Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

5 secunde. 5 minute. 500 ani.

Standard

Când am fost astă vară pe plaja noastră pustie, de fiecare dată după o furtună era plină de plastic. Din Turcia, din câte puteam citi pe etichete. Ne lua cam o oră să curățăm bucata noastră de plajă, și nu eram singurii, mai toată lumea făcea același lucru, însă nu era nimic cu adevărat productiv, pentru că, așa cum ziceam, la fiecare furtună se umplea iar.

Mă enervează plasticul. Obiectiv. Nu sunt cine știe ce nebună cu mediul (maybe even the opposite, poate reușesc să scriu și despre asta), am folosit cu succes pamperși și de ar fi să o iau de la capăt aș face fix la fel. Dar nu îmi place plasticul. Sticlele de plastic, pungile de plastic, hainele de plastic, copacii de Crăciun de plastic (și da, am unul, doar pentru că îl am de vreooo 12 ani și mi se pare stupid să tai câte un copac care crește în cca. 12 ani pentru 5 zile de tăiat porci). Am o pungă în traistă și în aia iau cumpărăturile, refuz orice pungă de plastic de pe oriunde ar veni și am renunțat la apa din sticlă (obiectiv vorbind, BPA și nu numai, mi se pare un risc să bei apă din plastic punct).

5 secunde.

Atât, dar atât durează să produci o pungă de plastic (și mai orice obiect de plastic de unică folosință).

5 minute? Pentru cam atât le folosim majoritatea, de la Mega până acasă și apoi jap la gunoi sau în sertare ticsite de unde, mai devreme sau mai târziu, tot acolo vor ajunge.

25 de milioane de tone de plastic. Atât producem, numai noi, în Europa. Doar o treime e reciclată.

În 50 de ani, dacă nu ne oprim din demența asta cu plasticul o să avem mai mult plastic decât pești în mări și oceane.

500 de ani. Cam atât îi ia unei pungi de plastic să se descompună (deși am citit recent despre niște viermișori care ronțăie plasticul transformându-l în materie biodegradabilă din nou, dar ne-ar trebui o mulțime de viermi să ne ocupăm de tot plasticul de l-am produs deja).

Acuma, nu militez să ieșiți cu lopățica în spate să săpați gropi și să plantați copaci (although n-ar fi rău dacă fiecare om ar planta măcar o dată în viață un copac, măcar pentru ăia jdemii de i-am halit în Crăciunurile vieții noastre), dar mi se pare atât de simplu și de la îndemână să renunți la a cumpăra pungi de plastic sau apă suc oatevăr în sticle de plastic. All it takes e o pungă din aia de donno 10 lei din Jumbo, probabil e și mai ieftină de atât pe care o ții în mașină sau geantă și there. Sute de pungi pe an economisite. Chiar nu e cine știe ce, e mai mare efortul să scapi de ele o dată ajunse acasă. Mi se pare pur și simplu o chestie de obicei. Și obiceiurile sunt ușor de schimbat, as long as your mind is set on it.

Nu sunt genul care să preslăvească UE. N-am fost nici când am aderat, și mi-am păstrat o doză de scepticism în toți anii ăștia. Nu e doar lapte și miere, și sunt multe de ar trebui să fie schimbate. Dar. Câteodată it makes me smile :). UE a adoptat o strategie pe 16 ianuarie care zice că până în 2030 toate ambalajele din plastic vor trebui să fie reciclabile sau refolosibile. Va fi urmată de o directivă (as in o să fie obligatorie pentru statele membre cărora li se adresează, și cu siguranță va fi adresată tuturor statelor membre). Și donno, sunt zile ca asta în care mi se pare ok. Singuri nu știu câte din statele astea membre ar fi adoptat o lege în sensul ăsta în 2018. România cel puțin mă îndoiesc profund, părem a avea alte priorități. So there. Nu e deloc ce scriu de obicei pe aici, dar chiar am vrut să. Stop buying those fucking plastics. Please? 😀

IMG_2968

 

Anunțuri

Munca (II)

Standard

Bine. Dacă faptul că muncim 8 ore pe zi e o problemă de ce nu e un subiect “pe tapet”? De ce nu se preocupă lumea de asta? Well, actually some people do. Am pus link articolul trecut în care o serie de companii au abordări neortodoxe cu timpul și norma de lucru și dovedesc eficiență. Mai sunt o serie de filosofi și scriitori care de asemenea au scris despre asta, începând cu donno, Aristotel și Platon până la Russel.

E adevărat însă că marea majoritate a oamenilor nu se gândesc la asta.

Cred că sunt mai multe cauze. O dată e rutina. Rutina e bună, înseamnă siguranță. O căutăm și nu ne place să ieșim din tipar, ne e frică de ce ar însemna asta. A doua, cultura azi e orientată spre consumerism. Mă uit la mama cum îi cumpără Sarei zeci de mii de jucării și nu înțeleg de ce. Sara se joacă rar cu jucării și e întotdeauna mai fericită când face lucruri, nu când primește lucruri.

Puterea de cumpărare e cumva măsura unei vieți de succes, asta își doresc 99% din oameni de la viață. Case, piscine, mașini, ca și cum toate ar fi precondiții pentru fericire. Ăstea sunt scopurile. O dată atinse însă, aduc puțină satisfacție și doar nevoia de a acumula ceva nou. Nu prea știu oameni care să îmi spună că timpul pe care îl petrec cu cei pe care îi iubesc, cunoașterea sau activități care le fac plăcere sunt priorități reale (toate astea fiind chestii care nu necestită bani). Sau mai corect, unii mai spun, dar nimeni nu face nimic în sensul ăsta, mai mult de a posta meme-uri haioase despre subiect pe Facebook. În realitate, toată lumea caută să muncească ca să adune bani ca apoi să consume.

Nu știm ce să facem cu timpul liber. E o realitate care mi-a ridicat părul pe șira spinării când am descoperit-o. Oamenii nu știu să petreacă timp cu ei înșiși. Se plictisesc, că tot scriam de asta. Marea majoritate e mulțumită cu 8 ore de muncă, ba chiar știu oameni care le duc spre 10 de groaza de a se duce acasă. Distracția oricum e pasivă, una care nu necesită efort, așteptăm să fim distrați. Cu emisiuni TV, social media, filme ușoare, jocuri pe calculator, să stăm și să nu activăm niciun neuron, as if it would hurt us (it might, actually, dar pain is not always bad). Mai puțin să facem noi. Activități ca muzica, scrisul, cântatul, cititul, ascultatul mării sau al frunzelor care cad sunt lucruri pentru care nu avem timp. Cum îmi spun mie întotdeauna oamenii când, în așteptarea deschiderii unei ședințe mă găsesc cu o carte-n mână: ce mișto că mai ai timp să citești, ratând complet locul și ocazia cu care o fac. Nu am timp, nu mă plictisesc și de asta fac lucrurile pe care le fac, îmi caut timp cu încăpățânare și îl scot din piatră seacă pentru lucrurile (dar mai ales pentru oamenii) care îmi plac.

Plus imensitatea mecanismului. Miliarde de roți gigantice care fac toate astea să se învârtă, ce sens ar avea să încercăm să oprim un mamut? Am fi ca un fir de pai, ne-ar rupe imediat între doi zimți de roată. Well, un nene pe care l-am tot citit în ultimul timp (deși mi-am so dat ochii peste cap când cineva mi-a pus în brațe prima de carte de el spunându-mi că I know shit dacă nu l-am citit pe nenea ăsta) și care îmi e drag acum ca și cum l-aș ști și ar fi unul dintre oamenii mei m-a convins că e responsabilitatea fiecărui om să vorbească adevărul (și să expună minciunile). So mi se pare corect și decent cumva să scriu asta. Nu mă ascund în spatele minutelor goale. Muncesc când e de muncă, nu fug, dar cred că e o prostie să muncim 8 ore fix no matter what și aș vrea să se oprească treaba asta, măcar pentru Sara dacă nu și pentru mine. Poate nu știu, din cele două sute mici de oameni care intră zilnic aici 10 vor petrece puțin timp gândindu-se la asta. Apoi poate își vor reaminti când se rotesc pe scaun la birou, apoi acasă. Poate vor vorbi cu prietenii lor despre asta și poate oamenii se vor hotărî la un moment dat că futu-i, viața nu e despre muncă (ok, recunosc, daydreaming deja, revin).

Dacă e într-adevăr așa, și doar oamenii sunt cei care nu fac asta se întâmple, de ce nu pleacă invers, de la companii? Well, aici nu pot decât să take an educated guess. Pe de o parte, și companiile sunt conduse tot de oameni, care funcționează pe rutină, pe obiceiuri. Cred că oricine a auzit de la cei cu vechime „da’ intotdeauna am facut asa, cum sa schimbam?”. Eu încă o aud de 12 ani în câmpul muncii. Mba chiar am fost șocată că și atunci când cred că am reușit să schimb ceva se reîntorc cumva la felurile anterioare de a fi, just because they were there in the first place. E tentant și să iau în calcul că dacă eu aș avea o companie de multimilioane nu prea aș vrea ca angajații mei să aibă mult timp liber. Dacă sunt un start up, da, mă preocupă eficiența, productivitatea și inovarea și sunt dispusă să risc. La mamuți mai greu să schimbi ceva, le e frică că ar cădea și și-ar rupe picioarele, iar adevărul e că e foarte probabil să se întâmple asta. Dacă ne uităm la puținele țări care au experimentat cu venitul minim garantat național vedem că a avut drept consecință o serie de afaceri nou-lansate. Cu o sursă de venit asigurată și cu timp liber la dispoziție oamenii își folosesc creierul și încep să facă. Nu tocmai avantajos, obiectiv vorbind, pentru companiile mari să își creeze singure o turmă de concurenți, nu? De altfel în țările cu pricina se presupune că tocmai presiunea mamuților de gen a stopat experientul cu venitul minim care era pretty awesome (nu numai că a crescut numărul afacerilor nou înființate, dar în țări ca Namibia a redus malnutriția dar și rata criminalității, care era destul de alarmantă before).

Cum cred că se pot schimba lucrurile astea dacă nici cei mari nici cei mici nu par a fi preocupați de subiect? Păi adevărul e că nu sunt tare optimistă. Nu cred că o să prind în viața mea muncitorească schimbarea asta, cel puțin aici.

Cred însă că se va întâmpla pe parcursul vieții Sarei datorită automatizării, AI, care va deveni o realitate în următorii donno, maxim 50 de ani. Vom fi nevoiți să ne adaptăm, schimbarea nu va veni (cum de altfel de obicei nu a venit) de la majoritate ci cumva vom fi forțați să ne schimbăm, pentru că obiectiv vorbind munca oamenilor va fi preluată de mașini (ca să nu zic direct roboți, că pare prea sci-fi). 🙂

Shift-ul implică și educația. Școala îndoapă acum cu sandwich-uri mari de date copiii, ignorând specificul fiecăruia. Statistics. Averages. They win again (that’s why I hate them). Nu cred, știu cu certitudine că fiecare om e diferit și are anumite înclinații. Cred că înclinațiile ălea trebuie descoperite și cultivate, cred că de acolo creștem și de acolo vin descoperirile și minunile. Faraday, Mendel, până și mai faimosul Darwin sunt dovezi că nu o educație cu 10 pe linie e ceea ce duce la descoperiri care schimbă lumea. We need to teach how to think and not what to think.

Cred, spuneam, că la un moment dat umanitatea va avea mai mult timp liber. Și atunci va trebui să ne hotărâm ce facem cu el. Există, desigur, pericolul să ne ocupăm și acel mai mult timp liber cu cele de mai sus: social media, filme ușoare, emisiuni TV aso, dar rămân o idealistă prostuță și aleg să cred că oboseala și numbnessul sunt cele care ne conduc aici, că o data ajunși în ipostaza de a avea o zi înainte ca o pânză alba vom redescoperi plăcerea lui a afla.

Egoistă. Din egoism mă gândesc la toate astea, nimic mai mult. Pentru mine și pentru Sara vreau o lume așa. Eu sunt cea care crede că lumea ar fi un loc mai frumos, pentru mine și pentru Sara în primul rând. Una în care oamenii vorbesc de cărți, muzică, știință și nu una în care discutăm, ca acum de bani, muncă, rate la case, telefoane noi, aplicații, emisiuni și țoale.

A bigger bubble. 🙂

img_5283b

Munca (I)

Standard

Mă gândesc de ceva vreme la asta și mi se pare complicat de scos pe hârtie, dar o să încerc, în aceeași idee de păstrare a sănătății (mă rog, atâta câtă e) mintale.

Când m-am apucat de munci obișnuiam să stau destul de mult pe la birou. O dată, așa voia șefa mea și îmi plăcea de ea, after all, mă luase în echipa ei și nu voiam să o dezamăgesc, a doua că toată lumea era încântată să se dea foarte ocupată și eu eram mică și mi se părea că așa e bine.

Am fost prea multă vreme așa, până într-o zi, acum vreooo 9 ani, când făcut click. I grow on clicks, câteodată mi se întâmplă câte ceva care mă faces să văd lucrurile radical diferit și then can never go back to the old way, no matter what. Am crezut că una din persoanele cele mai dragi mie pe lume e la un pas de moarte. Persoană, care, întâmplător, e un workaholic convins. Și m-am gândit dacă atunci când o să mor eu aș vrea ca asta să fie viața mea. Munca. Răspunsul a fost extrem de hotărât. Nu. (Apparently nu sunt singura care crede asta). De atunci, nu am mai stat nicio secundă inutilă peste program, doar de dragul de a mă da ocupată (așa cum fac foarte, dar foarte mulți oameni, e oarecum firesc să facă asta, trăim într-o cultură care privește asta ca pe un lucru bun, ca pe un semn al succesului în viață, ceea ce cred că e fals :D). Revenind. Dacă muncim în cele 8 ore de program e timp căcălău să terminăm.

Apoi, cumva, mă studiam întoarsă din vacanțe, pe scaunul de la birou, cu calculatorul în față, răspunzând e-mailurilor, făcând, dregând. Dar după ce stai o săptămână sau o lună cu fundul în nisip și marea în față e mai ușor de observat absurdul situației. Nu știu câți oameni au senzația asta, chiar nu știu, dacă observă cât e de absurd să stai 8 ore pe zi cu ochii într-un ecran când outside there is so much life.

Așa că am început să citesc despre asta și să vorbesc despre cu mai toți oamenii cu care intram în contact. Prietenii mei cred că sincer nu mai suportă subiectul, turui cu 1000 de cuvinte pe secundă când vine vorba de el. 😀

Ma bon. Nu prea știu cum să o abordez strategic, dar încerc.

Lucrăm (more or less) 8 ore pe zi, 40 pe săptămână, 11 luni din 12.

Ok. De ce?

De ce 8 ore și nu 4 sau 2 sau 20?

Well, de la Ford încoace (deși Thomas Mann și un nene Robert Owen avuseseră ideea și militau pentru ea, Ford a fost, if u ask me, the beginning).

Și o să îmi sară imediat în cap cei care mai știu o leacă de .. istorie? nu cred că e istorie, ce-o fi, că nenea Ford (da, ăla cu mașinile) a redus timpul de lucru. Yes, he did, but wait for it.

Când a venit revoluția industrială peste om, am cam dat de dracu. Mașinile nu aveau nevoie de somn. Ca atare, mai toate fabricile și făbricuțele aveau ziua de muncă cam pe la 16 ore bune. De ce? Ca să maximizeze profiturile, prin utilizarea cât mai îndelungată a mașinilor.

Timp egal bani.

Nenea Ford a zis ceva de genul: Dude, this is fucked up, și a plafonat în fabricile Ford timpul de lucru la 8 ore, dublând în același timp salariile muncitorilor, mulți catalogându-l drept sinucigaș și prevăzându-i un faliment rapid. De fapt, nenea Ford a făcut profit. Pentru că a crescut productivitatea cu cele două măsuri.

Mbun. Deci am turbat? Nenea Ford ne-a adus la 8 ore pe zi de la 16 și eu mă plâng?

Am turbat de mult, not the topic now. Ce a făcut nenea Ford cu cele 8 ore pe zi era potrivit pentru 1914. Nu e însă deloc potrivit pentru 2018. De ce? Pentru că nu mai trăim în era industrială, ci (deja) în cea a automatizării. Multe din acțiunile umane pot fi și sunt automatizate. Multă din munca pe care o facem e artificială (reguli peste reguli, birocrație, reinventatul roții, unul muncește și șapte șefi veghează aso).

Relevant mi se pare și ce se întâmpla înainte de era industrială. Care înainte de era asta fuse medievală (băieții ăia care se ocupau cu agricultura și cu arsul de vrăjitoare). Mbon. Cât lucrau în medieval se presupune că era jihadul cu toți boierii ăia, but actually it was not. 1440 ore pe an vs. 1880 azi. Dovezi sunt că și din ăstea 1440 mai și stăteau.

Ok, înainte de asta? Hunter-gatherers? Well, la ei se presupune cam 14 ore pe săptămână, 728 de ore pe an.

Dar dacă ne uităm la tot ce înseamnă hunter-gatherers sau apoi, în era agriculturii, chiar și în era industrială, munca răspundea unor nevoi. Adunau fructe și vânau când le era foame, stăteau zi lumină pe câmp să are când era sezonul, când nu era nimic de făcut stăteau la foc și dormeau, stăteau să păzească mașinile când duduiau aso aso.

Revenind. Lucrăm, deci, azi, cel mai mare număr de ore din istoria omenirii deși nevoia obiectivă de munca efectiv necesară e mai redusă decât oricând througout history (și o să se tot reducă, mașiniile, roboții, AI și apoi om mai vedea de-om exista, but again other topic). Vorbesc global, nu individual, o să mi se jeluiască iar unii că ei nu mai pot de muncă. Insist că 8 ore pe zi, dacă chiar muncești 8 ore sunt arhisuficiente ca să dovedești cam un munte de Sisif. Pentru că de fapt suntem productivi vreo 3 ore pe zi. În rest ne dăm pe net, fumăm, mâncăm și bârfim (nu zic eu, statistics spoke).

So în capul meu sistemul de muncă ar trebui să fie bazat pe nevoi și rezultate. Nu pe reguli prestabilite.

Ai nevoie de proiectul X făcut? Ok. Când? Atunci. Bine, pot să îl fac în timpul ăsta vs. atâția bani. În rest sunt în Honolulu cu burta la soare. Ok din nou, poate unii termină proiectul în 12 ore pe zi în timp ce alții îl termină în 2 ore pe zi. As long as I deliver within the deadline rezultatul cerut de nevoie, asta ar trebui să conteze and I should get my check.

Pauză și revenim că nu intră tot într-un articol pot să mă dau eu cu fundul de pământ. Munca ar trebui să răspundă nevoilor, e îngrozitor de absurd să muncim un timp fix prestabilit (prestabilit de rutină, nu de vreo analiză că atât ar trebui să muncim) fără a porni de la nevoile reale de muncă. La fel de absurd ca faptul că ne complacem în a avea un program de 8 ore pe zi când în realitate nu suntem productivi decât mult mai puțin de atât. Și, de frică ca cineva să nu ne dea afară sau să se ia de noi în ipoteza în care am recunoaște ceea ce e dovedit nu doar de statistică ci de istorie, o facem în continuare, pentru că, de altfel, nici nu prea am ști ce să facem dacă am avea mai mult timp liber. Nu pledez pentru șomaj (deși global basic income mi se pare în continuare the way to go) ci pentru eficiență și timp pentru real life. Work is not real life. Simply is not. Plus că e atât dar atât de frustrant că munca își ia fără drept de apel cele mai bune ore ale zilei, primele, astfel încât la vremea când ajungem acasă suntem deja obosiți și căutăm inevitabil confort și liniște mentală fără a mai avea chef să citim sau să descoperim (și da, fără a crede că e o conspirație mondială, e destul de avantajos să conduci mase de oameni obosite care nu gândesc, nu speră și nu caută). Dar despre asta, ca și despre de ce cred că nu se practică abordarea asta cu muncitul liber în ciuda faptului că este deja dovedit de companiile care o promovează că e eficientă, data viitoare.

PS. Poza tradițională cu jugulara mea pe care o tot pun la articolele la care știu că o să vină tona de roșii :D.

img_5283b

In praise of

Standard

Acum vreooo două săptămâni îmi scrie un prieten: mă plictisesc. Deci am văzut negru în fața ochilor. În general sunt drăguță cu el (că na, doar e prietenul meu), dar acum am zis că-l strâng de gât. So am înjurat de vreo două ori (sau poate trei) și i-am zis: „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează„. De fapt a fost. Bip bip bip „uită-te la un film, citește ceva, du-te să te plimbi, mergi pe la un prieten, gândește-te la ceva ce te interesează” bip bip. După care i-am zis și că mă enervează.

Și mă. Când eram eu mică aveam o păpușă. Una singură. Era, cred, una din cele mai ciudate păpuși din Univers. Cu capul țuguiat și în rest maimuță, era maro deschis gălbuie, cu ce părea a fi un fel de blăniță, din pluș. Cam jumate de mine, așa. Repet. Singura mea jucărie. Nici prin cap nu mi-a trecut nicio secundă că mă plictisesc. Mă jucam zeci de mii de jocuri imaginare cu păpușa aia, îl rugam pe bunică-miu să îmi citească ziarul, întotdeauna mi se părea interesant, dar nu mai interesant decât să-l privesc cum se rade cu briceagul, mă mai duceam pe la bunică-mea să văd ce gătește și să trag cu urechea la conversațiile cu fetele ei, mă uitam pe geam la lume, și toate astea înainte de 5 ani când am învățat să citesc și eram deja mult prea ocupată :)).

Nu cred în plictisitul ăsta, nu știu cum poate cineva să se plictisească. CE înseamnă asta? Adică sunt atâtea dar atâtea de făcut, de visat, de mirosit, de simțit, de trăit, cum să te plictisești? Adică să nu ai nimic de făcut? Asta înseamnă plictiseală? Dar ălea sunt cele mai minunate momente din Univers pentru că sunt cele cu poate în ele. Sunt începuturile a mii și miliarde de lucruri și minuni pe care le poți inventa. Nu, serios, nu cred că se poate plictisi cineva.

Iar Sara? 🙂 Sara e a mea. Nu am auzit-o spunând niciodată că se plictisește, în schimb am auzit-o spunând unui alt copil că plictiseala nu există :P. Când mergem la țară e un drum de vreo 5-6 ore cu mașina. Eu nu sunt vorbăreață când conduc, îmi place să ascult muzica și să visez. Așa că Sara are de înfruntat câteva ore bune de plictiseală. Aș putea să îi dau laptop sau telefon. Nu i le. I le mai dădeam când era mai mică și mă certa lumea că se plictisește. Acum ne-am făcut amândouă mai mari și mai curajoase :). Sara cântă melodiile de pe CD, desenează sau citește. De multe ori însă doar se uită pe geam. Uneori vorbim. Dar de multe ori doar plutim așa în tăcere.

Acasă mă joc cu ea ori de câte ori vrea (noua și unica mea regulă funcționează), dar de mute ori nu vrea să facă nimic cu mine. Și cele mai frumoase lucruri le face când nu face nimic. Ieri a învățat să cânte Oda Bucuriei. Singură, cu notele scrise de mine, în mai puțin de o zi. Sigur, e varianta simplă și o cântă prost, dar a vrut ea și asta a făcut :). Tot în clipele astea de făcut nimic a construit un Wall-e din hârtie, apoi un costum de Wall-E pentru ea (chiar i-au ieșit) și unul de Eva și un telescop (dar chiar e telescop, se face mai mare și mai mic). Ieri a înșirat vreo trei lego unul lângă altul și a inventat un scaun nemaivăzut care asigură fotosinteza în timp ce proprietarul lui cântă la chitară pe el. A zis că merge și la alte instrumente, dar cel mai bine iese fotosinteza dacă melodia e la chitară. Am dat din cap. Desigur. Chitara și fotosinteza merg mână-n mână. Apoi a mai scris o poveste (acum le scrie cu litere de mână și din fericire e mai greu puțin deci nu mai am foiletoane chiar prin toată casa) la care nu am voie să mă uit (nuș de ce nu mai am voie să mă uit la ele, dar bănuiesc că din cauză că mă ultraextaziam și mă emoționam ca o fraieră ce sunt).

Și ăstea sunt doar din weekendul ăsta mare și leneș. Nu cred în plictiseală (îmi vine să scriu cu litere mari), ce să fac dacă nu cred, să mă prefac, să mint? Mă uit la Sara și mă bucur. Atâta fac. Și mai înjur în eter și apoi spun că mă enervează prietenilor care îmi spun că se plictisesc. Cum să te plictisești?Cum mă cum?

IMG_9127

 

 

Pilot automat

Standard

Îmi place să aflu despre modul în care ne merge mintea, mi se pare îngrozitor de mișto, aș putea să înghit mii de pagini ani întregi doar despre asta și nu m-aș plictisi (de fapt chiar asta fac :D). Una din chestiile pe care am citit-o e că funcționăm la modul automat de multe ori :). Ca să salveze energie și să își maximizeze intervențiile în domeniile esențiale, creierul nostru funcționează pe automat. Unele lucruri sunt evidente (respiratul, mersul, pompatul sângelui la organe etc, chestii care sunt legate de creierul nostru de bază, ăla reptilian). Dar fascinant mi s-a părut că nu doar alea. Cele mai complexe procese, ultimele adăugate de evoluție, care se desfășoară în straturile cele mai noi, cele mai aproape de craniu sunt egal de supuse automatizării. Orice se repetă are potențialul de a intra pe pilot automat. Așa se face că deși, dacă, ipotetic, ne-ar fi distrusă bucățica de creier responsabilă de memoria de scurtă durată și am ține minte doar ce s-a întâmplat înainte de 2010 dar nu și ce am mâncat ieri la cină tot am avea capacitatea să învățăm care e camera noastră deși nu am ține și minte că știm treaba asta.  Sigur v-ați trezit ajungând acasă cu mașina fără să fi avut nicio amintire despre cum ați ajuns acolo. Sau, mai exact, atunci când facem prima oară parcarea laterală cu spatele pare o sarcină imposibilă ce necesită zeci de minute și concentrare, dar după 1 an de trafic în București o faci cu o mână în timp ce vorbești la telefon despre fizică cuantică. Little mice brains ne arată ce se întâmplă în studiile în care ne holbăm la ele. La început, când un șoricel intră într-un labirint cu o bucățică de ciocolată la final activitatea sa neurologică arată cam așa

1

A fost atent fiecare secundă să vadă de unde vine mirosul. După o serie de repetiții, când deja s-a obișnuit cu traseul și știe să găsească ușor ciocolată, arată cam așa (la fel de urât desenez și în realitate :D):

2În perioada dintre, no/low activity. La fel arată și creierul nostru când parcăm mașina lateral cu spatele, când facem un memo din care am mai făcut o mie, când gătim cina sau când plătim facturile.

Și e foarte bine să fie așa, altfel am urla probabil de atâta informație :). Însă pe mine m-a făcut să mă gândesc ce alte procese din viața mea le automatizez? Cu siguranță automatizez conversația când dau nas în nas cu colega aia plictisitoare, când răspund unui nene de la bancă la telefon care vrea să îmi vândă nuș ce card, când Sara se smiorcăie că mai vrea dulciuri, sau când mă certa tata în liceu că nu învățam la chimie și că beam prea multă cola.

Ritualurile, de exemplu spălatul pe dinți dimineața, sau baia seara, periatul părului, urcatul, pusul centurii în mașină, alergatul la școală să nu întârziem dimineața, toate sunt acțiuni repetitive. Și fiind repetitive intră, involuntar, pe pilot automat, pentru că așa ne sunt construite creierele.

Dar nu ne sunt zilele, fiecare din ele, lunile, anii și viața compuse în 90% din cazuri din acțiuni repetitive? Atunci asta înseamnă că o să fiu aici doar în vacanțe, pe care le iubesc atât de mult? Doar când se întâmplă lucruri extraordinare? Când Sara intră la facultate?

Băi, la dracu, nu vreau asta.

Așa că ieri seară am fost atentă la cum mi se încălzește mâna când umplu cada pentru baia Sarei. La cum s-a adâncit capul ei în umărul meu când i-am citit povestea de seară. La senzația pe care a lăsat-o părul ei în mâna mea azi de dimineață, când i-am prins cozile, la felul cum a sunat vocea ei când mi-a zis Pa mami, te iubesc, la fiecare milisecundă din cele pe care le-am avut cu ea doar azi. Și știți ceva? Fiecare, dar fiecare din momentele astea, deși repetitive, și deci potențial plictisitoare, nu au fost. Toate mi-au adus bucurie și mi-au făcut inima o balegă caldă (well, what, they did). Și mai vreau. Pe toate le vreau. Și nu o să mă plictisesc de ele ni-cio-da-tă. Și nu o să uit să fiu atentă la fiecare dintre ele, oricât de mici ar fi. 🙂

img_7954

 

 

 

 

Tsictsictsic Tsactsactsac

Standard

Tscistsictsictsic Tsactsactsactsac Ați auzit vreodată zgomotul unor foarfece mari, de grădinar, atunci când tund un gard viu? În capul meu, cel puțin, cam așa ceva sună: Tsic tsic tsic tsic, tsac tsac tsac tsac.

Bunicul meu tăia, uneori, gardul pe partea dinspre stradă, atunci când eram foarte mică, cu niște foarfece mari și negre. Gardul trebuia să fie drept pe partea cu care dădea fața cu oamenii așa că tsictsictsictsic tsactsactsactsac în fiecăre primăvară. Nu îi ieșea extraodinar de drept gardul bunicului și mie oricum îmi plăcea mai mult pe partea dinspre interiorul grădinii, unde creștea cum voia el, fără ca bunicul să îl reducă la o formă dreaptă.

Apoi, pe la primele mele ieșiri din țară am văzut parcă Schonbrunn-ul unde gardurile erau cu adevărat drepte. Nu numai gardurile, și copacii, toate urmau niște linii matematice, de nici nu mai semănau deloc cu o pădure ci cu niște cuburi dintr-un tablou cam prost. Mi-a fost puțin frică de ele. Încă îmi e.

Nu îmi plac deloc lucrurile drepte, pătrate, forțate să crească altfel decât ar crește dacă ar fi lăsate în pace.

Și am senzația des de tot că oamenii mari se tund singuri sau încearcă să își tundă și copiii pentru a păstra liniile drepte.

Aud tsictsictsictsactsactsac de fiecare dată când văd culoarea negru din cutie pe părul unei fete tinere. Aceeași culoare negru, fix, fix, aceeași. Pe două capete diferite, dar totuși la fel.

Tsictsictsictsactsactsac și la ochelarii cu ramă neagră groasă. Tsictsictsictsactsactsac la tenișii roșii. Tsictsictsictsactsactsac la părerea despre imigranți. Tsictsictsictsactsactsac la mașina pe care o visează orice puștan sau la nunta și rochia de prințesă pe care o visează fiecare puștoaică. Tsictsictsictsactsactsac uneori de sus până joc aplicat la o viață de om. Liniile drepte, musai a fi urmate, ca într-o rețetă de negresă cu o lingură de făină și două ouă. Iar copiii? Păi și ei. Trebuie să fie inteligenți, fiecare dintre ei, să se descurce cât mai bine la școală, că altfel e prăpăd, apoi să se angajeze, într-o slujbă cât mai stabilă, să se însoare și să facă la rândul lor copii și să intre în ciclul de somn mașină birou mașină masă televizor baie somn repeat cu pauze programate de vacanțe în locuri supraglomerate și superpiperate la preț, dar care merită, că doar nu de aia muncim un an?

Poate mie de asta nu îmi iese nicio rețetă din astea cu 6 ouă și 200 ml de lapte? Am încercat să îi fac Sarei un tort, și Sara a zis că era bun, dar sincer, semăna izbitor cu o balegă de cal.

M-am întrebat de ce. De ce vrem să facem toți toate lucrurile la fel? De ce ne luam aceeași pereche de ochelari cu aceleași rame sau aceiași adidași sau aceleași paltoane? De ce uneori când vin acasă, pe strada cu cafenele de fițe, am senzația că trăiesc într-un roman de Kafka pentru că toate fetele arată identic, dar identic, de parcă ar fi surori, cu aceeași formă botoxată a buzelor,  una care l-ar face fericit pe Picasso, cu aceeași culoare galben pai a părului și aceeași pantaloni de piele mulați? De ce ne dorim toți aceeași viață pentru copiii noștri? De ce ne e frică să îi lăsăm să devină scriitori sau cântăreți sau călători, de ce nu instalatori cu afacerea proprie? Toți trebuie să fie intelectuali din ăia cu foi pătrate, serviete și costume gri.

Cred că explicația sunt zebrele. Serios. V-ați gândit vreodată la zebre? Adică trăiesc în savană. Aia care e galben maronie așa. Și totuși ele sunt alb cu negru, ca proastele. Leii? Galben maronii. Suricatele? Galben maronii. Hienele, șoarecii de cîmp, mai toate animalele adoptă tehnica camuflajului. Mai puțin zebrele. Zebrele sunt alb cu negru pe un fundal galben maroniu. What the fuck were they thinking? Well, they were thinking in terms of numbers. Ceea ce protejează zebrele nu e camuflajul, ci faptul că pot dispărea într-o secundă în cireada (cireadă s-o numi la zebre?) din care fac parte. Chiar dacă leul o vede de la marginea pădurii și începe să o alerge, o va pierde în secunda doi când zebra va intra în grupul ei.

Siguranță în uniformizare. Nu e o idee proastă. Cred că asta caută mulți oameni, siguranță, prin alegerile identice. Lipsa ei atrage o grămadă de nenorociri (mainly stres care ne omoară încet și sigur, mai ceva ca zahărul și noxele de zi cu zi). But then, if we follow the perfect reciepe, why don’t we (all) get to the end of the rainbow?

Melc. Animalul Sarei preferat e melcul. I se pare că e animăluțul ei, că i se potrivește, că ea e un melc mic, care nu se grăbește niciodată (și zău că nu se grăbește niciodată). Habar n-am cum și l-a ales, dar bineînțeles că mă topesc toată. Ce copil e ăsta să-și aleagă un melc drept animal preferat și nu un cățel sau o panteră?

🙂 Copilul meu. Și îi doresc și eu siguranță și lipsă de griji. Dar nu prea vreau să cred că și ea va trebui să fie zebră. After all, chiar dacă leul nu va prinde o anumită zebră, cu siguranță va prinde cel puțin una. Aș vrea să încerc să îi arăt cum se poate trăi fericit și fiind melc. Poate or fi mai mulți în 2030. Melci, păsări colibri, țestoase, lupi singuratici, veverițe, albatroși? Mai puține zebre. Poate.

PS. Poză cu castaniu. De m-ar plăti cineva greutatea mea în aur și nu m-aș vopsi. Singurul cap cu o culoare identică de pe tot mapamondul ăsta e unul singur. Al ei.

img_9353

Playlist de noiembrie

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224