Arhive pe categorii: books

M-a enervat o carte

Standard

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să vă enerveze o carte? Mie nu. M-au dezamăgit, plictisit, devastat, hai, cărți, dar nu mi s-a întâmplat până la această onorabilă vârstă să mă enerveze una.

Acum vreo două săptămâni Sara a vrut iar la cărți. Deci am mers la librăria nr. 2 preferată (e mai aproape decât librăria nr. 1 preferată). Ea și-a ales trei (printre care Sapiens ediția benzi desenate apropos, nu îmi vine să cred că fii-mea a citit Sapiens la 10 ani și eu la 35 parcă) și eu tot trei.

Una din cele trei se numea The Meritocracy Trap. Și am citit eu pe spate plus că titlul, se pupa mânușă cu gânduri ce îmi mișună mie prin cap de ceva (multă) vreme. Chiar am ezitat dacă să o iau dacă nu cumva să fie prea confirmation bias așa și să o citesc degeaba, dar nu am putut rezista.

Și am purces. 11 pagini, 22, 55. Băi spunea ăsta numai tâmpenii. Și o înghițeam și greu. Sara terminase deja două din cele trei cărți ale ei și pe mine nu mă trăgea ața. Am zis că e pe dos, nu sunt de acord cu ce scrie si de asta nu îmi place, deci am perseverat de zici că mâncam brocoli la cină – adică cu foarte greu. De fapt am mâncat o singura dată în viață brocoli, când avea Sara vreo 2 ani și era în faza alimente verzi: spanac și brocoli. Nu mă întrebați al cui copil e, că nu știu.

Pe la pagina 123 am aruncat-o cât colo în bibliotecă. Ba chiar mă gândesc de atunci cum să scap de ea pentru că nu poate să locuiască pe rafturile mele lângă cărți care mi-au schimbat viața.

Pe scurt, nenea ăsta e teribil de arogant, dar teribil de arogant (fuarte tare mă enervează indivizii aroganți), prezintă o serie de date trunchiat, și niște idei (tâmpite) ca axiome. M-a scos din minți. Mă rog, se jeluiește că ăștia de câștigă peste medie (ca el, prof de drept la Yale say ceva) și reprezintă 10% din cea mai bogată populație a lumii au ajuns acolo doar pentru că muncesc peste o sută de ore pe săptămână, sunt foarte dar foarte inteligenți și așa nu se mai poate. Duamne cât mi-am mai învârtit ochii. Și pe scurt și noi suntem în cea mai bogată 10% populație din lume și aș putea da sub semnătură niște exemplare nu foarte inteligente iar eu nu muncesc și nici nu voi munci vreodată sute de ore pe săptămână. Și sper că la fel și voi. Iar asta nu înseamnă că muncesc prost. Doar că nu îmi place să fiu „ocupată”. De mi-ar da cineva 10 euro pentru fiecare dată când mi s-a plâns cineva că e ocupat doar anul ăsta plăteam minim juma din vacanța la mare.

Ce speram eu să găsesc în carte (după titlu), dar n-am găsit, era următoarea dilemă : e corect să ne creștem copiii cu țelul de a obține o slujbă more or less ca a noastră ? Corporate stuff, costum, mailuri cu Dear și Best regards, Thank you for your cooperation și As per my last email. Ah și infinite ședinte. Săptămânale de coordonare, desigur.

Chiar e? Pentru că honestly asta e pretty much the average result al unui copil care termină liceul și mă rog, faculta cu niște note bune plus puțin (sau mai mult) de noroc. More or less ajunge într-o slujbă pe aici plătită puțin mai mult sau puțin sub medie. Dar pe acolo. Are bani de chirie, mâncare, 5 cărți pe lună și maxim 2 vacanțe pe an.

Nu că ar fi rău, nu mă înțelegeți greșit. Nu mă plâng, dimpotrivă, sunt o răsfățată a vremurilor cum am  mai zis. Dar chiar merită ca asta să fie țelul în viață ?

Îi spun des Sarei că nu mă interesează ce note ia, iar ea e șocată. Îi explic că mă interesează dacă ea e tristă dacă ia note mici și de altfel fac teme cu ea și explic în continuare atunci când e la mate ecuații cu necunoscute prin desene a unor doamne singuratice cu pălării (nu știu de ce le-am pus pălării, dar o doamnă singuratică și necunoscută pe deasupra ar trebui să aibă pălărie, nu credeți ?). Dar realmente nu mă interesează dacă Sara nu ia FB la fiecare test (a luat de altfel, doar pentru că ea e ea). Și Sara mă întrebă dar nu e adevărat că viața ei va fi distrusă dacă nu iau note bune la toate materiile și dacă nu merg la o facultate de top ? Nu pot să îi spun că e adevărat au ba. So îi spun adevărul : habar n-am.

Felul cum se despart crengile vieții ei e imprevizibil. Poate termina prima la Harvard și să fie nefericită. Poate chiar și săracă. Poate să nu facă o facultate pentru că vrea să facă benzi desenate și adult, nu doar acum copil și ajunge ce știu eu, să scrie scenariul următorului SpiderMan (nu mă omor după filmul ăla dar nu mi-a venit alt exemplu mai drăguț).

Sau poate merge la țară, să crească albine cum creștea bunicul tatălui meu. Sau poate va fi bucătar. Sau cosmeticiană. Sau tâmplar. Nu mi s-ar părea nimic rău la toate astea, dimpotrivă. Cred că s-ar putea să fie fericită, mai fericită decât într-un costum negru și cu fundul pe birou cu ochii într-o cameră de Zoom minim 8 ore pe zi.

O ajut la teme ? Da. De fiecare dată când o cere. O pun să facă teme ? Doar dacă mă pune ea să îi aduc aminte, altfel nu. Mă supăr când ia o notă mică ? Mă rog, nu pot să zic nu că nu s-a întâmplat încă, dar promit că nu. Pentru că nu știu. Nu știu dacă trebuie să ia note mari la toate materiile. Și nu cred că notele sunt corelate cu inteligența, succesul în viață sau cifra de venituri dintr-un an. Cred că pot fi, dar nu e obligatoriu. Și chiar dacă și-ar dori o slujbă  ca asta, cum avem noi, ar putea să o obțină învățând doar atunci când e nevoie și doar la materiile care o interesează cu adevărat. Nu cred că e nevoie de 10 pe linie.

Voi știți ? Știți sigur sigur ce vă doriți pentru ei ? Dar pentru noi ? 🙂

To learn

Standard

Am purtat acum ceva zile o conversație despre a învăța. Cu o altă mămică. Care îmi povestea despre teme și lene și din astea.

Și eu, idioată cum mă știți, am întrebat: Dar cum poți să îi spui să învețe?

Pentru că eram sinceră curioasă.

Eram curioasă pentru că m-am gândit tare bine și nu cred că aș putea să îi spun așa ceva Sarei. Și ok, accept că e posibil să fie din cauză că eu am urât fiecare secundă din anii de școală și că i-am considerat complet mâncați din viața mea (minus partea cu socializarea, prietenii mei din copilărie sunt), dar chiar mi se pare că nu am făcut nimic util în anii ăia, poate doar că am învățat ceva tactici de supraviețuire sub ocupație și dictatură (fără legătură cu comunismul, mă refer exclusiv la relația profesor-elev din școlile românești).

Dar peste asta, obiectiv vorbind nu cred în a învăța. Mi se pare că best case scenario, dacă învață doar de gura mea, sau doar de frică să nu ajungă spălătoreasă de WC-uri, va ajunge ca marea majoritate a oamenilor de azi, ca mine. Captivă într-o slujbă călduță și inutilă, corporatistă au ba (nu știu voi, dar eu la birou nu fac lumea un loc mai bun, deși încerc ca proasta să o fac ușor mai suportabilă pentru niște unii și de obicei eșuez și la asta) care îi plătește cărțile și vacanțele (sau ce vă place vouă). Care ne permite să plătim ratele la o casă cutie, în bloc sau pe pământ, care casă ne permite la rândul ei, luxul de a trăi liniștit un șir de zile repetitive și perfect egale.

Și nu pot să îi doresc asta. În plus, sper că până ajunge ea mare, va avea asigurat un loc unde să stea (de mine) și atunci ar putea fi și spălătoreasă de WC-uri și să trăiască același lux al zilelor liniștite repetitive.

So mămica cealaltă mi-a zis că îi spune asta pentru că ea chiar crede că lumea progresează prin oamenii care învață.

Chestie pe care ăăăă, iar nu o prea înghit. Mult din progresul actual se datorează unor oameni care fie n-au fost pe la școală, fie nu s-au descurcat așa grozav (Mendel, Faraday, Frații Wright nu au trecut neam pe acolo, iar Darwin a scăldat-o maxim, Newton era groaznic la toceală, iar pe Edison l-au dat afară că era prea încet și cred că dacă deschid goagăl sigur mai găsesc).

Dar trecând peste asta, așa cum am mai zis, nu știu unde dracu scrie că doar oamenii care știu să vorbească despre chestii (că practic asta e învățatul) sunt cei care au cheia succesului. Mie mi se pare că dimpotrivă, dacă ajunge să facă o chestie care îi place cu adevărat, abia atunci va avea succes. O văd fiind o coafeză excelentă, un bucătar bun sau un pantofar bun. Toți știm oameni care sunt bogați, dacă asta e ce vi se pare chintesența unei vieți fericite, care sunt bucătari, tanti care pensează sprâncene aso. Hell, tanti care pune unghii false câștigă mai mult ca media oamenilor angajați din România. Serios.

Cred însă, cu dinții, în curiozitate. Pentru că o am. Și pentru că o văd în Sara. Și în mai toți copiii pe care îi cunosc. Și, sadly enough, în aproape niciunul din adulții pe care îi știu.

So my take on it este că toți ne naștem curioși. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să te naști altfel, curiozitatea dă dopamină și fericire și suntem pur și simplu wired that way. Fragilă substanță însă, pentru că, exact forțatul și băgatul informației cu pâlnia în cap sunt menite să o distrugă, de multe ori iremediabil (hence adulții perfect fericiți să meargă acasă în absolut fiecare single fucking day să deschidă TV să se uite la talk-show-uri sau seriale).

Tot mămica cealaltă mi-a zis că mie îmi e ușor să zic că nu cred în învățat că am nimerit copilul de stă zi și noapte cu cartea-n brațe, dar ce mă făceam dacă nu era așa?

Păi. Da, am zis, evident că vorbesc doar din experiența copilului meu, nu am alta, dar asta nu cred că înseamnă că aș fi obligat-o vreodată pe Sara să citească dacă ei nu i-ar fi plăcut. La fel cum nu o oblig să învețe să cânte la un instrument (deși pe mine mă face puțin fericită să fac asta și cred că poate și pe ea, de ar încerca) sau să înoate sau să descopere mitologia greacă (de care am fost obsedată și care mi se pare că are o tonă de chei despre viață ascunse în ea).

Cred că fiecare copil e curios despre ceva. Și uneori părinții vor să fie curioși despre ce cred ei bine să fie curioși (cărți, matematică, istorie, fizică, engleză și franceză) în loc despre ce vor ei să fie curioși (cum funcționează mașina de spălat vase, cum trăiește un mușuroi de furnici, unde e Luna șamd).

Deci dacă Sara nu ar fi iubit cărțile, ar fi iubit altceva. De exemplu, ei îi place geografia. Eu nu pot să deosebesc forma Franței de a Germaniei, iar ea recunoaște steagurile și formele și capitalele unor țări de care eu am auzit vag. Râde de mine și mă întreabă de nu cred că o să am nevoie în viață să știu și eu care e forma Japoniei. Și eu îi zic că mama, dacă n-are formă de pește, cizmă sau chitară îs șanse mici să învăț să o recunosc. Da, i-am luat jocuri și cărți despre geografie, și a învățat în continuare despre asta. În același timp, nu are nici cel mai mic interes din lume pentru orice ține de istorie sau biologie (zoologie mai precis, cu botanica se mai împacă). Deci nu are nici cărți nici jocuri related to that.

Așa înveți. Cu adevărat. Pentru că nu te lasă, pentru că te mănâncă, pentru că vrei să afli acum ceva că altfel nu mai poți respira. Și întâi descoperi chestiile simple. Care devin parte din tine și apoi treci la chestiile simple plus unu. Și devin și astea parte din tine. Și apoi ajungi la chestiile simple plus n. Sigur, aici, ca să descoperi cele n ai nevoie de ajutor, și profesorii buni pot fi unul din ajutoarele astea, dar mie mi se pare că ce stă la baza e curiozitatea și nimic altceva.

De asta nu aleg eu ce citește. Și văd deja, în doar câteva luni de citit obsesiv, cum evoluează singură. A început cu cărți simple, scrise mare, cu rând la 1.5, despre fetițe năzdravăne și acum citește un roman de vreo 350 de pagini despre curaj și transformare și demnitate și alte alea. Nu ajungi să citești Kant și Jung și Shopenhauer pentru că îți spune cineva (sau rectific, poți să ajungi, dar va intra pe o ureche și va ieși pe alta, nu te va atinge sau transforma în niciun fel), ci îi descoperi, donno, ca mine, la 17 ani pentru că simți că te sufoci și întâmplător oamenii ăștia au aerul de care ai nevoie. Și asta nu înseamnă că la 13 ani n-am citi doar benzi desenate un an întreg.

So. Nu am de ales. Nu pot să îi spun Sarei să învețe pentru că pur și simplu nu cred în asta. Sper doar să rămână curioasă. Asta e ce încerc să protejez, ca pe cea mai prețioasă comoară din Univers. Pentru că e 🙂

IMG_1663

Futu-i

Standard

Când am citit prima oară De veghe în lanul de secară (Catcher in the Rye) m-am simțit normală. M-am simțit normală pentru că găsisem pe cineva, ok, într-o carte, nu m-a deranjat că doar acolo, la fel de anormal ca mine. De fapt nici atunci nici acum nu mă simt anormală, doar cumva în exterior, privind la restul oamenilor (sau copiilor, pe vremea aia) care fac aceleași lucruri (cu timpul am descoperit și că nu chiar toți).

După ce am efectuat operațiunea, am purces la găsit tot ce mai scrisese nenea cu pricina. Și acum 20j de ani când făceam eu treaba asta well, nu prea exista Wikipedia. Așa că am căutat în librăriile din Târgu-Jet. Unde am găsit fix zero. Abia mai târziu, în anticariatele din București, am mai descoperit încă două din cărțile lui: Nine stories și Raise High the Roof Beam, Carpenters and Symour: An Intoduction. Franny și Zooey a fost ultima carte pe care i-am cumpărat-o, la câțiva ani distanță. Credeam că le-am citit pe toate și că asta e, that was it, the end.

A cincea carte de Salinger mă aștepta în octombrie 2016, strivită, slabă, și albastră, pe ultimul raft, cel de sus al unei librării dintr-o zi tare ploioasă. A trebuit să mă ridic pe vârfurile de la picioare să ajung la ea și m-am lovit puțin la mâna dreaptă încercând să o scot de acolo. Dar a meritat.  O surpriză.

Mie cartea asta mi-a fost un fel de reminder. A de ce mi-a plăcut atât de veghe în lanul de secară, deși majoritatea oamenilor cărora le-am menționat-o mi-au recunoscut sincer că li s-a părut ciudată și în coadă de pește.

De veghe rămâne pentru mine o carte despre adevăr. Despre picioare pe pământ. Despre a spune futu-i când ești la un cocktail la operetă, despre a râde cu lacrimi la un serial prost, despre a recunoaște că plodul personal e uneori un asshole, despre a purta riduri în loc de botox, despre degete mijlocii ridicate în loc de zâmbete false, bere în loc de apă plată cu lămâie, despre adevăr trist sau crud uneori în loc de minciuni parfumate, despre a mânca cu poftă o pizza întreagă în loc să instagramezi o poză cu o salată sănătoasă, sau despre a te vedea cu o prietenă fără ca lista de 587389472394 de prieteni să afle imediat despre asta, despre fetiţe care preferă costumele de liliac negru rochiţelor cu prinţese şi bocancii pantofilor roz, care râd dar şi plâng, care au dreptul să spună nu şi să fie oameni. Mici, dar oameni.

Habar n-am, despre a fi imperfect și greșit.

Despre a fi tu 🙂

three-stories

 Playlist de noiembrie.

Not crazy

Standard

Cred că toți avem traume din copilărie. Unii trăim cu ele ascunse, perfect convinși că am fost în Rai când eram mici. Hei, poate unii ați și fost, who am I to judge?

De fapt, nici eu nu sunt departe, până să nasc cel puțin am fost convinsă că am fost cel mai fericit și nepăsător copil din Univers. Maternitatea are talentul de a zgâria niște răni mai vechi și de a pune lucrurile într-o nouă perspectivă. Dar nu azi despre asta.

Mi-a trimis cineva, mai de mult, un link la o chestie pe youtube. Am încercat să ascult, chiar eram curioasă. Am rezistat 5 minute. După 5 minute eram deja în Bahamas pe o plajă sorbind un coktail imaginar.

Apoi, peste ceva timp, altcineva, un alt link pe youtube cu un tip vorbind. Și asta aș fi vrut să ascult. N-am putut.

Apoi, încet, încet, mi-am dat seama că sunt incapabilă să o fac. Chestii care au scopul, direct sau indirect de a mă învăța ceva nou. Să toarne informație în capul meu.

Și m-am întrebat: what da fuq. De ce nu pot? Adică, sincer, în conversații pot, muziă pot, what is it?

Până m-a pălit. Trauma mea proprie și personală. Școala. Orele, zecile, sutele alea de ore în care eram obligată doar să stau și să ascult ce-mi spunea un ins care se dădea mai deștept decât mine. Fără să am posibilitatea să intervin, să contrazic și nici măcar să întreb. Fără să spun că nu înțeleg. Că eu cred altceva. Doar să ascult. 🙂

Dar am zis meh, one of my quirky things, asta e, n-o să ascult chestii, ce mare lucru, nu e ca și cum n-aș putea să trăiesc fără.

Atât că, peste ceva vreme, am citit câteva pagini. Un fel de eseu. My heart skipped a beat when I’ve read it. O minunăție, un mic miracol pe întinsul a vreo 10 pagini. Genul ăla de cuvinte care mă fac să mă uit în stânga și dreapta să verific dacă mai sunt pe Pământ.

Problema a apărut când am realizat că era fix transcriptul primul link și nimic altceva.

M-am speriat. Nu vreau să ratez minunății. Și n-am prea știut ce să fac. Dar am încercat. Încet, cu răbdare, nu mă grăbesc la chestiile importante.

Și apoi, într-o bună zi, s-a întâmplat. 🙂

O altă cărticică, că nici nu pot să-i spun carte, o cărticică că e fix o cărticică umplută ochi cu sinceritate și suflet și culori. M-a schimbat cărticica asta. Eram atât, dar atât de nervoasă pe o chestie la birou când am început să o ascult, la începutul unui drum de vreo 500 de km de nimic și nimeni nu m-ar fi putut calma. În afară de cartea asta. În 10 minute zâmbeam.

Din nou, magia cărților (mda, știu că iar n-o să fie un articol popular și că sunt plictisitoare și enervantă cu cărțile, mbut ghinion, nu mă schimb :P).

So. De asta,

  • dacă mă vedeți mergând încet, mult prea încet, prin mall, în timp ce fac cumpărăturile de Crăciun și nu cu pasul meu obișnuit săltat
  •  sau dacă dați de mine, râzând în hohote, singură, ca și cum aș sta la povești cu un prieten bun,
  •  dacă mă observați, fără să vreau, pe trecerea de pietoni, cu lacrimi în ochi,
  •  dacă mă zăriți plutind, peste blocuri și parcuri și mașini parcate,
  • dacă ne întâlnim la coadă la avion, eu zâmbind tâmp când toată lumea e nervoasă la capătul a două ore de întârziere,

nu e pentru că sunt nebună, e pentru că ascult.

Doar una din traume, nu e exclus să fie mai multe. M, voi cum stați? V-a plăcut școala? V-a stricat într-un fel pe care l-ați realizat abia acum? Și iar mă apucă frigul când mă gândesc că urmează asta și în viața Sarei.

Ps. Truth. Ok, I lied, I might be some sort of crazy 😛

img_9514