Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Eyes wide shut

Standard

Ascultam acum vreo doua saptamani (reascultam, mai precis) un nene care ma face sa rad (is rari) si care spunea ca, uneori, cand vede ce se intampla in lume se ascunde si isi umple capul doar cu emisiuni tampite, orice numai sa nu se mai gandeasca la ce se intampla cu adevarat.

Cred ca si eu fac oarecum la fel saptamanile astea, desi ma ascund, ca de obicei, doar in carti (cred ca e mai usor de ascuns in ele). Stau ca melcul mic, care m-a vizitat ieri de dimineata, pe un deget de urias si in jurul meu e o tornada. Mi-e greu sa scriu despre ce dracului se intampla zilele astea pe bucata noastra de continent si mi-e frica oarecum ca daca as scoate capul mi-ar fi smuls de vantul care bate mult prea puternic.

Dar de aici, de pe degetul uriasului unde ma ascund, tot imi vine sa intreb cine dracu-s oamenii astia care n-au niciun fel de empatie, ce naiba li s-a intamplat in viata de sunt atat de rai si cati naiba sunt asa si cati nu-s? Si aici nu intra doar aia de n-au miscat un fir de par sa o ajute pe fata aia mica si curajoasa dar si astia care profita in diferite moduri dupa.

Nu stiu cum sa avem grija de noi sau de copiii nostri, deocamdata doar ne ascundem amandoua, un melc mic si un melc chiar si mai mic prin niste file de carti. Poate cand mai crestem n-o sa mai fie uragan afara.

Reclame

Data

Standard

Voiam să scriu ceva drăguț dar m-a pus naiba să mă uit la documentarul despre Cambridge Analytica. Am urmărit și live toată distracția (până și eu, care-s out of the news bubble).

Și vreau să scriu hm ca să-mi fac ordine în cap.

E folosirea datelor în scopul influențării alegerilor greșită?

Irelevant. Multe lucruri îs greșite pe lume din punctul meu de vedere (nu neapărat și al altora) și tot se înâmplă fără să fie subiect legislativ sau de TV (don’t get me started on that one).

E ilegal? Debatable. Nici noul GDPR nu mi se pare că face mare brânză, a creat doar o isterie de întrebări la care toată lumea răspunde prompt cu da că vrea să vadă mai repede perechea de pantofi sau să citească despre al patrulea copil al lui Kate Middleton sau cum o cheamă.

Ar trebui să ne preocupe folosirea datelor noastre?

Îs destul de împăcată să zic că da. În măsura în care ar trebui să ne preocupe nu doar folosirea datelor noastre, ci orice ne influențează deciziile fără ca noi să fim conștienți de asta.

Și aici băi tăticu e o listă cât casa, jdemii de bias-uri, vremea, numărul de ore dormite azi-noapte, prietenii din copilărie și sala la care mergem să facem sport. Serios. All of the above. Nu le-am născocit.

Putem să controlăm ceea ce ne influențează fără să știm (inclsuiv datele)?

Hm.

That would be the question. Nu știu dacă putem să o facem. Prooobabil că nu.

Dar cred că putem să încercăm constant și uneori, parţial, s-ar putea să și reușim.

Acum mmm vreo 2 ani? Eram într-o excursie de câteva zile cu colega mea de bancă și băiețelul ei (de care îmi place, unul dintre puținii puști care chiar îmi place, v-am mai zis că nu-mi plac copiii, nici nu îi urăsc, doar îs ca tot restul de humanși, 99% meh, 0.000009% pot să trăiesc cu tine lângă mine fără să vreau să te ucid și 0.000001% I likeee youuu, brace yourself, you’re stuck with me for life). Care puști era convins, pentru că se uitase la filmulețe pe youtube, că fantomele sunt adevărate, că nu există nicio explicație logică pentru unele din chestiile pe care le văzuse pe internet. Și mmm știu cum e să crezi ceva. Așa că nu m-am apucat să-l contrazic. Colega mea de bancă îmi zicea că începuse să îi fie frică noaptea prin casă (și asta pot să înțeleg, și mie îmi era uneori când eram la vârsta lui, chiar și fără să mă uit la chestii înfricoșătoare). L-am întrebat doar dacă știe că îs filme pe youtube și care explică toate chestiile astea și dacă s-a uitat la vreunul. Nu-mi amintesc exact răspunsul, dar sigur nu se uitase la astea din urmă. Apoi, peste 2 zile, în timp ce conduceam, i-am auzit vocea în spatele meu (din scaunul de mașină, trăiască siguranța) cum că s-a uitat și la filmulețe care explicau toate chestiile pe care le văzuse, s-a gândit la amândouă și s-a hotărât că nu mai crede în fantome.

Iar eu, ca o tută siropoasă ce sunt, am simțit că mi se umezesc ochii (și actually mi se și acum când îmi aduc aminte) și i-am zis că cred că tocmai a descoperit una din cele mai șmechere chestii din Univers, una pe care nici mulți oameni mari nu o știu: să asculte și părerea contrară celei pe care o cred.

Am încercat apoi același lucru și cu un amețit drag mie (văr-miu, mai precis, că doar știe) și cu el nu am reușit. Susținea vehement o tabără, fără să fi citit singur măcar o pagină din problemă (doar multe despre, ale aceleiaşi tabere) și îndepărtând opinia contrară rapid și hotărât. M-am ofticat. Pentru că văr-miu e un om tare bun (mă rog, și măgar și nesuferit, dar om bun și ăștia-s rari ca dracu) și pe deasupra mai e și deștept (genele, doh :P).

Mi se pare că în cele două de mai sus stă și răspunsul la întrebarea legată de date.

Sara are 8 ani. Nu are, evident, cont de FB, Twitter sau Instagram (mă rog, de fapt nu știu dacă evident, înțeleg că alții au. Ea nu are). Deocamdată. Cu siguranță va avea. Va da like-uri, share-uri, va vorbi cu prietena ei cea mai bună despre culoarea șosetelor băiatului care îi place.

Nu cred că putem controla niciuna din astea (și mi se pare dar la asta chiar trebuie să mă mai gândesc, dar acum mi se pare far fetched să spui că datele sunt un drept fundamental). Un drept da. Fundamental? Mhrrr. Nu. Dar chiar trebuie să mă mai gândesc la asta.

Însă ce cred că poate să învețe Sara să controleze, ce putem noi să învățăm noi să controlăm, dacă ne dorim, e modalitatea în care primim informația de pe dreptunghiurile din fața noastră.

Mă duc la protest? Votez cu X? Sunt pentru asta sau pentru cealaltă? Dar noi. Noi noi. Sara Sara. Ce crede ea. Nu ce crede bula ei.

Da, foarte greu, dar nu imposibil. Cred că primul pas e să cauți, nu să asculți, să cauți întotdeauna opinia contrară celei pe care o ai și să încerci să o sprijini. Nu cred că soluția e evitatul. Nu am nimic împotrivă celor care ies de pe FB pencă vor să aibă o viață și căcaturile astea îs făcute să creeze dependență, da nu mi se pare ok să ieși de frică că ți se fură datele și nu mai știi de ce ai votat ce ai votat sau dacă te-ai dus în vacanță la Mamaia vs. nuș, munte din cauza că te-au spionat ăștia la ce ai dat like. Mi se pare ca și cum față în față cu inamicul, în loc să lupți, te întorci și o iei la fugă. Rămâi și lupți, ce dracu, te gândești de 2 ori la fiecare lucru pe care îl crezi să vezi dacă îl crezi doar că îl crede lumea și l-ai auzit în pauza de fumat sau chiar ești tu de acord cu el. Chestie pe care oricum cred că ar trebui să o facă dracului orice persoană cu pretenții de nuș, adult.

Apoi, un al doilea pas e să recunoști întotdeauna când greșești. Eu una am început de ceva ani (cred că nu o făceam înainte) și zic de multe ori: am greșit, ai dreptate. Nu știu de ce pare așa greu. O dată ce te apuci să o faci viața e mult mai ușoară. A nu se confunda cu a ceda din varii motive atunci când crezi că ai dreptate (acolo o să mor în bătălie :D).

Și al treilea pas e ca Sara să aibă o busolă mmmm futu-i, îmi vine să îi zic morală și urăsc cuvântul ăsta. Etică? Urâte cuvinte bleah. Dar înțelegeți voi. O busolă a binelui și răului ei (nu cele universal acceptate, doar ale ei). Iar despre asta chiar cred că pot să scriu încă 30j de articole pentru că nu știu rețeta fixă și nici cum să i-o dau ei sau ce să o sfătuiesc, știu doar că trebuie să o caute și că sper să o găsească.

Și cu astea trei cred că suntem cât de înarmați putem fi împotriva tuturor monștilor ce va să vie, fie ei date. recunoaștere facială de la mașinile goagăl sau registrul de acces cu ora la care am ajuns la birou 😛

Gata. Nus convinsă că era de scris pe blog, mbut I did și altceva drăguț n-am, iar partea bună e că acum pot să mă culc linștită, am scos drăcovenia măcar parțial din tărtăcuță. Mulțamesc :). Dau o bere.

PS. You can do the same. Îmi place să ascult. I really do.

img_5333

Cum tratăm dependența copiilor de jocuri pe calculator sau telefon

Standard

Hai că a sunat tare părințesc asta, nu? Chiar mă întreb dacă cineva o să găsească articolul ăsta la căutări pe sfântul goagăl. 😀 evil grin.

Și nici măcar nu mint. Chiar știu precis cum să rezolvăm oooorice potențială dependență de jocuri, pe telefon mai nou, că pe calculator mai rar.

Serios. I really really do.

Pentru că Sara, deși are acces la telefon oricând dorește (și da, și la jocurile aferente), fără nicio restricție clară legată de minute sau zile anume din săptămână (cum de altfel nu are nici la TV), nu este deloc dependentă de jocuri.

Dar deloc.

De ce?

Foarte simplu.

Pentru că e mă-sa. Recte je.

I know. I know. Dar cum, dar vai, dar se poate?

Da. Se poate. Sunt dependentă de jocuri pe calculator, always been, always will. La primul meu calculator (luat teribil de târziu față de restul familiilor, toate mai înstărite decât a mea – chiar nu m-a deranjat, mba dimpotrivă, sunt actually grateful că ai mei au fost săraci rău o mare parte din viața mea) jucam Diablo.

Duamne cât de mișto era Diablo. Tu erai un dud cu o sabie și omorai niște scheleți. Fuarte educativ. Mnot. Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut, în noaptea din spital, de după ce am născut-o pe Sara și stăteam cu rahatul ăla de cateter sau cum draci îi zice în spate și nu puteam să dorm, aveam laptopul la mine șiiiii? Ce am făcut? Am citit despre alăptat, părințeală, teoria multiversurilor sau alimentație sănătoasă? Noup. M-am jucat, da. O daaa, Diablo. O versiune ceva mai nouă, e adevărat, dar nu cea mai recentă (sunt nostalgică la jocuri și dependențe).

Age of Empires, Sims, Plants vs. Zombies, hmmm ce mai era? Oh da. Need for Speed și Mafia (Mafia?).

Nu m-am jucat niciodată nimic cum fac uamenii responsabili, 30 de minute pe zi. Niu. Mă jucam săptămâni întregi, până la epuizare completă.

M-am lăsat întotdeauna de ele atunci când mi se făcea lehamite. Și încă am dependențe pe care le ard la același nivel (din fericire ceva mai vag utile decat jocurile pe calculator: marea, muzica, cărțile, și în general, ideile crete :). Sunt dependentă de ele și toate astea de mai înainte nu au saturation point. Și de cola eram, dar m-am lăsat acum mmmm o lună și două zile).

Istoria recentă a dovedit însă că sunt perfect capabilă să revin la dependențe stupide gen jocuri cu nevertebrate (sau vertebrate dezagregate) și la etatea mea (destul de avansată, trebuie să recunoaștem).

So primul joc jucat de Sara, pe telefon, a fost Plants vs. Zombies. Da. Ăla de mă jucam și eu prin mmmm? Facultate?

I l-am ales je că ea a întrebat de jocuri (apparently toți plozii de la școală se jucau) și eu am zis dar desigur, hai să-ți arăt, și i-am arătat Plants vs. Zombies. De care, la fel de desigur, nu am vrut să mă joc inițial pentru că sunt o femeie bătrână cu treburi importante. Atâta că ăsta era Plants vs. Zombies 2 (la fel de complet mononeuronal ca 1 de altfel) și like like a trebuit să îmi bag nasul în el, la început pentru că mă ruga Sara să o trec de nuș ce nivel și long story short, fii-mea citea și eu încă împușcam morți umblători cu mazare.

Apoi o vreme nu a mai întrebat nimic de jocuri și eu am reușit să revin la cele lumești. Până vara asta când am ales o mare la care ajungeai după nește multe ore cu mașina. Și Sara nu poate să citească în mașină (adică poate, dar nu la cum conduce mă-sa), so tot eu am venit cu măreața idee: dar de ce nu îți instalezi un joc pe telefon? Idee la care a achiesat, desigur, am născut un copil cooperant.

Joc pe care l-am ales tot împreună, cu responsabilitatea părințească în deplină facultate, dar cum altfel cum altfel. Deci am ales un joc de inteligență (cu tot felul de provocări din astea pe nivele de dificultate, puzzle, adunări, yaddy yadyy yadda yadda).

So fii-mea s-a jucat la primele drăcii după care a început să îmi ceară ajutorul când deveneau prea grele. 3 zile mai târziu la 10 trecute cine se juca rahatul de joc pe telefon în patul de hotel la malul mării? Cine cine? Bineînțeles că nu Sara.

Tot copilul a zis, înțeleapt, că să las totuși naiba rahatul ăla de joc că vrea să doarmă că mâine vrea să înoate (pentru că așa cum am povestit taman ce învățase) și are nevoie de energie. Și eu am bufnit și i-am zis: Vezi, veziiii, veziii ce se întâmplă dacă mă lași să mă joc jocuri pe telefon?

Și Sara mi-a dat o îmbrățișare și m-a mângâiat blând pe cap. După care s-a întors cu fundul la mine, a stins lumina și a zis:

– Te iubesc mami. Ai grijă totuși să nu cazi din pat.

Deci vedeți? E perfect simplu să rezolvați dependența copiilor de jocuri. Vă jucați voi mai mult ca ei :D. Ei obervă în ce roboți teleghidați de taste vă transformați (vs. the other way around) și evită să ajungă ca voi pentru tot restul vieții. Nu se mai joacă nevăr evăr. Voi în schimb, well, nu pot să garantez 😛

PS. Pentru cei pentru care e nevoie să explic gluma copilului, făcea mișto de inteligența mea la vârsta aproape senectuții (adică dacă îs așa de tută că nu mă pot opri din jucat rahaturi pe telefon poate o să încep și să cad din pat ca un bebeluș). Yes. She is funny. Smart too. Și nedependentă de jocuri. Toate spre deosebire de mă-sa.

IMG_6358

Perspective

Standard

Am vrut să scriu de mai multe lucruri dar sunt tare leneșă vara şi ca de obicei, ca în fiecare vară, scriu puţin. Nu e bine, că lucrurile pe care nu le scriu se învârt acolo în continuare. Scrisul e reţeta perfectă pentru a scăpa de lucrurile care îţi înoată prin cap.

Unul din lucrurile care m-a făcut tot timpul să îmi înclin capul spre dreapta sunt perspectivele. Felul în care doi oameni care participă la aceeași ședință aud lucruri complet diferite (mi s-a întâmplat recent, cu o persoană pe care nu o bănuiesc de neuroni în minus şi deci ştiu că e doar o chestie de perspectivă), cărţile care mie îmi spun una şi ţie alta, deşi citim aceaşi carte, literele care îţi rămân ţie sunt altele decât literele care îmi rămân mie : ) dar nu numai asta, totul e o chestie de perspectivă, înălțimea muntelui, adâncimea mării, culoarea ta albastră faţă de culoarea mea albastră, felul cum mă doar pe mine atunci când cad cu bicileta şi felul în care o doare pe Sara atunci când cade cu bicicleta.

Dar nu voiam să fiu aşa de lulă zăludă azi, voiam de fapt să scriu ceva drăguţ. E o aplicaţie care se numeşte Be my eyes şi care permite oamenilor nevăzători să se înscrie şi şă sune o altă persoană (care vede) şi să ceară ajutor. U should try it.

M-am înscris săptămâna trecută şi ieri, când eram la buro, m-a sunat un nene. Am lăsat totul baltă şi am fugit pe hol. L-am ajutat să citească o etichetă.

Teoretic, ce am făcut eu e o faptă bună sau ceva de genul ăsta, adică l-am ajutat pe om. Dar mi s-a părut perspectiva greşită. De fapt el m-a ajutat pe mine, pentru că ziua mea de ieri a fost toată mai frumoasă pentru că am putut să îl ajut.

Apoi, duminică, când veneam spre casă vântul i-a zburat pălăria doamnei din faţa mea iar eu, care de obicei nu-s în stare nici să merg drept fără să mă împiedic am făcut un flic flac şi i-am prins-o. Era aşa de surprinsă şi zâmbea aşa tare când i-am dat-o înapoi că iar, ziua mea a fost mai frumoasă, mult mai frumoasă decât orice mulțumire de pălărie recuperată.

Şi mă gândeam la asta, la micile chestii pe care le putem face, fie ele random acts of kindness (atât de promovate pe FB, nu că m-aş supăra, foarte bine că sunt, îmi place kindness) dar nu neapărat, chestii mici care stau în puterea noastră şi care afectează atât de puternic viaţa altor oameni, schimbând-o puţin de pe traiectoria prestabilită. Si nu doar viata lor, dar şi a noastră e schimbată.

Sigur că ar fi bine ca toată lumea să facă chestii mici mici, să zâmbească mai des, să asculte mai des, să răspundă mai des la salut sau să spună mulţumesc, să deschidă uşa şi toate cele.

Dar nu cred că e neapărat pentru alţii, sau pentru ceva impersonal ca lumea (deşi sigur, lumea ar fi un loc mai bun dacă toată lumea ar fi doar puuuţin mai drăguţă) ci, la modul egoist, pentru noi. Cred că ne simţim tare tare bine atunci când facem bine.

Mdaaaa, e cam în cerc articolul ăsta. E ok totuşi, eu mi l-am scos din cap o dată pus pe ecran iar voi o să fiţi amabili cu mine şi n-o să mă certaţi că l-am scris şi deci o să aveţi o zi mai drăguţă pentru că aţi făcut o faptă bună.

Şi azi zâmbim unui nesuferit, spunem mulţumesc mai des decât ar trebui, răspundem (la salut) chiar dacă ne vine să pocmim persoana cu pricina, prindem pălării şi deschidem uşi (sau ferestre? :P). nu? 🙂

IMG_9738

Altfel

Standard

Am citit prima oară de testul ăsta parcă mmm acum vreun an și am zis că mie n-o să îmi iasă cum a ieșit. Apoi, săptămâna trecută l-a găsit Radu și ovios că m-am înșelat.

Dar întâi testul:

https://implicit.harvard.edu/implicit/selectatest.html

Alegeți unul, eu o să scriu despre cele legate de rasă și homosexualitate. E important să urmați cu atenție instrucțiunile (să apăsați cât de repede puteți și overall să fiți atenți)

 

 

Mbon. Sper că l-ați făcut (cu atenție, nu ca văr-miu care a gresit prea multe ca să îi dea un rezultat și m-am ofticat că n-a fost în stare să îl facă că el e printre ultimii oameni pe care l-aș suspecta de discriminare).

Majoritatea oamenilor (albi) arată o preferință  automată medie spre albi. (si straight pentru straight)

Cei care au făcut testul (some Harvard folks) argue că rezultatele de mai sus confirmă că avem un bias împotriva oamenilor de altă culoare sau a homosexualilor, chiar dacă la nivel declarativ spunem că nu.

Inițial, când am citit despre rezultatele testului am crezut sincer că poate îs pur și simplu mai mulți rasiști și mai mulți oameni care nu înțeleg homosexualitatea (after all trăiesc în RO și la noi na, cele de mai sus chiar sunt adevărate, mulți o spun și declarativ, nu că le iese la teste), iar discriminarea rămâne o problemă și nowadays, uite:

White applicants get about 50 percent more call-backs than black applicants with the same resumes; college professors are 26 percent more likely to respond to a student’s email when it is signed by Brad rather than Lamar; and physicians recommend less pain medication for black patients than white patients with the same injury.

Apoi, după ce am făcut testul (da, și mie mi-a ieșit o preferință medie spre), și fiind perfect sigură că mi-ar fi egal de Sara, de exemplu, ar fi gay sau dacă s-ar căsători cu un negru (m-ar interesa mai sus dacă orice persoană cu care ea alege să fie o iubește cu adevărat au ba), am început să mă întreb dacă rezultatele de la testul de mai sus, care sunt notate ca bias împotriva unei categorii de persoane chiar echivalează cu potențialul de a discrimina.

Și hm, e greu de spus pentru că nu sunt în posesia unor date concludente despre asta, mdar. Testul de mai sus calculează practic viteza de reacție cu care facem asocieri pozitive (sau negative) cu persoanele dintr-o categorie sau alta. Albii fac asocieri pozitive mai facil cu persoane albe și mai greu cu persoane negre, respectiv mai ușor asocieri negative cu persoanele negre și mai greu asocieri negative cu persoanele albe.

Cred că e ceva parțial greșit în cele de mai sus. Mi se pare că e unul din cazurile alea în care cercetătorii au vrut să demonstreze ceva și apoi au făcut experimentul, nu au pus o întrebare la care erau sincer curioși să descopere răspunsul. Cred că oamenii sunt înclinați să facă asocieri mai rapide cu elementele care le sunt mai familiare decât celelalte, nu neapărat cu cele pe care le consideră mai bune. De fapt nu numai cred, sunt sigură, pencă are deja un nume fancy: the familiarity heuristic.

Dacă testul ar fi făcut, de exemplu, cu animale des întâlnire în Europa (ex. iepure, căprioară etc). vs. animale neîntâlnire în Europa (ex. gorila, hipopotam etc) europenii ar manifesta o „preferință automată” pentru animalele din Europa. Din simplul motiv că sunt mai familiare.

Și nu cred că asta echivalează cu a spune că europenii urăsc tigrii (poate românii lebedele dar lets not get down that road).

Cred că testul de mai sus, înainte de a demonstra că majoritatea oamenilor discriminează puțin, chiar și involuntar, demonstrează doar că suntem înclinați să facem asocieri pozitive cu lucrurile cu care suntem familiarizați.

Mdar, trecând peste cele de mai sus, at the end of the day, fie că rezultatele testează impactul gradului de familiaritate (cum înclin eu să cred) sau discriminările ascunse adânc în inconștientul lui Freud sau poate venite epigenetic de la strămoșii strămoșilor noștri de la neuronii ăia de se bagă-n gene de tocmai îi descoperiră ăștia zilele trecute, problema rămâne cumva.

Acum, și cercetătorii de mai sus recunosc că preferința automată nu e o predicție pentru comportamente individuale. Chiar dacă manifestăm o preferință automată pentru o categorie, la nivel rațional putem decide să controlăm modalitatea de acțiune și să ne comportăm egal cu ambele categorii (deci non-discriminatoriu). Și eu cred (pentru că, am mai scris, rămân o idealistă prostuță) că majoritatea oamenilor buni încearcă să facă exact asta.

Însă revenind la plozi, că ăsta rămâne un blog care e legat de ei, mi se pare o lecție pentru părinți. Mi se pare foarte important să nu le limităm familiaritatea. Adică, în traducere, să îi expunem la cât mai multe idei noi. La oameni diferiți de ei. La abordări aparent ciudate. Să îi familiarizăm cu normalitatea lucrurilor cu care ei nu sunt obișnuiți. Să îi facem să înțeleagă că altfel nu e niciodată egal cu rău.

Mda. Asta voiam să zic. Altfel nu e egal cu rău. 🙂

img_4382

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Tânăr și liniștit

Standard

Sunt fascinată de timp. O vreme îmi imaginam o aplicație pe telefon care îți măsoară nivelul de cortizol din sânge și pulsul și afișează când sunt low culoarea verde, respectiv când sunt high culoarea roșie. Ca să știi când poți să suni un uom. Pe lângă gemenii călători care ne ajută să înțelegem teoria relativității, rămâne timpul nostru de zi cu zi care se încăpățânează să nu fie egal și nici constant. O oră de așteptat la dentist vs. o oră cu cel mai bun prieten din copilărie. În mod evident, o găleată de timp vs. o picătură.

Însă mi-a adus aminte de asta cartea pe care o citesc acum. O femeie din India, supraponderală, fostă îndrăgostită de un preot și fostă designer de grădini (reușite, cică venea lumea să le vadă) primește prin anii 80-90 un televizor și de atunci oprește totul. Nu face altceva decât să se uite la Santa Barbara și Tânăr și Neliniștit (da, fix astea de rulau și la noi) toată ziua și lasă grădina în paragină şi preotul în uitare.

Acuma, nu, nu am neapărat ceva cu uitatul la TV. After all, în cealaltă carte pe care o ascult acum, un nene doctor de creier pe la Princeton spune cu subiect și predicat că atunci când era mic nu făcea altceva decât să se uite ore în șir la The Brady Bunch și apparently e destul de ok nowadays.

Deci nu cred că TV e neapărat nașpa. Și da, Sara are voie să se uite la el oricând vrea ea. Se uită uneori o zi întreagă și apoi nu îl atinge luni.

Ce mă enervează însă e atitudinea noastră tâmpită față de timp. De parcă ar fi o resursă infinită. Și nu contează dacă ne batem joc de el. Mi se pare că timpul de împarte în două categorii: timp pe care îl petrecem noi și timp care ne petrece el. Ăsta al doilea e tare nesuferit. La mine apare de exemplu când mă surprind priponită la TV la câte un serial (unele filme îs ok, undeva la vreo două duzini într-o viață de om, altele sunt doar așa, să îți petreacă timpul atunci când ai prea mult și nu știi ce să faci cu el) sau mai aveam senzația asta când mă obligau la școală să stau nemișcată în bancă să ascult nuș ce prof. O mai am și la birou, recunosc, când surprind cu coada ochiului absurdul situației, zeci de oameni stând pe scaune rotitoare, cu ochii 8 ore pe zi în ecrane, citind mailuri și rezolvând probleme de multe ori imaginare.  Dar uite, săptămâna trecută m-am uitat la un serial absolut dar absolut mononeuronal doar pentru că era despre cărți și o editură și oameni care iubeau cărțile și era așa ca o ciocolată caldă într-o zi de iarnă. Dar după fiecare episod aveam senzația clară că cineva mi-a petrecut timpul, nu l-am petrecut eu. De parcă aș avea ore în șir libere și am făcut deja toate lucrurile faine din lume și acum asta e, nu mai am ce face, trebuie să scap și eu de timpul ăsta cum pot.

Except că, nu vi se pare, de multe ori nu facem nimic din cele mai faine lucruri din lume, din cele care ne plac nouă, doar nouă cu adevărat, pentru că. De fapt nu știu de ce. Nu e un motiv. Timpul care ne petrece e mult mai facil și mai comod și mai mmmmm adormitor cumva, e ca un drog. Ne ține calzi și liniștiți cu capul pe pernă și sub pled pe canapea. Ca un monstru zâmbitor, mare și verde, care oferă toate cele de mai sus și nu cere în schimb decât niște bucăți mai mici sau mai mari din viața noastră. Destul de rentabil. Ca problemele alea la matematică, cu mai multe variante de răspuns, în care una e de fapt capcană, răspunsul la care ajungi uşor dacă nu eşti atent la toate datele şi care pare cel corect până te uiţi la pagina de soluţii. Şi treci liniştit la următoarea problemă. Atâta că aici nu avem următoarea problemă. E doar una. Pe mine mă cert, să ştiţi. Da, mi se întâmplă încă să mă enervez pe mine mă :).

IMG_8419