Arhive pe categorii: Chestii care ma enerveaza

Summertime

Standard

Mie îmi plac schimbările. Mult, mult de tot. Chiar n-am stare uneori dacă nu schimb ceva. Mposibil și pentru că am schimbat vreo 10 locuințe până azi sau asta e doar o consecință. Deci nu-i asta, nu de asta vreau să rămân pe veci în ora de vară.

Vreau să rămân pe veci în vară, pentru că o iubesc de o veșnicie și mi-e clar deja că nu o să mă răzgândesc indiferent câți ani ar trece peste mine.

Pe veci în vară nu pot să trăiesc, cel puțin momentan (dar o să, o să, o să) însă mi-ar plăcea ca măcar să rămânem pe loc la ora de vară.

Urăsc schimbarea orei (și, cum spuneam în primul paragraf, nu e pentru că urăsc schimbarea în general, dimpotrivă). Sunt zeci de studii că are pe bune efecte negative (de la rata crescută a sinuciderilor, la probleme cu inima în luna de după, lipsă de atenție ce ajunge până la a influența numărul de accidente aso aso).

Plus că e o regulă cretină venită de acum o sută de ani care nu are niciun fundament științific (teorie e că ne-ar ajuta să economisim energie, dar în statele unde s-a introdus târziu și unde s-a putut măsura efectul before and after au constatat că prea puțin influenteaza).

Și serile alea de iarăăăă când plec de la birou pe întuneric sfinte căcat, urăsc serile alea. E ca și cum am face economie la a trăi. Cine dracu ar vrea să facă economie la a trăi?

Mă rog, mă opresc că vacanță și vreau să mă întorc la un joc de pitulușu cu fii-mea, dar, dacă și voi simțiți la fel despre ora de vară, vă las mai jos un link cu o consultare a UE privind schimbarea asta, poate reușim să scăpăm la ea (și, da, cred că e pe bune și o să se uite ăia pe numere). Deci vote here, mai sunt doar 3 zile :P.

https://ec.europa.eu/info/consultations/2018-summertime-arrangements_en

IMG_6604

Reclame

uniform

Standard

Urăsc uniformele. Previzibil, știu. Dar chiar le urăsc și aș vrea să explic de ce. Dacă identifică cineva greșeala în logica mea chiar vă rog să îmi spuneți.

Prima oară am dat nas în nas cu uniforma când am intrat la liceu (mă rog, am dat și în 1-4 dar comunism plus că eram prea mică să mă răzvrătesc, deși îmi amintesc perfect că uitam frecvent să iau drăcia pe mine). Taman din anul ăla au decis conducătorii că musai să purtăm uniformă (liceul devenise colegiu). Ca orice om normal, am zis că fac ceva în ea de uniformă, nu port veci, să mă dea afară dacă vor. Ai mei însă au găsit unicul argument care a funcționat (și pe care îl consider în continuare, după aproape 20 de ani valid): copiii care nu au bani de haine se vor simți mai puțin prost dacă toți sunteți îmbrăcați la fel. Mok, true enough. Pentru asta accept uniformele. Doar pentru ei. Dar în rest, e o tâmpenie.

Și mă enervează cu atât mai mult cu cât moda e frecventă la școlile și liceele private unde nici vorbă să se pună problema unei uniforme ca să se simtă cineva mai puțin prost.

De ce e nevoie de uniformă într-o școală unde toată lumea are cam același nivel de venit/trai?

Pentru uniformizare. Și grrr cât urăsc uniformizarea asta.

Creează o identitate, mi se șoptește-n cască. Da, creează o identitate. De turmă. Turma care aparține școlii X. Pentru școala X poate că e util, habar n-am, când vin uameni în vizită, când apar prin poze sau când se laudă în fața părinților sau a școlilor concurente. Zebre. Siguranță în numere: atâta timp cât mă îmbrac ca toți ceilalți nu voi ieși în evidență.

Dar în timp ce creează identitatea de grup, distruge identitatea individuală. Nici măcar nu e nevoie să ai una, after all, există una deja la care trebuie să te aliniezi.

Mai mult, e impusă cu forța și fără niciun argument. Gigel, trebuie să porți uniformă. –Mde ce? Că așa zice școala. Și dacă nu o porți de dau afară. –Mde ce? Că așa e regula. Că așa vor ei.

Regula celui mai puternic. Fără un scop. Doar de dragul de a fi regulă. Nu găsesc niciun argument pentru ca o sumă de plozi/oameni/orice să se îmbrace la fel.

Sigur, e mai comod? E oarecum, pentru mine ca mamă chiar e, deci n-ar trebui să mă plâng. Am cumpărat 10 tricouri, le spăl o dată pe săptămână și aia e. Având în vedere că marea majoritatea a unui an Sara în aia se îmbracă nici nu mai e nevoie să cumpăr cu toptanul (fii-mea o moștenește pe mă-sa și are găuri în bot când înfulecă, deci hainele trebuie schimbate relativ des).

Sara deocamdată se îmbracă în uniformă. Evident că nu m-am dus la ea să îi zic: băi mama, io crecă uniformele astea-s o tâmpenie, hai să nu le mai porți. N-am zis, că doar e uniforma ei nu a mea. Dacă ea alege să o poarte bine. La fel de bine de m-o întreba vreodată ce părere am o să îi spun. Și la fel de evident o să o susțin indiferent când va avea chef să nu mai poarte uniforme.

Dar cred că oamenii au nevoie să nu poarte uniforme. La școală sau la birou. Să iasă din tipar. Să își asume riscuri fiind altfel decât media. Pentru că fără riscuri, nu există nimic, există doar repetiție și conformism. Nu ar trebui să conteze la niciun moment dat felul în care se îmbracă cineva. Dacă eu mă îmbrac în blugi rupți (și da, fix cu ăia mă îmbrac), deși nimeni nu se mai îmbracă cu blugi rupți e complet irelevant pentru nivelul meu de competență profesională. Creierul e la fel și cu găuri și fără găuri în pantaloni. Dacă cineva alege să se oprească la culoarea pantalonilor (sau a ochilor mei) vs. să asculte ce am de spus e fix problema lui, nu a mea.

Sper ca Sara să vadă asta. Să nu se ascundă, când va fi mare, în spatele siguranței unei uniforme. Să se abată oricât de des de la regula majorității, să își asume riscuri pentru chestiile mici sau mari care o fac pe ea ea și care sunt diferite de medie sau mediană.

M, voi cum stați cu uniformele? De ce le purtați, dacă le purtați, ce vă aduc ele și de ce vă e frică dacă ați renunța la ele? Ce părere aveți de uniformele în școală?

IMG_8915

Micmare

Standard

Mă gândesc de vreo săptămână la Pitagora, coarde și neuroni. Serios. Cel puțin o dată la câteva ore revine (mai ales că s-a întors Sara din tabără și I did get my brain back).

So se pare că nenea ăsta Pitagora (da, ăla cu teorema), observa lucruri. Ca teoria de o știm noi din generală. Și în afară de laturile triunghiurilor se holba toată ziua la coarde și la frecvența și înălțimea sunetelor. La octave, game, și toate cele. Acum 2500 de ani. Așa cum unii se uitau la stele, Pitagora stătea toată ziua să asculte sunete. De fapt scratch that, că se uita și la stele. Dar mă rog, despre muzică, nenea a observat că există anumite intervale, raportate la numere, care fac ca sunetele să fie plăcute (octavă, cvintă, cvartă). Ceea ce mi-a plăcut că mie mi se pare uneori când ascult o bucată de sunete care îmi place de mor că nu e compusă, inventată, ci descoperită. Pe dos. Și dacă există anumite raporturi care fac muzica bună atunci asta ar fi o explicație, nu? Descoperim raporturile armonice, nu le inventăm. Îmi place nenea ăsta Pitagora. A mers oarecum cu chestii întregi până la polifonie când dumnezo cu mila, scara lui Pitagora s-a dus dracu pentru că polifoniei nu-i plac regulile prestabilite. Le are și ea pe ale ei, dar altele, noi, și-a făcut propriile ei reguli.  Zvup în 2018 și băieții ăștia care se uită la creier cu aparățelele lor au observat că neuronii noștri sunt conectați (they fire) la frecvența sunetelor (respectand aceeasi frecventa, mai precis). Ceea ce mîh, să zicem că era previzibil. Dar mai tare mi s-a părut că avem neuroni specializați per sunete. O serie de neuroni se declanșează la do, o alta la re șamd. Ei, asta mi s-a părut pur și simplu fenomenal. Am neuronii mei de Sol. Mă voi vă dați seama? Cam cât de tare poate să fie asta. Râd singură în mașină când îmi amintesc (știu, e ciudat și prostesc, hu cares).

Da. Deci vedeți, în capul meu locuiesc des chestii din astea. Ăsta e un exemplu, dar adevărul e că o grămadă de lucruri mi se par pur și simplu fascinante și aș sta ore întregi să citesc sau să vorbesc despre ele.

Și m-am gândit eu că poate de asta îmi place așa de mult să stau cu fii-mea, că și ea e curioasă și interesată de toate prostiile. Sigur că o iubesc, o iubesc de numa, dar e mult mai mult de atât. Am norocul să îmi placă de ea. Am fost în cea mai recentă vacanță cu ea și mi s-a părut cea mai mișto vacanță din viața mea. Dacă faceți și voi ca prietenul meu C. care își dă ochii peste cap că mie toate vacanțele mi se par cea mai mișto vacanță din viața mea, don’t :P. Nu chiar toate. Ălea la mare. Cu cărți. Și oameni. Și liniște. 🙂

Și vacanța asta, cu Sara a fost așa. Cu multe cărți cărate după noi, cu liniște, cu drumuri cu mașina pe sprâncene de coastă, cu o lumină care eu nu știu cine și de ce a făcut lumina aia așa acolo că eu lumină ca aia nu am mai văzut că era blândă și caldă și nu aveam nevoie de ochelari de soare nicicând și nu mi-a fost frig și nici cald și apa era perfectă și m-am plimbat cu peștișorii pe sub valuri și Sara a aproape învățat să înoate în piscină (democrația a învins și am împărțit egal timpul între piscina ei-dimineața și marea mea-după-amiaza), cu cea mai bună mâncare ever ever ever și noi suntem amândouă ciudate  la mâncare (nu fițoase, doar ciudate, ne place mâncarea simplă da bună, nu știu cum să zic) și după vreo cinci zile Sara mă întreba dacă sigur noi nu suntem acasă aici că ea așa ar zice de mă uitam la ea cu capul înclinat și nu știam nici ce să zic nici ce să nu zic. Dar cred că are dreptate, suntem acasă în vacanțele infinite. Măi și zău, vacanțele astea sunt tare ciudate. Nu am fost plecate o săptămână ci sute de ani, dar sute de ani, lumea se rotise cu cel puțin un sfert de cerc până ne-am întors.

Deci da. Și pe lângă toate cele de mai sus, că de aici începuse, Sara (și, din fericire, nu doar ea), e unul dintre oamenii care pot să stea ore să vorbească despre frecvența sunetelor și a neuronilor. Unde mai pui că merge cu cărțile după ea peste tot și putem lua cine sau mic dejunuri sau chiar prânzuri în tăcere perfectă, fiecare cu nasul ei în cartea proprie. Și cred că de aia îmi place să stau cu ea atât. Pentru că e mică și neștiutoare dar curioasă. Pentru că știe să tacă fără ca asta să fie o povară și mai important, să turuie fără ca asta să fie alta.

Aș vrea să rămână așa, știi? Adică mi-e frică oarecum că o să se facă mare și pentru că o să învețe ce înseamnă cuvinte ca nuș, GDP, SWOT, ROBOR o să zică, așa cum zic așa, dar așa de mulți oameni, gata, sunt mare. Și deșteaptă. Și știu chestii. Și pentru că știu chestii o să mă rezum la a vorbi despre rate la bancă și reduceri la H&M, diagonala ultimului televizor din dormitor unde netflix (și cele conexe, ocazionale). Frecvența sunetelor, neuronii Sol și rotirea Pământului o să devină neinteresante. Totul devine neinteresant atunci când crezi că știi.

Of. Dar poate nu. Poate rămâne așa, pentru că știu că se poate, doar chiar cunosc omuleți așa. Care sunt încă curioși, care încă sunt prostuți, care încă nu știu nimic, care zboară din idei în idei și înoată în haos cu insule de realitate în mintea lor. Un om mare mic. Asta mi-ar plăcea să se facă Sara.

PS. Avem playlist nou, tot datorită ei, sau mai corect din cauza ei, că eu eram perfect mulțumită cu cel actual, dar a cerut răspicat cuvinte mama, cuvinte, să pot să fredonez. Deci cuvinte în playlistul de azi.

The easy way

Standard

Citeam, oare unde naiba citeam, așa mă necăjește că uit întotdeauna unde citeam. Nu uit ce, dar uit unde sau cine a scris asta. Probabil pentru că regăsesc idei și îmi rămân în cap? M, nu, și la birou fac așa, și acolo nu-s idei, doar informații.

Deci citeam undeva și nu mai știu unde o chestie care m-a enervat, mă da rău când am citit-o. Zicea un nene (asta știu, că era un nene, dar nu mai știu cum îl chema și abia luna trecută am citit și tot am uitat) că atunci când ești pus în fața unei decizii în care o variantă îți e mai ușoară și una mai grea, deși știi că cea mai grea ar fi cea corectă, dacă nu acționezi atunci, în secunda în care ești față în față cu problema, și vei zice meh, hai să mai merg un pas, să mai aștept o secundă, vei ajunge să nu iei niciodată decizia grea ci să te mulțumești cu cea ușoară, cea în care nu faci, vs. cea în care faci.

Exemplul pe care îl dădea, poate e mai ușor de înțeles așa, că nu știu cum explic eu, e că dacă vezi un părinte că îi dă o palmă copilului și eziți între a te duce să intervii deși nu e treaba ta vs. să mergi înainte acasă să te uiți la episodul 3 din serialul 3000, dacă nu alegi atunci, în secunda aia să intervii și zici meh, hai să mai stau o secundă să văd ce se întâmplă nu o să o mai faci niciodată.

Nu mi-a plăcut pentru că deși majoritar iau decizii prea rapid, spontan, bazându-mă, recunosc, pe gut feeling, atunci când vine vorba de chestii foarte importante sunt un mega melc. Dar aleg până la urmă, întotdeauna aleg, chiar dacă e de ales varianta grea spre imposibilă spre dezastruoasă. Tot o aleg, dacă știu eu că e aia bună. 🙂

Și apoi, acum recent, m-a certat cineva, dar nu cu răutate, am simțit-o că e că drag și cu inima deschisă dacă nu cred că lăsatul ăsta pe umerii Sarei să știe tot adevărul și să ia decizii singură, și să i le respect, nu e cumva un bolovan prea mare pentru umerii ei mici. Nu îi e oare mai greu așa? Nu i-ar fi mai ușor altfel, dacă aș alege eu, dacă aș proteja-o prin limitarea informațiilor sau a alegerilor?

Nu cred că avea habar persoana respectivă cât de în punctul sensibil în a lovit. Nu fac parte din categoria oamenilor siguri pe ei. Sunt nesigură pe mine, sunt, recunosc, în fiecare secundă și nici nu cred că aș vrea să fiu sigură de tot, mi se pare tare arogant și prostesc oarecum, deși e des întâlnit fenomenul la oamenii cu IQ ridicat.

Deci nu știu dacă e bine că o las pe Sara să ia atâtea decizii. Nu știu dacă cumva nu e împovărător pentru ea, mai mult decât poate duce. Poate chiar e mai mult decât poate duce un copil de 7 ani. Cine dracu-s eu să știu câte poate duce un copil de 7 ani, doar pentru că eu am avut o dată 7 și la vârsta aia simt și acum, la aproape 37 că aveam același creier pe care l-aș fi putut utiliza în același fel de mi s-ar fi permis nu înseamnă nici că am dreptate și nici că așa e automat și la Sara.

Și îi e greu. Absolut. Absolut infinit mai greu decât unui copil căruia i se pune farfuria în față și i se limitează pe ceas ora la televizor sau nu știu, poate fi orice, aș putea să o țin până mâine. Este greu, este, să iei decizii, și o văd și în ea. Analizează orice situație nouă ca și cum ar merge pe ramuri de algoritmi cu what if căutând worst case scenario și calea de ieșire din acel worst case scenario.

Mergem acolo. Și dacă e închis? Nu e închis, dar dacă e închis mergem dincolo. Șp dacă e închis și dincolo? Nu e închis și dincolo, dar dacă e închis mergem în călălalt loc. La infinit, până ultima situație negativă e eliminată.

She worries, she analysis, and then she decides.

Sau. Mi-a rupt inima în mii de bucăți într-o seară când m-am așezat lângă ea pe pat și i-am zis că nu știu mama, că parcă ai stat cam mult azi la televizor și parcă ai uitat să trăiești așa. Și știi mama, că am avut încredere în tine că o să știi când e timpul să te oprești, dar uite că azi ai cam uitat și parcă nu știu, sunt un pic tristă. Și a plâns (ok, era și obosită, dar a plâns și în ultimul an n-a plâns mai deloc copilul ăsta mic) și a zis Of mama, ce prost mă simt. Da nu era ca în expresia mă simt prost era așa, plin de adevăr alb. Și mi-a zis da uite, limitează tu cât să stau sau pedepsește-mă când stau prea mult. Dar eu nu te pedepsesc mama, și nici nu vreau să stau să număr minutele timpului tău, e al tău, doar am încredere în tine și poate te rog să fii puțin mai atentă.

Acuma, nu știu dacă conversația de mai sus e posibilă cu orice tipologie de copil,  dar a mea, care e mică și sensibilă și ultratimidă dar și uriașă funcționează așa. Am încredere în ea și ea alege ce face. A doua zi n-a mai stat deloc la televizor, și seara radia singură că a făcut numai lucruri mișto.

Îi e ușor? Futu-i nu, e chinuitor, e, să își facă atâtea griji și să știe atâtea și să ia în calcul atâtea variabile, să se controleze pe ea însăși (nimic nu-i mai greu ca asta pe lume, nimic).

Le e mai ușor altora?

Da, le e.

Și atunci de ce dracu o fac? De ce o chinui așa?

Păi, evident, pentru că așa cred că e bine.

Am mai scris asta, ca la 25 de ani plus sau 35 de ani plus să poți să iei decizii, să poți să accepți și să gestionezi dureri și valuri de căcaturi care vor veni (că vor veni, nu e dacă ci când), e bine să te antrenezi la asta.

E ca la orice sport sau activitate, ca învățatul unei melodii. You suck at it in the begining și te urăști pentru cât de tâmpit ești dar apoi, fără să îți dai seama, you kinda get a little bit better și încă a bit better și apoi te blochezi și ți se pare că nu avansezi și ești la fel de prost ca acum juma de an, dar de fapt nu ești și doar dacă mai încerci puțin o să iasă, atunci când nu te aștepți, puțin mai bine.

Dacă Sara sau oamenii, ar fi niște vaze cu gât subțire, cu apă transparentă în ele, și experiențele pe care le are le-ar colora încet, încet, cu stropi infimi, atunci ar ajunge la maturitate un amestec gigaaantic de culori :). Poate nu ar avea suficient roșu sau suficient galben în amestec, dar cu siguranță le-ar fi cunoscut măcar o dată și ar avea măcar câțiva stropi acolo.

Însă vă imaginați efectul unei picături puternic colorate, unei picături mari de culoare într-o vază imaculată? De fapt nici nu trebuie, vă las o imagine mai jos. Mie îmi aduce puternic aminte de bomba atomică. Și efectul cred că ar fi similar.

Deci da, o las să decidă, e expun la experiențe noi, am încredere în ea deși îmi e greu, iar ei mai greu ca mie, deși îmi rod unghiile, deși ea ezită, dar o fac pentru că nu știu altă cale să crești mare. Și deși mi-ar plăcea să rămână un copil, n-aș vrea să rămână un om mic. Vreau ca sufletul ei să crească.

Chiar dacă asta, uneori, înseamnă varianta mai grea. De fapt, cred că s-ar putea să însemne deseori varianta mai grea. Sper să fie bine. Om vedea. 🙂

51312639-color-drop-in-water-photographed-in-motion-ink-swirling-in-water-cloud-of-ink-in-water-isolated-on-w

Bună ziua

Standard

Ce mai faceți? 😛

Aș vrea să scot câteva chestii din capul meu, despre: vacanța perfectă, niște vaze sau dungi colorate, nu m-am hotărât încă exact ce sunt și schimbări, libertate vs. responsabilitate (sună serios, da nu e) x 2 (x2 că o dată mă gândesc la Sara în legătură cu asta și altă dată în legătură cu altele).

Dar.

Sara tocmai a plecat în prima tabără din viața ei (am vrut să o trimit și când era mai mică, dar până acum nu a vrut ea) și am așa:

  1. Inima foarte, dar foarte mică
  2. Creierul înghețat

Cele două, de altfel, sunt (mă rog la mine) foarte legate. Nu pot să fac nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic, dar nimic în afară de a mă gândi la ea. Dar nimic, nimic, nimic.

Am încercat să fac curat, să cânt o melodie nouă (da, am găsit-o), să continui ultima carte din vacanță care a rămas pe jumătate necitită (de povestiri, nu, nu merită neapărat), să văd și ultimul episod din documentar, să calc sau orice altceva.

Pot să fac cele de mai sus cam 5 secunde după care vrup, mă gândesc iar la ce o face ea.

Am emoții. Rău. Mai mult, îmi e frică. Deci nu pot gândi, ca întotdeauna când simt așa. Revin când îmi recuperez mintea. Dacă. Sper. Vedem. Îmi rod unghiile.

Voi cum mama dracului supraviețuiți taberelor, perioadelor astea când nu sunteţi împreună, că mie îmi vine să fac tot timpul un singur lucru: să mă urc în maşină/avion/bicicletă/cal înaripat şi să mă duc acolo acum.

IMG_5555

Deseori, Uneori, Rareori

Standard

Am avut întâlnirea individuală de final de an școlar cu Miss Honey (Miss Honey e învățătoarea Sarei și îi spun așa pencă e leită, mă, da leită cu personajul Miss Honey din Matilda).

Și m-am îngrozit. Nu de evaluarea finală a Sarei, ci de câtă hârțogăraie e nevoie pentru fiecare plod. Pe scurt, 10 pagini per copil, cu bife și check-isturi, identice cu alea de le folosim noi la birou și pe care eu, una, le urăsc. I-am zis lui Miss Honey că mi se pare horror. Și ea m-a întrebat (crezând că mă refer la nuș ce rahat îi predase Sarei la matematică care părea complicat) că nu e, Sarei îi place. That I know, mi se pare horror că învățătorii trebuie să completeze rahaturile astea. Mi se pare horror și pentru copiii, toată personalitatea lor, toată curiozitatea lor îngrămădită în fișe A4 cu bife. Brrrrr. M-a amuzat că are realizat la mai toate drăciile alea, mai puțin la sport, unde jumate sunt în curs de realizare. Fii-mea e maxim de împiedicată și mie îmi place de ea așa (poate pentru că și eu sunt, mok).

Însă cel mai și cel mai, da cel mai și cel mai mult mi-a plăcut tabelașul cu Deseori, Uneori, Rareori, unde erau înșirate 13 chestii și cât de des le face copilul (ex. se concentrează la lucru, autocontrol, responsabilitate, atenție bla bla). Avea majoritar D-uri Sara, dar nu e relevant. Avea R la comunicarea sentimentelor (da, a mea e, a cui) și U la colaborare cu colegii, la abilități de organizare (haaoooooos, cum vă povestesc, e our middle name) și la „folosirea eficientă a timpului”.

Și deși eu nu prea vorbesc cu Miss Honey (că nu înțeleg de ce să vorbesc cu ea de enșpe mii de ori atâta timp cât Sara e happy acolo și doar o plac, în tăcere, de la distanță), mai aveam puțin și-o pupam. M-am topit toaaaatăăăă, fii-mea nu-și folosește eficient timpul? Duamne, dar cadou mai frumos nici că puteam primi. Mi s-ar părea îngrozitor, dar îngrozitor să își folosească Deseori eficient timpul. Timpul e o jucărie și deloc drept. Câââât de plictisitoare mi se pare o viață unde timpul e folosit tot timpul eficient. Nu, nu, nu, vreau timp ineficient pentru Sara, mi se pare mai prețios ca o găleată de aur, vreau să viseze, să se apuce de treaba X și apoi să se gândească laaa cocostârci, culoarea portocaliu, fâșii de nori rarefiați seara la apus, forma ciudată a frunzei de ieri din parc, la australopithecus, la succesiunea notelor din piesa pe care o repetă la infinit și, desigur, la Charlie atunci când se apucă să facă o chestie eficient.

Așa, dar așa, dar așa de rău aș vrea să rămână parțial ineficientă cu timpul ei toată viața, să îl folosească în continuare pentru joc și nu doar pentru chestii pătrate. Sunt rari adulții care fac asta de nici nu știu cum să scriu. Și mi-e ciudă de mor că uneori oamenii ăștia, care își folosesc timpul eficient doar Uneori, vor să învețe și ei să își folosească timpul eficient Deseori, pentru că toată lumea pare să o facă și deci, e musai când te faci mare, nu?

Nu. nunnnnnnuuuunnnnuunnnnnuunnuuunnnnu. Nu. Timpul e ondulat, cârlionțat, dulce sau sărat, albastru sau auriu, rarefiat sau dens, grăbit sau leneș, triunghiular, dreptunghiular, poate chiar în formă de romb sau trapez, dar cu siguranță, cu siguranță, timpul unui om (fie el mic sau mare) nu ar trebui să fie Deseori eficient. 😛

IMG_4612

 

 

Pedepse și recompense

Standard

Mbloooop, nuș de unde să încep. Ca de obicei, când sunt foarte multe gânduri în capul meu și n-au nicio ordine, nesuferitele, n-au învățat să stea ca la armată. Am vocea cuiva în cap care-mi zice de fiecare dată când vede că încerc să vorbesc dar nu fac altceva decât să tac și știe că e pentru că avalanșă de gânduri: Doar zi!

Ok, zic 🙂

Nu cred în sistemul de pedepse și recompense. Deloc. Mă da deloc deloc.

Deși ar trebui să reformulez. Știu că sistemul de pedepse și recompense funcționează, nu neg asta, funcționează cu siguranță, de la Skinner încoace explicat și înainte de el neexplicat. It does work.

Repetăm acțiunea care aduce consecințe plăcute, o stopăm pe cea care aduce consecințe neplăcute.

Și atunci, cum mă întreba un nene într-o carte (pe care m-am oprit s-o ascult de câți draci mi-a făcut): dacă merge, și dacă e aici de mii de ani, de ce să nu o folosim?

Păi da, asta încercam să zic, că nu cred că ar trebui să o folosim, deși funcționează (fix la fel cum nu cred că-i peachy să folosim CIO deși funcționează sau nuș, spankingul deși funcționează și ăla).

Nu cred că ar trebui să o folosim pentru că așa:

  1. Recompense

Să presupunem că cineva mi-ar da o nuș, ce vă place vouă, mie să zic o vacanță de fiecare dată cââând, mmm, ceva după ce nu mă omor, să zicem de fiecare dată după ce reușesc să socializez eficient cu oamenii la o petrecere.

Aș socializa la o petrecere pentru o vacanță? Sfinte căcat o da.

Aș mai socializa la o petrecere dacă nu mi-ar mai da vacanța? Fuck no.

Obținem rezultatele dorite, dar nu neapărat pe termen lung. Nu facem cu recompensele decât să nuș, jucăm o piesă. Și sigur, putem juca piese de foarte multe ori, dar nu putem să trăim într-o piesă tot restul vieții noastre.

Pe partea cealaltă.

Să presupunem că aș primi o vacanță dacă aș reuși să îmi mențin biroul curat o săptămână.

Mi-aș menține biroul curat o săptămână pentru o vacanță? Sfinte căcat, din nou da.

Mi-aș mai menține biroul curat fără vacanță? Da. Biroul meu are două viteze, ori nu e nimic, da nimic pe el, ori e cel mai mare haos din toate cele 6 birouri pe care le împărțim. De cele mai multe ori e gol, pentru că îmi place să fie gol. Deci de aia îl țin gol.

Dacă acordăm recompense pentru acțiuni dezirabile pierdem complet din vedere predispoziția nativă pentru acțiunea respectivă.

2. Pedepse

Acuma, nuș ce nație sunteți voi, da eu una fac greșeli cu nemiluita. Neintenționat, unele din prostie, altele din neatenție, uneori nu-s greșeli ci pur și simplu lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. I am dumb sometimes, I am.

Varianta 1. Am făcut-o de oaie pentru că sunt tută. Perfect posibil. Dar dacă am făcut-o de oaie pentru că am fost tută nimeni și nimic pe lume nu va fi mai rău decât ceea ce deja simt. So nu are niciun efect să mă tragă careva de urechi, poate altul de a prinde o ușoară aversiune față de persoana care alege să facă pe deșteptul cu mine când eu în mod evident mă simt de căcat.

Varianta 2. Am făcut-o de oaie pencă drac știe de ce, dar nu e ceva pentru care eu să mă simt nașpa. Exemplu, când luam o notă foarte mică. Era neplăcut, că ai mei nu erau încântați, dar pentru mine n-au contat niciodată notele alea, deci nu eram cu adevărat necăjită. Deci rezultatul nu era în niciun caz, în niciunul din scenarii că ajungeam să îndrăgesc materia X după ce se supăra mama pe mine că am luat notă mică ci, eventual, să tocesc (nu să înțeleg) umpic mai mult la ea sau, mai probabil, să găsesc o tactică mai bună pentru a scăpa mai ușor cu o notă mai mare sau, mai direct, să nu afle ai mei ce notă luam :D.

Pe scurt, mi se pare așa că pedepsele și recompensele pleacă de la premisa, pe care o disprețuiesc, că un om nu poate să fie bun. Că are nevoie de reguli ca să fie bun. Am mai scris asta, citând un nene, că eu cred că toți oamenii pot fi buni. Și cu atât mai mult copiii. Mi se pare că pedepsele și recompensele nu dau nicio șansă să cunoști copilul din casa ta. Sigur, posibil să ajungă un adult ordonat care muncește conștiincios fără haos pe birou de la 9 la 5. Care urmează regulile. Dar, din motive care mi-ar lua probabil mult mai multe litere, nu cred că asta înseamnă un adult fericit. Cred că învățăm din greșeli, da, dar nu cu pedepsele sau recompensele altora, ci cu cele din noi.

Și meeeh, recunosc, de asta nu i-am spus niciodată Sarei și nici nu cred că o să îi spun: Dacă mănânci tot din farfurie primești desert vs. dacă nu mănânci tot din farfurie nu primești desert. De asta dezbat cu ea chestii pe care mulți adulți poate nici nu le au pe agendă, dar la noi sunt subiect pe ordinea de zi, de exemplu de ce nu e bine să mâncăm multe dulciuri, care e faza cu mâncarea sănătoasă și de ce nu-i bun zahărul. Sigur, vs. să am un copil care mănâncă tot din farfurie, n-am, am unul care mănâncă cam ce vrea ea, uneori mai mult ca un adult de 120 kile, alteori mai nimic, și care îmi spune că poate, doar poate, ar trebui să renunț și eu la obiceiurile mele tâmpite că doar știu că îmi fac rău.

Cred că ne pare rău atunci când greșim, fără să ne spună nimeni asta. Cred că suntem fericiți când facem bine, fără să vină la pachet cu o vacanță în Caraibe. Cred că ei, plozii mici cu muci în nas și dinți lipsă, sunt doar oameni, și fix la fel ca noi, deși au mai puțini ani. Deci aleg să o las pe Sara să îmi arate că uneori e bună. Că uneori greșește. Și că îi pare rău. O încurajez când îi e greu, întotdeauna, dar nu o aștept cu un motoscuter că a luat premiul I cu coroniță. Fără (prea multe) reguli. Fără pedepse. Și da, chiar fără recompense.

Ăăăăă, sună a anarhie oleacă, nu? Well, poate că e. 😉

IMG_9092