Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

Reclame

În loc de dopuri în urechi

Standard

Ultima oară când am zburat am avut doi bebeluși în avion. Unul ceva mai în față, neplângăreț, unul exact pe rândul din spatele meu, dar în diagonala, mega plângăreț :D. Eu pe locul de la culoar, el pe rândul celălalt, la geam, cu mămica lui.

Acuma, recunosc că atunci când nu eram mamă kindaaa speram să nu nimeresc o orăcăitoare din astea mică lângă mine, să-mi tihnească zborul spre vacanță și coctailuri cu umbreluțe.

Mso, avionul a întârziat cam cu jumătate de oră decolarea, bebelușul se plictisise, that plus presiunea din urechi și ceva oboseală l-au pus pe urlat. Și urla, și urla.

Duduiul de lângă mine ofta disperat. Eu citeam. După cca 15 minute de urlat și niște șâșâieturi disperate și repetate ale mamei, am zis să mă uit în spate, în speranța că reușesc să fac eye contact cu mămica și să-i zâmbesc cu toți dinții ca să înțeleagă că nu tot avionul vrea să o ucidă cu furculița.

Nu am reușit misiunea, pencă era prea concentrată asupra bebelusului (bebelușei acutually). Am zâmbit oricum și am dat să mă întorc la carte când s-a agățat de privirea mea cucoana care stătea pe locul de la culoar, pe rândul cu pricina.

M-aș fi așteptat să zâmbească înapoi, gândindu-mă că o tanti trecută de prima tinerețe știe cum stă treaba cu plozii. I was wrong. S-a uitat la mine și și-a dat ochii peste cap, as in ce mama dracu plânge bebelușul ăsta atât.

Atât. I dropped my smile și m-am uitat la ea cu privirea mea de ucis dragoni (nu-s precisă că privirea asta există altundeva decât în imaginația mea, dar eu i-am arătat-o oricum).

M-am întors apoi la carte și bebelușul a perseverat neînduplecat. Peste încă vreo 10 minute, am întors iar privirea spre mămică, în aceeași idee de mai sus. Legăna mega stresată bebelușul. Când mă uit la cucoana de mai devreme, era super aplecată în față, se holba nestânjenită la mămica care era deja roșie de pe acum, iar la un moment dat chiar s-a apucat să îi dea sfaturi despre ce să facă. Evident, non-funcționale.

So aș vrea să aduc următoarele clarificări pentru situația de mai sus.

  1. E un bebeluș în avion care plânge. Aiurea, nașpa, cam nasol pentru tine, călător.
  2.  Dar știi ce? Nu e nici, dar nici pe departe la fel de nasol ca pentru bebelușul ăla care habar nu are ce dracu se întâmplă, de ce stă presat în juma de metru și îi vâjâie urechile.
  3. Și știți cine se mai simte mult, mult mai nasol decât voi? Mama bebelușului ăluia care plânge. Vă garantez că nivelul ei de cortizol e undeva la o altitudine de 100m plus față de voi în momentul ăla, indiferent cât de sus ar zbura avionul.
  4. Bun. Atunci vă rog, dar vă rog frumos ca, atunci când vă aflați într-o situație din asta să nu vă uitați enervați la ei, să nu oftați, și mai presus de toate, să nu dați sfaturi prețioase. Mămica aia își știe cu siguranță bebelușul ca pe propriul buzunar și chiar dacă nu, oricum îl știe mai bine ca voi.
  5. Puteți să faceți ceva? Mda, puteți să încercați să vă jucați cu bebelușul (doar dacă reacționază), să îi zâmbiți, să fiți o prezență liniștitoare, și dacă bebelușul insistă să orăcăie puteți să îi spuneți mamei pur și simplu că e ok și că this too shall pass. Și să îi zâmbiți și ei. Are mare, dar mare, dar mare nevoie.

Dacă nu vă lasă inima aia de piatră să faceți niciuna din cele de mai sus, atunci măcar please shut the fuck up.

IMG_2108

Fragile

Standard

De când sunt mică mică mă fascinează oamenii. Aș putea să stau (și uneori chiar stau, până și acum) ore în șir doar să mă uit la ei. Studiez contracții de mușchi, priviri, gânduri nespuse, pași dar probabil, inventez povești în spatele fiecărei măști. Poate uneori chiar le nimeresc. Poveștile.

Ce mă fascinează, cred, e cât de incredibil de fragili sunt oamenii. Incredibil de fragili. O maimuță fără păr, forță și expusă, atât de expusă unei infinități de pericole. Copii care cad și își rup mâna la locul de joacă, adulți care suferă ani pentru cine știe ce iubire neîmpărătășită, cărămizi care cad (și spun generic cărămizi, sunt atât de multe chestii, voluntare și involuntare care ne pândesc în orice moment) și ne omoară pe loc, într-o fracțiune de secundă, transformând toate cele din primul paragraf într-o figurină a la Madame Tussaud.

Cel mai fragil produs al evoluției mamiferelor, aș spune, dacă ar fi să măsor ca în jocurile pe calculator fiecare din însușirile potențiale ale unui om. Ment to fail. Nimeni n-ar paria pe un personaj care nu are forță, colți sau gheare, într-un joc care colcăie de chestii de gen.

Mdar. Evident, așa fragili și prostuți cum suntem, suntem supereroi. Am creionat lumi reale și imaginare. Electricitate, hârtii care învârt lumea și pentru care oamenii merg în fiecare zi de luni până vineri, de la 9 la 5 la birou. Asfalt, calorifere și hotă. Mașini și avioane. Corporații și bitcoin. Panouri electrice și Elon Musk fumând marihuana în studioul lui Joe Rogan. Suntem, așa chei și fără gheare, infiniți.

Și atunci, mă enervează, da enervează, rău de tot când aud spunându-i-se unui copil că nu poate, că să nu facă, că mai târziu, că nu acum, că nu e voie.

Sigur, eșecul e parte din aritmetică dar copiii au nevoie să știe că pot să facă magie pentru că altfel nimeni n-ar mai face-o. Nimeni n-ar mai inventa avioane, penicilină, vaccinuri (care să fie refuzate de o hoardă despre a cărei evoluție prefer să nu comentez acum), romane care mă fac pe mine să pierd nopți sau melodii extraterestre, care trăiesc, mor puțin și apoi învie mai puternice ca niciodată.

Se poate, să facă, acum, e voie.

IMG_5615

My future self is a total douchebag

Standard

Nu m-am prins din prima, asta e clar. Din prima m-am prins doar că my former self is an idiot. Asta a fost ușor, și se vede și aici ușor, dacă citesc primele mele articole habar nu am cine e aia de le-a scris, io sigur nu-s. Dar le las aici, că doar ale mele sunt și nu mi se pare că e o rușine că ai fost cândva și mic și foarte prost.

Cu my future self însă e alta povestea. La început am fost convinsă, sau mai mult am sperat, că e om de bază. Deci, mă purtam în consecință: Uite, my dragă future self, azi nu am niciun chef să fac temele ci să ies cu prietenii la joacă, faci tu mâine temele te rog? Niciodată nu mă contrazicea atunci când îi spuneam planul, ceea ce mă făcea să am multă încredere în el. Îmi e lene să fac curat azi că am avut o zi grea, dar nu e așa că mâine o să faci tu lună în toată casa? Dragă future self, am doar 21 de ani și nu am niciun chef să îmi petrec semestrul tocind, nu e așa că în sesiune n-o să joci numai cărți, asculți muzică și să discuți despre orice cu colegii de apartament până la 5 dimineața? Și niciodată, mă dar niciodată nu m-a contrazis. Și my current self era tare liniștit așa, își vedea de ieșitul cu prietenii, lenevit, ascultat muzică, neînvățat șamd.

Până mi-am dat seama, nu știu nici eu exact când, că my future self is kinda of a douchebag. Deși nu mă contrazice niciodată atunci când îi pun în cârcă toate responsabilitățile prezente, nici că are cel mai mic chef din lume să facă ceva atunci când vine vremea lui. My future self e complet iresponsabil.

Și de atunci a trebuit să mă schimb. Deși după ce am făcut bagajele pentru vacanță ultimul lucru pe care am chef să îl fac e să fac ordine în casă, o fac. Pentru că știu că, întoarsă din vacanță, my future self nu va vrea să facă absolut nimic altceva decât să zacă în depresie o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp pentru că s-a terminat vacanța.

Deși nu am chef să strâng vasele după ce gătesc, o fac, pentru că știu cu precizie matematică că vor zace exact, dar exact în locul în care sunt nemișcate un milimetru pentru următoarele 24 de ore.

Sunt nevoită să fac totul cu eul meu prezent pentru că eul meu viitor e un ticălos mic, leneș, puturos de-a dreptul, inconștient, zăpăcit și complet delăsător. Și zeci de ani de experiență m-au învățat lucrul ăsta.

Partea bună e că my current self might not be so bad after all, deși, după cum se poate citi mai sus, rămâne un total sucker de care eul meu viitor profită permanent.

La voi, care e cel responsabil? Trecutul, actualul sau viitorul?

PS. La Sara înclin să cred că e trecutul, copilul ăsta nu se apucă de nimic nou înainte să fie sigură că eul ei trecut a învățat deja toate fațetele lucrului respectiv.

IMG_5977

#me?

Standard

Vreau să scriu de tare mult timp, de la început, dar nu eram nici eu prea hotărâtă exact ce mă deranjează la mișcarea asta, doar că mă deranja, instinctiv, de la prima poza de profil cu hashtag-ul de mai sus pe care am văzut-o. Sigur, am mai discutat cu uameni în diverse situații și lucrurile au fost clare.

Ori ești de acord cu mișcarea metoo ori ești un porc (dacă ești bărbat) ori dacă ești femeie well, nuș precis dar fie ție nu ți s-a întâmplat niciodată hence ciocu mic (it did actually) fie ești prea urâtă să ți se întâmple vreodată (mposibil), fie ești prea, pardon my french, curvă și deci ești îngrijorată că bărbații nu se vor mai da la tine.

Actually am stat destul de mult timp să mă gândesc la fiecare dintre astea și să iau în considerare dacă ăsta e ce m-a deranjat inițial la mișcare, dar nu cred că e niciuna din ele, pentru că na, da, mi s-a întâmplat și mie (nu foarte grav, doar unii de la scârbici mai libidinoși decât ar fi decent să fie, din fericire nu dintre cei cu care lucrez day to day) și pentru că avansurile din partea sexului masculin sunt momentan fix la fundul listei mele de priorități.

Bun. Ce m-a râcâit de la bun început au fost 2 lucruri.

  1. Valul ăsta pune pe toată lumea în aceeași găleată. Și lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre, de multe ori în multe tonuri de gri. Mai e o chestie mică, dar fundamentală pentru orice societate, care se cheamă prezumția de nevinovăție. E adevărat că se face pipi pe ea periodic, dar ăsta nu-i un motiv să renunțăm la ea.
  2. Vina era exclusivă și a unei părți (the pig men). Și este întotdeauna vina exclusivă și responsabilitatea exclusivă fără nici cea mai mică vină din lume a femeii atunci când vorbim de viol sau alte atacuri similare. Dar. De la asta s-a ajuns la e vina exclusivă a bărbaților în orice situație în care femeia pur și simplu s-a simțit nașpa. Ceea ce mi se pare greșit. Și nu numai pentru bărbați, și pentru femei. Cu toată vina, în orice situație, pusă doar în seama bărbaților, mi se pare că pleacă și libertatea sau autonomia femeilor. Ce era să facă săraca?

Nu-mi dau seama dacă sunt coerentă, dar continui în speranța că reușesc ceva cât de cât până la capăt.

So point 1 e că din cauza acestei mișcări în absolut orice hm conflict între un bărbat și o femeie care avea componentă sexuală s-a atribuit instant vina bărbatului. De la Aziz Ansari cred că oricine cu o urmă de raționament își pune întrebări (iar în cazul meu, recunosc, încă de la Louis CK, care e unul din nuș, maxim 10 oameni din lume care mă face să râd, dar e mult de vorbit la Louis). Pe scurt, Aziz (care de altfel nu mă face să râd și mi-e și organic antipatic) a fost măgar cu o tipă la un date (a încercat să se culce cu ea, aia n-a prea avut chef, dar oricum tot ce s-a întâmplat a fost consensual). Tipa a plecat acasă, și-a dat seama că bărbații-s porci, cu precădere Aziz și l-a dat în gât. Iar cariera lui Aziz s-a terminat umpic așa. Ăștia nici măcar nu erau colegi, erau un dud cu o dudă la un date. Atât. Și totuși, Aziz a fost linșat.

La Loius CK e o leacă mai grav. Louis întreba femeile (n-am înțeles precis dacă pe toate au ba, dar oricum sigur îi erau colege) dacă poa să o zăngăne o leacă. Și dacă ele ziceau da, he did. Posibil și dacă ele ziceau nu, tot he did. E ok ce făcea Louis? Acuma, dacă întreba înainte și doamnele ziceau da, actually by my book yes siree, it kinda is (detaliez imediat ce vreau să spun). Dacă nu întreba, atunci noup, nu e nenea Louis, e mijto să întrebi.

Bun. E ok pentru bărbații puternici să întrebe femeile care depind oarecum de ei dacă vor să se culce cu ei sau alte treburi?

Noup, e de porc în general (da, și dacă ești precis că e leșinată după tine duduia tot e de porc, stai jos).

E ilegal?

Nu. Cel puțin în codul nostru penal, nuș la alții cum o sta legea. Dacă unu întreabă o dată secretara (asistenta executivă, mă scuzați), Babe, nu cumva vrei să te culci cu mine și duduia zice nu mă, marș în morții tăi actually în România nu e ilegal. Dacă insistă, întoarcem foaia.

Faptul că întreabă o dată, că încearcă o dată un bărbat (porc de altfel, sigur) să obțină favoruri sexuale de la o femeie e imoral, e de căcat, dar nu e ilegal.

De ce nu e ilegal? Well, nuș precis ce-o fost în capul legiuitorului (bătrân și bărbos, tot așa mi-l imaginez), dar pentru mine nu e ilegal pentru că femeia poate spune NU, idiotul înțelege că nu e nu și își bagă mințile- cap.

Și mi se pare că tocmai asta se fură așa treptat femeilor cu mișcarea asta. Și doamnele lui Louis CK si partenere lui Aziz (și mai știu câteva cazuri extreme gen Henderson) aveau posibilitatea să spună NU.

Dacă mișcarea ar fi fost #YOUCANSAYNOTOO nu mai scriam articolul ăsta. Dar mișcarea nu e asta, mișcarea e #METOO, care se traduce în: femeile sunt întotdeauna victime, și doar victime, bărbații sunt întotdeauna agresori și doar agresori.

Uite, dacă aș avea un băiat, l-aș învăța așa: Mami, înainte să pupi o fată trebuie să fii bloody sure că fata aia vrea să o pupi.

Dar am o fată. Și pentru că am o fată, nu o învăț: Mami, un băiat trebuie să te întrebe întotdeauna dacă poate să te pupe (actually nici nu cred că e chiar nevoie de întrebări explicite întotdeauna, ¾ din poveștile de dragoste frumoase n-ar mai exista așa), ci o învăț asta: Mami, întotdeauna, indiferent cine e băiatul, depinde de tine și doar de tine dacă accepți sau nu să te pupe. Și da, poți să îl pupi și tu prima (în teorie, eu recunosc că n-am reușit niciodată practica asta, dar sunt de acord cu ea, go girls).

Nu controlăm conduita altora. Controlăm conduita proprie.

Da, orice femeie are dreptul și puterea să îi spună lui Louis CK, Aziz și altora să go fuck themselves.

Dar nu orice bărbat care întreabă o femeie dacă nu vrea să se culce cu el e un porc misogin care trebuie închis sau măcar să i se termine cariera. Nici tipul de la radio care a fost dat afară (îmi scapă numele acum) pentru că, atunci când consola o colegă care plângea i-a scăpat, pentru nu mai mult de 1 secundă, mâna pe spate (for fucks sake pe spate). Și e absurd că unele firme (americane, e adevărat) au impus post metoo o politică în care limitează contactul vizual la maxim 10 secunde. Grow the fuck up. Plus chiar așa, ce te faci, dar ce te faci dacă your one and only, the ultimate one e fix unul cu care lucrezi? Last time I checked nu era chiar ilegal.

Reiau, există prezumția de nevinovăție. Ea trebuie să existe dracului în lumea asta (și știți cât de rar folosesc cuvântul trebuie) pentru că altfel sincer crecă putem să ne sinucidem toți mâine. Viața ar fi un coșmar fără ea.

Nu orice acuzație a unei femeie e reală. Nu orice măgărie din partea unuia e o ilegalitate. Și nu în ultimul rând, femeile nu numai că pot, dar they bloody should say no atunci când nu vor sau chiar și atunci când nu prea au chef. Știu, știu, că nu e nici temă care să meargă cu blogul în general și mai știu și precis că statistic (wink) foarte multe dintre voi nu veți fi de acord cu mine. Dar tot am simțit să scriu postul ăsta, mi se pare corect și moral cumva să îmi asum riscul de a fi într-o poziție minoritară față de opinia majoritară, atâta timp cât e ceva în care cred. Sper doar că am reușit să fiu măcar vag coerentă și să explic ce e în capul meu (nu îmi iese întotdeauna, mai ales atunci când gândesc pe măsură ce scriu, cum am făcut acum).

We both, femei și bărbați, avem drepturi și responsabilități. We both, but both do. Și ambii ar trebui să avem grijă și de unele și de altele. Nu doar unii, nu doar alții.

IMG_5170

Reţetă garantată de slăbit! I kid u not

Standard

So am descoperit cea mai eficientă reţetă de slăbit. Serios. I really did. Nu singură, e adevărat, dar ce mai contează, important e că am găsit-o.

Sunteţi gata?

Cea mai eficientă reţetă de slăbit e să comanzi vara un frigider de la emag. Dar neapărat vara, că iarna poate mai rezistă ceva afară şi n-ai făcut nimic. De preferat înainte de a merge la mare, for beach body purposes.

Am rezistat o lună în cap fără frigider şi am slăbit 3kg. Ce poţi să vrei mai mult? Şi am mâncat ce am vrut (cât am fost în vacanţe şi prin oraş cu prietenii, că acasă deh, nu prea erau multe opţiuni disponibile).

Deci chiar ar trebui să le fiu recunoscătoare.

Serios acum, scriu pentru că mă fascinează cum în epoca internetului comercianţii încă îşi permit să fie atât de măgari. Primele două săptămâni mi s-a părut amuzant, chiar m-am hăhăit cu ăia de la call center (că la mailuri răspundeau greu şi mie nu îmi place să insist) că şi lor li se părea SF şi începeam de fiecare dată cam aşa:

-Bună ziuaaaa, am comandat şi eu un frigider de la dvs. care îmi place tare mult, e tare drăguţ şi se potriveşte perfect în bucătăria mea, atâta că nu funcţionează şi aş vrea dacă nu vă supăraţi să am şi eu un frigider care merge, nu de altceva dar e cam cald afară şi mă mai bag în el din când în când.

Hi hi, ho ho, sigur, retur, cum să nu, dar se poate, mvai mvai.

3 săptămâni a durat până să îl ia. Încă eram zen. Şi cred că m-ar mai fi ţinut încă pe atât că tot nu înţeleg de ce m-aş enerva pentru rahaturi când am altele din care chiar pot să mă necăjesc dacă vreau. Nici n-am ţipat la ei, nici nimic. Atâta că ieri am nimerit la telefon cu duduia Andreea. Care era tare supărată pe mine. De parcă era vina mea că n-am frigider de o lună (şi oricât m-am gândit, chiar nu văd care ar fi putut fi vina mea la faza asta :D). Şi că daaaa, a durat trei săptămâni doar să îl ridice, dar au şi ei PROCEDURI.

O fi traumă de la buro, nu zic nu, dar când aud cuvântul procedură mă apucă toţi dracii. Plus că mi-a explicat, tot duduia Andreea că sun de-an boulea la call center că trebuie să vorbesc cu persoana care mi s-a repartizat care mă ţine tot timpul la curent cu ce şi cum. Cine-i? Nu mi-a zis, da mi-a citit un mail de la el, în care îmi spunea că îi pare tare rău şi că o să se ocupe el să mă ajute, fără niciun curent sau ţinut la curent. De acum 2 săptămâni. Am încercat să zic că am 30j de mailuri de la ei de la diverşi omuleţi şi nu aveam cum să-l aleg pe ăla potrivit, da tot supărată a fost. Meh, o fi avut o zi proastă.

Ca atare, am zis că măcar la frigider să îmi dau dracului seama când enough e enough, am căutat în lege, am găsit că aveau un termen de 2 săptămâni să schimbe the shit, care trecuseră demult şi le-am dat mail că vreau bănetul înapoi. Apoi am sunat la ideall.ro pe la 4 şi am comandat un frigider identic (că doar v-am zis că îmi plăcea de el), frigider care în 2 ore era deja în colțul din bucătăria mea (tenchiu Papeles de pont). Funcțional. Am băgat doar o cola în el, pe mine încă nu.

Azi mi-a scris Ştefan de la emag, că el era apparently my person. Ştefan a zis că îi pare rău că a răspuns cam greu. Şi m-a întrebat dacă vreau retur la frigider sau banii înapoi. Şi i-am zis că da, a răspuns cam greu. Cu frigiderul şi mai greu. Că vreau banii înapoi, cum i-am scris ieri. După care am observat că îl chema Silviu, nu Ştefan :D. Aştept. Estimez tot o lună. 😉

PS. Da’ apoi am fost până la librărie cu căştile în urechi, cu melodia de mai jos în ele şi m-am întâlnit cu cel mai handsome dud pe care l-am văzut eu in my life şi care mai şi conducea un BMW. Când am ajuns lângă el s-a oprit din mers şi stăătea aşaaa şi zâmbea uimit la mine. Of course I melted, am zâmbit şi eu tâmp şi i-am făcut cu mâna. Poza mai jos :P. Life is still beautiful.

Freedom is not free

Standard

Omuşorii, mici şi mari, pot fi împărțiți şi divizați în funcție de o grămadă de culori şi linii şi forme. Dar azi mi-a venit asta în cap, pencă probabil e una din chestiile definitorii pentru mine şi o văd şi în Sara.

So unii omușori se simt confortabil, au nevoie de reguli. Pentru ei, regulile înseamnă stabilitate şi un cadru sigur în care te poți mișca. Nu-i strâng, nu-i limitează, nu nimic. Dimpotrivă, lipsa regulilor li se pare haos, amețesc, se pierd, fac prostii. Deci regulile pentru unii omușori îs bune.

Alți omușori, cum am fi noi, au o problemă cu regulile. Eu una, recunosc, mare.  Nu-mi dau seama încă de dimensiunea problemei la Sara, sau mai precis e devreme să fiu sigură.

Nu înțeleg de ce e nevoie de reguli. Mi se pare o jignire pur şi simplu, o regulă, ca şi cum dacă nu aş avea regula aş face numai răutăţi şi tâmpenii, n-aş fi capabilă să fac singură lucrul corect.

Exemplu de non-regulă dar care stabilește totuși o conduită fixă:

  • Nu sari pe geam de la etajul 6 că o să pici şi să mori.

E o acțiune care conduce la un rezultat prost. Deci n-o să fac niciodată acțiunea respectivă, dar nu pentru că e o regulă în sensul ăsta, ci pentru că rezultatul e că mor puţin.

Şi aici intră o pleiadă de non-reguli, implicit unele sociale, pe care le accept.

Exemplu regulă regulă:

  • Duminica nu se spală haine.

De ce Sauron nu aş spăla într-o zi a săptămânii? Nu există nici un rezultat prost, ba dimpotrivă, unul bun, hainele vor fi curate. Deci voi spăla oricând voi avea nevoie duminica.

Şi aici, tot ca mai sus, intră o tonă, tonă de reguli, inclusiv multe sociale, unele culturale (ce se cade, ce nu se cade, ce trebuie să fim când creştem mari etc).

Nu vreau (că de putut aş putea de aş vrea) să respect niciuna din regulile astea.

Ba mai mult, de mi se pune o regulă din asta care nu are nicio noimă pentru mine, simt cel mai puternic impuls din lume să nu îl respect. De exemplu, să mă îmbrac cu cămaşă la buro. 1000 de cămăşi în şifonier de aş avea, dacă mi s-ar impune să port una la buro, n-aş mai purta niciodată. Sau, dacă mi se dă un termen fix, care nu e legat de nicio limită exterioară, pur şi simplu cineva s-a trezit că vrea să fac eu ceva până la data de. Procrastinez şi chiar întârzii peste termen dacă nu are un sens. În schimb, dacă mi se spune doar că trebuie să facem X o să fac X prima, repede şi probabil şi destul de bine pentru că mă enervează să am chestii de făcut şi prefer să le fac bine că am văzut că e cel mai avantajos pentru mine în primul rând aşa, nu trag de ele după.

Când, de exemplu, am libertate absolută cu privire la un subiect, cred că sunt cea mai responsabilă versiune a mea din cele existente. Pot să citesc ce carte vreau, nu mă obligă nimeni să aleg una sau alta. Ei bine, mă perpelesc groaznic la fiece cumpărătură şi la fiecare demarare de citit. Sunt veci prinsă între a alege autori pe care îi ştiu, şi sunt ai mei, îmi plac, şi autori noi, dar care pare că au ceva interesant de spus. De obicei fac o combinaţie, pentru că pur şi simplu nu mă pot hotărî. Iar decizia de a începe o carte? Oh boy. Citesc în medie o carte probabil în 5 zile. Chiar de ar fi să hotărăsc că nu ne potrivim, tot îmi ia vreo sută de pagini şi deci cam 2 zile să ajung la punctul respectiv. Şi mă enervează teribil să aleg cărţile greşite, cărţile trebuie să mă facă să mă întind măcar un sfert de centimetru, să cresc, dacă mă lasă la fel, ne-am pierdut vremea amândouă. Nu înţeleg cum uamenii pot să aleagă cărţi aşa, fără nicio presiune, când pe mine simt că se prăbuşeşte lumea. Citesc să zicem 50 de cărţi pe an. Mai am de trăit vreo 40, deci mai am de ales doar 2000 de cărţi. Cum, pe care, dacă ratez cea mai frumoasă carte din lume?

Ce voiam să zic e că libertatea nu presupune haos şi instabilitate şi greşeli şi negru. Ne e frică să lăsăm copiilor dreptul de alege, de teama unei alegeri proaste, dar cred că doar atunci când suntem în fața unei alegeri libere începem să ne gândim cu adevărat, să analizăm toate posibilitățile, limitele, consecințele, scenariile, care este cu adevărat varianta pe care vrem să o urmăm.  Libertatea nu e iresponsabilitate.

IMG_1998-001