Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095

 

 

 

 

 

When I grow up

Standard

La ora de baie (nouă ne place să povestim când face Sara baie, eu stau lângă ea, pe capacul de WC lăsat și vorbim, în general, prostii).

Mai ieri îmi povestea despre cartea pe care o citea atunci și îmi spunea că e vorba de 2 copii de 12 ani care munceau la un târg.

– Ți-ar plăcea să lucrezi undeva peste câțiva ani, să câștigi bani? am întrebat-o curioasă, mai mult pentru că mie mi-ar fi plăcut să fac asta când eram puștoaică, că deh, cititsem în cărți că munca e mișto și toți oamenii buni muncesc (debatable now, 30 years forward).

Ăăăă, nu, nu cred. Poate când mă fac mare.

– Și crezi că îți va plăcea să muncești când vei fi mare? o întreb de data asta mai mult cu disbelief (again, cu experiență în câmpul muncii)

Cred că da, dacă îmi place ceea ce fac cred că mi-ar putea plăcea să muncesc.

Fair enough.

– Și te-ai mai gândit la ce ți-ar plăcea să faci? (pentru mine e important să încerce să descopere ce o pasionează cu adevărat so o mai întreb din când în când din astea :D)

Păi fără supărare mami (pentru că tocmai urma să bată apropos la ce job derulez eu :D) dar în niciun caz nu aș vrea să ajung o băbuță ridată la un birou, cu degetele cârcite, care spune de două ori pe zi cu glas tremurat: “uuuuiiiiteeee cooOOooontraaaAAaactul șeeefulEEee”.

I-am zis că mi se pare corect, nici eu nu-mi doresc așa ceva deși e fix după colț.

Dar tu ce ai vrea să faci mami, dacă ai putea să muncești orice?

Am mai avut discuția asta și i-am zis în trecut vreo două meserii care mi-ar fi plăcut (să fiu fotograf, dar probabil muream de foame, sau să studiez ce se întâmplă prin creier, mi se pare mai facinant ca filmele despre sfârșitul lumii care nu glumesc, sunt fascinante by default). Dar de data asta i-am zis că de fapt mi-am dat seama că dacă banii ar pica de undeva din cer, aș fi perfect mulțumită să nu fac nimic. Să stau acasă, să mă joc cu ea, să hrănesc pisicile care vin în vizită (o să vă povestesc de Clanul Sicilienilor) sau să mă plimb sau să stau pur și simplu.

So Sara mi-a spus, prompt: – Mami, tu aștepți pensia!

Adevărul trist e că altă speranță nu e, iar cel absolut devastator e că mai am 30 de ani de așteptat.

Vouă ce v-ar plăcea să fiți când vă faceți mari? 😛IMG_2528

Ciufută

Standard

Din categora mituri, sau părințeală din cărți sau prea mult mers la psihologi proști (rămași încă în lumea lui Freud de la 1900 toamna), lumea e de părere că un părinte adecvat anului 2020 e cel care nu urlă nicioată la propriul plod, are întotdeauna un ton blând și împăciutor, oferă doar dragoste (dar nu prea multă, că nici așa nu e bine, copiii ajunși adulți le vor reproșa că au trăit doar prin ei și că era o dragoste bolnăvicoasă de care nu aveau nevoie și ba care chiar nu îi lasă acum să adoarmă la timp), nu are niciodată alte treburi (sau alte interese) și la pauza de prânz shit rainbows.

Pe lângă o viață profesională de succes, gătit în bucătărie ca la Topchef, o casă bec și mers în vacanțe (musai cu rulota, în căutarea sensului în viață), desigur.

Și vreau să vă spun că m-am săturat de tâmpenia asta de numa.

Newsflash. Părinții, ca și copiii de altfel, sunt nimic mai mult sau mai puțini decât oameni. Vă anunț pe această ocazie că și Budha se enerva uneori.

Mi se pare cu atât mai îngrozitor să maschezi o stare de nervi cu politețe falsă și tonul ăla de îmi ridică părul pe șira spinării folosit pe copii, care se vrea politically corect.

Sunt zile, momente, clipe în care ne tună și ne fulgeră. Asta e frate. Așa e construit creierul nostru și de altfel nici nu am mai exista azi ca specie dacă nimeni nu s-ar enerva niciodată.

Deci repeat after me: e normal să ne enervăm uneori.

E normaaaaal.

Nu promovez, desigur, descărcatul nervilor pe copii, e de căcat și eu mă simt ca un căcat când o fac.

Atâta că uneori, inevitabil, se mai întâmplă să nu fii atent, să ridici vocea, atunci când n-ar fi taman cazul.

Și știți ce se întâmplă atunci? Îmi cer scuze Sarei. Chiar dacă nu imediat, dar cu siguranță o să îmi dau seama că am fost o vacă imensă și o să îi spun chiar așa, că am greșit.

Plus că treaba asta ne-a făcut pe amandouă conștiente că uneori avem ore sau zile în care suntem ciufute, chiar fără motiv aparent.

Și atunci ne spunem: Mami, sunt ciufută!

Sara știe că la mine ciufuțenia se remediează cu îmbrățișări repetate. La Sara se remediează cu jocuri și râsete. Dar se remediează.

Problema nu cred că e că greșim. E firesc. Problema e că nu reparăm.

Da. So asta voiam să zic. Uneori sunt ciufută. Și îmi pare rău anticipat 😛

IMG_2743

 

The path

Standard

Abia plecasem ieri de acasă, drumul pustiu, ploaia abia ce trecuse, când m-am trezit pe mijlocul drumului cu o țestoasă (îs dese prin partea asta de țară). So am zâmbit, am oprit mașina și am mutat-o în direcție în care se îndrepta. In the process am călcat într-un canal de apă și am condus restul drumului cu adidasul ud. Oh well, măcar țestoasa va fi fericită.

Dar chiar va fi?

Nu știu voi cum sunteți, dar eu când văd țestoase sau melci pe mijlocul drumului le iau și le mut pe margine, să nu moară ca proastele călcate de cine știe ce.

După care, inevitabil, încep să mă întreb unde se ducea țestoasa/melcul. Și dacă cumva familia ei/lui era fix pe partea opusă a drumului decât cea pe care am lăsat-o eu? Și dacă acum că am mutat-o nu va mai ajunge niciodată acasă, își va petrece restul vieții căutând familia pierdută și va fi trist până la moarte?

Sigur, aș putea să mă gândesc că țestosul el (mutat de mine) va întâlni pe partea de drum unde l-am lăsat, cam peste jumătate de oră o țestoasă cu talia ca viespea și ochii ca mierea și se va îndrăgosti de ea nebunește, vor face 8 copii mini țestoase și vor trăi fericiți împreună până la adânci bătrâneți.

Dar nu mă gândesc niciodată așa. Mă gândesc numai dacă, prin intervenția mea, nu am distrus cumva, pe veci, viața doamnei sau domnului țestos.

Deci. Am două întrebări foarte importante.

  1. Does this happen to you? Sau sunt numai eu.

și doi.

  1. Credeți că am mutat-o pe partea potrivită a drumui?

Un om serios

Standard

Voi sunteți oameni serioși? Serios, are you?

Uite ce zice dex: SERIÓS, -OÁSĂ, serioși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are un caracter grav, sobru; lipsit de superficialitate; care nu se ține de frivolități, de glume; așezat, ponderat. Care convinge, care corespunde unui caracter sobru. ♦ Care are o înfățișare gravă, un aer solemn, sever, rigid. ♦ Lipsit de zburdălnicie, de veselie.

I-a zis cineva Sarei (mă rog, nu doar ei, așa, mai multor copii) să fie serioși.

Sara a fost atât de fascinată că a venit la mine să îmi spună că i s-a zis că trebuie să fie serioasă și dacă chiar trebuie să fie.

Am răspuns NU într-o nanosecundă.

Nu cred că trebuie să fie serioasă. Nici ea și nici alți copii. Nici măcar adulții.

Cred că oamenii pot să glumească, să râdă, să se ia în glumă (ba chiar mă sperie oamenii care sunt serioși tot timpul și nu știu să facă mișto de greșelile sau defectele proprii). Neseriozitate, care din punctul meu de vedere e egala cu ghidușia, nu e opusul blândeții, calmului, altruismului sau altor calități, dimpotrivă, mai toți oamenii pe care îi știu cu aceste calități din urmă sunt și destul de neserioși.

Și nici măcar cu lipsa de competență. Se confundă prea des hainele sau atitudinea cu competența. Nici una nici alta nu o fac. Poate pentru cei care habar n-au despre subiect să funcționeze un costum și o pereche de pantofi strălucitori sau o față de venit de la înmormântare. Pentru restul, contează doar cuvintele pe care le debitezi atunci când deschizi gura.

Așa nu-mi plac oamenii serioși, mi se pare primul indiciu pentru niște oameni care trăiesc după aparențe și urăsc aparențele. Ce e acolo, la fundul fundului, esența esenței, nu de la ce firmă ai geanta.

Mai am o colegă (pe care am certat-o deja pe tema asta, deci nu spun nimic secret) care a zis că nu îi place de o tanti cu care lucrăm pentru că se îmbracă nașpa (as in delăsător așa). She does. E și grăsuță și mai și fumează. Și o mai avea și alte defecte. Dar pentru mine e persoana preferată dintre toți cei cu care lucrez din instituția cu pricina. Pentru că e brici de deșteaptă și pe deasupra incredibil de blândă și caldă. Aș alege-o (și o aleg pe ea) în orice zi în locul a 70j de mii de inși în costume negre. De fapt am mai zis, când văd un costum mi se aprind toate beculețele de alarmă din lume.

Da. Deci sper ca Sara să nu devină un adult serios. Ci să rămână un suflet ghiduș.

Voi? Ce mai faceți, ce mai ziceți. Long time no see 😊

IMG_2676

Despre răzbunarea lui 2019

Standard

Mă mustră conștiința că am zis de 2019 că a fost de rahat. 2020 was like: hold my glass. Pe lângă pandemie, care a avut și părți bune, a fost un an atât de căcăcios la birou, dar ATÂT de căcăcios de nici nu pot să spun. Și mi-e și frică de ce urmează. Deci m-am hotărât să nu mai zic de niciun an că e urât.

O să spun pe dos. Ce frumos e un an. Deci. Ce mi-a plăcut până acum la 2020:

-telemunca. Iubesc telemunca, vreau telemuncă, chiar dacă m-am plâns de ea, corpul meu poate locui unde vrea el, chiar dacă mintea mea e tot închiriată, trăiască telemunca!

-să fac temele cu Sara. Știu că majoritatea părinților se plânge de asta, dar noua ne place maxim să facem teme împreună. Sara insistă că înțelege mai bine când îi explic eu, deși vă asigur că n-am veleități de profesor, colegii mai noi care a trebuit să învețe de la mine pot depune mărturie că sunt un coșmar și că mă aștept ca toată lumea să învețe singură (pencă așa am învățat și eu și de altfel așa îmi și place să învăț). Cred că îi place pentru că le urăsc mai mult decât ea. Cu precădere cele de mate, unde nu pot înțelege pentru nimic în lume de ce e necesar să facem 30 de exerciții de același fel dacă le făcea perfect de la primele 5. Șuvoaie infinite de teme are, nu se mai termină, le urăsc (am mai zis?). Plus că le greșesc la mate mai rău ca Sara. As in nu-s capabilă să fiu atentă la adunat 3 cu 6 deși înmulțirea o buchisim. Și Sara, ovios, la fel. Primele le face perfect, că încă nu e bored to death, la al 10-lea deja nu mai știm cât face 1 cu 1.  Ca atare, nu avem nicio temă făcută corect, la toate am greșit cel puțin un exercițiu. La una chiar i-am corectat-o eu greșit. Și sunt teribil de mândră de asta. Nu regret nimic. Și ok, recunosc, când nu înțelege nimic fac desene amuzante cu fete cărora le place să stea singure sau cifre care sunt triste ca a uitat să le adune.

-în ciuda faptului că au fost vremuri căcăioase la birou, a fost și bine pentru că well pentru că mie oricum nu e îmi e de job ci de oamenii cu care lucrez și care îmi plac, și din fericire (aproape) toți au fost ok în vremurile astea căcăcioase. Chestie pentru care sunt infinit de happy.

-am descoperit că îmi place să citesc cărți despre istoria românilor. Ceea ce n-aș fi crezut veci. Am citit Boia și Djuvara, mi-au plăcut ambii, mai mult Boia. Să descoperi un lucru care îți place e cred, una din cele mai mișto chestii din Univers.

-mi-am adus notele unde locuiesc, că până acum nu le aveam și îmi lipseau rău, parcă mă făcusem umpic pătrată. Și învăț o melodie cu doi de infinit în ea (și un doi) și sunt tare tare happy.

Vor mai urma și altele, insist, o să fac o listă și mai mare până la finele anului.

Vouă ce v-a plăcut la 2020? 😊

PS. Și am un plan să îmi văd marea mea vara asta. Cumva cumva, nu știu încă cum, dar ne vom vedea anul ăsta.

IMG_2558

 

A vrea

Standard

Înainte să lucrez în telemuncă eram convinsă că ce urăsc cel mai mult la jobulică e statul în prizonierat 8 ore la birou. Și îmi imaginam că în telemuncă va fi un balet și o fericire. Adică nu speram să muncesc mai puțin, nu eram chiar atât de prostuță, doar speram că o să pot munci când vreau eu. E fals. Suntem în același prizonierat lipiți de ecrane, fie că se numește tele au ba. O prefer însă la orice oră, e ca atunci când votez, nu neapărat că mi-ar plăcea careva, dar dacă tot o fac măcar să o fac cu ăia de mă enervează mai puțin.

Nu mai scriu ce am aflat toți, că uneori muncim mai mult decât la birou și că nu există o baghetă magică care să facă să dispară chestiile enervante. Tot îmi spune o cucoană anostă cu care muncesc că ei îi lipsesc colegii ca și cum telemunca ar fi pe veci compomisă din cauza asta. Mie nu-mi lipsește niciun coleg. Nu în sensul că să stau cu ei 8 ore într-o cameră, sunt aproape inexistenți umanoizii cu care chiar mi-aș dori să stau 8 ore într-o cameră, iar ăia cu care aș vrea să stau 8 ore aș vrea să stau cu ei prin păduri sau pe lângă vreo apă, în niciun caz unul lângă altul cu ochii holbați în ecrane. Dacă am putea munci în telemuncă pentru tot restul vieții noastre, i-aș scoate, de-ar vrea, la o bere o dată la 2 săptămâni. Pe colegi zic. În sensul ăsta îmi e dor de ei, să văd ce mai fac, să râdem împreună, să văd ce îi mai supără, dacă sunt bine. Dar nu mi-e dor să stăm unii lângă alții lipiți la birou.

Sara are catralioane de teme. Ce am urât eu mai mult la școală i se întâmplă ei acum, deși am avut grijă să nu o duc în sistemul de stat ca să evit asta. Singura modalitate în care se poate face teleșcoală apparently e să le dea catralioane de teme. Sincer, unele i-am zis expres să nu le facă (la materiile unde e mult mai avansată decât tema cu pricina). Nu o enervează, doar se plictisește și cască când le face. Și e foarte responsabilă cu ele, prea responsabilă după gustul meu, chiar am certat-o că se stresa cu ele. Orele în teleșcoală îi plac și ei. Nu mi se pare că îi lipsește nimic din mersul efectiv la școală. E fericită cu mine lângă ea.  Și dacă lumea ar funcționa altfel, iar eu aș putea să stau acasă, sunt convinsă că ar învăța la fel de bine și în homeschooling ca la cel mai de top liceu sau la cea mai scumă școală privată.

Cumva, și învățatul și munca funcționează la fel. Sunt eficiente atunci când vrem să le facem, nu atunci când suntem obligați. Sau mă rog, așa funcționăm Sara și eu. Spre exemplu, acum învață ortograme (sau și s-au, la și l-a etc). E stupid să o pun să scrie 10 propoziții cu ele când scrie deja mai corect ca unii dintre colegii mei (nu ăia cu care lucrez direct, mai indirect așa :D). A învățat să scrie corect nu pentru că am stat eu cu bățul lângă ea acum 2 ani, ci pentru că îi place să citească și citind mii de pagini i-a intrat în cap vrând nevrând și cum se scrie corect. Și nu doar că scrie l-a corect, pune virgule corect, nu confundă care cu pe care și toate cele. Pentru că a vrut să citească. Nu pentru că a trebuit să învețe.

Și eu, recunosc, la fel. Muncesc uneori prea mult la birou pentru că vreau (așa funcționează creierul meu, îmi imaginez că reușim să ajutăm oamenii cu ceea ce facem și atunci chiar vreau să muncesc mult dacă asta înseamnă că i-aș putea ajuta, și sper că e adevărat, nu doar o chestie cu care mă mint singură ca să pot să muncesc), nu pentru că șefa mea mi-ar spune că trebuie să fac ceva.

Urăsc termenele și targeturile și Sara urăște temele. Dacă am termene si targeturi e probabil că o să greșesc ceva iar Sara nu aș zice că învață așa mult din teme, mai degrabă direct din ora (fie ea și pe zoom).  În schimb, lăsate libere, poate reușim să facem câte ceva 😊.

Întotdeauna mă suprinde cum ies articolele atunci când nu le gândesc înainte. Multă vreme le scriam în minte, în drum spre casă, dar acum nu mai am drum spre casă și ca atare nu le mai gândesc înainte, deschid o pagină și scriu. Mi-aș fi dorit să scriu ușor altfel, mai mult despre cum oamenii fac bine lucrurile pe care vor să le facă, din diverse motive, poate uneori chiar din simțul datoriei (mai des întâlnit în trecut, mai rar azi, mă gândesc că datorită trecerii de la paradigma predominantă de valoare a comunității la puterea curentă a individualismului) și nu pentru că le spune cineva că trebuie să facă ceva. Datorie. Doamne ce cuvânt sinistru.

Nu cred în trebuie. Asta voiam să zic. Cred că e verbul pe care îl disprețuiesc cel mai mult. Pot să trăiesc doar cu a vrea.

IMG_2308

Telescoala

Standard

Sara e multumia cu telescoala. In sensul ca nu pare deloc deranjata ca nu mai viziteaza stabilimentul. A zis ca ii lipsesc materialele (deh, Montessori) si cativa copii.

Nu insa acelasi lucru l-as zice si eu despre scoala de la distanta.

Sincer, am cam obosit cu ea.

So nus la scolile voastre cum e, dar la scoala Sarei se intampla asa: pe vineri primesc un mail cu ce au de facut pe saptamana viitoare (nu pe zile, amestecat. De genul: 3 compuneri, 4 fise cu fractii, un experiment la biologie, 5 exercitii la engleza, o inregistrare la franceza din care nu auzi nimic nici cu boxele la maxim dar iti mananca 1 giga cat ai clipi). Si ne-au zis ca incearca sa incurajeze autonomia la copii, sa lucreze singuri, desigur, iar noi sa le spunem daca sunt probleme.

Mblop. Pai. In primul rand erau o tona de dracii. In al doilea rand, nu toate erau deja explicate, deci la parte din ele era nevoie de prezenta reala a unui invatator care sa explice ce si cum. Cum n-avea niciun invatator prin preajma, explicatiile erau cautate la mine, de 50 de ori pe zi :D. In al treilea rand, pentru ca in mod evident nu are niciun copil chef de facut teme pe banda rulanta cat e acasa (sau ma rog, ce stiu eu, most kids I presume) trebuia sa ii aduc eu aminte de cateva ori pe zi sa isi faca temele (chestier pe care urasc sa o fac).

Deci as vrea sa anunt public ca urasc scoala acasa, probabil mai mult decat Sara. Sarei ii place, a zis ca intelege mult mai usor chestiile cand I le explic eu si chiar a reusit sa faca niste ecuatii la mate de suspectez cativa adulti ca nu ar reusi. De unde am retinut ca, ipotetic, de am merge vreodata pe homeschooling nu mi s-ar parea chiar misiune imposibila (mai ales ca eu chiar stiu unde are Sara nevoie sa repete si ce chestii e inutil sa le faca ca deja le stie perfect, aspect care nu se intampla la scoala, penca toti plozii primesc acelasi TDL).

Le-am dat desigur mail in care am incercat sa zic ca daca tot platim scoala (ca deh, privat) aproape integral perioada asta ma astept ca cineva sa ii ofere un calendar pe zile, sa o monitorizeze ce face si sa ii ofere un feedback. Au zis sigur. Calendarul a ramas tot pe saptamana, atat ca acum eu trebuie sa monitorizez tot ce face si sa trimit poze cu zecile sa dovedesc ca nu am frecat menta in saptamana trecuta. Ma simt sincer, mai verificata ca la scarbici.

Si in continuare as vrea sa se hotarasca cineva cu scolile astea ca eu una nu am inteles. Ok, ne chinuim acum sa facem acasa parintii cu ei materia pe care trebuiau sa o faca la scoala, desi deh, muncim si full time in timpul asta. Dar macar se pune la socoteala? Sau noi muncim acum doar in cazul in care ne plictisim? Penca nus cum sa va explic, dar am prefera sa nu, noua ne place sa lenevim. Deci daca cumva o iau iar de la capat si le cer sa vina la scoala vara (improbabil deja la ora asta) sau sa reia anul (mi-e teama ca din ce in ce mai fezabil), noi de ce mai muncim acum? Si ei ce vina au de trebuie sa faca materia de doua ori, o data acasa si o data cand s-o relua scoala? Anul asta il inchidem pe 15 iunie, ca mai sunt 2 luni, il trecem la catastif ca si cum a fost incheiat, chiar daca 3 luni din el vor fi stat acasa? Sau o luam de la capat la toamna? Caz in care as dori sa stiu sa nu mai terorizez copilul cu pagini albe si litere negre, sunt chestii de invatat si trait si pe langa.

Voua cum va place in telescoala? 😊

IMG_6358

 

Raport de telemunca si scoala la distanta

Standard

Nu retractez nimic ca munca de acasa e visul meu de o viata. Ramane si ma bucur de ea ca un porcusor intr-o balta de noroi. Atata ca fix asa e, ca o balta de noroi.

Adica nu chiar cum ma asteptam.

Pentru ca (aproape) toata lumea lucreaza in teleworking, deci nu mai au cu cine vorbi live la birou. Deci toate conversatiile sunt pe mail/whatsapp. Sunt spamata de miliarde de mailuri si mesaje.  O tanti de la vreo 5mii de km distanta imi scrie zilnic ce  face ea in ziua respective (ca a fost la plimbare, ca e happy sau trista, ca au suparat-o copiii). Am vazut-o de doua ori in viata mea. For the record, nu e neobisnuit, am ceva magnet la oameni de toti imi povestesc viata lor. In general chiar imi place si ascult cu placere, dar pe mailul de munci mi se pare too much. Oamenilor care imi plac le-am zis sa nu imi mai scrie, sa ma sune. EU! Eu am zis oamenilor sa ma sune! Dar nu mai support mailurile si mesajele de la puhoaie infinite de oameni, sunt suprasaturata. Si unii, draguti, putini, dar cu atat mai draguti, ma suna. Multumesc. Plus ca imi place sa le aud vocea 🙂

In plus, conexiunea cu biroul pica. In general pica cand ai o chestie de facut cu termen 5 minute. Ca un ceas pica. Plus ca sa semnez electronic dureaza infinit mai mult decat sa fac guguloiul meu de semnatura pe o pagina. Plus ca nu se semneaza. Plus ca uneori pune ore aiurea. De exemplu, azi imi afisa ora 23:55 desi eram dis de dimineata. Who am I to judge?

In plus, Sara scoleste de acasa pe o platforma online plus alte jdemii de exercitii fara platforma. Deci din 5 in 5 minute baleteaza in camera unde imi desfasor activitatile sa declare ca nu intelege ceva si are nevoie de prezenta mea. Plus primeste chestii care trebuie printate. Nu stiu voi, dar noi nu detinem imprimanta. Deci azi mi-a luat o ora sa schimb din pdf in word un ceva cu pasari si inca o ora sa inserez desenul Sarei cu o gaita in el. Nu glumesc. Fix atat, ca se transformase cu erori etc etc. Plus nu intelege ecuatiile cu termen necunoscut. Si eu ma uitam cu ochii bulbucati la ea gen da cum naiba nu le intelegi si nici nu aveam habar cum Sauron sa I le explic si de ce nu I le explicase naiba cineva inainte sa I le dea la tema, iar ea se uita la mine cu ochii egal de bulbucati ca de unde Sauron sa le stie. In fine, am executat o poveste cu necunoscuta care seamana cu mine si ii place sa stea singura si ii trece pe aia de pe langa ea peste egal sa stea cu altii ca necunoscuta e antisociala. Rade mult copilul cand face teme cu mine, I se pare ca sunt funny. Mie mi se pare ca imi mor neuronii pe banda rulanta si ca am apreciat correct in copilarie ca in vecii vecilor nu voi putea fi profesoara.

Da, deci e haos si agitatie saptamanile astea. Partea buna e ca si de as vrea sa citesc despre virusache, nu as avea cand. Si nu vrea nimeni bai sa imi spuna si mie un serial sa ma uit (sau ok, mi s-au spus unele dar nu mi-au placut). Vreau un serial sau film care sa imi placa. Is it too much to ask? 😊)

Dar nici nu am nevoie sa ma uit, ca sa fiu sincera. Stiu deja ca numarul de cazuri si fatalitati va ramane in crestere, si in UE si in RO, pentru minim 2 saptamani, dar mai probabil o luna. Apoi incep sa-mi dau voie sa sper la o incetinire a cresterilor si poate chiar la o plafonare urmata de scadere. Rata mortalitatii e data din ce in ce mai aproape de ce ziceam in 27 februarie (sub 1%), dar nu va faceti iluzii, nu avem de ales, trebuie sa ramanem in casa pentru ca spitalele nu fac fata si vrem sa faca fata pentru toti oamenii care au ghinionul sa aiba nevoie de ele (pentru virus au ba). Si vorba lui Radu, aveti grija sa nu va rupeti vreun deget perioada asta. Momentan refuz sa ma gandesc la consecintele globale asupra economiei pentru ca mi s-ar face rau. Si fara sa ma gandesc imi dau seama ca va fi cea mai grava criza pe care am trait-o pana in prezent. Mda, deci nu e prea roz, am vesti proaste desi nu stau cu ochii-n TV/stiri pe telefon 😊).

Dar. Bai. Totul trece. Incet, incet, incet. Inspiram, expiram. Ne bucuram de zilele cu soare sau de cele in care ninge. Ma bucur cand se intampla ceva atat de absurd prin orele de telemunca de radem toti in hohote adevarate, de la distanta. Ma bucur ca stau mult cu Sara. Ma bucur ca toti oamenii pe care ii iubesc sunt deocamdata in siguranta si sper sa ramana asa. Trebuie sa ramana asa. Vor ramane asa, ca doar sunt oameni destepti. Si voi. O sa ne descurcam. O sa treaca si o sa iesim din nou la aer si la viata.

PS. Iar eu, promit, o sa ajung sa imi vad din nou marea mea. Pentru ca imi e ingrozitor de dor de ea. Nici nu stiam ca poate sa imi fie atata dor, mai ales ca acum si sa vreau nu pot sa ajung la ea 😦

img_6562

 

 

Pe vreme de stat acasa

Standard

Daca ma mai auziti spunand vreodata de un porcusor de guinea ca e linistit, notati-va va rog ca e baiat. Deci Vacaresti 2, despre care spuneam ca e cea mai linistita dintre toate, e de fapt cel mai linistit dintre toate, pentru ca e fix baiat (sper ca de data asta l-am prins inainte sa mai executam o tura de pui, but never say never). In alta ordine de idei, se pare ca le-am gasit casuta, o familie din Bucuresti care se muta la casa si ii va adopta pe toti cei trei, yupy. Sounds like the perfect life. Ii dam dupa pandemie, ovios. 😊

Buuun, am promis ca va povestesc ce facem noi in vreme de autoizolare.

In primul rand, pentru noi nu e cine stie ce tragedie, si Sarei si mie ne place sa stam in casa, deci nu as putea spune ca ni s-a schimbat radical viata. Imi lipsesc iesirile la terase sau cu bicla cu prietenii mei, imi e dor de ei toti, da. Si de copiii de la birou, ca au fost asa de curajosi si buni perioada asta ca m-au impresionat mult.  Vorbesc mult si cu unii si cu altii, online insa, ca na. Acum imi aduc aminte ca anumite persoane mi-au intors si stomacul pe dos, cred ca in crize se vede cel mai bine caracterul unui om, dar asta alta data. Pentru acasa, am fost prevazatoare si am comandat 20j de carti pentru amandoua cand a inceput nebunia, deci cu asta ne-am linistit.

Apoi, eu lucrez de acasa (si desi in imaginatia mea volumul de munca urma sa scada radical cu o bagheta magica, it didn’t). Sara executa si ea ceva scoala de acasa (fara a se stresa si nici eu nu vad sensul, oricum pariul meu e ca fie vor ingheta anul fie ii vor baga la cursuri in vara, deci nu vad de ce as mai teroriza-o si acum).

Pe langa asta, ne jucam jocuri.

Cluedo

https://www.elefant.ro/joc-cluedo-harry-potter_a631f910-07ee-4f20-9db0-2aa92c3aa29f?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DsVWIlA8VgnNd8o_X_UrFpClAjbMEk51RgSedx2NoLyCXb2JiInTigaAhrmEALw_wcB

 

Asta ne jucam cel mai des, cred ca de minim 3 ori pe zi (si dureaza cam jumatate de ora, pe putin). Sara ne bate de ne suna apa-n cap, si pe bune, nu o lasam sa castige.

 

Tot din aceeasi categorie, dar ceva mai simplu, Sherlock Holmes

https://www.elefant.ro/joc-sherlock_9ace1953-6694-4d70-928a-c2da56363d49?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DvISvW0yT6Pxneu4o8cLdXMhokh9nVYYAADHnzv2xa_Slsf7fOf6e0aAlPpEALw_wcB

 

Activity (desi chiar in autoizolarea asta nu am prestart, mai mult in celelalte vacante, dar ne-a tinut toata familia ocupata ceva ore bune). Majoritatea banuiesc ca il stiti deja.

 

https://www.elefant.ro/joc-activity-original-2_b1153918-37e7-4e6e-8354-17f2e5bfdc4b?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DvqhDfcITDZorEITUdJxNCJ7LmMTODuUbt0ADNGMb5K-rmCXl_3rX4aAgwFEALw_wcB

 

Letter jam e  foarte fain, si asta ne-a placut.

https://www.elefant.ro/joc-letter-jam_ebe25534-a4d2-4acb-b7f0-31a05e9fc818?tracking=searchterm:letter+jam

 

Nume de cod (cu imagini, nu cuvinte).

https://www.elefant.ro/joc-nume-de-cod-limba-romana_31b25764-7368-465a-99da-3958a70ad61c?tracking=searchterm:nume+de+cod

 

Si Azul.

 

https://www.dol.ro/jucarii/jocuri-de-societate/jocuri-de-societate/joc-azul-ibgazul.html.html?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9Dsm9YlqELzma6K1h22Z3CxYgae8YryKt-mqKWAI4De_D60L9VJUcsMaAhR4EALw_wcB

 Si Dixit

https://m.emag.ro/joc-dixit-3558380022497/pd/DNLXP3BBM/

Nu stiu cati ani plus sunt, dar toate sunt destul de complexe, sufficient de complexe incat sa distreze si un adult ca mine, si sa nu simt ca imi inteapa neuronii unul cate unul cu scobitoarea, cum se intampla cu jocurile de la varsta mai mica (alea de dat cu zarul si mutat pionul, sa ma impuste cineva acum). Imi pare rau, nu am zis ca nu ma jucam, sute de jocuri de dat cu zarul m-am jucat, dar nu inseamna ca mi-a si placut. Le-am urat cu tot sufletul. Da, sunt o mama rea, impuscati-ma.

 

Mbon. Pentru adulti, tot carti, podcasturi am mai ascultat (recunosc, majoritatea pe tema coronavirusului). NU citesc presa din RO, doar pe la 1 juma ma uit sa vad numarul noi de cazuri raporate. Va recomand sincer sa faceti la fel. Modalitate de prezentare e una care creaza anxietate si panica si nu vad sensul. Traim o pandemie, e potential periculos, da, dar de aici pana sa prezentam treaba asta asa, e cale lunga. Obiectiv vorbind, fara sa compar bolile (din multe motive), daca ni se prezentau asa cazurile de gripa (raspandirea si mortalitatea) nu mai ieseam din casa de cand ne-am nascut. Nu spun sa iesim din casa, masurile de autoizolare sunt obilgatorii si necesar a fi respectate, spun ca mi-ar fi placut sa nu fie nevoie de tot tambalaul asta ca sa ii faca pe unii sa constientizeze pericolul si sa stea dracu in casa. Ma rog, incerc sa zic ca nu citesc isteric zeci de mii de stiri despre subiect, citesc in continuare articolele stiintifice nou aparute, si monitorizez numarul de cazuri raportate (RO, UE, Mondial, ca sa vad cand si pe unde suntem cu curba si cand putem incepe sa speram la imbunatatire). Deocamdata nu speram, stati linistiti, mai dureaza.

Ce mi-a placut cel mai mult perioada asta sunt unele din chestiile mele preferate (teatru si muzica) au ales sa le faca. Respectiv, transmisiuni online live (sau inregistrari). Filamronica din Paris, orchestra mea preferata din RO, pun inregistrari sau live-uri. Nu se compara cu statul in primul rand (da, fix in primul rand imi place sa stau, desi de fel la scoala sau la birou ma asez intotdeauna in ultimul). Iar teatrul meu preferat, unteatru, e acum disponibil worldwide si live, ceea ce mi se pare o bucurie si sper ca va veti uita la o piesa. Pretul e infim. https://www.unteatru.ro/

The sunset limited se joaca inca si mi-ar placea ca toti oamenii sa vada piesa asta, e tare frumoasa. Ok, poate sunt eu partinitoare, after all piesa asta m-a facut sa ma indragostesc de teatru, prima oara in viata pe la nus, 33, 35 de ani?

Ne mai uitam si pe Netflix si HBO, dar mult mai putin decat m-as fi asteptat si de fapt probabil mai putin decat intr-o vreme normala, de necarantina. Deci nu am seriale sau filme sa va recomand, ca n-am vazut, dar daca aveti voi, ma bucur.

Ce mai face(m/ti) de statacasa? 😊

IMG_0128