Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Lost in translation

Standard

Chiar, ați văzut filmul ăla? Mi-a plăcut. Dar la dracu, nu voiam să scriu despre asta.

Mi se întâmplă uneori să vreau să zic A și să se înțeleagă B. Ovios că io în capul meu când glăsuiesc îs limpede ca lacrima, except că nu-s în mintea cui mă aude/citește și uneori nu e deloc clar, ba iese chiar pe dos.

Ceea ce s-a întâmplat luni cu articolul cu timpul pe care îl avem cu copiii. Și nu numai, și la ăsta în care eu credeam că spun ce cred despre nevoia oamenilor de a căuta scop și înțeles a rămas că scriam de ce povești citeam noi când eram mici. Iar luni, deși eu nu voiam să atrag neapărat atenția asupra timpului pe care îl mai avem (că altfel doar dădeam link la articolul lui Tim) cam asta a ieșit.

Așa că azi reiau, sper mai clar :P, ce voiam să spun luni.

Și, pentru că am văzut că vă plac numerele :P, am făcut o plăcintă (una vituală, still can’t cook).

Ok. Deci am luat la puricat timpul pe care îl am într-un an de zile și l-am împărțit în ce fac cu el (un an bun și o eu văzută optimist):

time

Somn și cele conexe (pregătit, duș, personal grooming, shit like that): 9 ore pe zi => 37,5%

Muncă (și transportul): 9 ore pe zi, în cam 300 de zile pe an (am scăzut concedii, deplasări, zile libere, și cine mai știe ce scăpări optimiste) => 31,6%

Familie (timpul petrecut cu Sara): 4/5 ore pe zi plus concediile => 16,5%

Prieteni (prietenii sunt enorm de importanți pentru că na, îmi place de ei, altfel nu erau prietenii mei 😀 și încerc să îmi fac timp pentru ei, petrecem vacanțe împreună, zile de weekend sau weekenduri întregi împreună și încerc să mă văd cu ei, prin rotație, cam de două ori pe săptămână) => 6 %

Me time (citit, cântat, holbat la nori, gândit la bec etc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Diverse (cumpărături, programări, plătit rahaturi, căutat vacanțe, scanat feisbuc) cam o oră pe zi => 4,2 %

Bon.

Până aici ne dăm tradițional cu capul de pereți ce viață de căcat avem că jobul ne mănâncă tot timpul etc etc.

I agree. Poate o să scriu și despre cum e o tâmpenie colosală sistemul actual (mondial) de muncă și cum ar trebui să se schime, but for now, this is it. N-am opțiunea să fac bani din piatră seacă, it is what it is.

Altceva încerc să zic (și altceva încercam să zic și luni).

Din toată plăcinta aia de mai sus, dacă mor mâine, ce/cât din ce s-a întâmplat în anul trecu o să îmi amintesc?

O să îmi amintesc ce bine am dormit? Că doar îmi fură cea mai mare parte din existență? O să zâmbesc tâmp în timp ce conduc gândindu-mă la colegii mei de birou, oamenii cu care petrec (de departe) cel mai mult timp dintre toți oamenii? Hell no (although I do like them), dar dacă mă vedeți zâmbind tâmp în mașină e foarte probabil pentru că îmi aduc aminte de cine știe ce ghidușie spusă de Sara sau de vreo glumă de n-o înțelege nimeni în afară de mine și încă vreun human dintr-un colț de Univers.

Fără titlu

Cam atât 🙂

Din anul care a trecut mi-au rămas în cap așa: picioare și mânuțe și ochișori și chicote de-ale Sarei (majoritatea din bula aia roșie astea sunt), niște plimbări printr-o pădure imaginară unde m-am oprit să mă uit la frunze înțepenite-n praf și la figuri sculptate între crengi, particule de aer ce mă legau într-o vară, cu fire galbene, de oameni pe care îi cunosc de mai mult de o viață, niște conversații despre fire de păr și sferturi cu oameni dragi, niște stele, niște mare, fracțiuni de expresii pe fețe pe care le iubesc, o lună (întotdeauna plină) și câteva idei din niște cărți, bucăți din tabloul personal. Atât.

Restul, indiferent că restul e 99%, o să îl uit și nu mi s-a adăugat și nu contează. Deloc.

Deci nu spuneam. Holly shit we’re gonna die soon. Sau holly shit nu avem timp deloc deloc să facem nimic, hai să ne dăm cu toții demisia și să plecăm în Maldive (althooouuuugh don’t tempt me with that one :P) ci ce spuneam e că da, viața se termină, timpul pe care îl avem cu copiii noștri se termină. That is a fact, not one we can change.

Cu toții avem o plăcintă cu diverse culori în ea și cu timpul împărțit în diverse activități. Fuck that pie. That pie is irrelevant. Singurul guguloi care contează e ăla mic, roșu.Nu faptul că am avea 25% vs. 16% timp cu familia ne-ar face mai fericiți nici că am fi putred de bogați și n-am mai trebui să trecem deloc pe la birou. La fel cum spuneam mai sus, oamenii cu care petrec cel mai mult timp (colegii de birou) nu sunt cei la care mă gândesc noaptea înainte să adorm. Nu cantitatea e relevantă. Sigur, e mai ușor să ai mai multe puncte roșii când ai mai mult timp în care să se întâmple, dar asta încercam să spun cu regula mea. Că e alegerea noastră ce facem cu bucățile de plăcintă pe care le avem. Le putem lăsa să ni se întâmple, să treacă pe lângă noi sau putem să căscăm ochii să pescuim bucățile roșii de fericire din ele, în cazul copiilor, prin simplul fapt de a le oferi atenție reală și disponibilitate vs. prezența noastră fizică, casă și masă.

Tragedia vieții nu e moartea, ci faptul că nu o trăim :). Deci nu cât timp petrecem cu copiii sau cu oamenii pe care îi iubim ci cum petrecem timpul pe care îl avem. Cum cheltuim minutele alea pentru noi, pentru ei, ce o să ținem minte în ziua în care corpul nostru va avea cu 2 grame mai puțin, ce vor ține ei minte când noi nu vom mai fi în camera de lângă.

There. Hope this time it made some sense 🙂

PS. Pic by Sara 🙂 și, for the record, am două picioare stângi la fotbal (și în general :D)

IMG_5170

 

 

I see

Standard

Femeie, în jur de 50 de ani, ochi blânzi, păr alb, ușor îngrijorată, unghii roase.

Bărbat, 30 de ani, ochi vicleni, păr blond, extrovertit, râde și vorbește mult în scurta excursie cu liftul de la etajul 4 la parter. Aruncă priviri repetate în oglindă.

Eu. Căști, zâmbesc involuntar la contact vizual accidental, try to walk as if I’m invisible, reușesc mai rar decât îmi propun.

Suntem ce știm că suntem. Un bloc pătrat, cu un cerc de culoare verde închis pe partea dreaptă și o zgârietură din excursia de la mare de acum trei ani în colțul stânga sus.

Nimeni sau nimic nu ne poate schimba, știm exact cum arată fiecare latură și natura compoziției noastre. La fel și la ceilalți. Colegul bun, colegul rău. Prietena bârfitoare, prietena plângăcioasă.

Sara. 6 ani,  păr scurt, șaten, cooperantă, curajoasă, face doar ce vrea, dar ascultă atunci când ai argumente.

Sara, 6 ani, păr scurt, șaten, încăpățânată, plângăcioasă, face doar ce vrea, nu ascultă nici dacă ai argumente.

Mă gândisem la asta doar în capul meu până să o observ la ea. Mă uit cum o văd, uneori, ceilalți adulți. O văd cum reacționează când îi cer eu un pix sau când îi cere Y un pix. E diferită, 100% diferită. Și Sara mea e cea adevărată, și Sara doi e adevărată. Which one is the real one?

They both are. Copiii (dar și oamenii) sunt amestecuri de culori. Multe, multe culori infinite în pahare Erlenmyer (din ălea cu gât subțire). Dar pentru simplificare, pot să fie doar cu alb și negru. Și una și alta sunt acolo. Depinde ce parte alegi să privești.

Sara e cooperantă, curajoasă, inteligentă, blândă, dulce, calmă, empatică, inteligentă pentru că eu văd toate lucrurile astea în ea. Nu mi le imaginez, sunt acolo. Dar pentru că aleg să le văd, ea mi le arată.

La fel cum poate arăta că e un drac mic încăpățânat dacă încerci să o forțezi să facă ceva ce nu vrea și nu înțelege.

Nici oamenii mari sunt diferiți. Am un nene pe care îl văd rar, rar de tot. Nimeni, dar nimeni nu-l suportă, zeci de oameni care au intrat în contact cu el mi-au spus că e cea mai nesuferită persoană în viață, și așa îl vedeam și eu. Până cineva mi-a spus că n-a observat deloc lucrul ăsta, că i se pare un ursuleț.

Un ursuleț? Idiotul ăla atotștiutor și arogant și certăreț și nepoliticos? Ursuleț?

Da, un ursuleț.

Și de atunci s-a întâmplat ceva cu creierul meu și îl văd și eu la fel. Îi zâmbesc când ne vedem între ani sau în mailurile de la km distanță. Ba chiar i-am spus că îmi e simpatic, nici nu mințeam. Am răbdare cu el și îl ascult. E un ursuleț.

Citeam acum câtva timp într-o carte o chestie similară (o reproduc din amintiri, nici nu mai știu în ce carte era).

Scrii o prezentare și o trimiți spre consultare unui coleg. Vine feedback-ul înapoi.

Prezentarea ta e bună, dar are nevoie de îmbunătățiri. Slide-ul 3 și 4 sunt prea încărcate. Slide-ul 5 e incoerent. Ai ratat să menționezi  X și Y. O zi faină! 🙂

Ok. Acum imaginează-ți că textul de mai sus vine de la colegul cu care te înțelegi cel mai bine. Cel care te-a ajutat într-o grămadă de situații și care pur și simplu e pe aceeași lungime de undă cu tine. Super drăguț feedback-ul, nu? A luat din timpul lui să-ți citească prezentarea, a observat că e bună, ți-a dat sugestii folositoare. Your day is great.

Ok. Acum citește-l cu cea mai antipatică persoană de la birou în cap. Individul ăla care te contrazice la orice propoziție, care nu te lasă niciodată să vorbești, care te urăște din motive ce te depășesc, care e hotărât lucru cea mai antipată persoană din Univers. Mamă ce mai incredibil de nesuferit. E bună, dar? DAAAR? Și ce e cu zâmbilicul ăla arogant la final? Urăsc rahatul ăla de zâmbilici, poate să și-l bage în fund! Your day sucks.

🙂

Percepția ne e alterată de ce alegem să vedem. Nu mă înțelegeți greșit. Unii oameni chiar sunt ticăloși aroganți iar alții chiar sunt buni ca pâinea caldă. Dar marea majoritate sunt puțin din amândouă. La fel, chiar dacă percepția noastră e că tipul x has the hugest crush on us, asta nu va schimba cu nimic realitatea că he really is barely aware of your existence on Planet Earth. Există limite a ceea ce putem influența cu imaginile din capul nostru, cu siguranță, dar la fel de real e că de multe ori imaginile din capul nostru fac un om galben, albastru, sau mov cu picățele.

Iar revenind la copii?

La copii, vedeți, eu cred că e puțină magie.

Noi, părinții lor, îi vedem cu cele mai multe culori din lume, pentru că îi cunoaștem ca nimeni alții. Și atunci e extrem de importantă oglinda pe care alegem să le-o ținem pentru a se privi înapoi. Ce vedem noi le conturează într-o oarecare măsură personalitatea, comportamentele, încrederea de sine. 🙂 Nu doar acum, puțin pentru tot restul vieții lor (și fiecare dintre noi are poveștile proprii și personale despre cum putem face X sau nu putem face Y pentru că ai noștri ne-au spus întotdeauna că Z).

So, ce oglindă scoatem azi din buzunar? Una mică și neagră de trecerea timpului, roasă și murdară sau una mare cât un televizor cu diagonala de uitat la fotbal, cu rama albă de lemn? Iar pentru copii, doar din alea cu puțin galben și roșu și praf de stele din care ne privesc înapoi niște superoameni cu ochi negri uriași blânzi.

PS. În poză, what Sara sees in me.


PPS. Playlist deeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Hold it, hoooooooooooooold it. I.U.N.I.E! Summer, my summer is here. Am o inimă umflată cât o roată de cașcaval cu soare și mare.

Găuri în armură

Standard

Nu e timp deloc deloc, fuge nemernicul de noi şi se ascunde prin cotloane şi cotlonuţe. E jobul, desigur, care îşi securizează cu insaţiabilă foame partea ce i se cuvine, uneori, unii, chiar îi dau benevol timp bonus. Nu sunt de acord cu asta din foarte multe motive. Unul, că dacă ai nevoie să stai peste program înseamnă că eşti ineficient în timpul programului. Sigur, sunt excepţii, dar regula este că dacă 8 ore munceşti non-stop, chiar şi de e muntele pe tine, tot te descurci. Apoi, cred că sunt foarte puţine cazuri în care este reală nevoie de atâta implicare, de multe ori oamenii îşi creează prăpăstii imaginare, nu salvăm lumea la job, marea majoritate dintre noi. Lucrurile pot aştepta ziua de mâine. Nu însă şi toţi oamenii sunt dispuşi sau pot să aştepte.

Uşor de zis, greu de făcut, nu? Păi de fapt, chiar nu.

Săpămâna trecută, nu mai ştiu când, în una din zilele alea leneşe şi late din weekendul prelungit m-am hotărât să închid contul de Facebook. Închisesem şi Twiter-ul şi Instagramul cu o săptămână înainte.

So what happened? Am păşit într-o găleată cu timp. Enorm de mult timp. Am apăsat instinctiv de câteva ori f pe fereastra calculatorului, dar mi-a trecut repede. Am păstrat mess-ul, că îmi place să vorbesc moca cu prietenii mei. Am ajuns într-o săptămână la jumătatea cărţii ălia de 1000+ de pagini de mă blocasem la pagina 200 acum un an. Am ascultat mai multe podcasturi decât în ultima lună adunat. M-am jucat mult mai mult cu Sara. Am gătit un fel nou de mâncare care mi-a ieşit bestial :P. Am stat în parc pe o barcă vreo patru ore să beau o cafea, să ascult şi să vorbesc, sper nu prea mult :)). Am învăţat să cânt o melodie nouă. Am fost cu trotineta la birou. Mi-a plăcut. Mi-am dat seama că îmi doresc o chestie şi m-am apucat încet de ea. Am pur şi simplu mai mult timp.

Ca downside, mi-a fost limitat accesul la o grămadă de chestii care mă interesau. Sigur, am intrat pe site-urile mele de ştiinţă, dar ocazional şi oricum e ceva static, nu am informaţia în timp real. Habar nu am avut ce se întâmpla în ţară sau afară (singura mea legătură cu realitatea e pagina lui văr-miu) şi nu am mai avut acces la informaţii despre zborurile ieftine de avion din iarnă, cele pe care le pândesc ca să pot să-mi văd marea când e frig afară. La fel cu fotografiile.

Ca atare, după vreo 10 zile, m-am hotărât să-l reactivez din motivele de mai sus, dar să nu-l mai deschid deloc după ora 6 sau în weekend. La fel, am dat unfollow în stânga şi dreapta (oricum făcusem asta deja, dar more) şi a rămas setat pe şi mai puţine chestii.

Cred că pierdem timp prin găuri pe care nu le percepem neapărat ca atare. Avem timp, doar îl tratăm cu indiferență şi cu ideea năucitoare că e o resursă infinită. Cred că putem să ne analizăm armura să vedem pe unde scăpăm timp și să încercăm să astupăm găurile alea, indiferent care ar fi ele, sau măcar să le plasăm în locurile potrivite (peste ochi, nas, gură, urechi, de exemplu :P). E ok să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, e ok să așteptăm pentru un bol de supă viitor (as Mr. Wallace explained to me), dar nu cred că e ok să tratăm timpul ca și cum nu ne pasă.

IMG_1287

Ce mai citește Sara

Standard

Deși mă enervează rău poveștile cu prințese și nu reușesc să înțeleg de ce ar trebui să citim copiilor povești cu prințese, alta decât să nu pară complet picați din plop când se discută la grădi despre Frumoasa din Pădurea Adormită, i-am luat (sau nici nu știu dacă eu i-am luat sau a primit) și a citit mai toate poveștile cu prințese. Complet ignore, nu i-au spus nimic și evident că nici eu n-am insistat cu ele.  La fel cum i-am luat și Petre Ispirescu, Ion Creangă, Habarnam și Legendele Olimpului. Deocamdată, dintre toate astea, doar Habarnam a avut succes. Mai încerc cu Legendele, Ispirescu, Creangă și prințesele sunt fără de speranță, mi se pare că deja a trecut de nivelul lor și nu cred să se mai întoarcă.

So, enervându-mă poveștile cu prințese (din motive obiective și raționale), nuș ce draci ar fi de învățat din morala veșnică că fata cuminte/harnică/cu coadă de pește/adormită gets the prince. Fuck the prince. Dați-mi o poveste unde o fată deșteaptă se descurcă singură și se simte tare bine și fericită, vine un prinț pe cal alb și se îndrăgostește de ea și fata-i zice: Fuck off dude, I need no prince and no saving și continuă as she was, la un moment dat găsind poate un non-prinț non-călare, de preferat cu picioarele goale si capul plin, cu care poate să fie deșteaptă și fericită în continuare și aia ne-o plăcea și mie și Sarei.

Revenind.

So, enervându-mă poveștile cu prințese am zis să vă arăt care-s preferatele Sarei these days:

IMG_4708

Adina Rosetti e singura cu două cărți în lecturile preferate ale Sarei, și sincer și mie îmi place tare mult cum scrie. De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură a intrat recent în playlist și Sara râde cu hohote de fiecare dată când o citim (ca și la mai toată Fabulafia, unde de asemenea găsiți povești scrise de ea).

IMG_4705

Balul florilor e o poveste despre un domn legumă care ar trebui să stea la locul lui dar nici vorbă, val vârtej la balul florilor unde reușește să se integreze și să demonteze prejudecățile fițoaselor frumos mirositoare. Needless to say I also like this book. Sarei îi place și să recunoască diversele flori sau legume, o citim de pe la 3 ani și a învățat o grămadă din ea. E o singură poveste, o medie bună între lungimea dorită de un copil de 6 ani care urăște somnul și cea pe care o vrea o mămică uneori obosită care visează patul.

IMG_4704

În cartea cu Stejărel sunt 5 povești, dar Sara e îndrăgostită de prima, cea din titlu, pe care o citim și o răscitim. E despre un stejar pitic ursuz care nu are copii, singurul lui prieten fiind un păianjen și care se trezește vrând-nevrând adoptând o veveriță.

IMG_4707

Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul e, așa cum îi spune și numele, o poveste despre timp (de fapt sunt mai multe, legate). Cea de-a doua de Adina Rosetti. Și pe asta o citim de câțiva ani și Sara nu se mai satură de ea. E o carte care explică curgerea timpului (copiii se încurcă inițial între ieri și mâine) și de ce nu e bine să te grăbești să treci peste momentele care crezi că nu îți plac.

IMG_4706

Iulia Iordan are mai multe cărți, Sarei îi place doar asta. Însă compensează ca timp alocat, pentru că e și lungă și o și cere des. Are foarte dar foarte multe explicații legate de copaci, idei de jocuri, poezii și cântece populare.

IMG_4703

Alice nu mai are nevoie de prezentare, dar sincer pe mine m-a surprins că îi place Sarei acum, eu cred că am descoperit-o ceva mai târziu ca ea. E destul de lungă, o citim cam în două seri și, la fel ca la Vrăjitoare, Sara râde în hohote (mai puțin la pagina cu rânjetul pisicii Cheshire unde închide ochii de frică :D). E o ediție tare reușită asta, sunt mai multe povești faine în ea. Noi am luat-o din Cora, online sincer nuș unde dați de ea.

IMG_4702

Chiar acum citim Micul Prinț. Sara a primit-o de Crăciun acum 2 ani și i-a plăcut începutul (am murit când mi-a explicat fără să citim înainte desenul cu pălăria, it is true, doar copiii îl văd, oamenii mari au uitat ce înseamnă desenul cu pălăria), însă nu mai știu de ce ne-am întrerupt și am reluat-o abia recent. 6 ani mi se pare vârsta perfectă pentru ea, inocența Micului Prinț se mulează perfect pe vârsta asta, uneori Sara și eu (citind din carte) punem simultan aceleași întrebări oamenilor mari :). Știți că e mult, mult, mult, uriaș de mai mult decât o poveste pentru copii, eu aș zice că e prima carte de filosofie a unui om și inima mea e o baltă caldă și moale de fiecare dată, uneori sunt extrem de mămăligă și îmi dau lacrimile și mi se întrerupe vocea, de trebuie să mă controlez să nu mă miroasă Sara, care se lipește mai abitir cu capul de umărul meu. Cred că nu e doar una din cărțile Sarei preferate, dar și una din cărțile mele preferate :).

Cam astea mi le-am adus aminte, hai mai ziceți-mi și voi, pliz, că mai vrem cărți noi, tot așa, cu astea, cu inimă și tâlc 🙂

Against the law

Standard

Am o regulă, să nu scriu despre chestii la modă. O să o încalc.

Ieri, fix de ziua Europei, Camera Deputaților a votat ce înseamnă o familie.

Camera Deputaților, din România, Europa, 9 mai 2017.

Constituția e legea fundamentală a unui stat. Legea fundamentală a statului unde trăim  Sara și eu va spune (probabil, mai sunt câțiva pași) că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Sunt atâtea greșite aici că mă uit cu capul înclinat (I really am) la ecranul laptopului și nu știu de unde să încep.

O dată, aș vrea să stabilim unde ne situăm. 22 din state din cele 28 ale UE recunosc căsătoria sau parteneriatele între persoanele de același sex. Welcome to the rest of the world.

În al doilea rând, legislația europeană nu definește familia. Definește însă (într-o directivă legată de libertatea de circulație) un membru de familie: soțul sau soția (inclusiv de același sex acolo unde statul membru o recunoaște), ascendenții și descendenții de gradul I (părinții și copii) ai oricăruia și rudele dependente.

Art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE interzice discriminarea pe baza orientării sexuale.

În România, noi definim familia. Nu căsătoria, familia.

Între un bărbat și o femeie.

Și cu plozi. Desigur, poate ai ghinion și nu se întâmplă, dar pare a fi musai măcar să îi vrei, din definiția de mai sus.

Aș dori o clarificare dacă un el și o ea, căsătoriți, care nu vor copii, sunt au ba o familie.

Evident că toate cele de mai sus sunt prostii. Orice încercare de a reglementa iubirea mi se pare la fel de amuzantă și stupidă ca o lege prin care aleșii ar vota să nu plouă când sunt ei în concediu.

Sigur că poți să dai  o lege, ești forul legislativ, conform regulilor oamenilor de pe pământ, ai dreptul să faci legi.

Dar la fel cum nu poți obliga ploaia să fie fierbinte și verde, la fel nu poți obliga oamenii pe cine să iubească și cu cine au o familie. Pentru că asta e o familie, nu? Iubire. Alegem să ne petrecem viața cu oameni mici sau mari pentru că îi iubim, pentru că îi vrem în viața noastă.

De fapt, cred că și dacă absolut fiecare persoană de pe Pământ mi-ar spune că e greșit și ilegal să iubesc o persoană, tot aș iubi-o. Pentru că e ceva ce fie simți, fie nu simți. Poți să controlezi ceea ce faci, și legea poate face asta, să impună limite de conduită, dar nimeni (nici măcar noi înșine) nu putem controla ce simțim cu adevărat.

Ce simțim nu e reglementat de lege.

Ca atare, nu cred că mamele sau tații singuri cu copii, bunicii care își cresc nepoții, oamenii care iubesc un om de același sex, nu cred că vreunii din cei de mai sus vor clipi măcar la definiția de mai sus.

Suntem în continuare familii, even if we might do it against the law. Ne iubim în continuare și o să tărim în continuare împreună. Indiferent de ce spune legea.

E trist că din Constituție derivă o serie de legi subsecvente. Viața de zi cu zi a celor de mai sus, a părinților singuri, a cuplurilor homosexuale șamd va fi îngreunată de o definiție tristă. Probabil vom alerga puțin mai mult, vom avea ceva mai puține drepturi și overall, it will be a pain in the ass. Și asta, mie îmi miroase doar puțin a discriminare.

Dar revenind, la fel ca ploaia care hotărăște când cade, la fel și noi hotărâm, doar noi și nimeni altcineva cine ne sunt familiile.

Și chiar m-am gândit la asta. Cine e familia mea? Well. Cred că familia mea sunt oamenii pe care îi iubesc. Cei pe care îi vreau lângă mine. Cei despre care mă îngrijorez când nu răspund la telefon. Cei pe care îi întreb ce părerea au atunci când iau o decizie, cei pe care îi folosesc pentru a-mi controla sănătatea mintală pentru că știu că îmi vor binele. Cei care se gândesc la mine. Cei care se îngrijorează când nu sun. Sau când sun, pentru că știu că nu sun niciodată, decât dacă e ceva extrem de grav :D. Cei pentru care aș pleca la 2 noaptea de acasă, în papuci și pijama, fie și la jdemii de kilometri ca să-i ajut, dacă numai ar gândi că au nevoie de ajutorul meu. Cei care plâng și râd cu mine. Cei pentru care aș smulge capete cu dinții dacă cineva s-ar atinge fie şi numai de un fir de păr din capul lor. Cei care au parola de la calculatorul meu în caz că mor. Cei care mă iubesc înapoi. Indiferent de gen, grad de rudenie (au ba), hârtii, legi, orientare sexuală sau religie (au ba again).

Nu intră în niciuna din definițiile de mai sus. Și poate e doar definiția mea. Și poate e greșită.

E ok. Accept și aleg să fiu greșită, atunci când vine vorba de familie, de oamenii pe care îi iubesc. Indiferent ce ar spune legea, Camera Deputaților sau întreg mapamondul.

img_9353

 

 

 

 

Poveşti

Standard

Care era povestea voastră preferată când erați mici?

Mie îmi plăcea o carte galbenă cu marea pe ea, care se numea Povești Albastre (sau ceva de genul) și Legendele Olimpului. Cred că am citit de sute de ori volumul I din legende (doar pentru că a durat ceva până am primit volumul doi).

Poveștile sunt fascinante, mai ales când ești copil, pentru că oferă explicații presărate cu stropi din magia lumii în care înotăm.

Pe la 12 ani am găsit o biblie pe la bunica și am citit-o. Pe la 14 (parcă) citeam din Coran (cred că îl auzisem pe tata dezbătând despre subiect dacă nu mă înșeală memoria cu un nene 120kgplus căruia îi spunea lumea Puiu). Apoi istoria religiilor lui Eliade prin liceu.

Pare sfornăitor și autolaudativ. Dar nu e, pentru mine au fost dintotdeauna povești foarte frumoase, și cred că e bine să citim copiilor din toate (sunt ok când primește cărți religioase de la mama și sper să mă lase o dată să îi citesc măcar o poveste din Legende- m-a mâncat în behind să îi zic că a fost cartea mea preferată ca atare nu vrea să o atingă :D).

La fel cum Cenușăreasa sau Fata Moșului și Fata Babei spun povestea hărniciei, a modestiei și a ce o mai fi pe acolo, oferind rețeta atributelor necesare pentru a obține a perfect match (eyes rolled), la fel și religiile spun o poveste, una însă mult mai cuprinzătoare a lumii și a sensului nostru pe pământ. Nu mă înțelegeți greșit, Iisus a existat istoric, cu carne și oase și multe calități. A fost botezat de Ioan Botezătorul și ucis de Romanul Pilat din Pont după cum ne spune și filmul pe care îl vedeam anual de Paște după Revoluție. Tot istoric însă, au existat mai mulți oameni cu calități excepționale, doar întâmplarea face ca în jurul lui Iisus să se contureze una din cele mai mari religii ale lumii.

Și în Cenușăreasa ca și în ortodoxism (de exemplu) e adevăr. În religii găsim un set de reguli după care ar trebui să trăim (și nu e neapărat ceva rău în asta, sunt niște reguli pretty decent) și un sens vieții. E cam la fel de prostesc să negi complet utilitatea religiei sau valorile din ea cum e și să o crezi cu virgule și puncte, cu îngerași și moși cu barbă. (și nu prelungesc ideea, că nu asta mi se rotea în cap).

Am ascultat un podcast în care se menţiona un studiu din Irlanda (parcă) care zicea că ceva gen 80% din oameni (l-am căutat şi nu dau de el, so take it with a grain of salt) spun că cred în Dumnezeu dar când sunt întrebaţi ce înseamnă asta pentru ei afirmau că a fi bun.

Şi cred că pentru mulţi oameni asta înseamna religia. Să crezi că poţi să fii bun (după o reţetă, ca să poţi culege o recompensă la final). Nu mi se pare un lucru rău. Cred, mă repet, că e adevăr în religie.

Mi se par însă ridicoli cei care ţin post luni în şir şi stau la cozi să pupe moaşte dar plecaţi dintre sfintele cărămăzi se stropşesc cu ură la vecina de la 4 sau bârfesc vecinul de la 5. La fel de ridicoli ca cei care dispreţuiesc complet şi irevocabil religia.

E o poveste. E ca şi cum am spune că Raskolnikov, Anna Karenina sau Fermina Daza merită dispreţuiţi doar pentru că nu au existat vreodată decât în imaginaţia noastră.

Nu cred în Dumnezeu, în viaţă după moarte (sau orice formă de continuitate a eului), în Rai, îngeraşi sau pedepse pentru păcate. Nu prea sunt nici aşa sigură care sunt valorile şi care sunt păcatele şi cu siguranţă sunt incapabilă să respect toate poruncile din Biblie (şi nici nu vreau sau încerc). De una singură dintre valori sunt sigură: adevărul (vorba lui nenea Thoreau). Nu ca o chestie rece şi pătrată ci ca pe una subiectivă şi supusă greşelii, dar cred că în viaţă, în creşterea copiilor, când mergem pe stradă sau citim o carte la mare, toate ar trebui să le facem cu adevărul în noi, unul pe care îl căutăm şi îl descoperim şi la care adăugăm în continuu. Altfel nu ştiu, pe termen lung minciunile de sine macină tot :).

Mă încăpăţânez însă să cred că oamenii sunt fundamental buni (meh, probabil o poveste chiar mai naivă decât cea cu Dumnezeu).

Ceea ce e fascinant la povești e că ne dau explicații, iar religia (povestea completă) sens. Iar noi, oamenii, suntem atât de însetați de explicații și sens (mai puțin adevăr, mai ales atunci când nu ne place), dar sens da.

Pentru că e înspăimântător să nu existe sens. Dacă nu există sens, atunci e haos, nu? Nihilism. De ce trăim? De ce să facem orice e bine? De ce să nu facem numai ce ne convine, independent de consecinţe? Şi atunci revenim la setul de reguli, sau măcar valori, la veşnicul sacrificiu de sine pentru a urma un model şi pentru a spera că aşa, doar puţin, şi mica noastră viaţă proprie şi personală va avea sens.

Îmi place ce spunea Dostoievski (scuze again, ştiu că pare snob să scriu de el, dar jur că era un băiat mega simpatic, I really like him şi cred că mi-ar fi plăcut de l-aş fi cunoscut): „I am by no means jesting; I am not jeering: among us there is a widespread, honest and serene expectation of good (this is so, no matter what one might say to the contrary); a longing for common work and common good, and this — ahead of any egoism; this is a most naïve longing, full of faith devoid of any exclusive or caste tinge, and even if it does appear in paltry and rare manifestations, it comes as something unnoticeable, which is despised by everybody… And why should we be looking for “solid hate”? — The honesty and sincerity of our society not only cannot be doubted, but they even spring up into one’s eyes. Look attentively and you will see that … first comes faith in an idea, in an ideal, while earthly goods come after.”

Well, şi eu cred asta. Nu cred că fără religie, reguli sau sens avem haos şi răutate. Cred că nevoia noastră de a face bine e una intrinsecă şi dacă nu ar exista Iisus, Cenuşăreasa sau Fermina i-am inventa, doar ca să avem o reţetă. Ne plac tiparele, ne simţim confortabil în ele. Dar noi suntem cei care suntem buni, doar noi. Nu avem nevoie să urmăm o reţetă sau de nimic altceva pentru asta. Doar suntem 🙂

Revenind la copiii noştri, tot nu ştiu cum să tratez subiectul cu pricina pentru Sara, dar sper să citească cât mai multe poveşti.

Acum câteva seri, m-a întrebat (pentru că ne auzise discutând despre în familie):

-Bunica şi bunicul cred în Dumnezeu?

-Da.

-De ce?

-Nu ştiu sigur, cred că încearcă să fie buni şi viaţa e puţin mai uşoară dacă crezi în ceva.

-Tu crezi?

-Nu. Tu?

-Nu (îmi zice, dar o simt că zice doar pentru că asta e ce am zis eu).

-E ok mama, nu trebuie să te hotărăşti acum. Ai tot timpul să o faci.

Şi chiar cred asta. Copiii au timp să se hotărască singuri.

img_2929

A question I often ask myself

Standard

Stăteam săptămâna trecută, la 8 fix, în fund pe o treaptă din fața unui hotel dintr-un oraș gri și ploios. Mă uitam la oameni. Mii, ca furnicile, cu costume și uneori serviete asortate. Toți se grăbeau cu hainele negre și fustele negre și pantofii negri. Săreau în taxi-uri, trăgeau trollere, chemau, verificau ceasul, alergau. Voiam să prind doar unul, unul singur din ei, ca pe o pasăre speriată, să aștept să se liniștească și apoi să-l întreb: Unde te grăbești așa? De ce?

Dar doar m-am uitat, desigur.

Sara nu e atât de politicoasă cu mine, ea mă interoghează cu subiect și predicat:

-Mama, de ce trebuie să merg la grădi?

-Pentru că eu trebuie să merg la birou și nu ai cu cine rămâne acasă, plus că așa stai împreună cu alți copii.

-Aha. Și tu de ce trebuie să mergi la birou?

Inițial răspundeam ce credeam eu că e adevărul:

-Pentru că avem nevoie de bani ca să plătim ratele și altfel n-am mai avea bani și nu am mai avea bani de casă, de căldură, de jucării etc., de aia e nevoie să mă duc ca proasta o lună întreagă de la 8 la 4 juma, ca să avem bani de toate asta.

Sara se tăvălește pe jos de râs.

-Ai zis că te duci o lună ca proasta?

Râd și eu.

-Păi cam asta fac mami.

Dar apoi mi-am dat seama că nu e exact ce spun, aș putea de fapt să fac câte ceva de acasă (poze poate?) și probabil că aș câștiga undeva la un sfert decât câștig acum. Aș avea în continuare bani de rate, dar nu de cărți sau vacanțe.

So I asked Sara.

-Mama, uite, adevărul e că probabil aș putea sta cu tine acasă mai mult, chiar mult mai mult, dar aș câștiga mai puțini bani. Am mai avea casa, dar nu cred că am mai avea bani de vacanțe sau de jucării. Tu ce crezi, cum ar trebui să facem?

-Mwell (sort of), zice fii-mea. Jucării nu am nevoie că oricum nu prea mă joc cu ele, dar în vacanțe îmi place să merg.

So that was settled. Eu una muncesc pentru vacanțele noastre (și pentru cărți). Muncim pentru lucrurile de care credem că avem nevoie. Aș munci orice mi-ar aduce suficienți bani să fac astea două la intensitatea pe care o vrem, pentru că asta ne imaginăm noi două că ne trebuie (serios, n-aș avea nicio problemă să spăl veceuri dacă aș câștiga ca acum).

Mbut undeva, în adâncul ochilor mei mi se rotesc toți oamenii ăia negri din orașul gri. Oare ei pentru ce muncesc? Doar pentru lucrurile de care au nevoie sau pentru puțin mai mult? Status? O casă mai mare? Putere? Facultate de 5 stele pentru copii? Bijuterii? Mașină? Ce? Oare eu cât o să pot să muncesc atât pentru vacanțele mele cu mare și galben? Oare cât o să vreau să o fac? Dar Sara? Dar voi? Pentru ce munciți voi, de ce aveți nevoie cu adevărat? 🙂

IMG_2472