Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Geeking out despre vaccinul Pfizer

Standard

M-a întrebat colega mea de bancă acum vreo 3 zile cum funcționează vaccinul ăsta.

Și mi-am dat seama că habar nu am. Oricum îmi planificasem să mă uit la el cu lupa mea, dar haos bahaos momentan în viața mea, brief, deși sună de căcat, e adevărat, n-am avut timp (plus că îmi imaginam că mai e vreme să mă gândesc la subiect că nu e gata mâine).

Nu mai am, se pare, colegii mei deja discutau despre mâini crescute în plus.

Deci mi-am făcut timp din nimic și m-am apucat să citesc (și să ascult) tot despre Vaccinul Pfizer (nu citesc presă (nici de la instituții publice gen Guvern, Comisie, extrem de rar WHO, mai ales după cum au gestionat comunicarea pe criza asta), în afară de comunicatul Pfizer, toate cele de mai jos sunt din studii și ascultat specialiști în domeniu. Americani, nu români, că la noi nu mă uit la TV și nici nu citesc ziare). Vă spun și vouă ce am aflat eu, cu mențiunea (ovioasă) că nu sunt doctor și nu dau sfaturi (în general de altfel, mi se pare o tâmpenie). Scriu pentru cei care nu obțin aceeași dopamină ca mine din cititul de chestii medicale și pentru că m-au întrebat fetele ce am găsit. Îi cam greu acuma să fac ordine ca un amestec în tărtăcuță, dar o să încerc. Întrebările de mai jos sunt fix cele prin care am mers eu, deci nu vă simțiți insultați, e doar ce mi-a trecut mie prin cap.

  1. Ce vaccin e ăsta? E din ăla care bagă o bucățică de virus în tine, cum știam eu că se fac vaccinurile?

Nu. E un vaccin bazat pe acid ribonucleic mesager (mARN). Care nu e ADN, deci nu vă cresc mâini în plus, nu afectează genomul în niciun fel.

2. Ceeeee ziceai că face vaccinul ăsta mai precis?

Păi imaginați-vă o armată de ostași care caută un criminal într-un oraș. Deși sunt răspândiți peste tot, nu reușesc să îl prindă. mARN e ca o mașină cu o poză uriașă cu băiatul rău pe ea, care se plimbă prin oraș astfel încât vrednicii ostași (sistemul imunitar) să îl recunoască când îl văd și să știe ce să facă să îl distrugă (vaccinul afectează sistemul de prindere a virusului de celule, faimoasa coroană cu țepi).

3. Dar herp derp vaccinurile celelalte au durat 15 ani să se dezvolte, și ăsta doar un an, deci e de căcat.

Motivul pentru care vaccinurile durează în mod normal 15 ani e că îți trebuie vreun miliard de dolari să faci unul și companiile farmaceutice înaintează extrem de precaut ca să nu facă erori (dacă ajung în faza 3 cu un vaccin care nu funcționează, atunci pierd zeci, poate sute de milioane de dolari). Păi atât! s-au făcut erori dacă a mers atât de repede! Nu. Guvernele au pompat bani în companiile dezvoltatoare (practic permițându-le să se miște mult mai rapid decât de obicei). În cazul de față, Guvernele au zis: băieți, dați-I bice, dacă ajungeți în faza 3 și vaccinul nu merge plătim noi nota. Dar da, e o perioadă extrem de scurtă și e sincer impresionant că au reușit atât de repede. În martie, când a apărut eu ziceam că nicio șansă la vreun vaccin anul ăsta. I was wrong. Și de altfel îmi place când greșesc.

4. Dar efectele adverse?

Păi cu crescutul membrelor în plus am stabilit. În rest, realmente vorbind, e devreme să fim siguri de ceva. Pe măsură ce trec zilele și pe măsură ce începe vaccinarea o să putem fi mai siguri. În plus, deși am studiat tot protocolul https://pfe-pfizercom-d8-prod.s3.amazonaws.com/2020-11/C4591001_Clinical_Protocol_Nov2020.pdf după care au lucrat băieții, datele date nu sunt available (sau nu le-am găsit eu, dar dacă le aveți voi, send și la mine, deși sunt aproape sigură că nu sunt). Adică acuma știm doar ce au zis ăștia de la Pfeizer că o să facă și în ce condiții îl declară sigur (ceea ce am studiat, e ok). Dar nu știm exact exact datele din spate. Adică câți au avut efecte adverse minore, medii și severe, din ce categorii de vârstă, cu ce comorbidități etc.

5. Și totuși, cât de eficient e?

Ultimele date zic 95%. E puțin, e mult? E foarte bine. FDA (structura americană care verifică medicamentele și vaccinurile nou propuse) cere un prag minim de 50%. Ăsta are 95. Deci îi cam foarte bine. E însă posibil să scadă eficiența (de fapt aș zice chiar probabil, o dată intrat la scară largă), dar chiar dacă scade, acum e atât de sus încât putem să spunem că e ok și dacă mai scade puțin (ca termen de comparație, eficiența vaccinului pentru rotavirus e între 70 și 90%). Studiul Pfizer e făcut pe 40.000 de oameni. Iar, e mult, e puțin? E bine. Cifra minimă e de 10.000, la vaccinul de rotavirus au fost 70.000 de copii (tot zic de rotavirus că ăsta e un vaccin opțional pe care l-au făcut mulți părinți copiilor lor). 40.000 îi decent. Ăștia 40j de mii au fost împărțiți în două (juma au primit apă cu sare, juma au primit vaccinul, inițial în diferite doze, în faza III toți la fel). Apoi i-au lăsat în libertate, ca să zic așa, și 164 au luat coviduț. E puțin 164? Măi, nu e grozav, minimul cerut e 150, dar numărul o să crească pe măsură ce trec zilele și o să ne mai dispară aburul de pe lentile.

Cam în etapa asta mi-a trecut prin cap să mă uit la alte vaccinuri similare după efecte adverse la alte vaccinuri care folosesc mARN, dar nu sunt. Ăsta e primul vaccin cu mARN. Deci again, pe scurt, nu știm, la ora actuală ne bazăm pe date pe care noi personal nu le-am văzut (le văd ăia de aprobă vaccinul și oricum știu mai bine decât noi cu ce se mâncă treaba, dar eu tot aș vrea să le văd). Și înțeleg că vaccinurile de acest tip sunt asociate cu inflamațiile (dar nu îmi e clar de care, ce cum, deci, again, e pur speculativ). Asta ar mai trebui să mă mai duc să sap puțin.

În general, înțeleg că dacă e să apară un efect advers sever, apare cam în 2 luni (din experiența noastră cu vaccinurile anterioare), deci până la momentul în care noi vom fi vaccinați, vom ști cât de cât cum stă treaba.

6.Altceva?

Ar mai fi ceva. Vaccinul ăsta de la Pfizer trebuie transportat la -70 grade Celsius. În frigider poate sta maxim o zi. Știind cum merg treburile în țara asta, chestia de care îmi fac, personal, ceva mai multe griji momentan, e modalitatea asta de transport și stocare la noi. Deci înainte de a accepta să îmi bage acul în braț (în braț se face), m-aș asigura cât de bine pot că e transportat și stocat corespunzător. Ar fi util ca presa să facă ceva valuri pe tema asta. Ideea e că mARN e o moleculă extrem extrem de instabilă (hence transportatul la -70) și dacă îl faci cu o doză nepăstrată corespunzător îl faci fix degeaba. Iar dacă mă gândesc la posibilitatea ca asta să se întâmple pe scară largă, iar oamenii să se simtă protejați când de fapt sunt vulnerbaili (mai ales cei în pericol de moarte) mă apucă amețeala.

7.Eu m-aș vaccina?

Cred cu tărie că ordinea vaccinării trebuie și poate fi doar populația cu risc crescut (80+, 70+, medicii și asociații, comorbidități). Orice altă ordine e exclusă, incorectă și imorală.

Deci eu personal mă voi vaccina undeva în ultimele valuri. Și da, mă voi vaccina atunci, în funcție însă de datele pe care le voi ști până la acel moment.

Le-aș recomanda alor mei să se vaccineze? Da. În valul doi. Abia fac/au făcut 65 și nu au comorbidități.

Cred că pentru cei cu grad ridicat de risc e cazul de vaccinare în tura 1. Dacă aș fi în locul lor, eu una aș face-o.

Aș vaccina-o pe Sara? Nu. Nu încă. Studiul e făcut pe 18 +, apoi au scăzut la 16 și ulterior la 12 ani (și doar outside Europe, la noi nu ai voie să participi la studii de gen sub 18 ani).

8. Când obțin protecția și cât durează?

La 28 de zile după prima doză (7 zile după doza 2). Cam 3 săptămâni după orice test va ieși pozitiv. Asta înseamnă că mă pot îmbolnăvi de Covid de la vaccin? Nu. E fix ca și cum ai spune că te-a ucis un criminal desenat cu creionul. Cât durează? Well, asta nu știm. Vom vedea. Worst case scenario, va trebui să reluăm vaccinarea. Nu mi se pare o tragedie. Estimările de acum (dar nu e nimic sigur), sunt undeva la măcar 2 ani să avem imunitate. După 2 ani, e posibil ca virusul să sufere o schimbare atât de mare încât să nu mai poată fi recunoscut după poza de i-am făcut-o la vaccinul ăsta. Dar asta s-ar putea întâmpla și peste 1 lună sau, poate, dacă avem noroc, niciodată. Până acum, de când l-au descifrat nu s-a schimbat semnificativ.

9. Când se obține o protecție suficientă ca să putem renunța la măști și să ne întoarcem la viața reală?

Greu de spus. Vaccinul nu poat fi produs mâine în 8 miliarde de doze. Chiar și cu imunizarea extrem de extinsă la pojar, tot mai există outbreaks. Deci cel mai devreme, și doar dacă ne vaccinăm cu elan, 2022.

10.Alte vaccinuri.

Sunt și alte vaccinuri în dezvoltare. Moderna (tot mARN) cel mai dezvoltat după Pfizer și câteva după metodele clasice. Dacă până va ajunge rândul meu la vaccinat vor fi disponibile și alea care merg pe principiul clasic, cred că aș înclina totuși spre alea, pentru că știu deja cum funcționează, la ce efecte adverse mă pot aștepta etc. Mai multe certitudini. Dar dacă nu, mă voi vaccina și cu Pfizer.

11.Dar stai, nu ziceai că nu ți-e frică de Covid? De ce naiba te vaccinezi?

Ba da, ziceam la sfârșitul lui februarie că nu mi-e frică de virus. Și cred că am nimerit-o în februarie, nu e un virus așa de letal cum se credea inițial.

Însă față de ce date aveam la final de februarie, acum știm că virusul chiar în formele lui ușoare poate avea efecte nasoale pe termen lung pe care nu le înțelegem încă (inclusiv la copii, despre care credeam ințial că sunt relativ safe).

Trecând însă și peste asta (pentru că e încă neclar), chiar cu cea mai optimistă rată de mortalitate din cărți, dacă n-am face nimic, dacă am ieși din casă când suntem suspecți că avem COVID, ar muri minim minimorum 16 milioane de oameni. Doar tura asta, că, după cum spuneam, e posibil să se schimbe și să o luăm de la capăt (comparați cifra asta cu celelalte cauze de mortalitate, nu cum circulau graficele alea tâmpe pe net cu morțile actuale vs. alte cauze de mortalitate). Pe lângă ăștia 16 milioane ar mai fi încă pe puțin atâția. Celelalte milioane de oameni care nu au paturi la ATI cu alte boli decât covid. Și încă câteva zeci de milioane care au nevoie de doctori la care nu mai au acces. Pentru toate astea, oricât de înjurate ar fi, Guvernele trebuie să ia măsuri. Să măști, să lockdown, să restricționeze circulația între țări.

Cam asta. De știti altele sau găsiți greșeli în cele de mai sus, do tell.

PS. Nu în ultimul rând, m-aș vaccina pentru că vreau să pot să îmbrățișez un prieten când ne revedem după ceva timp. Și vreau să văd zâmbetele care îmi plac, nu să mi le imaginez. Îmi e dor rău de ambele. 🙂

Despre nimic

Standard

După un maraton de filme de Crăciun în weekend, desene infinite (chiar sunt curioasă, alor voștri le place în continuare să deseneze la aproape 10 ani?), mâncare făcută-n casă și zeci de pagini înghițite (also ceva jocuri pe telefon, recunoaștem), Sara mă întreabă aseară, din senin: tu crezi în Rai și Iad?

Acuma, ea știe ce cred eu și mai știe și ce părere am eu despre întrebările astea: Mama, dar nu cred că e important ce cred eu, cred că tu ești tu și va trebui să descoperi, să afli în ce crezi tu.

Ea zice repede: Păi eu știu ce cred eu: nu există Rai sau Iad, cred că murim și atât, dar oamenilor le place să creadă în ele, să își imagineze că ei sunt buni și că vor ajunge în Rai dacă respectă o rețetă în timp ce dușmanii lor vor ajunge în Iad pentru că sunt răi. Atâta că oamenii sunt buni și răi și nu au cum să zică de cei răi că sunt răi și ei că sunt buni pentru că fiecare se crede bun și pe alții răi. Dar așa le e mai ușor să trăiască. Plus că poate chiar încearcă să fie mai buni.

Deși m-am gândit intensiv la moarte începând cu vârsta de 6 ani (sau pe acolo), nu cred că eu aș fi reușit să debitez cele de mai sus la 10 ani, și în pofida orelor săptămânale de religie. Și nici la 12, după ce am citit Biblia, și nici probabil la 20 (când deja se întâmplase atâta viață că mă prefăceam că nu mai gândesc).

I-am zis și ei, că nu știu cum și de unde se gândește așa, iar mâța a ridicat din umeri: – Păi doar ai spus-o și tu de atâtea ori, probabil genele.

În continuare mi se pare prematur să se hotărască la milimetru despre religie, și de altfel sper să mai caute informații și să nu plaseze subiectul în categoria încheiat, mai periculos decât să crezi în ceva ce poate e greșit mi se pare să fii absolut sigur de ceva (nu prea cred că putem fi absolut siguri de nimic).

Dar overall, mi s-a părut ok și sunt de acord cu Sara în câteva din cele ce a spus mai sus. Întâi că oamenii sunt buni și răi. Mi se pare foarte important că a sesizat nuanța asta, cu atât mai mult cu cât citește enorm, iar cărțile (dacă nu citești nuș, psihologie și filosofie sau știință ci ficțiune, mai ales cea scrisă pentru vârsta de 12 ani or so) au tendința să împartă personajele în eroi și răufăcători. Dar oamenii sunt și una și alta și în același timp niciuna. Nu ne încadrăm la extreme și în fiecare din noi se află și alb și negru. Cum spuneam, mie mi-a luat mult mai mult timp să mă obișnuiesc cu realitatea (cred că la peste 20 de ani am acceptat că noi voi întâlni și pace personaje monocrome în realitate). Apoi, că a arătat înțelegere pentru oamenii care nu cred în ce crede ea. Marea majoritate a oamenilor nu fac asta (ci sunt, mai degrabă judgmental și îi încadrează în categoria EI vs. NOI pe cei care au credințe sau păreri contrare celor proprii). Iar nu în ultimul rând, că religia e doar o modalitate prin care oamenii încearcă să devină mai buni, chestie care, de altfel, nu e deloc rea (Tolstoi a scris pe sfârșitul vieții un eseu în care explica în linii asemănătoare decizia lui de a deveni credincios și de a merge la biserică în fiecare duminică, pe care Sara ovios nu l-a citit încă deci nu l-a plagiat, dar sper să îl citească someday).

Și trecând peste cele de mai sus, mă gândeam că de multe ori aduții presupun că viața interioară a copiilor e rezumată la ce mănânc la desert și de ce nu am voie mai mult pe calculator, dar în realitate, nuș, cel puțin a unora e mult mai complexă. Eu am onoarea, la dracu, că nuș cum să scriu altfel, ca Sara să mă lase uneori să intru în capul ei (și de la ea, și de la alții, că tot vorbeam tura trecută de cadouri, mi se pare cel mai important lucru pe care îl poți primi, o poartă deschisă spre nuș, minte sau suflet sau ambele). Deși, în același timp, mă ceartă uneori: nu îmi mai citi gândurile. E ok, are dreptul la ambele 😊.

O să mă mai gândesc însă cum aș putea să o ajut să mai sculpteze ideile de mai sus (cred că trebuie cercetate în continuare, după cum spuneam). Deși povestioare din Biblie a citit, de Eliade n-aș zice că e taman pregătită. Dar cu timpul, va fi, sper de altfel să îl descopere singură (oare mai e La țigănci în programă? Cred că e singura carte din programa de liceu pe care am citit-o, din simplul motiv că o citisem înainte să ajungem la ea, restul chestiilor nu s-au pupat cu lista mea de lecturi).

A iesit prea serios? La dracu, nu voiam, doar voiam să pun un asterix undeva, să țin minte, că omușorii ăștia mici sunt infiniți și complecși și minuni ambulante și universuri complete chiar dacă nu iau foarte bine la testul țâșpe de la mate (habar n-am ce notă a luat în testele la mate) și chiar dacă cască la științele naturii sau cum le zice când studiează confluența (kid u not, chiar studiează confluența într-a 3-a). Și că nuș, ar trebui să le oferim mai multe șanse să împartă cu noi gânduri (peștișori, poate vă povestesc o dată de ce când spun gânduri imaginea din capul meu e cea a unor peștișori). 😊

Mari

Standard

Una dintre temele recente ale Sarei a fost să țină un jurnal de lectură. Foarte des întâlnită temă, cred că de la Montessori până la cea câștigată clasă de concursuri Cangur de la stat (încă nu-s convinsă dacă Cangur le zice, poate or fi Panda?), fișe de lectură și jurnale de sus până jos.

Ați zice că am nimerit și noi îîîîîn sfârșit o temă să ne placă, nu? Nu.

Fără să o influențez deloc (altfel decât cu genele pe care n-a avut de ales decât să le ia), Sara a încrețit nasul când a dat cu el de întrebarea ce ai învățat din carte.

Cum adică ce am învățat din carte? Păi citesc ficțiune. Zice viermele. Nu citesc ca să învăț. Citesc pentru că e o plăcere.

Și that mi se pare ca sums it my entire life philosophy on books.

Nu știu cum e să citești ca să înveți ceva din asta, sau cu un scop anume, fie el și acela generic și la modă de a crește puțin, to upgrade yourself.

Sara, și eu, citim, nor by choice, ci pentru că nu avem de ales oarecum. Și aș vrea să discut acest aspect extrem de important cu oamenii care mai există pe planeta asta și care încă iubesc cărțile.

Citește cineva constant, oare, cu scopul în sine de a învăța?

Nu spun că nu învățăm nimic din cărți, departe de mine, de fapt cred chiar opusul. Cred că ce am citit a devenit moleculă cu moleculă parte din mine. Și cred că ce citește Sara devine moleculă cu moleculă parte din ea. Cred că ne schimbăm și ne formăm personalitățile, ideile și alegem drumurile pe care mergem în viață secundă cu secundă de citit. Dar by accident. E doar o consecință neintenționată a înghițirii de litere.

În secunda în care i-aș alege eu cărțile pe care le citește (împotriva voinței ei, că altfel are încredere în ce îi iau când aterizez prin librării și mă încurajează să îi cumpăr o carte care îmi place mie), aș pune pariu că nu ar mai fi egal de interesată să le citească.

Și aici cred și că eșuează toți părinții sau bunicii care fac din citit o obligație (oricât de limitată ca timp ar fi) sau o învățătură și vin să mă întrebe cum să facă să citească și copilul lor când o văd pe fii-mea că stă cu nasul în cărți ore întregi. Nu poate funcționa pe termen lung. Cred că nu vor reuși să obțină decât fix acele minute în care copiii sunt obligați să citească. Pe termen lung, când nu va mai fi monitorizat, copilul ăla obligat să stea la el în cameră cu o carte în mână sau în colțul de citit al clasei mari și albe Montessori va deveni un fost cititor.

Rețetea mea pentru a crește copii cititori e următoarea: nu există.

Nu am făcut absolut nimic să o fac pe Sara să citească. I-am zis chiar opusul, că nu trebuie să citească niciodată dacă nu are chef. Și are zile, desigur, în care alege să facă alte chestii, gen să se joace jocuri stupide pe telefon (cum fac și eu, de altfel :D), în care am cea mai mare grijă din lume să nu îi zic: mai lasă telefonul ăla și pune și tu mâna pe o carte.

Dar după, întotdeauna, dar întotdeauna se întoarce la cărți. Se întinde pe burtă cu picioarele bălăngânindu-i-se în sus și râde în hohote de câte o aventură de cățel curajos sau ce știu eu ce alt personaj.

Citește pentru că îi place.

Și asta, apropos, am învățat (sau mai degrabă am avut curajul să o accept ca o realitate) tot după ce am citit o carte, o carte care m-a învățat, ca să fiu în ton cu tema Sarei, despre importanța a what we like.

PS. Sara a făcut tema, reușind să sumarizeze perfect ce a citit în 2 propoziții (mai greu decât pare, am dovadă niște mailuri kilometrice de la colegi care nu reușesc să se exprime concis nici dacă viața lor ar depinde de asta). Însă tot nu cred că a învățat ceva din acțiunea în sine. Cred însă că se face mare, zi, după zi, citind. Gigantic de mare 😊

Se știe

Standard

V-am mai povestit cum am urât cu pasiune fiecare secundă petrecută în școala românească. Brace yourselves, că o să vă povestesc iar, de dată asta din postura de părinte.

Nu cred că mă poate enerva ceva mai mult decât școala, chiar și acum.

Plecând de la programă, la predare și la absolut orice.

Sara e în clasa a 3-a, materiile standard, vă spun eu, sunt așa: română + mate (la greu), educație civică (Sauron știe ce drac e asta, ăia de-au făcut manualul sigur nu), desen (rebranduit arte vizuale și abilități practice), biologie (da ovios că nu-I zice așa, științele naturii sau ceva), engleză, muzică (care oricum nu se face, pentru că covid), sport și desigur, religie.

Dintre toate astea singura care mi se pare ok e sportul. Jur. Chiar și în online, proful ăla urcă ceva exerciții pe platformă iar Sara și cu mine ne distrăm executându-le (și dansând în pauzele de relaxare) pe salteaua mea din sufragerie. Hai și engleza, deși e la un nivel absolut mononeuronal, pentru orice copil crescut în România filmelor pe Netflix încă nedublate.

Așa. Desenul. La ce ne-o folosi să pictăm copaci și sori nu am nici cea mai vagă idee din Universul apropiat. În niciun caz nimeni vreodată nu le va vorbi copiilor de Picasso, Van Gogh, sau măcar Grigorescu. Desenul nu este despre asta. Se pare că e necesar să știe fii-mea să picteze, nuș precis pentru ce, dar clar necesar. Întâmplător, Sarei îi place să picteze și chiar mă bucur că măcar au o materie în care se relaxează, deci nu militez să omorâm desenul, vă rog în genunchi să rămână în programă dar nuș, le putem arăta și un tablou faimos, eventual ar putea să încerce să reproducă pentru partea de fun. Dar așa, dupa zeci de ore de desen în școala generală, ne întreabă primul iubit dacă ne place Matisse și scoatem repede telefonul să gugălim.

Muzica. Similar, ferească sfântul să le zică cineva ceva de un Bach, Beethoven sau hai, un Schubert. Nimic nada zippo niente. Pentru corectitudine istorică, la peste 50 de cântece de diverși autori români (de care nu am auzit în viața vietișoarelor mele), e adăugat și unul de Mozart și juma de pagină despre Enescu. Atât. În rest, înțeleg că se cântă (teoretic, desigur, nu pe pandemie). La ce ne-o folosi să știm să cântăm când unii dintre noi, majoritatea chiar e clar că niciodată nu vom fi nuș cine dracu mai cântă azi, da hai, Axel Rose, că pe ăsta am crescut. Sau poate cineva și-ar imagina că vor zdrăngăni o chitară sau pian sau niște tobe? Evident nu, stați jos, nota 2.

Mai departe. Educația civică. Vă redau. Memorează versurile: “Eu, tu, ceilalți/Persoanele toate/Avem propria identitate:/NUME, PRENUME, se știe,/ RELIGIE, CETĂȚENIE,/ Căci din toate pe Planetă/ PUI DE OM nu se repetă.” Pe lângă faptul că e absolut incorect științific , frate, SE ȘTIE. SE ȘTIE. E e poezie cu se știe Am murit puțin.

La științele naturii e în general ok manualul, dar oricum nu primește deloc atenție în clasa a 3-a (ca și cele de mai sus) pentru că ne axăm pe mate și română. Ar trebui să adaug se știe, ca să fiu în ton cu educația civică.

Română și mate ziceam deci facem în schimb pe bandă rulată. Sara a terminat în o lună un caiet de română și unul de mate. La română am despărțit în silabe miliarde de cuvinte și cuvințele, ultima oară chiar și o poezie întreagă. Absolut stupide poeziile, m-a marcat pe veci una în care se făcea mișto de o fată care citea prea mult și socializa prea puțin (jur, asta era poezia, atât și punct). La ce ne-o folosi să știm să silabisim, la 38 de ani tot nu știu să răspund. Fii-mea scrie, v-am mai povestit, mai corect gramatical ca parte din unii din indivizii cu care interacționez la muncă (de la citit, nu de la tocit). Dar e complet irelevant atâta timp cât nu știe să silabisească piuneză. Și google that, nu e ce vă așteptați.

La mate, repetio mater studiorum este, mi li ar de (e desprărțit correct boss?) de adunări, înmulțiri și împărțiri. Desigur, o fi util pentru cei care n-au fost convinși că 1 și cu 1 fac 2, dar vă jur că unii au crezut de prima dată și chiar am fi dispuse să dăm în scris că suntem de acord și nu ne împotrivim numai să nu mai facem atâtea teme. Catralioane infinite de teme.

Între timp, orice copil normal are curiozități proprii și personale, pencă așa sunt oamenii, așa venim programați, indiferent ce decide madam făcătoare de manual să îi învețe standard, pe toți, uniform și egal și pătrat. Printre curiozitățile recente ale Sarei la 9 ani: nazismul și Matahari (au mai fost și altele, dar astea le-am ținut eu minte, pencă uit tot la onorabila vârstă antemenționată). Credeți că învață la școală sau poate măcar să discute cu cineva despre Nazism sau Matahari? Ovios. Nu. Caută acasă și face proiecte singură și discută cu mă-sa. Asta, desigur, dacă avem cumva timp pentru că majoritatea timpului ne-o ocupăm cu teme infinite la română și la mate.

Și nici școlile care nu urmează programa românească nu mi se par mult mai breze, pentru că premisa e oarecum aceeași: această plajă de informații trebuie să ajungă în capul tuturor copiilor, la X și la Y trebuie să fie atenți și nu la Z sau la K. În opinia și în capul meu rămâne însă că învățăm și reținem atunci când vrem, atunci când ne interesează, atunci când suntem curioși pencă fix așa ne-a tunat nouă și nu pentru că ne spune cineva că asta e ză shit și e musai să visăm noaptea. Am mai scris și de ce nu militez pentru homeschooling (între timp nici n-aș mai putea să îl fac): pe scurt, pentru că e nevoie de socializarea din școală (creștem din ea). Dar cu pandemia asta nici de socializare nu se mai poate vorbi. Măcar face online, trăiască școala online, o consider absolut inutilă dar o prefer oricând celei fizice în pandemie (din simplul motiv că nu îi lasă deloc să interacționeze sau să se joace). Mai bine acasă, unde râdem împreună.

Vă jur că dacă Sara va reuși să reziste la aceasta spălare ritualică de creieri și omorâre de orice fărâmă de curiozitate, dacă îi va mai plăcea să citească și mă va mai întreba din senin chestii care îmi învârt capul și în anii următori până scăpăm de școală, mă voi duce și voi cumpăra prima sticlă de wiskey din viața mea, o voi bea pe toată și voi cânta poezia cu se știe de mai sus pe ritm de manea. Promit.

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095

 

 

 

 

 

When I grow up

Standard

La ora de baie (nouă ne place să povestim când face Sara baie, eu stau lângă ea, pe capacul de WC lăsat și vorbim, în general, prostii).

Mai ieri îmi povestea despre cartea pe care o citea atunci și îmi spunea că e vorba de 2 copii de 12 ani care munceau la un târg.

– Ți-ar plăcea să lucrezi undeva peste câțiva ani, să câștigi bani? am întrebat-o curioasă, mai mult pentru că mie mi-ar fi plăcut să fac asta când eram puștoaică, că deh, cititsem în cărți că munca e mișto și toți oamenii buni muncesc (debatable now, 30 years forward).

Ăăăă, nu, nu cred. Poate când mă fac mare.

– Și crezi că îți va plăcea să muncești când vei fi mare? o întreb de data asta mai mult cu disbelief (again, cu experiență în câmpul muncii)

Cred că da, dacă îmi place ceea ce fac cred că mi-ar putea plăcea să muncesc.

Fair enough.

– Și te-ai mai gândit la ce ți-ar plăcea să faci? (pentru mine e important să încerce să descopere ce o pasionează cu adevărat so o mai întreb din când în când din astea :D)

Păi fără supărare mami (pentru că tocmai urma să bată apropos la ce job derulez eu :D) dar în niciun caz nu aș vrea să ajung o băbuță ridată la un birou, cu degetele cârcite, care spune de două ori pe zi cu glas tremurat: “uuuuiiiiteeee cooOOooontraaaAAaactul șeeefulEEee”.

I-am zis că mi se pare corect, nici eu nu-mi doresc așa ceva deși e fix după colț.

Dar tu ce ai vrea să faci mami, dacă ai putea să muncești orice?

Am mai avut discuția asta și i-am zis în trecut vreo două meserii care mi-ar fi plăcut (să fiu fotograf, dar probabil muream de foame, sau să studiez ce se întâmplă prin creier, mi se pare mai facinant ca filmele despre sfârșitul lumii care nu glumesc, sunt fascinante by default). Dar de data asta i-am zis că de fapt mi-am dat seama că dacă banii ar pica de undeva din cer, aș fi perfect mulțumită să nu fac nimic. Să stau acasă, să mă joc cu ea, să hrănesc pisicile care vin în vizită (o să vă povestesc de Clanul Sicilienilor) sau să mă plimb sau să stau pur și simplu.

So Sara mi-a spus, prompt: – Mami, tu aștepți pensia!

Adevărul trist e că altă speranță nu e, iar cel absolut devastator e că mai am 30 de ani de așteptat.

Vouă ce v-ar plăcea să fiți când vă faceți mari? 😛IMG_2528

Ciufută

Standard

Din categora mituri, sau părințeală din cărți sau prea mult mers la psihologi proști (rămași încă în lumea lui Freud de la 1900 toamna), lumea e de părere că un părinte adecvat anului 2020 e cel care nu urlă nicioată la propriul plod, are întotdeauna un ton blând și împăciutor, oferă doar dragoste (dar nu prea multă, că nici așa nu e bine, copiii ajunși adulți le vor reproșa că au trăit doar prin ei și că era o dragoste bolnăvicoasă de care nu aveau nevoie și ba care chiar nu îi lasă acum să adoarmă la timp), nu are niciodată alte treburi (sau alte interese) și la pauza de prânz shit rainbows.

Pe lângă o viață profesională de succes, gătit în bucătărie ca la Topchef, o casă bec și mers în vacanțe (musai cu rulota, în căutarea sensului în viață), desigur.

Și vreau să vă spun că m-am săturat de tâmpenia asta de numa.

Newsflash. Părinții, ca și copiii de altfel, sunt nimic mai mult sau mai puțini decât oameni. Vă anunț pe această ocazie că și Budha se enerva uneori.

Mi se pare cu atât mai îngrozitor să maschezi o stare de nervi cu politețe falsă și tonul ăla de îmi ridică părul pe șira spinării folosit pe copii, care se vrea politically corect.

Sunt zile, momente, clipe în care ne tună și ne fulgeră. Asta e frate. Așa e construit creierul nostru și de altfel nici nu am mai exista azi ca specie dacă nimeni nu s-ar enerva niciodată.

Deci repeat after me: e normal să ne enervăm uneori.

E normaaaaal.

Nu promovez, desigur, descărcatul nervilor pe copii, e de căcat și eu mă simt ca un căcat când o fac.

Atâta că uneori, inevitabil, se mai întâmplă să nu fii atent, să ridici vocea, atunci când n-ar fi taman cazul.

Și știți ce se întâmplă atunci? Îmi cer scuze Sarei. Chiar dacă nu imediat, dar cu siguranță o să îmi dau seama că am fost o vacă imensă și o să îi spun chiar așa, că am greșit.

Plus că treaba asta ne-a făcut pe amandouă conștiente că uneori avem ore sau zile în care suntem ciufute, chiar fără motiv aparent.

Și atunci ne spunem: Mami, sunt ciufută!

Sara știe că la mine ciufuțenia se remediează cu îmbrățișări repetate. La Sara se remediează cu jocuri și râsete. Dar se remediează.

Problema nu cred că e că greșim. E firesc. Problema e că nu reparăm.

Da. So asta voiam să zic. Uneori sunt ciufută. Și îmi pare rău anticipat 😛

IMG_2743

 

The path

Standard

Abia plecasem ieri de acasă, drumul pustiu, ploaia abia ce trecuse, când m-am trezit pe mijlocul drumului cu o țestoasă (îs dese prin partea asta de țară). So am zâmbit, am oprit mașina și am mutat-o în direcție în care se îndrepta. In the process am călcat într-un canal de apă și am condus restul drumului cu adidasul ud. Oh well, măcar țestoasa va fi fericită.

Dar chiar va fi?

Nu știu voi cum sunteți, dar eu când văd țestoase sau melci pe mijlocul drumului le iau și le mut pe margine, să nu moară ca proastele călcate de cine știe ce.

După care, inevitabil, încep să mă întreb unde se ducea țestoasa/melcul. Și dacă cumva familia ei/lui era fix pe partea opusă a drumului decât cea pe care am lăsat-o eu? Și dacă acum că am mutat-o nu va mai ajunge niciodată acasă, își va petrece restul vieții căutând familia pierdută și va fi trist până la moarte?

Sigur, aș putea să mă gândesc că țestosul el (mutat de mine) va întâlni pe partea de drum unde l-am lăsat, cam peste jumătate de oră o țestoasă cu talia ca viespea și ochii ca mierea și se va îndrăgosti de ea nebunește, vor face 8 copii mini țestoase și vor trăi fericiți împreună până la adânci bătrâneți.

Dar nu mă gândesc niciodată așa. Mă gândesc numai dacă, prin intervenția mea, nu am distrus cumva, pe veci, viața doamnei sau domnului țestos.

Deci. Am două întrebări foarte importante.

  1. Does this happen to you? Sau sunt numai eu.

și doi.

  1. Credeți că am mutat-o pe partea potrivită a drumui?

Un om serios

Standard

Voi sunteți oameni serioși? Serios, are you?

Uite ce zice dex: SERIÓS, -OÁSĂ, serioși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are un caracter grav, sobru; lipsit de superficialitate; care nu se ține de frivolități, de glume; așezat, ponderat. Care convinge, care corespunde unui caracter sobru. ♦ Care are o înfățișare gravă, un aer solemn, sever, rigid. ♦ Lipsit de zburdălnicie, de veselie.

I-a zis cineva Sarei (mă rog, nu doar ei, așa, mai multor copii) să fie serioși.

Sara a fost atât de fascinată că a venit la mine să îmi spună că i s-a zis că trebuie să fie serioasă și dacă chiar trebuie să fie.

Am răspuns NU într-o nanosecundă.

Nu cred că trebuie să fie serioasă. Nici ea și nici alți copii. Nici măcar adulții.

Cred că oamenii pot să glumească, să râdă, să se ia în glumă (ba chiar mă sperie oamenii care sunt serioși tot timpul și nu știu să facă mișto de greșelile sau defectele proprii). Neseriozitate, care din punctul meu de vedere e egala cu ghidușia, nu e opusul blândeții, calmului, altruismului sau altor calități, dimpotrivă, mai toți oamenii pe care îi știu cu aceste calități din urmă sunt și destul de neserioși.

Și nici măcar cu lipsa de competență. Se confundă prea des hainele sau atitudinea cu competența. Nici una nici alta nu o fac. Poate pentru cei care habar n-au despre subiect să funcționeze un costum și o pereche de pantofi strălucitori sau o față de venit de la înmormântare. Pentru restul, contează doar cuvintele pe care le debitezi atunci când deschizi gura.

Așa nu-mi plac oamenii serioși, mi se pare primul indiciu pentru niște oameni care trăiesc după aparențe și urăsc aparențele. Ce e acolo, la fundul fundului, esența esenței, nu de la ce firmă ai geanta.

Mai am o colegă (pe care am certat-o deja pe tema asta, deci nu spun nimic secret) care a zis că nu îi place de o tanti cu care lucrăm pentru că se îmbracă nașpa (as in delăsător așa). She does. E și grăsuță și mai și fumează. Și o mai avea și alte defecte. Dar pentru mine e persoana preferată dintre toți cei cu care lucrez din instituția cu pricina. Pentru că e brici de deșteaptă și pe deasupra incredibil de blândă și caldă. Aș alege-o (și o aleg pe ea) în orice zi în locul a 70j de mii de inși în costume negre. De fapt am mai zis, când văd un costum mi se aprind toate beculețele de alarmă din lume.

Da. Deci sper ca Sara să nu devină un adult serios. Ci să rămână un suflet ghiduș.

Voi? Ce mai faceți, ce mai ziceți. Long time no see 😊

IMG_2676

Despre răzbunarea lui 2019

Standard

Mă mustră conștiința că am zis de 2019 că a fost de rahat. 2020 was like: hold my glass. Pe lângă pandemie, care a avut și părți bune, a fost un an atât de căcăcios la birou, dar ATÂT de căcăcios de nici nu pot să spun. Și mi-e și frică de ce urmează. Deci m-am hotărât să nu mai zic de niciun an că e urât.

O să spun pe dos. Ce frumos e un an. Deci. Ce mi-a plăcut până acum la 2020:

-telemunca. Iubesc telemunca, vreau telemuncă, chiar dacă m-am plâns de ea, corpul meu poate locui unde vrea el, chiar dacă mintea mea e tot închiriată, trăiască telemunca!

-să fac temele cu Sara. Știu că majoritatea părinților se plânge de asta, dar noua ne place maxim să facem teme împreună. Sara insistă că înțelege mai bine când îi explic eu, deși vă asigur că n-am veleități de profesor, colegii mai noi care a trebuit să învețe de la mine pot depune mărturie că sunt un coșmar și că mă aștept ca toată lumea să învețe singură (pencă așa am învățat și eu și de altfel așa îmi și place să învăț). Cred că îi place pentru că le urăsc mai mult decât ea. Cu precădere cele de mate, unde nu pot înțelege pentru nimic în lume de ce e necesar să facem 30 de exerciții de același fel dacă le făcea perfect de la primele 5. Șuvoaie infinite de teme are, nu se mai termină, le urăsc (am mai zis?). Plus că le greșesc la mate mai rău ca Sara. As in nu-s capabilă să fiu atentă la adunat 3 cu 6 deși înmulțirea o buchisim. Și Sara, ovios, la fel. Primele le face perfect, că încă nu e bored to death, la al 10-lea deja nu mai știm cât face 1 cu 1.  Ca atare, nu avem nicio temă făcută corect, la toate am greșit cel puțin un exercițiu. La una chiar i-am corectat-o eu greșit. Și sunt teribil de mândră de asta. Nu regret nimic. Și ok, recunosc, când nu înțelege nimic fac desene amuzante cu fete cărora le place să stea singure sau cifre care sunt triste ca a uitat să le adune.

-în ciuda faptului că au fost vremuri căcăioase la birou, a fost și bine pentru că well pentru că mie oricum nu e îmi e de job ci de oamenii cu care lucrez și care îmi plac, și din fericire (aproape) toți au fost ok în vremurile astea căcăcioase. Chestie pentru care sunt infinit de happy.

-am descoperit că îmi place să citesc cărți despre istoria românilor. Ceea ce n-aș fi crezut veci. Am citit Boia și Djuvara, mi-au plăcut ambii, mai mult Boia. Să descoperi un lucru care îți place e cred, una din cele mai mișto chestii din Univers.

-mi-am adus notele unde locuiesc, că până acum nu le aveam și îmi lipseau rău, parcă mă făcusem umpic pătrată. Și învăț o melodie cu doi de infinit în ea (și un doi) și sunt tare tare happy.

Vor mai urma și altele, insist, o să fac o listă și mai mare până la finele anului.

Vouă ce v-a plăcut la 2020? 😊

PS. Și am un plan să îmi văd marea mea vara asta. Cumva cumva, nu știu încă cum, dar ne vom vedea anul ăsta.

IMG_2558