Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Antidot

Standard

Sunt zile, ca astea de săptămâna trecută (de care nu cred că vreau să scriu, doar să le uit, nu pentru că ar fi fost neapărat rele, mai mult că ar fi putut fi tare rele) în care aș vrea să fiu o cârtiță. Mică, neagră, cu mâini uriașe și apte de săpat cu care aș putea să sap și să sap și să sap bule și tuneluri sub pământ, o lume întreagă doar a mea (și a Sarei), în care aș putea să îmi târăsc cărți și ar fi ok. Aș ieși la aer, pentru că n-am cum să trăiesc fără el, doar din când în când. Bule încă, dar sub pământ, în care ești în siguranță.

Dar nu sunt o cârtiță :). Mică și neagră da, dar n-am nici mâini nici gheare mari (ba chiar tăiate scurt, cât mai scurt, cel mai scurt). Plus că nu m-am descurcat niciodată prea bine, nici măcar la înot, la lipsa de aer, I need it.

Deci când am săptămâni din astea, sau zile, caut antidot. Și caut și caut și caut. Uneori, dacă e doar o zi rea, îmi ajunge o melodie. De cele mai multe ori sunt melodiile, unele atât de puternice că pot să coloreze înapoi și săptămâni întregi. Alteori, cum v-am mai povestit, cărți. Singura carte pe care o fac cadou oamenilor pe care nu îi cunosc foarte bine e cartea mea mică, care m-a găsit acum vreo 3 ani. E așaaaa de albă că nu poți să îi reziști.

Acum însă, n-am avut nici melodii și nici cărți și n-am prea știut ce să fac. Scoteam nasul înapoi la aer și nimiiiic, nimic, so back down underground. M-a salvat tot Sara până la urmă, care a scris o nouă carte (scrie în continuare, de ani deja, cărți cu desene). Am pus mai jos coperta și prima pagină.

E o Carte amuzantă. Și prima poveste e cu un măr mare și roșu (cum îi plac Sarei), la care vine un câine să îl lingă și mărul hap îl mănâncă pe tot. Nu știu dacă vouă vi se pare funny, dar mie mi se. Așa aș vrea să fac și eu cu chestiile care mă necăjesc uneori, hap, să le înghit pe toate, fără pic de supărare și să le ronțăi apoi, un timp îndelungat, satisfăcută.

Însă nu povestea în sine m-a reparat, ci coperta. Cred că e cea mai frumoasă copertă din lume pentru că suntem noi două pe ea, într-o îmbrățișare. Și cred că asta e ceea ce avem nevoie cel mai mult când suntem necăjiți. De o îmbrățișare de la copiii noștri sau de la oamenii pe care îi iubim. Și atâta timp cât avem asta, avem un antidot.

So no end. Doar o îmbrățișare și un antidot 🙂

IMG_2264IMG_2265

Anunțuri

Unpack

Standard

Urăsc desfăcutul de bagaje, atâta voiam să vă zic.

Una e împachetatul, n-aș lăsa pe nimeni vreodată să îmi împacheteze bagajul (nici Sara). Ni-l facem singure, tacticos. Cum să nu, e anticipația zilelor ce vor urma, mă văd tolănind în hamac în tricoul gri sau cu picioarele în râu în cel albastru. Nu mai zic de alesul cărților, de departe partea noastră preferată (și singura la care dăm rateuri). În rest, pot să merg pentru o săptămână doar cu un rucsac în spate, dar e musai să fie burdușit de cărți. O noapte? Două cărți. Întotdeauna minim două, poate una dintre ele nu mi se potrivește în ziua cu pricina și atunci ce mă fac? Nimic nu poate fi mai rău într-o vacanță decât să rămâi fără cărți. Trei dacă citesc una la care sunt pe la jumate, minim cinci dacă merg la sau cu oameni care citesc (dacă și-au uitat cărțile acasă, ce se fac ei acolo fără cărți sau poate că le-ar plăcea cartea asta, nu mai bine o iau și pe ea cu mine?). Fii-mea nu mai zic, citește minim 3 cărți deodată și nu pleacă niciodată undeva cu mai puțin de 5.

Când plecăm de unde am fost e ok, amân bagajul până în ultimul moment când îngrămădesc tot complet alandala pe unde apuc, și dacă sunt norocoasă nu pierd nimic.

Dar sfinte sisoe, bagajele ajunse acasă sunt un coșmar. Nu am chef de ele să le desfac și nici nu le suport în mijlocul casei, unde le las întotdeauna (dar fix în mijlocul casei) pentru că mă împiedic repetat de ele și îmi mutilez degetele de la picioare până ajung la un număr suficient care mă face să mă enervez atât de tare încât să le desfac. Și dă-i și du-le, cărțile la cărți, încărcătorul la încărcător, periuța de dinți și Sara nici măcar nu visează să mă ajute la asta (și nici eu nu o rog, o înțeleg perfect). Ce ar fi de plăcut la desfăcutul de bagaje? Vacanța s-a terminat și mâine ne așteaptă școala și biroul și o nouă zi de visat laaaaa.. vacanța viitore? :P.

Deci ce ziceți, îmi dau demisia și îmi fac o afacere de desfăcut bagaje? Cred că aș putea trăi din asta dacă toată lumea ar urî desfăcutul de bagaje la fel ca mine. Nu?

IMG_1979

Despre păsări și ciocolată de casă

Standard

Mie nu îmi plac dulciurile. Mai precis, nu simt nevoia să le mănânc. Niciun dulce minus ciocolata de casă, neapărat cu nuci. Ciocolata de casă cu nuci în ea îmi place. Nu știu voi cum procedați când aveți o bucată de ciocolată de casă cu nuci, dar eu, când rar pun mâna pe așa ceva, procedez în felul următor. Iau întâi o bucată mare și apoi aș vrea să o mănânc pe toată acum. Dar pentru că știu că nu o să mai am ciocolată de casă pentru mult timp, îmi înjumătățesc și înjumătățesc și înjumătățesc fiecare bucățică viitoare astfel încât să îmi ajungă mult timp. La final, când bucățica s-a redus destul de mult, dar încă nu suficient, adică aș mai putea să mai fac vreo 5 mini bucățele ca cele anterioare (ca dimensiune) din ea, o mănânc pe toată deodată. Și nu îmi pare rău deloc. Nu prea îmi pare mie rău așa în general, poate doar de lucrurile pe care nu le fac.

Și așa e cartea pe care o citesc acum. Am citit prima treime în juma de zi până mi-am dat seama că îmi place groaznic de mult fiecare cuvânt din ea și am trecut la tactica înjumătățirii de mai sus, doar doar o dura mai mult. Mă târăsc ca un melc pentru că nu vreau să se termine și știu că nu voi mai primi încă una de același autor prea curând, sau poate chiar deloc. Ei, și în cartea asta e reluată o povestioară care sună cam așa:

Un multimilionar se duce pe o insulă în Grecia și stă la taclale cu pescarii. Observă un potențial uriaș de a dezvolta afacerea lor și încearcă să îl convingă pe unul dintre ei să pornească pe calea asta.

-Uite, ai putea să faci așa și așa pe dincolo și ai avea mai mulți bani, mult mult mai mulți bani ca acum, pentru că ești sărac și nu ai nimic.

-Ok, zice pescarul. Și după ce aș avea mulți mulți bani și nu aș mai fi sărac, ce aș face cu ei?

-Păi ai putea să te retragi, să vii în vacanțe într-o insulă superbă din Grecia și să enjoy life, să te relaxezi, să stai de vorbă cu pescarii de aici, să pescuiești, să te bucuri de soare.

Pescarul îi răspunde: – Dar eu deja fac asta.

Mie mi se pare că lucrurile sunt o dată ce sunt și o dată altceva. Luna e o scurtătură spre un loc din trecut, unii oameni sunt ca niște vaze cu amestecături din culori prin ele, alții sunt dragoni ce scot flăcări iar uneori, văd în oameni mari niște puștani (preferații mei) :). Iar când stau seara înainte să adorm, oamenii (noi, cu toţii, nu unii sau alţii) îmi par niște păsări uriașe. Dar uriașe. Pornesc, desigur, ca niște păsări copii, cu aripi deee jumătate de metru să zicem. Și apoi aripile cresc și cresc și cresc de ajung laaa 6m lungime. Odată ajunse la maturitate, păsările se învârtesc de câteva ori, apoi, uitându-se la aripile alea mari (și poate ținând seama de ce fac și celelalte din jurul lor) se apucă să adune chestii pe ele. Azi o floare, mâine o ramură de copac, apoi o piatră haioasă, apoi, încet, încet mii și miliarde de obiecte, uneori la fel de mari ca un munte. Și, evident, pe măsură ce se îngreunează povara de pe aripi, nu mai pot să zboare și cad. Și uneori le place mai mult să își simtă picioarele pe pământ și rămân acolo. Dar alteori, unele tare tare curajoase, renunță la câteva sau la toate din cele de mai sus, pentru a putea zbura din  nou. 🙂

Whaaat, știu că e ciudat, dar dacă așa funcționează creierul meu, ce să îi fac? Am avut revelația asta relativ curând, când am trăit zile despre care nu pot să scriu, fără nimic la mine, haine sau obiecte, de multe ori fără nici măcar un leu în buzunar (sună dramatic, dar în realitate nu funcționa unicul bancomat din sat și noi nu suntem suficient de prevăzători să scoatem bani pentru X zile) sub o bucată albastră de cer, la un mal de mare leneșă. Și nu mi-a trebuit nimic. Dar nimic. Dintre obiecte 🙂 Mă rog, cafeaua de dimineață a fost un bonus nesperat.  Niciunul din sutele de chestii pe care le găzduiește apartamentul meu. Nici măcar unul singur. Întoarsă acasă, am început să dau din ele și tot dau, tot dau, și cu fiecare lucru pe care îl dau casa e puţin mai liberă şi eu puțin mai ușoară. Ne imaginăm că avem nevoie de miliarde de lucruri pentru a fi fericiţi, dar de fapt nu de lucruri avem nevoie, ci doar de noi înşine, şi uneori, dacă suntem norocoşi, de alţi oameni (mici sau mari). 🙂

Nu cred în Dumnezeu. Nici în viață după moarte. Nu țin niciun post.  Dar uneori mă gândesc că toate obiceiurile astea sunt doar un fel de remindere. Despre ce e cu adevărat important în viață. Despre ce ne dorim și despre ce aveam atunci când nu eram nimic. Despre zbor 🙂

img_2415

Certainty of uncertainty

Standard

Nu știu, adică mi-e greu să știu dacă așa am fost tot timpul sau e ceva dobândit. Însă e clar că așa sunt de la o vreme: sigură că nu știu. Nu prea înțeleg oamenii care sunt siguri de ceva. Mă întreb ce viață au trăit, de pot să fie așa siguri de ceva, și recunosc că îi invidiez puțin. Eu am știut, sau poate am învățat, că orice se poate schimba într-o fracțiune de secundă. Că ceea ce sunt sau am sau cred azi poate dispărea mâine. Nu mai zic cu câtă încredere privesc lucrurile la care visez. Asta nu înseamnă că e mai puțin adevărat ce cred sau ce sunt azi. Or that I will ever quit fighting.

Am scris asta de mai sus ca un fel de explicație, de fapt încerc o continuare a articolului de luni, unde cineva made a valid point. Dacă nu îi spun unui copil să învețe, atunci există riscul să pice examenele importante în viață (capacitate, BAC).

Și cred că a pus cumva fix degetul pe rană. Pentru că de asta toți părinții insistă cu toceala, de frica unui BAC picat. Și zău dacă nu înțeleg. E îngrozitor de înspăimântător. Un BAC picat pare garanția unei vieți ratate. A lipsei posibilității de a avea o sursă de venit stabilă, deci implicit la o minimă șansă de a avea o viață fericită. Și nimeni nu vrea asta. Ba mai mult, suntem responsabili pentru ei, care nu sunt capabili să vadă pe termen lung și să înțeleagă necesitatea de a învăța acum pentru a obține ceva peste 20 de ani.

All valid points.

Am mai vorbit despre asta, cortexul prefrontal se definitvează la 25 de ani și e fix bucățica de creier care ne face să renunțăm la small current cookie for the giant future cookie. Deci chiar biologia ne spune că plozii sunt incapabili să gândească pe termen lung, cumva.

Well. Da. Dar. Există un experiment interesant (și cunoscut, bănuiesc că marea majoritate ați auzit de el, sau poate e doar the knowledge bias, dacă eu știu de el toată lumea știe de el). Mă rog, vorbesc de experimentul Marshmallow. Prin anii 70 un nene a adunat o turmă de copii de 3/4 ani și le propunea fie o prăjiturică imediată fie două, dacă așteptau un sfert de oră. Cei care așteptau 15 minute aveau rezultate mai bune practic la viață (pe termen lung): rezultate școlare mai bune, indice corporal optim etc.

Deci măcar unii copii sunt capabili de delayed gratification. As is Sara (că na, pe ea o știu, de când era mică își lăsa coaja de la pâine deoparte și mânca miezul primul pentru că îi plăcea coaja mai mult și voia să lase ce era mai bun la final). Again, experiența mea se raportează la ea.

Asta una. Doi. Cortexul prefrontal da, se dezvoltă la 25 de ani, dar guess what, nu prin minune, as in la 24 de ani, 11 zile și 364 de zile e căcat și peste o zi BUM, perfect dezvoltat, now you can go be an adult. Nu funcționează așa.

Pentru ca la 25 de ani să fim capabili să renunțăm la plăcere imediată pentru a atinge scopul final e nevoie să exersăm treaba asta. Day after day after day. Să avem experiențele necesare care să dezvolte bucățica aia atât de imens de importantă de creier (cea care, de altfel, e ceea ce ne face oameni). Și al naiba dacă faptul că faci ce-ți spune mami face parte din treaba asta. In a nutshell, cum spuneam și luni, dacă învață pentru că eu îi spun că e important să învețe, nu e productiv și s-ar putea să fie chiar dăunător.

Ok. Ce draci zic aici? Vreau ca Sara sa pice BAC-ul? 🙂

Nu. De fapt, mai corect spus, nu știu. Nu știu dacă a lua BAC-ul este garanția sau măcar primul pas pentru o viață împlinită. Acum, azi, mă îndoiesc că e. Mai cred că experiențele te învață mult mai mult decât teoria și o să încurajez cât pot să aibă parte de cât mai multe din prima categorie. Să încerce de toate, mi se pare înfiorător de important, și cumva opusul a ceea ce face lumea azi, parcă îi ferim să facă și îi ținem la un birou pătrat să citească despre a face. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă parte, cred în capacitatea Sarei să decidă, și e o chestie care, așa cum spuneam mai sus, are nevoie de repetiție. De asta o las și o încurajez să ia decizii care altora le-ar ridica părul pe șira spinării (again, ea singură a ales la 6 ani că vrea să mai rămână un an la grădi și tot ea și-a ales școala pe care o urmează). Ăstea sunt mai mari, dar de la 2 ani o las să aleagă între donno paiul galben și mov.

Iar referitor la școală și teste și BAC, i-am spus adevărul de acum, de la 7 ani. Atâta cât știu din el. Respectiv că o să dea câteva examene în viața ei. Capacitate, BAC, admitere la facultate. Grele, pentru care e nevoie să cunoască o grămadă de rahaturi, din care e posibil ca unele să nu o intereseze deloc. Că, așa cum e lumea acum, cam ai nevoie de rahaturile alea de hârtii să obții un job stabil. Poți să te descurci și altfel, i-am explicat, dar pentru asta trebuie să fii destul de bun la ceva (și pentru asta trebuie să descoperi acel ceva la care ești bun). Deci, cred că în treaba asta cu școala, ideal ar fi să găsească acel ceva la care e mai bună ca 90% din oameni. Dacă nu, atunci hârtiile alea s-ar putea dovedi folositoare.

Dar cred că e drumul ei. Alegerea ei. O pot ajuta și îndruma dar nu cred că dacă eu îi spun învață mama pentru că eu știu că e bine așa pentru ea o să fie mai bine pentru ea în viață, dimpotrivă, mi se pare că abia așa o distrug cumva, luând deciziile în locul ei, nelăsând-o să zboare singură. Evident că există riscul extrem de mare să pice, la un moment dat sau altul, dar nu picăm toți, mai devreme sau mai târziu?

Ce încerc să scriu e că totul, dar totul se schimbă și e incert. Singurul lucru pe care i-l pot da Sarei în viață, cu care pot să o ajut, e felul în care e ea. Mi se pare infinit mai important să aleg variabila asta pe care să o controleze, pe care să o cunoască, versus cealaltă, să aleg să mă asigur că va lua un BAC, care s-ar putea să nici nu mai existe peste 11 ani (titlul articolului e un principiu în mecanica cuantică, cu cât știm mai mult despre o caracteristică a unui lucru, cu atât știm mai puțin despre cealaltă). S-ar putea și să aibă noroc în viață. Ar fi grozav și m-as bucura enorm, enorm, să fie așa. Dar dacă nu va avea, aș vrea să se aibă măcar pe ea. Să fie încrezătoare în puterile proprii, să știe că se va descurca în orice situație, că poate, că e întotdeauna o cale. Întotdeauna.

Sunt mult, mult, mult mai multe lucruri legate de asta pe care le am în cap și care cred că ar merita măcar amintite, dar nu încap toate în o pagină de blog, deci asta e, îl las așa cum l-am scris deși știu că e ca un puzzle de culori din care lipsesc multe bucăți. Dar poate om mai vorbi despre astea :).

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Așa cum spuneam în deschidere, singurul lucru de care pot să fiu sigură e că sunt nesigură. Dar cred, sper, că nu o să mă schimb la treaba asa. La a avea încredere în Sara. La a o lăsa pe ea să decidă în ce ține de viața ei. Pentru că e fix asta. Viața ei. Nu a mea. I choose to let her make her own music. 🙂

PS. Și poate o acompaniez și eu încet, acolo, pe fundal, ca o a doua voce mai joasă, dacă mă lasă. 😛

IMG_9795

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663

Întrerupem programul obișnuit

Standard

Pentru 5 minute de bitching around.

Now. Dragă iarnă. I tried, I really did. Am învățat să te plac, târziu în viață, e adevărat, dar I did. Am avut împreună câteva momente frumoase. Și îți mulțumesc că mi-ai arătat lumea dintr-un vârf de munte, sunetul zăpezii atunci când ești singură în cădere și ok, cana de vin fiert (îndoit cu apă) de la cabană. Te plac, oarecum, I think I do.

Dar. Să ne înțelegm. My one and only love is summer and it will always be.

Și mă apucă dracii, dar dracii de pe lume când m-ai lăsat să îmi dau fularul jos, ba chiar m-am încălțat în teniși, am băut o cafea pe terasă săptămâna trecută într-o cafenea dintr-un oraș care pusese tot CD-ul cu my weird kid și am văzut copacii înforiți for fuck’s sake, copaci fucking înfloriți.

Și acum? Ce faci? De ce te-ai întos? Cine te-a chemat? Cine crezi tu că mai are chef de tine după ce am dat cu nasul de temperaturi de plus 15 grade? Cine? Că noi sigur nu. Vezi tu, deja am fost afară cu skateboardurile. Și duminica asta mă gândeam să mă duc să-mi văd marea cu Sara sau măcar să găsesc o pădure unde să ne uităm la cer. Și tu? Ai venit înapoi deși cu siguranță nu te-am rugat.

So să facem a little deal. You can get me to like you for a while, just a little while, dar când my summer is here, la revedere și te-am pupat, you do not get to come back cu zăpadă și frig și vânt, ok?

Cizmele mele de iarnă îmblănite și impermeabile sunt în dulap, la fel ca geaca de 12 mii plus (n-am nici cea mai vagă idee ce-s alea 12 mii plus, dar sună a cald) și o să rămână acolo, de-ar fi să-mi clănțăne dinții în gură tot restul de martie.

Deci. Noi o să ne scoatem tricourile cu mânecă scurtă și tu o să îți iei coada aia urâcioasă între picioare și o sa dispari, dacă vrei să mai fim prietene și la anul, ne-am înțeles? Pentru că sincer, dar sincer, m-am săturat de tine. Vreau vara mea. Mi-e tare dor de ea :(. Grrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr.

IMG_1466

Alike

Standard

Tot la ultima ședință de la școală mi s-a spus că Sara le vorbește tot timpul despre mine, că mami citește și cântă. So atunci fetele trăseseră concluzia că Sara iubește atât cărțile și cântă atât de bine la drăcia aia de instrument din clasă (îi zice bare tonale, dar e un fel de xilofon) pentru că mă are pe mine ca model.

Și nu mi s-a părut deloc că au dreptate, dar deloc, ba chiar îmi stă pe vârful capului de atunci. Nu cred că lucrurile funcționează așa. Adică da, poate încerca să cânte sau să citească pentru că mă vede pe mine citind sau cântând, dar dacă nu e atrasă deloc de activitatea cu pricina, va renunța la ea (cum a renunțat la cântatul celor două instrumente de le găzduim prin casă, sau mă rog, nu a renunțat, dar cântă destul de rar la ele sau cum nici nu vrea să încerce să învețe să înoate deși mie mi se pare de multe ori că sunt mai în largul meu în apă decât pe uscat) vs. citit, de care face non stop, la propriu, primul lucru dimineața și ultimul seara.

Sigur, contează și genele, va fi predispusă spre aceleași lucruri care îmi plac și mie, pentru că biologie, dar nu pentru că m-a ales pe mine ca model. Așa nu-mi place cum sună asta. Uite, acum de exemplu tocmai ne-am luat amândouă skateboard-uri. Cu care ne amuzăm copios prin casă până trec nămeții ăștia, dar Sara mă învață pe mine, ea mai știe câte ceva de la prietena ei de la școală, eu știu doar că am vrut întotdeauna să am un skateboard și ai mei nu m-au lăsat că e prea periculos. Mie nu mi se pare periculos la Sara. Cu siguranță nu mai periculos ca datul pe placa iarna din vârful muntelui. So ne-am luat amândouă. Ne place amândurora, dar nu datorită  mie.

Cred că mă enervează pentru că îmi aduce aminte de muierile alea prostuțe (sau bărbaţii, şi la ei am văztut) care nu au o personalitate proprie și sunt influențate de ce îi place lui Gigel. Dacă lui Gigel îi place hip-hop și Gigiuței îi va plăcea hip-hop. Dacă Gigiuța va nimeri un Gigel pasionat de donno istoria Egiptului atunci și Gigiuța va încerca să devină oarecum fluentă în istoria Egiptului deși va încurca Nilul cu Amazonul cam la fiecare două propoziții. Însă, odată despărțiți, interesul pentru hip-hop și pentru istoria Egiptului va dispărea și el. Fake matches. Nu vreau ca Sara să fie așa. Sunt însă unele perechi (enervante), pe care sigur le știți și voi, care au interese comune (actually tocmai citeam un studiu cum că e bullshit treaba aia cu contrastele se atrag, pe termen lung nu funcționează, ci realțiile între doi care chiar seamănă as in, cum spuneam mai sus, au chestii în comun) și care par de multe ori frați nu cuplu. Așa sper că suntem noi două. Sara seamănă cu mine nu pentru că îi sunt model și mă imită, ci pentru că într-adevăr ne plac aceleași lucruri.

M. Și sper să rămână așa toată viața. Adică da, suntem influențați de oamenii care ne plac, și eu sunt, toți suntem, dar nu ar trebui să ne petrecem timpul cu chestii care nu ne pasionează cu adevărat doar pentru că altcineva drag face asta. Nu mi-ar plăcea să cânte donno house prin casă la 15 ani că lui Iubi îi place melodia asta, grrrr.

Mă rog, între timp, mai jos dovada că și Sara îmi e mie model, nu invers (ea mi-a ales skateboard-ul pe principiul că e negru; între noi fie vorba, niciun băiat nu a reușit să mă convingă vreodată că acest Star Wars este ceva ce merită văzut sau reținut :P).

IMG_1462