirea sunt toate astea.

Serios, o spun fără urmă de ironie pentru că știu femei așa.

Dar again. E perfect ok și dacă nu ești o femeie așa. Care are nevoie ca să nu înebunească nu știu, de o carte citită, de o cafea cu prietenii, de o vacanță în doi, sau poate singură, de un film, sau chiar de coafor săptămânal. În care să nu se joace. Să nu gătească. Să nu ghicească cu coada ochiului cauza tanturmului actual. În care să fie ea.

Poate că femeile din prima categorie sunt mame mai bune. Nu sunt sigură nici măcar de asta, dar poate.

De fapt uite că nu știu, mă gândesc tot timpul că îi sunt, vreau nu vreau, nu model, dar punct de reper Sarei. Ce vede la mine va replica oarecum (și datorită genelor, nu doar mediului, dar și ăluia), în viața și comportamentul de adult. Și mențin că aș vrea să o văd fericită, indiferent cum ar arăta acel fericit pentru ea. Poate ea o să fie ce n-am fost eu niciodată, o femeie construită să fie mamă, să fie asta esența ei. La modul egoist însă, mie mi-ar plăcea să o văd independentă, să o văd cum încalecă pe cai (pătați, nu albi) și aleargă să își urmeze visurile, încăpățânată și umpic nebună.

Închidem paranteza. Dar chiar dacă, poate, femeile din prima categorie sunt mame mai bune, femeile din a doua categoria a doua nu sunt deloc mame rele.

Cred că pentru noi e esențial să nu renunțăm la bucățele alea care ne fac pe noi noi. Pentru că altfel (și vorbesc din experiență), încercând să devenim acea mamă ideală și omorând capra încăpățânată din noi, devenim, automat, măcar puțin triste (și uneori mult mai mult de atât).

Și abia atunci devenim mame rele.

Cred că mamele bune sunt femeile fericite. O văd în Sara. Când eu sunt bine, când sunt echilibrată și galbenă, ea e echilibrată și galbenă. Când nu, Sara nu e ok.

Nu ne putem face copiii fericiți dacă noi nu suntem așa. As easy as that.

So de aia o să aplaud ca o focă când prietena mea Scooby Doo îmi spune că a decis să aibă grijă de ea și să meargă la masaj și să își cumpere nuș ce draci de creme minune, când Semințe vorbește de vacanțe în doi pe la concerte pe cine știe unde. Și de asta o să citesc în continuare, și câte o carte pe zi, și o să fac restul listei de lucruri care mă fac pe mine mine. Pentru că fără ele, nu sunt eu, iar fără eu, nu e nimeni acolo să o facă pe Sara să zâmbească.

IMG_3344