Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Un an plin cu

Standard

Mai e puțin, vreo două săptămâni și se împlinește un an de când Sara s-a apucat să citească cărți cărți. Cărți cărți înseamnă pentru mine cărți de sute de pagini, romane să zicem, nu povești. Evident că o să o laud, dar nu neapărat că o laud pe ea, ci mai degrabă aș certa oamenii mari.

În aproape un an Sara a citit puțin peste juma de sută de cărți. 51 mai precis. Și am mai scris asta, a citit atât, cred eu, tocmai pentru că nu a citit niciodată la comandă, ci absolut doar atunci când a avut ea chef. Chiar au fost zile în care mă vedea citind și-mi zicea că n-are chef să. Și îi ziceam da foarte bine, fă altceva, niciodată să nu citești când ai chef.

Ce mă fascinează însă la numărul ăsta mare nu e că ce copil dăjtept am (although I do) ci cum a avut timp să citească atât. Sigur, o să zică unii că sigur că are timp, e un copil care are timp, nu ca adulții care trebuie să muncătelevizorratefastfoodsomn. Atâta că programul ei e oarecum asemănător cu al unui adult care muncește. Se trezește la 7:20, e la școală la 8 și termină la 5 în majoritatea zilelor (are opționale după amiaza). E chiar mai mult decât programul unui adult, dacă stau bine să mă gândesc. Deci nu cred că ăsta e motivul. Și da, gătește și ea, de exemplu, e adevărat că teme nu are (I do love that part about this school). Doar că atunci când e liberă face chestii care îi plac. Ei. Și e destul de hotărâtă cu ce îi place să facă. De exemplu, îi place să citească. Și așa mi se pare că unii oameni mari (din foarte fericire sunt și anomaliile mele care fac pe dos 🙂 ) nu mai știu ce le place. Pentru că nu cred că poate să îți placă cu adevărat să seriale sau să te uiți la Antena 3 (chiar și la mișto, cum încearcă un coleg să mă convingă, concomitent cu explicatul că n-a mai citit demult, deși îi plăcea o dată, pentru că are și alte chestii de făcut). Well. Nu prea înțeleg de ce e așa. Poate suntem obosiți cu toții să fim adulți? Cu comportamentul ăsta pe care ni-l autoimpunem cumva? Și de aia nu mai jucăm fotbal în fața casei (nu se face), nu mai stăm cu burta-n sus să ne uităm cum pică frunze din copaci (suntem ocupați) și nu ne bucurăm, cu adevărat, când primim cadouri de la Moș Crăciun (nu există).

Cred că nu știu, oamenilor mari, unor oameni mari (știu și oameni mari jucăuși și oameni mari zâmbîcioși și oameni mari care citesc și care sunt copii, de multe ori mai copii chiar decât niște copii cu ochi goi pe care îi văd) le-ar prinde tare bine să nu mai facă ce trebuie să facă sau ce s-au obișnuit să facă ci să își oprească timpul pentru a se gândi la ce le place cu adevărat să facă, dar ce le place cu adevărat să facă lor, nu reclamelor de la TV sau de pe magazinul Unirea sau hipsterului cu barbă și moț, chiar lor lor. Și apoi să facă pur și simplu chestia aia. Atunci când au chef. 5 minute poate, doar la început. Apoi, poate, doar poate, cele 5 minute cresc. Atât 🙂

IMG_8419

Reclame

Grinch

Standard

Nu mai pot cu chestiile astea legate de Crăciun. De la școală de la fii-mea. Am impresia că e un test din ăsta al Universului să vadă dacă am ce e nevoie să fiu o mama bună și I’m constantly failing it.

Întâi au fost clopoțeii. Duminică pe la 12 am primit un mail. Că Sara trebuie să aibă la școală marți dimineața 2 clopoței. Făcubil. Atâta că nu erau orice clopoței, ci musai clopoței de metal. Clopoței de fucking metal. Evident că nu aveam în casă niciun clopoțel de metal, dar barem doi. Evident că duminică era cam închis (plus că nu știam unde dracu e magazinul de cumpărat clopoței DE METAL) și luni sunt la fucking birou.

I-am făcut rost până la urmă de clopoței de metal (as in a găsit o altă mămică și a cumpărat basically pentru juma de clasă), și ghici ce? Am întrebat-o ieri, după 2 săptămâni dacă i-a folosit. Not even fucking once.

Apoi, am primit un mail cu lista de bucate (!) pentru serbare. Sub forma unui Excel. EXCEL! Anul trecut, Ada, la non-serbare, ne-a zis să aducem ce vrem. And we did și a fost mișto (plus de departe cea mai mișto petrecere de Crăciun la care am fost). Canci anul ăsta. Vă citez din listă. Chec aperitiv sărat. Tartă cu fructe. Pâine DE CASĂ UMPLUTĂ (what the fuck does that even mean). Cârnăciori (dar nu de porc)-uai? we like pork. Și aș putea să continui. NU GĂTESC oameni buni, nu gătesc, m-ați prins, dați-mă afară.

La piece de resistence însă a venit ieri. Un mail de o pagină care descria costumația de care Sara “are nevoie” la serbare. Nu era foarte complicată (alții au fost mult mai ghinioniști), bascially o rochie alba, ștrampi albi, balerini uni și părul prins și un fulg în păr. I-am dat mailul Sarei să îl citească. Sara mea. Care călărește cai negri la trap (nu încă și la galop) și fredonează gingaș în timp ce face baie Chop Suey. Îmi pare rău că n-am filmat-o. Îi pica fața la propriu. A terminat de citit, s-a uitat la mine, și a zis: Ori mă lasă să merg în pantaloni, ori nu mă duc. (am cerut voie și deși era clar că nu e o fericire și că sutem două freaks, au lăsat-o în pantaloni).

Ok. Înțeleg că unora le place. Unor copii și unor părinți. Kudos to you. Dar noi, ăștia, care nu știm să gătim și nu purtăm rochii albe și fulgi în păr ce naiba de vină avem? Nu s-ar putea măcar ca anul viitor să fie 2 variante? O petrecere pentru fulgi de zăpadă și una pentru non-fulgi de zăpadă?

Dreaming of a standard evening @ home instead of a standard snowflake Christamas party.  Snif.

IMG_0112

Sistemul nervos

Standard

M-au enervat niște neni lately (de care de altfel îmi place în general) că s-au apucat să facă mișto de expresia follow your heart.

Acuma, înțeleg perfect de ce fac mișto de expresia asta, că și mie îmi vine să. Adică pare așa, genul de chestie pe care ar spune-o o tanti vopsită blond și cu buze rață în timp ce se urcă galeș în următorul Mertzan jeep cu geanta vuitoană în mână.

Și în condițiile astea sunt de acord să facem mișto de ea.

Doar că, trecând peste chestia asta, nu cred că e tocmai ok să facem mișto de inimă. Nu de inimă în sensul siropos, repet, de aia putem să facem mișto, mă bag oricând. De inimă ca totalitate a sistemului nervos. Inima în sine e prost spus, că anatomic nu simțim neam cu inima. Simțim mai puternic în zona cu pricina senzații diverse. Stai că era și un filmuleț. Gata. https://www.youtube.com/watch?v=uL_AMus8vb0.

Nu cred că e ok să facem mișto de sistemul nervos, cu toate ale lui, de la creier până la gut și ultimul receptor. Pencă sistemul nostru nervos are tatuat în el mii de ani de evoluție și lecții deja învățate, pe care una majoritatea dintre noi habar nu le avem (conștient) și chiar dacă le avem habar, doar ca teorie, nu și când sistemul nostru le procesează. De exemplu, ne e frică de șerpi pencă ăia de au trăit înaintea noastră și nu le era frică de șerpi au murit o leacă mușcați de ei. Ca atare, noi moștenim niște gene de băieți cărora le e frică de șerpi. Și chestia asta merge sincer înspăimîntător de adânc, până la ultimele sentimente pe care le considerăm proprii, personale și mai ales liber alese.

Dar. Asta nu înseamnă neapărat un lucru rău. Și nici nu înseamnă că partea rațională, conștientă a creierului meu (sau al tău) ar trebui să aibă prioritate. Spre exemplu, dacă văd o persoană care nu îmi inspiră încredere și care îmi dă fiori pe șira spinării când se uită la mine, e posibil să fie de la prea multe filme de groază (atâta că nu mă uit la filme de groază) sau e posibil să fie doar creierul meu care interpretează microexpresii de fracțiuni de secundă și depistează persoana respectivă ca bună sau rea, înainte ca eul meu conștient să se prindă de ce mama dracu mi se pare ăla rău.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, mi se pare că expresia e asociată așa cu hedoismul ăla sec. Cu vânatul plăcerilor de dragul plăcerilor. Ceea ce iar mi se pare doar parțial corect. Pentru că da, vânatul păcerilor pentru plăcerea în sine e tranzitoriu și o tâmpenie care nu ar trebui să ne ghideze, dar pe de altă parte momentele în care te simți cu adevărat bine, cele pe care le căutăm și vrem să le duplicăm nu vin din simple plăceri (să te uiţi la seriale, să mănânci îngheţată, să cumperi chestii inutile), ci din mult mai mult atât, sunt corelate cu efort sau cu valori morale (m, foarte debatable termenul, dar să zicem cu chestiile care sunt universal acceptate, fără urmă de îndoială, ca și chestii de partea binelui și nu ne partea răului), de exemplu să găteşti pentru prieteni, să asculţi un om pe care îl iubeşti (vs. să fi ascultat), să înveţi ceva nou care face timpul să dispară, să ajuţi dezinteresat, să zâmbeşti chiar şi celor cu colţi şamd.

Ce încerc să spun e că nici pentru noi nici pentru copii o viață în care nu urmărești bucuria ci doar ce e rațional de făcut nu mi se pare chiar o minunăție de trăit. So cred că we should follow well, not our hearts, but our .. nervous system? 😛

IMG_0674

De ce-am purtat eu tocuri și de ce se îmbrăca Sara în bluze cu Elsa

Standard

Prietena mea Scooby Doo a scormonit în ceva poze de acum 10-15 ani (după o vârstă nu mai știi precis acum câți ani era) și a leșinat de râs. Ea oricum râde mult (și tare contagios), part of the reasons I like her. M-a întrebat cine mama dracu eram că iote, aveam un ghiul pe deget și purtam un sacou lucios.

Aș vrea să aduc următoarele precizări:

  1. Ghiulul nu era ghiul, era un ineluș mic și pricăjit.
  2. Sacoul nu era lucios, era un sacou din catifea și catifea plus blitz = reflectare aiurea a luminii. Deci fizica era de vină. 😀

Întrebarea rămâne însă, cum poate cineva care se îmbracă azi mainly în bocanci, blugi rupți și tricouri cu mesaje tâmpite să fi purtat la un moment dat ghiuluri, sacouri lucioase și pantofi cu toc înalt.

Dacă m-ar întreba cineva repede așa, n-aș avea alt răspuns decât că I was an idiot. Dar aici nu mă întreabă nimeni repede, deci am timp să răspund pe îndelete.

Sacoul întâi că e cel mai ușor. Nu mi-am cumpărat în toată viața mea de adult haine serioase. Sacoul cu pricina era cumpărat de tata :D, care era exasperat de halul în care mă puteam îmbrăca la birou, fiind convins că fac de râs toți strămoșii (care de altfel trăiseră perfect liniștiți în opinci). Poza cu pricina era de la prima mea conferință în primul meu an de buro. Deci tot timpul am fost genul blugi rupți, atâta că n-am fost tot timpul suficient de mare sau de curajoasă să mă cert cu lumea pentru hainele mele.

Ghiulul. Inelele, inelușele, cerceii, cercelușii, mi-au plăcut. Nu știu cum e posibil, dar chiar mi-au plăcut, dădeam banii pe așa ceva. Până la o carte (tot timpul cărțile-s de vină), poate chiar Sapiens, de care am scris aici, care parcă mi-a șters niște ochelari aburiți cu un șervețel moale și alb, de bumbac. Și m-am uitat la inelele mele și mi-am da seama că nu-s altceva decât niște pietre cu niște metal. Și de atunci n-am mai putut să mai port niciunul.

Pantofi cu toc am purtat ceva perioade mai lungi. Plus că nu poți să porți o pereche de pantofi cu toc, cum port eu acum o pereche de bocanci toată iarna, la pantofii cu toc îți trebuie vreo 12 perechi. Nuș precis să explic de ce, dar sunt pretty sure că pantofii cu toc umblă în perechi de 12. Am purtat pantofi cu toc mainly în 2 momente: adolescență (după perioada haine lălâi și înainte de perioada all black) și când m-am întors la buro după ce am născut. La 16 ani purtam pantofi cu toc pentru că așa credeam eu că fac femeile. La 16 ani, deși citeam noaptea Cioran și plângeam cu muci la poeziile lui Baudelaire, eram convinsă că sexul, salariul, menstruația și pantofii cu toc sunt obligatorii în viața de adult. Fără ele, nu ești uamă. Plus că mi s-a părut o provocare să învăț să merg pe ele fără să par o barză-n râu la țară. După ce-am născut a fost tot din ceva motiv asemănător. Purtasem 2 ani de stat acasă cu Sara numai adidași, pencă nu poți să plimbi căruciorul prin parc în toace de 12 (well, mă rog, poți, că am văzut dudui, dar eu doar femeie, nu și pitzi). Așa că atunci când m-am întors la buro rochiile și pantofii erau parte din încercarea de a mă recupera pe mine. Fusesem așa de mult timp doar mama Sarei că acum voiam să mai fiu și eu. Și iar mi-am imaginat că pantofii cu toc fac parte din ecuația asta.

Nu încerc să zic că e rău sau bine să porți inele, pantofi cu toc și sacouri lucioase. Nu de altceva, dar mi se cam fâlfâie cum se îmbracă lumea și în plus acum folosesc chestiile astea ca să pretirez uamenii. Porți ghete a la Spice Girls în 2018 pencă sunt la modă? Mok, probabil nu vom fi cele mai bune prietene. Ești dud și ai cravată roșie și sacou cu dungi? Pretty safe bet că n-o să ne spunem vreodată tu. Dar nu despre asta era vorba.

E despre faptul că oamenii cresc. Și copiii cresc. Parte din procesul de învățare, sau chiar de conturare a personalității proprii sunt și greșelile. Nu înțeleg cum și de ce ar vrea cineva să nu facă niciodată o greșeală, altfel cum dracu înveți cu adevărat? Și nu cred că ar trebui să ne fie rușine de greșelile noastre. E ok că Sara a purtat bluze cu Elsa. Nu o face mai puțin Sara și nu o făcea mai puțin Sara nici la vremea respectivă, chiar dacă eu muream puțin la fiecare bluză cu sclipici purtată. Testa, gusta, încerca, trial and error. De asta n-o să ascund niciodată că am purtat pantofi cu toc, pe care dădeam un rinichi pe an, că multă vreme am scris fie-mea nu fii-mea pe blog că mi se părea că sună mai aproape de realitate și mai departe de fals, că hmm nuș, dar sigur am mai făcut prostii.

Nu-mi regret prostiile. Cum nu regret nici că m-am schimbat. Nu o cert pe Sara când face prostii. Și îmi place că își schimbă culoarea preferată bianual. Being an idiot when growin up is ok. Și nu cred cu adevărat că ne oprim din crescut vreodată. Mulți oameni se, dar nu cred că e obligatoriu.

M? Voi ce prostii ați făcut când erați mici?

IMG_6604

 

Slow

Standard

Ştiaţi că oamenii care trăiesc în oraşe mai mari merg mai repede decât cei care trăiesc la ţară? Eu habar n-aveam, am aflat acum un an or so, deşi ar fi trebuit să ştiu, primul studiu e de prin 80 parcă. Nu că m-a mirat informaţia, makes a lot of sense. Şi chiar e observabilă. La fel cum e observabil, deşi nu s-a făcut încă un studiu pentru asta, dar sunt dispusă să pariez pe, că respiraţia oamenilor din oraşe e accelerată comparativ cu a oamenilor care trăiesc la ţară. Cel mai uşor e de observat în lift. Data viitoare când vă urcaţi într-un lift, fiţi atenţi la respiraţia oamenilor din jurul vostru. Marea majoritate vor gâfâi. Mi se pare fascinant cum respiră oamenii, jur :).

Şi chestia asta cu mersul m-a făcut puţin mai mult aware de felul în care merg eu. De mers, am mers întotdeauna (relativ) repede, deşi m-am născut în Motru cel cu doar 18k locuitori, unde toată lumea ştia pe toată lume. Am continuat să merg repede şi în celelalte 4 oraşe în care am locuit, nu aş zice că mai repede, doar la fel de repede. Merg încet, chiar prea încet, atunci când vorbesc cu cineva şi îmi place conversaţia, dar asta se întâmplă tare rar (să îmi placă conversaţia, nu să merg cu careva), deci nu se pune.

Una din explicaţiile pentru mersul ăsta rapid în oraşele mari e „valoarea economică a timpului”, cum ar veni, în oraşele unde puterea de cumpărare (şi GDP) sunt mai mari, oamenii se grăbesc pentru că timpul lor e mai important, au chestii de pierdut dacă merg încet.

Şi am căscat ochii cât casa. Cââât casa. Timpul, timpul meu rotund şi creţ şi galben are valoare economică? Sfinte căcat, nu-s suficiente cele 8 ore pe zi când sunt prizonieră la birou pentru măsurat secunde cu cenţi, acum tot timpul meu e afectat de asta? What else, o să aflu că numărul de prieteni e direct corelat cu monedele din portofel?

I hated that. Rău.

Aşa că, deşi toată viaţa mea am mers rapid (pentru că în general sunt rapidă, fie că intru ies pe uşi, fie că tastez la calculator sau conduc maşina sau mă grăbesc spre următoarea catastrofă din viaţa mea :D), am încercat ă merg tot timpul mai încet. Pe culoarul de la birou. În drum spre Mega şi înapoi. Pe trecerea de pietoni. În parcare. 🙂

Şi îmi place rău. Rău de tot. Nu doar că observ cu minim 30% de chestii în plus faţă de cele pe care le observam anterior, dar sunt mult mai relaxată şi mi se pare puţin mai suportabil prizonieratul de 8 ore. Acum îmi dau seama că puteam să iau exemplul Sarei care aşa se mişcă de când s-a născut şi nu să aştept cine ştie ce studii, da na.

Mso, cât de repede mergeţi? Unde vă grăbiţi pe bulevardele din Bucureşti (or elsewhere)? 🙂

PS. Să se consemneze tough că îmi menţin viteza de condus, la asta nu renunţ, too much fun 😛

IMG_9738

Average

Standard

Când eram eu mica ai mei (mai mult tata) m-au crescut cu ideea precisă că e cumva musai să fiu prima, și dacă nu prima, măcar printre primii. La școală, desigur.

Nu știu dacă pare ceva rău, dar gândind, acum, cu responsabilitate (nuș dacă cu responsabilitate, nu mă prea caracterizează responsabilitatea, poate cu atenție mai degrabă) nu mi se pare neapărat ca ceva rău din partea lor. Tata încerca să mă învețe doar ce funcționase în cazul lui, el a putut să scape din cel mai mic sat din lume doar pentru că a fost tare deștept și a învățat mai bine ca toți ceilalți copii din satul ăla. Era normal să încerce să mă învețe și pe mine să fac același lucru, să își dorească binele, așa cum îl știa, pentru mine. Chiar nu cred că era un lucru rău.

Din păcate însă, mi-am dat seama relativ curând că nu sunt altceva decât plain old average. I really am. Sigur, am fost printre primii pe la școală, dar nu neapărat pentru că eram mai deșteaptă decât ceilalți, doar că arătam a copil cuminte (încă arăt, înainte să ajungă cineva să mă cunoască :D) și m-am prins destul de rapid care e rețeta pentru a învăța cât mai puțin astfel încât să scap de profi. Dar, cum spuneam, mi-am dat seama relativ rapid în viață că sunt doar average.

90% dintre elevi se consideră peste medie. 90%. Majoritatea șoferilor (80%) se consideră, cum altfel, peste medie. Desigur, nu mai rămâne suficient să facem media, dar cui îi pasă :). Parcă am mai scris despre asta, toți ne considerăm puțin mai buni decât ceilalți. Probabil și eu am chestia asta, hm, desigur, muzica pe care aleg să o ascult e, cu siguranță, peste medie :P. Cărțile mele sunt, cu siguranță, peste medie, doh :D. Oh well, the illusory superiority condition. Nimeni nu scapă :).

Dar eu nu sunt peste medie (nu mai zic că sunt an absolute idiot many many times). Nu o să descopăr leacul pentru cancer, nu voi susține concerte la pian cu sala plină, și deși tastez destul de repede și scriu, în general, trei texte pe săptămână, e destul de sigur să spun că nu o să ajung următorul Steinbeck. Ei sunt peste medie. Restul, noi, suntem doar media :). Nu știu să gătesc foarte bine (aici sunt chiar sub :D), nu mă machiez peste medie (ok, nu mă prea machiez) și am părul (cum altfel) mediu.

Acuma, nu mi-au plăcut niciodată exemplele alea proprii: uite, eu am făcut X și nu-s chiar așa prost (in most cases yes you are). Dar în cazul de față nu sunt doar eu, sunt majoritatea oamenilor, pentru că majoritatea suntem, cum altfel, average. 🙂

Și sigur, n-o să fim Einstein sau Aristotel sau Bach dar n-o să fim nici cei mai proști din curtea școlii, pentru că suntem undeva la mijloc. Mijlocul nu înseamnă prostie și nici măcar mmm, limitare sau uniformitate. Suntem, aşa medicorii, unici, încă, la fel ca amprentele proprii şi personale. Încă pot să vorbesc fără sfârșit despre cartea aia, sau încă pot să râd în hohote la cele mai aiurea glume din Univers care mi se par, doar mie, amuzante ;).

Îmi aduc aminte ceva idee dintr-un film oare?, sau o carte, de când eram adolescentă, care întreba, pe un ton acuzator: Chiar vrei să îți petreci restul vieții fiind nimic altceva decât mediocru?

Și la fel de bine îmi amintesc că eu mă gândeam: Băi, da, nu văd nimic rău în a-mi petrece restul vieții într-o absolută mediocritate.

O viață mediocră înseamnă prieteni, oameni pe care îi iubești, copii, râsete, raze de soare, mare, stropi sărați pe buze, castele de nisip (uneori dărâmate, mok), miros de iarbă cosită, pagini albe de cărți pe sub pături călduroase, căței care își lasă capul în mâna ta, salată de vinete și cireșe. Pepene verde.

Deci da, recunosc, nu îi spun Sarei, deși e singurul ou din coș, că vreau să fie mai deșteaptă ca, să fie prima la. Mi-ar plăcea să fie puțin mai bună decât media, dar chiar dacă și la bunătate va fi exact ca media, after all, încă cred că nu e nimic rău la asta.

Voi? Doar puțin, puțin de tot peste medie? 😛

IMG_6387

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932