Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Doar una

Standard

Ce mă enervează că nu știu cum să încep. Îmi vine să încep cu finalul și atunci why writing the rest?

Well. Să încercăm. Mă enervează așteptările astea de mame perfecte.

Ok, încerc să explic.

Mi se pare că pentru mame există o presiune, o așteptare, din partea oricui, dar oricui, de la familie până la vânzătoarea de la supermarket să fie za best mom there is.

Serios. E acceptabil pentru tată să iasă la bere cu băieții din când în când, să nu prea știe care a laptele și care-i piureul de prânz, e perfect feazabil ca bunicii să nu fie parte din viața plodului pentru că încă muncesc și-s persoane importante care hei, n-au cerut să aibă un nepot, deși sigur că le prinde bine la bătrânețe pentru veșnicul pahar de apă, dar pentru mamă?

Mama e doar una, băi.

Chiar citeam acum câteva luni, îmi și pare rău că am șters un articol pe facebook sau ceva în care era linșată, dar linșată o mamică că se ducea la coafor săptămânal și arătat tot timpul ca scoasă din cutie. Impardonabil. În loc să stea cu plodul? Atâta timp pierdut?

Și nu e doar asta, mama trebuie și știe totul, e tot timpul acolo, fără pauze sau alte gânduri (ptiu ptiu, doamne fer). Singura rațiune de a fi a unei femei ajunse mame e să știe orarul de gustărele și prânzurele (apropos, musai să știe să gătească, e cutremurător să ai un copil și să nu știi să gătești-ce mănâncă copilul ăla? :o), temele la matematică, hainele rupte-n cot și cât caca a făcut copilul de 10 ani ieri. Cu gramaj, culoare și consistență.

Am simțit-o și eu uneori, poate toate am. Privirile dezaprobatoare că nuș, plodul e fără căciuliță toamna la 15 grade de la bătrânica din part, reproșul tăcut că plodul plânge și tu habar nu ai ce dracu are și nici cum să îl liniștești, șocul și groaza din privirile (am vrut să scriu prietenilor, dar nu, ei nu) amicilor când vă întâlniți singuri prin oraș și te întreabă: Dar copilul cu cine e? Păi copilul are și el un tată, bunici, grădiniță șamd. Dar nu, toate astea sunt adiționale, copilul trebuie să rămână în marsupiul matern până la adânci bătrâneți (din punct de vedere doar al mamei, el trebuie să aibă toată libertatea din lume).

Toate astea mă enervează. E adevărat că atunci când naștem ne transformăm. Complet și iremediabil. E adevărat că după că devenim mame copilul (sau copiii) devin principalul tab deschis în mintea noastră, unul ce nu se închide niciodată, e adevărat că am știut un rahat despre iubire până să o cunosc pe fii-mea, și e adevărat că știu ce gândește și ce o supără de la 3 km distanță, de-i aud numai o inflexiune a vocii sau văd o sprânceană ridicată.

Dar, la fel cum am mai spus despre copii, băi, serios, și mamele sunt oameni.

Unii de sine stătători, știți? Adică care există. Ca atare.

E o chestie care nuș cum să zic, dar nu prea e negociabilă.

Și e ok dacă unele femei sunt mame din ălea prin născare. Cărora le aduce bucurie să își dedice toate cele 24 de ore serviciului și copiilor, să le gătească, să stea să se joace cu ei, să meargă în vacanțe cu raze de soare și rățuște, mame pentru care viața și fericirea sunt toate astea.

Serios, o spun fără urmă de ironie pentru că știu femei așa.

Dar again. E perfect ok și dacă nu ești o femeie așa. Care are nevoie ca să nu înebunească nu știu, de o carte citită, de o cafea cu prietenii, de o vacanță în doi, sau poate singură, de un film, sau chiar de coafor săptămânal. În care să nu se joace. Să nu gătească. Să nu ghicească cu coada ochiului cauza tanturmului actual. În care să fie ea.

Poate că femeile din prima categorie sunt mame mai bune. Nu sunt sigură nici măcar de asta, dar poate.

De fapt uite că nu știu, mă gândesc tot timpul că îi sunt, vreau nu vreau, nu model, dar punct de reper Sarei. Ce vede la mine va replica oarecum (și datorită genelor, nu doar mediului, dar și ăluia), în viața și comportamentul de adult. Și mențin că aș vrea să o văd fericită, indiferent cum ar arăta acel fericit pentru ea. Poate ea o să fie ce n-am fost eu niciodată, o femeie construită să fie mamă, să fie asta esența ei. La modul egoist însă, mie mi-ar plăcea să o văd independentă, să o văd cum încalecă pe cai (pătați, nu albi) și aleargă să își urmeze visurile, încăpățânată și umpic nebună.

Închidem paranteza. Dar chiar dacă, poate, femeile din prima categorie sunt mame mai bune, femeile din a doua categoria a doua nu sunt deloc mame rele.

Cred că pentru noi e esențial să nu renunțăm la bucățele alea care ne fac pe noi noi. Pentru că altfel (și vorbesc din experiență), încercând să devenim acea mamă ideală și omorând capra încăpățânată din noi, devenim, automat, măcar puțin triste (și uneori mult mai mult de atât).

Și abia atunci devenim mame rele.

Cred că mamele bune sunt femeile fericite. O văd în Sara. Când eu sunt bine, când sunt echilibrată și galbenă, ea e echilibrată și galbenă. Când nu, Sara nu e ok.

Nu ne putem face copiii fericiți dacă noi nu suntem așa. As easy as that.

So de aia o să aplaud ca o focă când prietena mea Scooby Doo îmi spune că a decis să aibă grijă de ea și să meargă la masaj și să își cumpere nuș ce draci de creme minune, când Semințe vorbește de vacanțe în doi pe la concerte pe cine știe unde. Și de asta o să citesc în continuare, și câte o carte pe zi, și o să fac restul listei de lucruri care mă fac pe mine mine. Pentru că fără ele, nu sunt eu, iar fără eu, nu e nimeni acolo să o facă pe Sara să zâmbească.

IMG_3344

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

A crack

Standard

Abia intrasem pe autostradă și s-a auzit tare: POC!

-Ce s-a auzit?

Cred că a pocnit sticla de apă din spate, am răspuns.

Dar nu fusese sticla de apă, era o pietricică care sărise în colțul dreapta jos al parbrizului și acum pornise cutezător și fără drept de apel spre mijlocul geamului. O crăpătură destul de curajoasă de altfel, în 5 minute avea deja vreo 15cm.

-Vrei să ne întoarcem să încercăm să o reparăm?

Nu, am răspuns hotărâtă. Pierdem minim o oră.

-Poate și mai mult. Dar dacă nu o oprești o să se tot întindă.

Mergeam spre mare. Două ore pierdute vs. un parbriz crăpat. No brainer.

Până ne-am întors avansase deja până la jumătate, unde s-a și oprit, nehotărâtă. O suspectez că nu se poate decide dacă să cotească sus, înainte, sau jos. Dar e ok, nu mă grăbesc, o aștept și oricum nu mă deranjează deloc, abia o zăresc cu coada ochiului și m-am obișnuit cu ea.

Nu m-am necăjit deloc. Din momentul în care am văzut-o am acceptat-o acolo. Cred că de la Sara am învățat lucrul ăsta. Realitatea se rotise cu un sfert de grad și nu mai putea fi dată înapoi cu indiferent cât efort aș fi depus. Așa că doar mi-am acceptat noul parbriz, acum cu o crăpătură în el. Mai mulți oameni l-au văzut și pe rând s-au îngrozit, m-au compătimit și m-au întrebat ce am făcut pentru el, nu fără a îmi spune ce ar fi trebuit să fac sau ce ar trebui să fac cu el. M-am uitat fascinată cum problema parbrizului meu părea mai importantă pentru ei.

Reîntoarsă în București am sunat, după vreo 3 zile, niște repărători de parbriz. Am nimerit un nene foarte amabil, care mi-a explicat senin că fie ajungeam cu ea până în 10 cm fie nu mai au ce să îi facă și trebuie să schimb tot parbrizul. Deci o să schimb parbrizul. Cândva. Când oi avea chef sau va fi o nevoie imediată să o fac.

Săptămâna trecută stăteam în mijlocul unei discuții despre naiba știe, viață poate, în care un cineva cvasi necunoscut mărturisea cum făcuse some soul searching sau cum draci se zice la treaba asta de e la modă și se ocupă toate lumea cu ea și descoperise că traseul vieții sale fusese influențat de un profesor necorespunzător de matematică.

Cumva, mi s-au părut legate, profesorul de matematică și crăpătura din parbrizul meu.

Cred că pietricele din parbriz se întâmplă în viață. Uneori ca atare, alteori sub alte forme, dar toate au potențialul de a schimba traiectoria pe care ne aflăm.

Și mi se pare tare important cum reacționăm. Întoarcem mașina și întârziem ajungerea pe plajă ca să încercăm să oprim inevitabilul? Nu o facem dar ne uităm tot timpul la crăpătura din parbriz și regretăm că nu am întors? Ne pierdem buna-dispoziție pentru restul vacanței? Dăm vina pe ea ca fiind singura responsabilă pentru o vacanță eșuată, pentru că ne uitam la ea când am intrat în camionul din față și am rămas în scaunul cu rotile sau pentru că ne gândeam la ea când am văzut anunțul pentru job-ul corporatist care ne-a mâncat viața și sufletul?

Cred că pe lângă sau mai bine zis în loc de lecții sau pretenții de cunoștințe avansate în chimie, geologie sau istorie, ar fi tare bine să învățăm copiii noștri cum să se descurce cu pietricele care le vor ciobi ferestrele din viață.

Echilibrul dintre a accepta imprevizibilitatea momentului apariției dar și certitudinea existenței lor și de a ști cum să gestionezi ce ți se întâmplă o dată ce au ajuns pe parbrizul tău. Să învețe că nu au control asupra a multor lucruri din cele ce le vor influența viața dar au control total a cum reacționează atunci când unul din aceste lucruri li se va întâmpla, și li se vor întâmpla o grămadă, cu siguranță. Nimeni nu e vinovat sau responsabil de locul bun sau rău în care ne aflăm azi. Nimeni în afară de noi, deși nu suntem nici vinovați nici responsabili de multe din lucrurile care ni s-au întâmplat. Nu că aș avea pretenția că dețin secretul gestionării crăpăturilor din viața personală, doar că cea din parbriz mi s-a părut un început bun. Și sper să reușesc să o învăț pe Sara cum să se descurce cu ele, chiar dacă poate eu însămi n-oi învăța suficient de bine pe parcurs.

Mi se pare ușor mai important decât cati ani a domnit Stefan cel Mare. Dar, așa cum mi-am dat seama și în discuția de mai sus de care pomeneam, it’s again probably just me ;).

Ps. Si tot nu stiu ce e de facut cand se intampla unele mai grave, nu ca o pietricica in parbriz but more like dispare drumul si te trezesti cazand intr-un ocean. Creca atunci nu prea ai de ales. Tragi adanc aer in piept si inoti 🙂

Prima zi de școală

Standard

Da, știu că mai avem o lună și, dar mai mult mă gândeam la ce a fost înainte de prima mea zi de școală comparativ cu ce trăiește acum Sara raportat la prima ei zi de școală.

Mso, când eram eu mică (și cred că și la voi tot pe acolo era) prima zi de școală era ZA SHIT. As in primul pas spre maturitate, the beginning of the road (to nowhere, btw), emoții și tremurici, uniforma apretată și mirositoare a proaspăt călcat.

-Lasă că o să vezi tu când mergi la școală!

-Gata cu jocurile.

-La școală nu mai merge așa.

aso aso

So naturally când am ajuns la rahatul ăla de școală eram deja uber stresată de ce pisici o să mă lovească.

Mai mult, toți adulții din jurul meu erau profund emoționați, că deh, prima zi de școală. Nu mai știu dacă maică-mea a bocit, nu cred, dar îmi aduc aminte așa:

-avea o pereche de pantofi cu toc cui, pe care îmi imaginam că a regretat că și i-a luat având în vedere că am stat în picioare în curtea școlii minim o oră și 30 de eternități (bănuiesc să ascultăm ceva glăsuiri festive)

-drepte ca niște soldați în paradă păzea în mână 5 sau 7 gladiole. roșii, desigur

-pe cap aveam un rahat de cordeluță albă cu pompoane care îmi făcea capul să explodeze

-eram captivă într-o mare de picioare și șolduri, că mai sus nu vedeam la vârsta aia, care păreau să fi devenit un organism cu discernământ, de sine stătător

-am găsit ceva copii/copil cu care m-am jucat oare ce? până au glăsuit adulții

-am ajuns în clasă unde mirosea a cretă (da, are creta un foarte miros) și unde a trebuit să livrăm tributul (gladiolele roșii) pe altarul noului zeu (învățătoarea) și unde inima mea îmi bătea să îmi explodeze din piept de emoție. Mă așteptam să fiu agățată de tavan și jupuită de viu.

-dar nu. am fost repartizați pe bănci și colegi (fată-băiat, fată băiat, ca atare mi-am cunoscut în ziua aia cea de-a doua iubire a vieții mele, C.V., după Teo de la grădiniță, prima) și ni s-a spus să desenăm cum ne imaginăm noi peste 4 ani când vom termina. Tot timpul am urât chestiile astea, poate de acolo mi se trage: cum te vezi în 5 ani? Grasă, proastă și urâtă. Donno, de unde dracu să știu ce o să fac în 5 ani.

Și gata. Mi s-a rupt filmul (actually învățătoarea mea a fost mișto și gramatica de o știu de la ea o știu, dar prima zi de școală a fost a fucking nightmare ca și școala în ansamblu, am urât-o cu fiecare celulă de dinainte să înceapă până mult după ce am terminat, de fapt o mai urăsc și acum și mi se pare că mi-a furat o grămadă de timp din viața asta limitată a mea cu rahaturi. rahaturi și norme și stupizenii). Hate school. Hate it.

Mbon. Acuma revenind la fii-mea. Știți că ea a ales când va începe, ea a ales unde va merge, și eu nu i-am zis nimic. Nici că să vezi ce-o să fie, nici că acuma gata, trebuie să te faci om responsabil și să tocești cărți pătrate, nici nimic. Deci, ca atare, nu cred că prima zi de școală înseamnă ceva pentru Sara. Și sper să rămână așa. N-o să mă duc cu gladiole sau cu alte flori de alte culori și cu siguranță nu o să port pantofi cui. O să facem rutina obișnuită și sper să facă la școală ce face și acum la grădiniță (ca na, tot Montessori): să se joace cu niște chestii de acolo, să alerge cu o prietenă, poate să își facă una nouă. Să nu simtă că o să fie agățată de tavan sau că învățătura e o responsabilitate.

Pentru că nu trebuie să fie. Nu pentru ea, nu pentru mine. E doar o călătorie care nu începe pe 9 sau 15 septembrie în prima zi de școală ci a început când avea 1 an și nici nu știa să vorbească dar cerea să îi spun literele care cum sunt. It is fun. And it takes a lifetime. Sunt precisă că o să citesc și în ziua în care oi muri, oricând o veni aia.

Hai ziceți-mi, cum stați cu prima zi de școală? Aveți emoții? 🙂

IMG_4774

Oameni

Standard

M-am dus ieri foarte de dimineata, la prima ora, sa iau un certificat de la Sectorul 3.

Am mai fost si de la bun inceput spun ca mi s-a parut decent, nu amabilitate dar politete, probleme rezolvate rapid, nu te trimite nimeni acasa ca nu ai copie dupa X ci te asteapta cat iti faci.

Numerele 1, 2, 3 si 4 erau asezate cand am ajuns, eu primisem 11. M-am asezat pe un scaun gri intre doua albastre, langa un domn la 60 de ani plus si o doamna tot cam asa.

Aveam castile in urechi cu un podcast si nu auzeam mare lucru. Dar pe nenea care iesea injurand cu ogane sexuale masculine si mosi stramosi l-am auzit.

In capat fata, stanga mea, o doamna bine, 50 plus, cu o rochie vag roz-rosie, fara maneci, si ochelari.

Il priveste autoritar peste ochelari, de la o altitudine de 8000 de metri plus.

Fix in fata mea, doua alte doamne, una blonda, una bruneta, tunse scurt. Cea blonda spune parca impaciutor si destul de tare sa o aud prin casti:

-Bietul om, nu e nici vina lui nici vina noastra.

-Ce s-a intamplat? intreaba doamna vag roz-rosie.

-Au uitat la CEC sa ii puna o stampila.

si toata lumea se reintoarce.

Usor dreapta, o domnisoara cu par lung. O stiu, mi-o amintesc de ultima oara cand am fost aici, acum vreo 2 ani. Amabila.

Extrema dreapta, o doamna tunsa scurt, pantaloni si tricou negru. Curea. Vorbeste tare cu un domn ce pare surd. Un domn la 80 de ani plus, camasa bej, pantaloni bej, pantofi negri, stalciati, modelul cu varf ridicat.

-Nu aveti amenzi! Nu aveti nimic de platit! Ma auziti?

O aude, da usor din cap. Pe el nu il aud, pentru un surd pare a vorbi destul de incet. Cred ca aude bine.

-Nu pot sa va ajut daca nu imi spuneti de ce ati venit! Amenzi nu aveti! Aveti 0 de plata!

Batranul murmura ceva, sa inchida o adresa pe care a primit-o.

-Ce adresa?

I-o da, nu inainte de a o scapa pe jos alaturi de alte trei. Ma uit sa vad daca il ajuta. Nu il. Ma ridic si plec spre el dar deja le-a apucat.

-Nu aveti amenzi! O tinem asa toata ziua!

Doamna roz-rosie intervine: -Trimite-l la mine!

-Duceti-va la Sefa de Birou! Ultima pe dreapta!

Batranelul trece de doamna roz-rosie si merge in incaperea comunicanta, la casierie.

-Unde se duce frate? zice doamna sef serviciu spre audienta nu spre el.

-Hei! il striga

dar nu aude.

– Lasa ca se intoarce el (catre audienta din nou). Audienta, adica domnul din stanga mea si doamna din dreapta mea, rad in hohote, multumiti si recunoscatori pentru spectacol.

Doamna din dreapta mea si comenteaza: cat de prost sa fii, frate!

Eu ma uit urat. La domnul din dreapta, la doamna din stanga, si cu precadere la doamna roz-rosie. Ma ignora cu totii.

-Domnul Paun! striga doamna in negru cu curea din capat tare, atat de tare ca domnul Paun ajuns aproape la casierie o aude si se intoarce.

Jandarmul vine si ii arata politicos unde sa se aseze.

Se aseaza.

-Adresa! tipa doamna roz rosie.

Domnul nu intelege.

-Adresa!!! Cum sa va ajut daca nu imi dati adresa?!

Ce adresa, ghicesc ca intreaba domnul batran.

-Pai n-ai zis ca ai primit o adresa de la primarie?

Doamna roz-rosie si-a epuizat rezervele de complezenta, ca de politete oricum nu se punea problema si a trecut de la persoana a II-a plural la a II-a singular.

ba da, completez iar raspunsul fara sa aud.

-Pai da-mi-o atunci!!

o primeste.

8 si 9 pe ecran acum.

Se pare ca doamna roz-rosie a deslusit problema pentru ca ii da o cerere pentru completat.

-Ia si scrie aici! si i-o azvarle cu dispret in mana dreapta, indoita pe biroul dumneaei.
Sunt la un pas de a ma ridica. Dar batranelul pare calm si ma gandesc ca poate mai mult rau i-as face, am mai incercat o data sa fac o reclamatie la Posta ca nu-mi ajungeau veci avizele de la Bookdepository, trebuia sa ma duc eu saptamanal sa vad daca nu cumva a ajuns comanda si n-a iesit prea bine.

batranelul o roaga sa il ajute, ii tremura mana si nu poate scrie bine.

-N-am eu cum sa te ajut! Scrie singur! Aici! Degetul aratator si acuzator aterizeaza pe coala alba.

-Macar stii sa iti scrii numele?

stie, raspunde batranelul

11. Ajung la doamna cu parul lung, aceeasi de acum 2 ani. E inca amabila. Obtin certificatul in 2 minute. Ba chiar imi spune ca va trebui sa ma reintorc dupa ce fac X, cu actul A si B ca sa ma inscrie nu stiu cum.

Arunc o privire lunga catre batran. Scrie. Mai ezit o data. Oare sa ma duc sa incerc sa vorbesc cu el? Dar ce naiba sa ii spun? Nu ii permiteti sa va trateze asa?

Ma indepartez, nu inainte de a ma uita la ecusonul doamnei roz-rosii.

Valentina Martianu. Nu stiu sigur daca era numele ei, doamna mea amabila avea un ecuson cu nume de barbat.

***

Saptamana trecuta se intampla asta: https://www.pandurul.ro/articol/crima-oribila-in-motru-a-torturat-o-timp-de-doua-o_93530.html

Un domn a omorat-o pe iubita sa, nu inainte de a ii taia o ureche si a o arunca in WC. Nimeni nu a sunat la 112, desi toata lumea a auzit. Pana la urma a raportat tot el, o „sinucidere”.

Da, el e o exceptie.

Dar cei care nu au sunat?

Iar eu, eu nu as fi aflat daca nu seruia var-miu chestia asta, si azi de dimineata si Pisicigratis. Un val, dar val de idioti au comentat si la Andrei si la Pisici cum ca aia si-o meritat-o, ca deh, o batea demult si se tot intorcea la el, iar unul se certa de zor cu Pisici cum ca E NORMAL ca pula mea, difuziunea responsbailitatii (we’re statistically less inclined to help when we;’re in a crowd vs. cand sunem doar noi si ne arata cu des’tu: tu, ala cu haina albastra, vino sa ma salvezi de la inec). O alta turma spunea ca nu avea niciun sens sa sune la politie sa raporteze agresiunea pentru ca „si-ar fi luat amenda” si ca „nu avea niciun sens”.

Bai eu am recunoscut public ca traiesc intr-o bula, una tare mica, unde las sa intre dupa ani de zile in care doar observ, unul cate unul, un om din cei pe care i-as salva sa ii trimit pe Marte daca Pamantul ar urma sa fie distrus de coliziunea cu un asteroid urias, fiecare dintre ei mult mai bun ca mine.

Deci, da, e roz in bula. Dar asta nu inseamna ca e o bula opaca.

Realitatea e ca traim intr-o lume in care oamenii sunt rai, iar in cel mai fericit din cazuri nu mai au valori. Nimeni (sau ok, aproape nimeni, intotdeauna sunt cateva exceptii) nu mai are principii sau idei pe care ar fi dispus sa le apere cu orice pret. Imaginati-va doar ca ar veni niste extratestrii razboinci si femei si barbati cu totii am fi chemati sa ne inrolam sa salvam Pamantul si, in final, viata copiilor nostri. Cati s-ar duce? Tu te-ai duce? Eu m-as duce? Lasa sa se duca X, sa rezolve armata ca de asta le dam bani samd. Asa se intampla cu orice problema, nimeni nu face nimic ci doar astista pasiv pentru ca nu e treaba lui si consecintele ar putea fi nasoale. Nimeni nu ar raporta coruptie la seful al mare pentru ca risca sa isi piarda slujba, nimeni nu ar suna cand o femeie e omorata, nimeni nu merge la orfelinate sa ajute cumva copiii aia, toleram si acolo, in Romania batai si comportamente abuzive, suntem tratati ca niste jeguri de la autoritati locale pana la atunci cand cumparam un telefon stricat samd.

Si nu. Nu e legat de loc. Nu e Bucurestiul ca e mai gri sau Motru ca e mai mic si negru. Rautatea e peste tot. Trump castiga alegerile in America si o planeta siderata se uita in tacere cum un pacalici conduce cea mai puternica natiunea a lumii, refugiatii mor pe capete si noi suntem stresati ca o sa invadeze Europea si o sa fie mai multi ca „albii” si ca, statistic, mica noastra fetita s-ar putea indragosti de unul ca ei.

Iar noi? Pai noi in cel mai bun caz, repet, doar stam si ne uitam pasiv, cum am facut si eu de altfel cu nenea de mai sus. Asta e zabest we can do si ne ducem seara acasa si ne rotim burta de pe stanga pe dreapta in timp ce sforaim si ne facem griji ca o sa ploua saptamana viitoare in vacanta de la mare. Suntem multumiti de noi ca n-am omorat pe nimeni azi si asta ne face niste oameni buni.

Ne face un cacat.

Suntem niste oameni rai. Ne preocupa doar confortul personal si tot ceea ce facem e orientat spre acest unic scop meschin. Daca noi avem bani de vacante si telefoane mobile, putem inchide ochii la semafor cand un slabanog de 4 ani spala geamul sau cand o batranica vinde flori pe o banca de pe bulevard. Nu privim in ochi vanzatorul de legume cu haine rupte si ii ignoram nevasta cu 3 copii mici din curtea din spate. Ba ne mai si ratoim la el ca incearca sa ne fure. Dar suntem oameni buni, ca uite, acum doi ani am donat prin sms 2 euro pentru un copil care murea de leucemie si noi citisem despre asta pe facebook, de pe canapea, intre o reclama si-un episod si-o bere.

Humanity sucks.

La 40 de grade plus e tare frig zilele astea.

 

img_0955

Video games

Standard

Știți cum e când vorbești cu un om drag după o lungă perioadă de timp în care fiecare v-ați văzut de viața voastră?

-Și? Ce-ai mai făcut?

-Ăăă nimic interesant, m-am căsătorit cu un partener de același sex că am descoperit că sunt gay, avem trei copii și ne-am mutat în Nigeria.

🙂 Totul pare mic și chiar evenimentele mari sunt reduse la monopropoziții (sigur nu există cuvântul ăsta, dar ar trebui).

Cam așa și eu acum, încercând să scriu din nou, mi se pare că n-am făcut nimic și că Sara e bine și că atât. Mbut. snapping out of it.

Vara de acum vreo 7 ani (eram gravidă cu Sara) căutam printr-un Mall (Afi parcă) un costum de baie să-mi cuprindă burțile nou dobândite. Îmi aduc aminte mirosul podelei lucioase proaspăt limpăite de o mașinuță din aia de curățenie, lumina, puternică, albă și mult prea artificială, oamenii puțini, culorile din vitrine. Nu din cauza burții sau a costumului de baie ci din cauza unui centru din mijlocul culoarului de la etajul unu unde zăceau cca 10 băieți supraponderali de vreo 9-12 ani, tolăniți pe niște pufi gigantici și jucându-se jocuri pe calculator.

Mi-am mângâiat rotativ îngrijorată burta și m-am speriat. Wtf. E fucking vară. VARĂ. E cald afară și parcuri și lacuri sau mare sau munte și cireșe și pepene verde și fete și garduri și gropi și viață. What the fuckidy fuck is wrong with these kids? Oare fii-mea o să fie la fel?

Suntem indulgenți și iertători cu comportamentele noastre trecute și nejustificat de încrezători cu cele viitoare. Așa și eu, în calitatea mea de mamă în devenire la 29 de ani uitasem cum că cu vreo 7 în urmă eram dependentă pe rând de: Sims, Age of Empires, Heroes, Mafia și, desigur, Need for Speed. Toate jucate cu zilele, cam 20 de ore din 24. Pencă doar așa pot eu să fac lucrurile, fie prea puțin fie mult prea mult. Nuș cine o fi responsail cu calea de mijloc da eu sigur nu-s.

And theeen, acum vreo lună am ajuns acasă s-o găsesc pe fii-mea proțăpită în fața unui joc pe calculator. Mhrrrrrrrrrrrrrrrrr, deja o vedeam ca-n scenariul de mai sus, când în cel din mintea mea continuă așa ca acum, navigând printre tone de cărți, hai desene animate și picturi care îmi năucesc inima.

Din fericire, nu a ținut, a observat că m-am aricit toată (deși nu-i zisesem nimic) și m-a întrebat ce-am. De unde știi tu fată mică că am ceva, m-am gândit da nu i-am zis, doar m-am bucurat că mă simte cum aproape nimeni nu mă știe. Păi mama, e ok dacă vrei să te joci jocuri pe calculator i-am zis, știi că eu nu te opresc să faci ceva ce îți place, atâta că nu știu, e vară și e frumos afară și avem atâtea lucruri faine de trăit împreună mi se pare că jocurile astea nu îți aduc nimic în plus și numai te țin acolo prizonieră.

Și apoi ne-am jucat badminton și fotbal în sufrageria noastră limitată spațial și a uitat de jocuri complet.

Sara nu e interesată de calculator. Știe să își pună poneii și uneori Peppa Pig pe Netflix și să deseneze în Paint. Adică singură, de la A la Z. Dar poate o să devină interesată de jocuri cu biluțe în loc de pagini cu litere, cine știe?

So m-am apucat să citesc despre efectele jocurilor pe calculator pe site-urile mele open de studii științifice (sper să găsesc și link-ul la ăla pe care l-am citit recent LE. found the bastard: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ana.24745/full?campaign=HS_Altmetric2017). Na, fiecare cu ale lui, pe mine mă relaxează tare să citesc chestiile astea, sunt ca un fel de reviste cu bârfe despre celebrități pentru tantile care merg la coafor săptămânal (sau chiar lunar, eu tot o dată pe an ajung). Cam așa.

Și uneori e amuzant, că găsești studiul despre X care zice A și studiul care zice fix -A (adică opusul). De exemplu: cafeaua e bună, cafeaua e rea, grăsimea e bună, grăsimea e rea aso. And they’re both right ;). Și la asta cu jocurile pe calculator, lucrurile îs fix la fel, ba-s bune ba nu-s bune.

Dar, in a nutshell, am înțeles așa: copiii care se joacă jocuri pe calculator cca o oră pe săptămână arată îmbunătățiri la capitolul motor și luare decizii.

Cei care o fac pe termen lung (peste 9 ore pe săptămână) arată deficiențe de personalitate (izolare, lipsă prieteni, poate chiar o leacă de depresie).

Și, desigur, activitatea e corelată cu release of dopamine. Na. Nu era nevoie de niciun studiu pentru asta, sincer.

So, at the end of the day, sper că Sara nu va ajunge să se joace jocuri pe calculator prea curând că deh, îmi place de ea așa cum e acum, cu povești și dinozauri, dar dacă o să vină și momentul ăsta o să încerc să îl accept.

Mai precis, poate o să mă joc și eu ce rahat de joc o obseda-o doar ca să fiu mai credibilă când o să îi reamintesc că indiferent ce-ar fi, nimic dar nimic pe lumea asta nu se compară cu fundul în nisip și picioarele în mare sau cu râsete gâlgâite with humans that make your soul expand.

M? Voi ce ziceți, cum e cu jocurile? 🙂

IMG_5849

 

 

The killers

Standard

Să dea naiba dacă știu eu cum să încep.

Hai să încep cu date.

  • 4 din cele 5 extincții globale prin care a trecut Pământul au fost cauzate de încălzirea globală
  • ultima, acum 252 milioane de ani, a fost cauzată de o încălzire de 5 grade. A cauzat distrugerea a 97% din viața pe Pământ (toate formele de viață). Ce ni se întâmplă acum la nivel global e mult mai rapid și mai masiv.
  • Ținta Acordului de la Paris (da, ăla pe care taman ce a făcut pipi Mr. President Dump-Trump) e să mențină gradul de creștere la o medie de sub 2 grade celsius (șansele de atingere a țintei sunt minime).
  • la o încălzire de 11-12 grade mai mult de jumătate din populația planetei ar muri
  • la fiecare grad în plus, recoltele scad cu 10%. U do the math. Nu, plantele nu ar avea timp să se adapteze la ritmul actual de creștere.
  • În ultima sută de ani am crescut temperatura cu aproape un grad. Cele mai calde 5 veri de la 1500 încoace au avut loc după 2002.
  • topirea ghețarilor echivalează cu boli noi (no brainer, balaurii îs înghețați acolo, party fun).
  • Mi-e pur și simplu lene să înșir toate efectele, mai multe aici.

Dar toate astea sunt teoretice. Nu e niciun pericol imediat. Ok, so poate nepoții noștri nu o să mai aibă chiar atât de mult de mâncat și o să moară puțin, hei, nici măcar nu-i cunosc încă, poate o să fie niște ticăloși nesuferiți, plus că eu o să fiu de mult oale și surcele, nu?

Mnu. Efectele încălzirii globale se produc deja. Acum. Și distrug unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viața mea.

Nu știu voi, dar eu nu m-am îndrăgostit niciodată la prima vedere. Nici măcar nu mi-a plăcut ceva la prima vedere. Da, nici măcar cu Sara :). Am învățat să o iubesc, mai mult decât pe mine, zi după zi, minut după minut. Dar nu a fost dragoste la prima vedere. Nici plaja mea preferată. Nici orașul meu preferat. Perechea mea preferată de teniși. Nimic. Cu toate am avut nevoie de timp.

Mai puțin cu asta.

De iubit am iubit marea întotdeauna. Când eram mică mică mi se rupea sufletul când trebuia să o las acolo, singură, la finele unei săptămâni de vacanță. Stăteam minute în șir pe mal, cu picioarele în apă, să vorbesc cu ea, să îmi iau la revedere. Marea era mama mea și vântul tatăl meu și locul meu era acolo. Încă cred că locul meu e acolo :).

Acum ceva vreme am ajuns, iar, la un mal de mare. Era o plajă mică, cu o mână de oameni, și din ăștia câțiva făceau snorkeling. Acuma, eu nu fac snorkeling. Am încercat, am făcut și scufundări, dar mă simt leu în cușcă cu echipamentele alea pe mine. Deci înot, nu mă scufund. Cu nasul afară, la aer, sunt pisică. Însă atunci m-au intrigat omușorii ăia care păreau legați cu funii invizibile de fundul mării.

Așa că am furat tubul Sarei și ochelarii ei (din ăia fără nas :D) si off I went.

Now. Când m-am scufundat, mi-am pierdut respirația. Da, cu tubul afară. Nu, nu venise un val. Doar era îngrozitor de frumos. See, eram pe un recif de corali.

Habar nu am cum să descriu ce vedeam. Zău. Aliens. Pur și simplu eram pe altă planetă. Cu tot soiul de extratereștri. Toate culorile primiseră saturation +100. Și nu era liniște, era zgomit. Pești papagali care ronțăiau corali, pești cât jumate de mine care treceau razant pe la urechea mea. Țestoase. Doi pui de caracatiță jucându-se. Scoici. Pisici de mare. Mii, mii de pești de toate culorile și dimensiunile și forme. Nici când am ieșit afară nu a fost mai bine. Am nimerit într-un banc de sute de pești zburători de mi-a stat inima în loc what the fuck is this și unde mă ascund :).

N-am înotat deloc vacanța aia, doar am stat cu ochelarii mici pe nas, cu tubul în gură și cu nasul prins clește de 2 degete (altfel nu-i chip). Ore întregi, de n-ar fi fost Sara pe mal cred că intram la 9 dimineața și ieșeam la 7 seara.

Am bănănăit prin jdețări și m-am holbat neîncrezătoare la sute de minuni. Niciuna ca asta. E de departe, de departe, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut eu în viața asta a mea.

Și știți ceva? Moare. O omorâm. Omorâm cel mai frumos lucru de pe Pământ.

Coralii sunt animale. 🙂 Care trăiesc în simbioză cu plantele. Și care formează cea mai mare structură vie a planetei. De o complexitate uluitoare, comparabilă aș zice, cu cea umană, doar că în alt mediu. Orașe întregi construie de animăluțele astea. Zeci de mii de pești care depinde de ei. Nu mai vorbesc de milioanele de oameni a căror principală sursă de hrană, și deci existență, sunt fix peștii ăia. Care o să moară curând.

Nu curând. Foarte curând. La o creștere a temperaturii apei de 1-2 grade, coralii albesc (un mecanism similar febrei la oameni, simt că e ceva în neregulă și blochează alimentarea până la redresare. numai că temperatura nu scade, rămâne ridicată datorită dap, fix încălzirii globale). Deja părți uriașe din Marea Barieră de Corali a murit. De fapt, la începutul anului ăsta cercetătorii au declarat-o oficial moartă.

Şi gata. Nu ştiu ce aş mai putea spune. Cea mai frumoasă bucăţică din lume moare. Omorâtă de noi, chiar acum.

Poate că putem să schimbăm ceva, dar doar prin schimbarea mentalităţii globale. Ştiu că nu pare mare lucru dacă noi stingem lumina, but it is. Fir de nisip cu fir de nisip (actually peştii papagal, ăia care papă corali, fac caca nisip to technically caca de peşte papagal cu caca de peşte papgal). Mai puţină apă consumată. Maşini mai puţin poluante. Fără gunoi aruncat pe plajă. Fără substanţe nocive care se întorc în natură.

Toată lumea iubeşte marea şi o caută în vacanţe. Dar câţi dintre noi o iubesc cu adevărat? Câţi suntem dispuşi să dăm ceva înapoi?