Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Altfel

Standard

Am citit prima oară de testul ăsta parcă mmm acum vreun an și am zis că mie n-o să îmi iasă cum a ieșit. Apoi, săptămâna trecută l-a găsit Radu și ovios că m-am înșelat.

Dar întâi testul:

https://implicit.harvard.edu/implicit/selectatest.html

Alegeți unul, eu o să scriu despre cele legate de rasă și homosexualitate. E important să urmați cu atenție instrucțiunile (să apăsați cât de repede puteți și overall să fiți atenți)

 

 

Mbon. Sper că l-ați făcut (cu atenție, nu ca văr-miu care a gresit prea multe ca să îi dea un rezultat și m-am ofticat că n-a fost în stare să îl facă că el e printre ultimii oameni pe care l-aș suspecta de discriminare).

Majoritatea oamenilor (albi) arată o preferință  automată medie spre albi. (si straight pentru straight)

Cei care au făcut testul (some Harvard folks) argue că rezultatele de mai sus confirmă că avem un bias împotriva oamenilor de altă culoare sau a homosexualilor, chiar dacă la nivel declarativ spunem că nu.

Inițial, când am citit despre rezultatele testului am crezut sincer că poate îs pur și simplu mai mulți rasiști și mai mulți oameni care nu înțeleg homosexualitatea (after all trăiesc în RO și la noi na, cele de mai sus chiar sunt adevărate, mulți o spun și declarativ, nu că le iese la teste), iar discriminarea rămâne o problemă și nowadays, uite:

White applicants get about 50 percent more call-backs than black applicants with the same resumes; college professors are 26 percent more likely to respond to a student’s email when it is signed by Brad rather than Lamar; and physicians recommend less pain medication for black patients than white patients with the same injury.

Apoi, după ce am făcut testul (da, și mie mi-a ieșit o preferință medie spre), și fiind perfect sigură că mi-ar fi egal de Sara, de exemplu, ar fi gay sau dacă s-ar căsători cu un negru (m-ar interesa mai sus dacă orice persoană cu care ea alege să fie o iubește cu adevărat au ba), am început să mă întreb dacă rezultatele de la testul de mai sus, care sunt notate ca bias împotriva unei categorii de persoane chiar echivalează cu potențialul de a discrimina.

Și hm, e greu de spus pentru că nu sunt în posesia unor date concludente despre asta, mdar. Testul de mai sus calculează practic viteza de reacție cu care facem asocieri pozitive (sau negative) cu persoanele dintr-o categorie sau alta. Albii fac asocieri pozitive mai facil cu persoane albe și mai greu cu persoane negre, respectiv mai ușor asocieri negative cu persoanele negre și mai greu asocieri negative cu persoanele albe.

Cred că e ceva parțial greșit în cele de mai sus. Mi se pare că e unul din cazurile alea în care cercetătorii au vrut să demonstreze ceva și apoi au făcut experimentul, nu au pus o întrebare la care erau sincer curioși să descopere răspunsul. Cred că oamenii sunt înclinați să facă asocieri mai rapide cu elementele care le sunt mai familiare decât celelalte, nu neapărat cu cele pe care le consideră mai bune. De fapt nu numai cred, sunt sigură, pencă are deja un nume fancy: the familiarity heuristic.

Dacă testul ar fi făcut, de exemplu, cu animale des întâlnire în Europa (ex. iepure, căprioară etc). vs. animale neîntâlnire în Europa (ex. gorila, hipopotam etc) europenii ar manifesta o „preferință automată” pentru animalele din Europa. Din simplul motiv că sunt mai familiare.

Și nu cred că asta echivalează cu a spune că europenii urăsc tigrii (poate românii lebedele dar lets not get down that road).

Cred că testul de mai sus, înainte de a demonstra că majoritatea oamenilor discriminează puțin, chiar și involuntar, demonstrează doar că suntem înclinați să facem asocieri pozitive cu lucrurile cu care suntem familiarizați.

Mdar, trecând peste cele de mai sus, at the end of the day, fie că rezultatele testează impactul gradului de familiaritate (cum înclin eu să cred) sau discriminările ascunse adânc în inconștientul lui Freud sau poate venite epigenetic de la strămoșii strămoșilor noștri de la neuronii ăia de se bagă-n gene de tocmai îi descoperiră ăștia zilele trecute, problema rămâne cumva.

Acum, și cercetătorii de mai sus recunosc că preferința automată nu e o predicție pentru comportamente individuale. Chiar dacă manifestăm o preferință automată pentru o categorie, la nivel rațional putem decide să controlăm modalitatea de acțiune și să ne comportăm egal cu ambele categorii (deci non-discriminatoriu). Și eu cred (pentru că, am mai scris, rămân o idealistă prostuță) că majoritatea oamenilor buni încearcă să facă exact asta.

Însă revenind la plozi, că ăsta rămâne un blog care e legat de ei, mi se pare o lecție pentru părinți. Mi se pare foarte important să nu le limităm familiaritatea. Adică, în traducere, să îi expunem la cât mai multe idei noi. La oameni diferiți de ei. La abordări aparent ciudate. Să îi familiarizăm cu normalitatea lucrurilor cu care ei nu sunt obișnuiți. Să îi facem să înțeleagă că altfel nu e niciodată egal cu rău.

Mda. Asta voiam să zic. Altfel nu e egal cu rău. 🙂

img_4382

Reclame

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Tânăr și liniștit

Standard

Sunt fascinată de timp. O vreme îmi imaginam o aplicație pe telefon care îți măsoară nivelul de cortizol din sânge și pulsul și afișează când sunt low culoarea verde, respectiv când sunt high culoarea roșie. Ca să știi când poți să suni un uom. Pe lângă gemenii călători care ne ajută să înțelegem teoria relativității, rămâne timpul nostru de zi cu zi care se încăpățânează să nu fie egal și nici constant. O oră de așteptat la dentist vs. o oră cu cel mai bun prieten din copilărie. În mod evident, o găleată de timp vs. o picătură.

Însă mi-a adus aminte de asta cartea pe care o citesc acum. O femeie din India, supraponderală, fostă îndrăgostită de un preot și fostă designer de grădini (reușite, cică venea lumea să le vadă) primește prin anii 80-90 un televizor și de atunci oprește totul. Nu face altceva decât să se uite la Santa Barbara și Tânăr și Neliniștit (da, fix astea de rulau și la noi) toată ziua și lasă grădina în paragină şi preotul în uitare.

Acuma, nu, nu am neapărat ceva cu uitatul la TV. After all, în cealaltă carte pe care o ascult acum, un nene doctor de creier pe la Princeton spune cu subiect și predicat că atunci când era mic nu făcea altceva decât să se uite ore în șir la The Brady Bunch și apparently e destul de ok nowadays.

Deci nu cred că TV e neapărat nașpa. Și da, Sara are voie să se uite la el oricând vrea ea. Se uită uneori o zi întreagă și apoi nu îl atinge luni.

Ce mă enervează însă e atitudinea noastră tâmpită față de timp. De parcă ar fi o resursă infinită. Și nu contează dacă ne batem joc de el. Mi se pare că timpul de împarte în două categorii: timp pe care îl petrecem noi și timp care ne petrece el. Ăsta al doilea e tare nesuferit. La mine apare de exemplu când mă surprind priponită la TV la câte un serial (unele filme îs ok, undeva la vreo două duzini într-o viață de om, altele sunt doar așa, să îți petreacă timpul atunci când ai prea mult și nu știi ce să faci cu el) sau mai aveam senzația asta când mă obligau la școală să stau nemișcată în bancă să ascult nuș ce prof. O mai am și la birou, recunosc, când surprind cu coada ochiului absurdul situației, zeci de oameni stând pe scaune rotitoare, cu ochii 8 ore pe zi în ecrane, citind mailuri și rezolvând probleme de multe ori imaginare.  Dar uite, săptămâna trecută m-am uitat la un serial absolut dar absolut mononeuronal doar pentru că era despre cărți și o editură și oameni care iubeau cărțile și era așa ca o ciocolată caldă într-o zi de iarnă. Dar după fiecare episod aveam senzația clară că cineva mi-a petrecut timpul, nu l-am petrecut eu. De parcă aș avea ore în șir libere și am făcut deja toate lucrurile faine din lume și acum asta e, nu mai am ce face, trebuie să scap și eu de timpul ăsta cum pot.

Except că, nu vi se pare, de multe ori nu facem nimic din cele mai faine lucruri din lume, din cele care ne plac nouă, doar nouă cu adevărat, pentru că. De fapt nu știu de ce. Nu e un motiv. Timpul care ne petrece e mult mai facil și mai comod și mai mmmmm adormitor cumva, e ca un drog. Ne ține calzi și liniștiți cu capul pe pernă și sub pled pe canapea. Ca un monstru zâmbitor, mare și verde, care oferă toate cele de mai sus și nu cere în schimb decât niște bucăți mai mici sau mai mari din viața noastră. Destul de rentabil. Ca problemele alea la matematică, cu mai multe variante de răspuns, în care una e de fapt capcană, răspunsul la care ajungi uşor dacă nu eşti atent la toate datele şi care pare cel corect până te uiţi la pagina de soluţii. Şi treci liniştit la următoarea problemă. Atâta că aici nu avem următoarea problemă. E doar una. Pe mine mă cert, să ştiţi. Da, mi se întâmplă încă să mă enervez pe mine mă :).

IMG_8419

Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273

Toace și șervețele

Standard

Mă îmbrac de obicei în blugi și bocanci/teniși. Așa m-am îmbrăcat de când mă știu, așa sunt eu, așa mă simt bine. Zi după zi, buro sau weekend. De fapt nici nu am haine de weekend separate, toate hainele mele arată la fel. Fii-mea, na, pe cine să moștenească, la fel, blugi și adidași (ei nu-i plac bocancii, sau cine știe, poate n-am găsit bocancii potriviți). Se mai îmbracă în rochie vara pe plajă, din simpla rațiune practică că e mai rapid de dat jos să sară în apă. În rest nu.

Asta e regula. Uneori, foarte uneori, de obicei când fac curat în șifonier, constat că am și fuste și rochii care ar putea fi purtate dar nu sunt. Și zic hai mă să iau și astea, dacă tot am dat banii pe ele. Plus că sunt curioasă când n-o să mai pot merge pe toace, mă uit uneori la doamne care fac echilibristică pe ele.

Luni m-a pălit această idee, mposibil pencă aveam ușoară febră de la răceală, nu neg. Am agățat o fustă, o bluză și nește pantofi. Primul hop a fost Sara când mi-a văzut încălțămintea, în timp ce își lua adidașii ei verzi-abaștri.

-Serios? În asta te încalți? Serios? Dar de ce ai vrea să te încalți în așa ceva? Tu i-ai văzut? Crezi că degetele tale de la picioare au formă de triunghi? Cum crezi că o să se simtă degetele tale în ele? Știi cum îți stă coloana pe toacele alea? Serios, știi? Tot corpul tău se chinuie când te ridici pe alea! Dar nu înțeleg de ce ai vrea să faci așa ceva! Plus că sunt urâți, nu îmi spune că îți plac!

Am reușit să scap tirului de întrebări și m-am avântat în lume. Abia aici m-am enervat. De unde de obicei sunt absolut invizibilă în hainele mele (and I like it that way), acum brusc nu mai eram. Colegele comentau pe culoar, nenii cu cămăși și burți mai mari la circumferință decât IQ-ul lor mă salutau curtenitor în lift și-mi deschideau uși, încercând să facă glumițe neinspirate. Capacul a fost la Mega. La Mega unde merg eu să produc mâncare e o insulă din asta unde găsesc carne proaspătă și de unde îmi achiziționez cotletele de porc cu mai mult os (ce-or avea românii cu osul ăla de îl tot taie când e partea mea preferată nu știu). Ei, și de obicei tantile alea de acolo sunt megaaa ocupate (în sensul că ignoră toți clienții și cu precădere pe mine, preferând să aranjeze etichete, orice altceva decât să te întrebe dacă vrei ceva). Actually în toți anii ăștia de când merg acolo nu m-a întrebat nimeni niciodată dacă vreau să cumpăr ceva, după 10 minute de așteptat politicos urlam eu la câte una: -Nu vă supărați, aș vrea și eu nu știu ce. Well. Luni nici nu m-am așezat bine și a venit o tăntică la mine și zâmbind, de a trebuit să mă ciupesc dacă nu cumva sunt într-un univers paralel, mi-a zis: -Bună ziua! (like bunăziuaaa!). Doriți să cumpărați ceva?

Mă enervează așa de rău că felul în care sunt tratați oamenii depinde de felul în care se îmbracă de nu pot să vă explic. Mi se pare una din cele mai mari prostii existente. Dacă nici acest mic efort nu îl putem face, ca specie, să nu ne mai ghidăm după aparențe, atunci ce dracu de șansă mai avem să fim curajoși, blânzi, calzi sau răbdători. None.

O zi proastă.

Am ajuns acasă cu Sara și ne-am ocupat pozițiile strategice în fiecare parte de canapea, fiecare cu cartea ei și cutia cu șervețele la dispoziție lângă, ambele refuzând să luăm orice medicamente pentru răceală.

Când Sara îmi zice:

-E totuși bine că suntem răcite amândouă, mami.

Creierul meu încetinit nu procesează. De ce naiba e bine să bolim amândouă și nu doar una?

-Pentru că așa putem sta împreună. Altfel dacă erai doar tu răcită trebuia să te ferești să nu-mi dai răceala și nu mai puteam să facem chestii împreună. E mai bine așa.

Acuma, deși n-am primit niciodată scrisorele siropoase de amor de la fii-mea de ziua Mamei și sunt destul de precisă că nici n-o să primesc vreodată, cred că cu declarația asta, neplanificată și nici măcar intenționată, nici n-o să am vreodată nevoie. In all my life nu mi-a zis cineva ceva mai frumos de atât. Day was saved. În ciuda toacelor și șervețelelor.

55833086_664905053947381_501486579118768128_n

Creion

Standard

Ședințele la care merg din când în când sunt pline de oameni în haine negre. Mă îmbrac intenționat în galben țipător sau roșu aprins sau bocanci să văd dacă o să îi doară stomacul după ce pleacă. Încă nu știu, deci mai încerc. Lângă mine, fix lângă mine, în partea dreaptă, stă un domn în vârstă, aproape chel, cu un puf alb rămas pe alocuri, slăbuț, cu niște degete lungi, subțiri și trandafirii, cu unghii crescute puțin prea mult care îl fac să semene cu un vampir. Nu știu de ce îl fac mâinile alea să semene cu un vampir, dar pentru mine chiar îl fac să semene cu un vampir. Ei, și pe nenea ăsta nu-l place nimeni că insistă să îmi pupe toate colegele, țoc țoc (nu și pe mine, cred că a citit în ochii mei că l-aș fi ucis doar la gândul că) și vorbește tare ciudat, cu bolovani cumva, de nu-l înțelege nimeni ce vrea să spună (și când îl înțeleg oricum nu e o fericire că nu sunt de acord cu el).

Săptămâna trecută mă trezisem în față cu un tenculeț de hârțoage pe care trebuia să mă uit like fix atunci și să le corectez. Except că ioc pix, pencă, desigur, nu țin minte niciodată să îmi iau pix la mine când mă duc la drăciile asta. O întreb pe M. din stânga: ai pix? M. îmi răspunde ca avea un pix, desigur, atâta că mi l-a dat mie ieri și l-am pierdut. Mmmm perfect posibil. Mă uit în jur și înhaț singurul pix din raza mea vizuală, cel al colegului fără păr și unghii lungi din dreapta. Îmi făceam liniștită treaba cu el, când mă deranjează cineva: Ăla e cumva pixul meu? Al lui era, evident, al cui să fie. I-l dau înapoi și îi spun că sunt an awful human being că fur constant pixurile altor oameni. Râde și îmi zice ceva în engleza lui cu bolovani. Nu înțeleg nimic din ce zice, dar e simpatic, râd înapoi.

Săptămâna asta sunt vigilentă și îmi iau un pix. Roșu. Când ajunge colegul meu de dreapta, i-l arăt: Vezi, zic, am fost cuminte și mi-am adus pix, poți să stai liniștit lângă mine că azi nu mai fur. Râde iar ușor în limba lui cu bolovani și se scotocește în geanta lui diplomat de unde scoate un creion alb, lung și frumos, pe care scrie mare, cu verde, anul în care a fost fabricat: 2006. Și mi-l face cadou, dacă îl vreau, l-a adus special pentru mine de acasă. Dacă îl vreau? Evident că îl vreau, îl iau și fac o plecăciune. L-am folosit tot restul zilei, doar creionul alb, și acum locuiește în ghiozdanul meu.

Am un creion vechinou. Și cred că și un prieten vechinou. N-a fost chiar așa de greu 🙂