Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Reclame

Pedepse și recompense

Standard

Mbloooop, nuș de unde să încep. Ca de obicei, când sunt foarte multe gânduri în capul meu și n-au nicio ordine, nesuferitele, n-au învățat să stea ca la armată. Am vocea cuiva în cap care-mi zice de fiecare dată când vede că încerc să vorbesc dar nu fac altceva decât să tac și știe că e pentru că avalanșă de gânduri: Doar zi!

Ok, zic 🙂

Nu cred în sistemul de pedepse și recompense. Deloc. Mă da deloc deloc.

Deși ar trebui să reformulez. Știu că sistemul de pedepse și recompense funcționează, nu neg asta, funcționează cu siguranță, de la Skinner încoace explicat și înainte de el neexplicat. It does work.

Repetăm acțiunea care aduce consecințe plăcute, o stopăm pe cea care aduce consecințe neplăcute.

Și atunci, cum mă întreba un nene într-o carte (pe care m-am oprit s-o ascult de câți draci mi-a făcut): dacă merge, și dacă e aici de mii de ani, de ce să nu o folosim?

Păi da, asta încercam să zic, că nu cred că ar trebui să o folosim, deși funcționează (fix la fel cum nu cred că-i peachy să folosim CIO deși funcționează sau nuș, spankingul deși funcționează și ăla).

Nu cred că ar trebui să o folosim pentru că așa:

  1. Recompense

Să presupunem că cineva mi-ar da o nuș, ce vă place vouă, mie să zic o vacanță de fiecare dată cââând, mmm, ceva după ce nu mă omor, să zicem de fiecare dată după ce reușesc să socializez eficient cu oamenii la o petrecere.

Aș socializa la o petrecere pentru o vacanță? Sfinte căcat o da.

Aș mai socializa la o petrecere dacă nu mi-ar mai da vacanța? Fuck no.

Obținem rezultatele dorite, dar nu neapărat pe termen lung. Nu facem cu recompensele decât să nuș, jucăm o piesă. Și sigur, putem juca piese de foarte multe ori, dar nu putem să trăim într-o piesă tot restul vieții noastre.

Pe partea cealaltă.

Să presupunem că aș primi o vacanță dacă aș reuși să îmi mențin biroul curat o săptămână.

Mi-aș menține biroul curat o săptămână pentru o vacanță? Sfinte căcat, din nou da.

Mi-aș mai menține biroul curat fără vacanță? Da. Biroul meu are două viteze, ori nu e nimic, da nimic pe el, ori e cel mai mare haos din toate cele 6 birouri pe care le împărțim. De cele mai multe ori e gol, pentru că îmi place să fie gol. Deci de aia îl țin gol.

Dacă acordăm recompense pentru acțiuni dezirabile pierdem complet din vedere predispoziția nativă pentru acțiunea respectivă.

2. Pedepse

Acuma, nuș ce nație sunteți voi, da eu una fac greșeli cu nemiluita. Neintenționat, unele din prostie, altele din neatenție, uneori nu-s greșeli ci pur și simplu lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. I am dumb sometimes, I am.

Varianta 1. Am făcut-o de oaie pentru că sunt tută. Perfect posibil. Dar dacă am făcut-o de oaie pentru că am fost tută nimeni și nimic pe lume nu va fi mai rău decât ceea ce deja simt. So nu are niciun efect să mă tragă careva de urechi, poate altul de a prinde o ușoară aversiune față de persoana care alege să facă pe deșteptul cu mine când eu în mod evident mă simt de căcat.

Varianta 2. Am făcut-o de oaie pencă drac știe de ce, dar nu e ceva pentru care eu să mă simt nașpa. Exemplu, când luam o notă foarte mică. Era neplăcut, că ai mei nu erau încântați, dar pentru mine n-au contat niciodată notele alea, deci nu eram cu adevărat necăjită. Deci rezultatul nu era în niciun caz, în niciunul din scenarii că ajungeam să îndrăgesc materia X după ce se supăra mama pe mine că am luat notă mică ci, eventual, să tocesc (nu să înțeleg) umpic mai mult la ea sau, mai probabil, să găsesc o tactică mai bună pentru a scăpa mai ușor cu o notă mai mare sau, mai direct, să nu afle ai mei ce notă luam :D.

Pe scurt, mi se pare așa că pedepsele și recompensele pleacă de la premisa, pe care o disprețuiesc, că un om nu poate să fie bun. Că are nevoie de reguli ca să fie bun. Am mai scris asta, citând un nene, că eu cred că toți oamenii pot fi buni. Și cu atât mai mult copiii. Mi se pare că pedepsele și recompensele nu dau nicio șansă să cunoști copilul din casa ta. Sigur, posibil să ajungă un adult ordonat care muncește conștiincios fără haos pe birou de la 9 la 5. Care urmează regulile. Dar, din motive care mi-ar lua probabil mult mai multe litere, nu cred că asta înseamnă un adult fericit. Cred că învățăm din greșeli, da, dar nu cu pedepsele sau recompensele altora, ci cu cele din noi.

Și meeeh, recunosc, de asta nu i-am spus niciodată Sarei și nici nu cred că o să îi spun: Dacă mănânci tot din farfurie primești desert vs. dacă nu mănânci tot din farfurie nu primești desert. De asta dezbat cu ea chestii pe care mulți adulți poate nici nu le au pe agendă, dar la noi sunt subiect pe ordinea de zi, de exemplu de ce nu e bine să mâncăm multe dulciuri, care e faza cu mâncarea sănătoasă și de ce nu-i bun zahărul. Sigur, vs. să am un copil care mănâncă tot din farfurie, n-am, am unul care mănâncă cam ce vrea ea, uneori mai mult ca un adult de 120 kile, alteori mai nimic, și care îmi spune că poate, doar poate, ar trebui să renunț și eu la obiceiurile mele tâmpite că doar știu că îmi fac rău.

Cred că ne pare rău atunci când greșim, fără să ne spună nimeni asta. Cred că suntem fericiți când facem bine, fără să vină la pachet cu o vacanță în Caraibe. Cred că ei, plozii mici cu muci în nas și dinți lipsă, sunt doar oameni, și fix la fel ca noi, deși au mai puțini ani. Deci aleg să o las pe Sara să îmi arate că uneori e bună. Că uneori greșește. Și că îi pare rău. O încurajez când îi e greu, întotdeauna, dar nu o aștept cu un motoscuter că a luat premiul I cu coroniță. Fără (prea multe) reguli. Fără pedepse. Și da, chiar fără recompense.

Ăăăăă, sună a anarhie oleacă, nu? Well, poate că e. 😉

IMG_9092

 

vaj vaj

Standard

Noi doua, Sara si eu suntem lenese. Nimic da nimic pe lume nu ne place mai mult decat sa facem nimic. Ma rog, cand nu faci nimic faci de fapt o multime de lucruri (citesti, canti, asculti vantul printre frunze, simti fulgii de zapada pe limba, din astea).

si nus cum dracu ca in ultimul timp a trebuit sa fac o gramada de chestii. Sara s-a imbolnavit, am fost la doctor, la medicamente, ne-am trezit noaptea, ne-a trecut, am mers la scoala, am prezentat adeverinta, echipa unde lucrez mai vrea un om si da-i dosare si sedinte la dracu-n praznic si noi cand ne vedem ma intreaba prietenii mei? nu azi nici maine nici marti nici miercuri, vineri serbare la scoala, tabara, facturi, trebuie, dar trebuie sa cumpar un aer conditionat ca deja murim de cald si nu urasc aproape nimic pe lume decat sa fac cumparaturi, parintii de la scoala vor sa ne vedem cu copiii si Sara e de acord sfinte sisoe si in plus trebuie sa mergem sa cumparam haine simple, dar simple mami, gri, pentru piesa cu ridichea in care e iepuras si mailuri peste mailuri si inca o sedinta si treij de catralioane de pagini de citit pana ieri si l-am blocat pe un nene cu masina si vrea sa cobor acum aaaaaaaaaa!.

Stop.

Ma trezesc la traditionalul 5 dimineata (ma cam enerva ca ma trezesc la 5 si m-am tot luptat cu chestia asta si degeaba ca tot pierdeam, asa ca ma culc pur si simplu la 10, deci imi place mai nou ca ma trezesc la 5). Imi pun cafeaua in cupa de la aparat, aprind butonul si astept aproximativ 3 minute sa privesc doua becuri verzi in loc de unul. torn lapte (putin) si zahar (putin mai mult decat ar trebui) si imi scot scaunelul mic pliant pe balconul de la bucatarie. Trisez balconul de la sufragerie cu balconul de la bucatarie doar diminetile, din doua motive: balconul de la sufragerie are legatura cu camera Sarei si risc sa o trezesc, iar cel de la bucatarie are zilele astea priveliste la mirosul unui tei urias (dar uriaaaas), inflorit. Sorb incet, foarte incet, nici nu stiti de incet, guri mici de cafea si ma uit in zare, la turnuletele de la Unirii, in timp ce se trezeste orasul. Alternez activitatea cu melodii cantate cu castile-n urechi si pagini de carte citita cu picioarele intinse pe canapeaua verde. La 7 jumate fix o trezesc si pe Sara, care, asa cum v-am mai povestit, face totul foarte, dar foarte incet dimineata, si in drumul scurt de la usa la masina ma intreaba:

De ce nu stam acasa 5 zile si muncim doar 2?

-Habar nu am, mama, nici eu nu am raspuns la intrebarea asta.

-Dar tu ai vrea?

-Parca n-ai stii ca as vrea.

-Dar nu se poate mami, avem nevoie de bani pentru casa si stii tu, vacante si carti, imi spune, intelept, tot ea.

Nu am o solutie deocamdata pentru bani cu doar 2 zile de munca, chiar si mai putini bani decat acum in schimbul a doar doua zile de munca. Dar asta nu inseamna ca o sa ma opresc sa o caut.

Dar mi-am dat seama, in dimineata cu pricina, ca ce pot sa fac e sa opresc, da fix asa, sa opresc, ca pe un buton, vaj vajul. O sa-i fac in ciuda, dar in ciuda, si uite asa, o sa-l opresc, poc! O sa ma joc jocuri inventate cu Sara si o sa imi beau, foarte, dar foarte, dar foarte incet cafeaua cu lapte.

Respiram si ne jucam. Toate chestiile patrate pot sa astepte 🙂

PS. Ea e Luna, catelusa salvata de Andrei si adoptata de noi la tara. Nume ales de  Sara si care imi place de mor, cum altfel sa ii spui unui catel negru ca noaptea decat Luna? ;))

IMG_4598

Picături

Standard

Când eram eu mică mică și ai mei încă tineri mă întreba lumea dacă nu vreau un frățior sau o surioară.

-Nu, le răspundeam.

-De ce? mă întrebau toți invariabil.

-Pentru că nu vreau să împart ciocolata.

Am fost tot timpul egoistă, da. Dar nimeni, nimeni nu și-a amintit că mie nu mi-a plăcut niciodată ciocolata. De fapt ce nu voiam să împart era atenția, dragostea lor.

Din postura de părinte, nu mai cred că a avea mai mulți copii echivalează cu împărțitul unei ciocolate. Cred că atunci când ai mai mulți copii îți mai cresc niște bucăți de dragoste în plus. Așa, simplu.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Atunci când ești singur la părinți, pe de o parte ai avantajul de a nu împărți dulciurile și telecomanda, dar pe de altă parte, ești oarecum singurul coș cu toate ouălele părinților tăi. Ceea ce te face extrem de prețios. Și asta duce uneori la așteptări prea mari.

De exemplu, tata era convins și se aștepta ca eu, la cei 6 ani ai mei proaspăt împliniți, să fiu un mic vrăjitor la șah. Îmi dăduse un fel de temă să memorez tabla și să jucăm partide de șah imaginare, cu mutările efectuate doar virtual.

Mrrriiighhht. Nu numai că nu s-a întâmplat niciodată, dar pe deasupra și urăsc șahul + suck at it + will never learn it (cred că mi-ar fi plăcut de m-ar fi lăsat în pace să descopăr singură).

Și asta s-a repetat cu foarte multe lucruri. Acum, bunic fiind, și știind deja, că doar i-am explicat că am cea mai puternică tendință din lume să fac exact, dar exact pe dos față de ce îmi spune el, se abține eroic să își spună părerea despre mămicitul meu de frică că, citez, aș trimite-o pe Sara o lună în Antartica ca să trăiască experiența (I would, actually, daca ea ar vrea).

So, sigur, nus toți oamenii la fel și poate unii au nevoie de asta, de împinsul de la spate. Dar nu și oamenii pe care îi cunosc eu. Mie mi se pare că oamenii fac lucruri pe care vor să le facă. Și că nimeni nu prea poate forța pe cineva să facă ceva ce nu vrea. Similar, nici nu poți opri pe cineva să facă ceva ce își dorește. Uneori, cred că nici măcar noi înșine nu ne putem opri. Adică mok, poți să forțezi ceva, but the true color will always come upstream.

Așa că am vrut să scriu asta. Nu o forțez pe Sara să facă chestii. Deloc. O ajut să facă chestiile pe care și le dorește dacă cred că-s lucruri bune, nu o ajut dacă cred că-s rele și îi zic că nu mi se par ok. Încă mă ascultă, poate și pentru că nu insist pentru direcția A sau B.

Mai vreau să știe și că pentru mine nu e deloc important să știe tabla de șah pe dinafara, deși are deja 7 ani. Și nici alte lucruri. Și că știu că uneori o să încerce să facă lucruri și o să eșueze. Nimeni nu ne spune asta când suntem mici, nici părinții, nici școala, nici filmele americane cu final fericit. Aflăm, ca tâmpiții, pe piele proprie, uneori suferind destul de nasol, că, uneori, indiferent cât de mult am încerca, uneori pur și simplu nu suntem good enough.

Băi și știți ceva? Nu cred că e chiar așa un capăt de lume. Atâta timp cât Sara încearcă și nu renunță, dar i se întâmplă să rateze, mie mi se pare ok. Cred că ce e important e să înveți să încerci și să perseverezi, uneori împotriva tuturor șanselor din lume.

Mwell, nu garantez că nu vorbește my inner loser. Dar nu sunt un loser trist, ci unul destul de ok. Nu sunt cea mai bună mamă din lume, nu m-am crezut niciodată cea mai frumoasă sau cea mai deșteaptă, nu am vrut niciodată lucruri sau să fiu bogată și mi-am dat seama destul de mică că sunt doar o oamă, vorba Sarei, cu bune și mai multe rele. Mai toți oamenii sunt așa. Mie îmi plac unii dintre ei. Unii dintre ei mă plac înapoi. De departe cel mai mare noroc e că s-a nimerit să o plac pe fii-mea și ea să mă placă înapoi (Sara m-a învățat că a iubi și a plăcea sunt 2 lucruri distincte, ce nu se includ automat și are dreptate).

Toate astea de mai sus, așa puține sau multe cum or părea, sunt de fapt, nimic altceva decât rețeta mea, proprie și personală, de picături de bucurie. Pe care o să mă încăpățânez să le caut probabil tot timpul. Nu victorii și cea mai cea îmi doresc nici pentru Sara nici pentru mine, ci doar zile în care încercăm și zile în care perseverăm. No giving up. Not today or any other day 🙂

IMG_2251

Cute

Standard

Scriu pe aici langa de libelule albastre cum ar fi: să lași copilul să ia decizii, să îi crești cu libertate, cu înțelegere, cu căldură, să nu faci în locul lor, să ai încredere în ei yaddy yaddy yadda yadda.

Pentru că trăiesc dracului într-o bulă.

În bula mea de asta e nevoie, ca oamenii să prindă aripi și încerc să îi clădesc Sarei asta, cu câtă răbdare am și pot.

Dar mai ies uneori din balonul meu de săpun și am nevoie de un băț să-mi apropie partea inferioară a maxilarului de cea superioară.

Nu scriu de a învăța copilul să asculte, să aștepte, să spună mulțumesc când e recunoscător și te rog când își dorește ceva de la cineva (necunoscut, lipsa politeții e o dovadă de afecțiune în lumea mea), să nu țipe, să nu comande, să nu se gândească doar la ea, să nu se dea cu fundul de pământ și câte și mai câte.

Nu scriu de niciuna dintre astea pentru că mi se par elementare. Cum să crești un pui, indiferent de ce specie (da, și pisicile au felul lor de a spune te rog de exemplu) fără bucățile astea, prime, de puzzle?

Totodată, nu cred că cele de mai sus se pot preda. Nici la grădiniță, nici la școală și nici măcar acasă. Nu învățăm pe de rost reguli de bun simț ca înmulțirea cu 2, ci le vedem în jurul nostru, din exemplele oamenilor pe care îi iubim (vrem nu vrem, de acolo învață cel mai mult). Și, cum scriu încă pentru o singură persoană, una imaginară și de departe care înțelege, mi se părea o prostie să povestesc asta. Pentru că tu, voi, cu siguranță știți cele de mai sus și atunci ce sens are să mai repet?

Dar apoi mai ies cu nasul pe afară, cum ieșim toți. Și dacă unele comportamente nu mă mai miră demult, nu încetează să mă surprindă altele noi (ca doctorița de care v-am povestit recent, ca doamna isterică care urla la mine de pe locul meu de parcare, taximetristul care se scobește în nas la volan și mă întreabă la începutul cursei dacă vreau bon și încă câte și mai câte, nici nu merită amintite).

Și oamenii ăstia mă fac tristă. Pentru că nu cred că au nevoie de aripi. Au deja, unele mari și negre cu care flutură ca niște vulturi pe lângă noi cu ciocurile lor coroiate. Și sunt puțin, doar puțin speriată, de multitudinea lor și în viitorul Sarei.

Sigur, știu sau sper că își va găsi și ea, ca mine, oamenii ei și că va fi bine. Doar că uneori, uneori nu știu, mă gândesc cu cute pe frunte la lucrurile astea. Voi nu?

IMG_2075

Truth

Standard

Am regăsit în una din cărțile recente o idee care mi-a plăcut întotdeauna. Cum că e bine să spui adevărul copiilor. Și că ar fi minunat ca și copiii să ne spună adevărul nouă.

Păi toți facem așa, nu? Și toți vrem asta, nu?

Hm, nu prea știu. Mie mama îmi spunea întotdeauna când eram mică să nu o mint niciodată, că nu suportă minciuna.

Am mințit-o? Oooo, daaaa. Evident. De multe ori. 😀

Și nu cred că din obișnuitul spirit de gigă contra. Una la mână că teoretic nu voia să o mint. Practic nu voia să fac chestii pentru care să fie nevoie să o mint.

Adică nu că voia să îi spun că am luat 4 la mate (nu luam 4 la mate, poate la chimie. fizică, franceză și istorie unde aveam ceva personal cu profele alea absurde) în loc să îi ascund și să îmi repar media să nu rămân corigentă, voia să nu iau 4 deloc. Sau cel puțin asta înțelegeam eu, pentru că nu părea deloc fericită că nu o mințeam și îi spuneam că am luat 4 la mate (teoretic ar fi trebuit să fie fericită, nu mințeam, nu? :D).

Și doi la mână că și ei mă mințeau pe mine. În interesul meu, desigur, așa cum îl înțelegeau ei. Dar asa nu înseamnă că mi-au spus întotdeauna adevărul. Și cu Sara au uneori tendința asta, o fac din bunătate, din dorința de a proteja.

Și cred că aici e puțin chestia care ne dă bătăi de cap: procedăm corect atunci când încercăm să protejăm un copil nespunându-i adevărul?

Ăăăăă, mnu cred. Uite, la 6 ani ai mei, când a venit Revoluția, evideeent că nu mi-au spus ce dracu se întâmplă și mi-au zis că sunt prea mică să înțeleg. Se ascundeau prin bucătărie să șușotească. Nici mică nici mare nu am ascultat la uși și nu m-am dat cu fundul de pereți dacă cineva nu mi-a spus ceva. Dar îi vedeam că sunt mega panicați și îngrijorați, cum nu îi mai văzusem vreodată.

So, în capul meu, it was easy. Singurul lucru care putea să fie așa de grav era că fie ei mureau, fie eu muream, fie toți muream (un asteroid uriaș urma să lovească Pământul, ăsta era preferatul meu dintre scenarii). Când am aflat, după ce se liniștiseră apele sau mai precis când duduia TV-ul și nu mai puteau ascunde de mine, mi s-a părut kinda meh. Doar atât? Raportat la ce credeam eu că se întâmplă? Floare la ureche. 🙂

Atunci când  nu spunem adevărul, nu din răutate neapărat, poate chiar din dragoste, încercând să îl apărăm, nu facem decât să le facem rău, pentru că întotdeauna demonii imaginari sunt mai negri decât cei reali. Copiii simt că suntem îngrijorați sau supărați (well, most of them do :D), orice om care e atent la un alt om cred că poate vedea, fără cuvinte, prin ce trece altul. Se numește empatie. Și trust me, la copii și părinți e disproporționat. Sara mă simte din o privire cu tot ce-am pățit.

Plus cu demonii imaginari nu te poți lupta, câștigă ei by default. Cu cei reali întotdeauna da. Poate nu poți câștiga întotdeauna, dar poți încerca.

So. Da, i-am spus adevărul Sarei. Despre sex, Moș Crăciun, moarte, Dumnezeu și tricicleta furată. Și o să îi spun și de acum înainte.

Aș minți-o, I would, în ipoteza în care aș putea să îi ascund ce simt (de exemplu dacă aș fi plecată for a week or so și mi-aș donno rupe piciorul). Logic că nu m-aș apuca să o sun ca să îi spun cât sunt plecată că mama mi-am rupt piciorul că nu ar avea niciun sens. Dar dacă simte ce am, nu pot să ii ascund. Scenariile din mintea noastra sunt întotdeauna mai rele decât cele din realitate. Și chiar de ar fi la fel de rele și în realitate, tot e mai bine să fie reale, aici. Realitatea are linii, contur și limite. Imaginația nu 🙂

Plus, dacă aș minți, cum aș putea să aștept de la ea să îmi spună adevărul atunci când ea se va afla în situația de a decide dacă are sau nu încredere în mine? Așa cum m-a învățat pe mine tata, întâi dai, nu ceri :). Din același motiv, de fiecare dată când Sara îmi spune ceva cu care nu sunt de acord, ceva ce ea a făcut sau i s-a întâmplat care mie mi se pare profund greșit, încerc să mă cvadruplu controlez. Să mă bucur că a ales să îmi spună. Să nu mă grăbesc, cum fac de obicei, să o las să povestească, să întreb nu să afirm și ușor ușor să îi arăt cu ce nu sunt de acord (da, cred că e tare important asta, atâta că limita mea cu chestiile cu care nu-s de acord e tare alandala și oarecum flexibilă. pe scurt, sunt de acord cu prostiile, Sara știe că îmi plac, nu sunt de acord cu niciun comportament care rănește, chiar și neintenționat, un alt copil sau adult- la animale sau chiar și plante nu mă stresez, nu se atinge de ele, dar interacțiunile interumane îs uneori, ok, mtotdeauna mai complicate).

Am scris mult și prost, cum scriu de obicei când vine vorba de un lucru în care cred. So sorry about that. Dar chiar cred tare tare asta. Că avem nevoie de și că ar fi bine să și oferim chestia asta mică și albă pe care o strigăm adevăr. Așa urât cum o fi el uneori 🙂 I would always choose that vs. imaginary demons.

IMG_2028

Pastile magice

Standard

Și Sara și eu avem o problemă cu tunsul. În sensul că nu ne place.

De fapt nu ne place niciuneia așa: tunsul, să ne pieptănăm, să ne spălăm pe cap, să trebuiască că mâncăm.

În plus, Sarei nu îi place nici că trebuie să doarmă. Mie nu îmi place că trebuie să merg la scârbici ca să putem trăi.

Aș vrea pastile magice care să rezolve toate problemele astea de mai sus și încă vreo 2 din viața mea. Pastila în loc de spălat pe cap, pastilă în loc de mâncat șamd.

So ne tundem amândouă fix, dar fix o dată pe an. Sara primăvara, eu toamna. Eu la frize, ea la mine.

Da, la mine. Adică doar eu am tuns-o.

Adică știu să tund și nu m-am lăudat deja public cu treaba asta?

Habar, dar habar nu am să tund. Am și două mâini stângi din naștere (serios, chiar din naștere, am o genă care mă face împiedicată) și nu am tuns nimic, nici măcar un cățel până la Sara.

Și an de an, an după iarnă o tund doar vag drept. Uneori mai lung în față, alteori în spate, uneori pe laterale. Și în fiecare an mă rog de ea să meargă la un coafor că eu nu-s totuși capabilă să o tund. Anul ăsta a fost spatele. Fața a ieșit chiar ok, jur, dar în spate are neeeeșteeee scări așa. 😀

-Hai fată la coafor să îndrepte ce ți-am făcut în cap, serios, sunt îngrozitoare la treaba asta.

-Mama, îmi spune cu tonul ei de om mic serios, încetează cu prostiile astea, e doar păr, chiar crezi că îmi pasă cum arată părul meu la spate?

Băi și știți ceva? Chiar nu îi pasă. Și chiar e doar păr. Și chiar sper că poate va rămâne așa toată viața ei (nu prea reușesc că mi-o imaginez o pitzi adolescentă machiată și cu buzoaie și păr vopsit, deci poate, doar poate, n-o să fie?) 🙂

PS. Dar tot vreau pastile magice.

IMG_2134