Arhive pe categorii: bebe

Playground

Standard

Ajungem la un loc de joaca dintr-un aeroport.

Sara ezita. Un baietel blond, cocotat deja in avionul de jucarie, ii spune:

-Viens, viens! de parca o astepta de o viata intreaga (de aproximativ 6 ani) si Sara intarziase la intalnire.

Fii-mea se intoarce spre mine in pozitia ghiocel.

-Ma cearta.

Nu te cearta mama, iti spune sa vii sa te joci cu el.

-Dar nu inteleg ce zice!

Vorbeste franceza mama, raspunde-i si tu in limba ta.

-Dar daca nu intelege nici el?

O sa va descurcati cumva mama, ai incredere.

Un pas, ezită iar, se întoarce.

Băiețelul coboară după ea, Sara se agata de piciorul meu si nici ca ii arunca vreo privire, la naiba, nici macar un sfert de privire.

Nervos că nu este bagat in seama, pleaca să se joace singur.

Lasata in pace, Sara prinde curaj și se duce ea după el. Acum însă, face el pe niznaiul, pilotează avionul ca și cum n-ar avea nicio fetiță șatenă de 109 cm lângă el (o fetiță șatenă de 109 cm foarte foarte frumoasă if you ask me).

Îmi ia cam doua guri de cafea si cca. 5 minute in human time ca cei 2 sa piloteaze impreuna avionul verde intr-o conversatie bilingva perfect coordonata.

Eu și mamica blondului pazim in tacere (thanks heaven) gardul locului de joaca pana ce vocile metalice din difuzoare curma crud relatia abia inceputa.

Nu știu la ce se gândește ea in timp ce se indeparteaza, dar eu una nu incetez sa imi reamintesc conversatia recenta pe care am avut-o cu o prietena cu cativa zeci (nu prea multe zeci) de ani mai mare ca sara si sa ma mir cum nimic nu se schimba. 😛

IMG_9660

Mângâieri

Standard

Sara nu rupea flori. Până a văzut pe cineva care îi plăcea culegând flori și hop și ea.

Așa că, acum ceva vreme, când începusă să rupă vârfurile noi ale unui brăduț, am rugat-o să nu o mai facă.

De ce?

-Sincer, eu cred că îl doare. Și chiar cred că îl doare, nu o mint, cred că și plantele simt multe lucruri (reminder, not a softie, doar urăsc florile tăiate și plantele în ghiveci, deși ne-am luat niște leandru to die for la buro).

Nu m-a contrazis (cum face de obicei la mai orice :D) și a tăcut. Nu a mai rupt nimic și am plecat unde aveam treabă.

Peste câteva zile, mergea pe lângă un alt brăduț.

Stai puțin să îl mângâi, zice.

Stau. Normal că stau. Ce treabă să fie mai importantă pe lume decât să mângâie Sara un brăduț? Vorbeasc la modul cel mai serios că nu îmi pot imagina vreauna.

Îi place, mami?

-Aș zice că da.

Mai stăm, mai mergem, ne mai plimbăm. Paranteză.

Băi. Cred că fii-mea s-ar putea să fie deșteaptă. Nu deșteaptă că e a mea (că deh, pentru mine știți voi, puiul ciorii), e deșteaptă în felul ăla ciudat și delicat de numa o mână de oameni știu să fie.

Îi propun să facem o plimbare până la un restaurant.

Cum adică plimbare până la restaurant?

-Păi, zic, trebuie să mâncăm ceva și ne plimbăm până acolo, căscăm gura.

Mama (ups, e serios când nu-s mami și-s mama, e ca atunci când îmi spunea tata pe nume și nu pe poreclă când eram mică), plimbare până la ceva nu e plimbare. Plimbare e atunci când mergi fără nicio țintă, doar să te uiți în jur și să descoperi lucrurile frumoase. 

Da’ cu gura căscată mă uitam la ea că ziceai că-mi citește din cap fără să-i fi spus eu vreodată ce-i acolo. M-am așezat în genunchi, m-am uitat în ochii ei, am pupat-o pe nas și-am strâns-o cât m-a lăsat (nu prea mult, doh) în brațe.

Închidem paranteza.

Dăm peste niște pietre pe-o margine de lac. Începe să le mângâie.

Pietrele simt?

Acuma, între noi, chiar pietrele nuș ce să zic cu simțitul, dar nu mi s-a părut nimic rău, cine știe săracele de câți amari de ani nu le-o fi mângâiat cineva cu atâta blândețe?

-Mama, s-ar putea să simtă și ele puțin, dar să știi că mângâieri cred că trebuie să dai în primul rând oamenilor pe care îi iubești, că ei sigur simt și au nevoie de ele, apoi animalelor, de orice fel, dar mai ales alea abandonate și apoi copacilor și plantelor. Și dacă mai ai timp și pietrelor, ok.

Oamenilor pe care îi iubesc?

-Da.

Nu? 🙂

IMG_2620

 

 

What’s new pussycat?

Standard

Probabil e genetic. Există o genă, gena noutății, care te face cauți permanent lucruri noi.

M-am mirat un pic când am aflat, eu mă gândeam că toată lumea o are, parte din a fi o ființă umană.

Să vrei să cunoști, să afli mai multe, să fii curios. Nu?

Pot fi lucruri diferite. La mine predominant cărțile, am în cap imaginea unui apartament gol care încet încet se mobilează. Și poți să pui în el ce vrei. Tu alegi. Când vin oameni pe la tine, n-ai cum să-l ascunzi. Ce-ai pus în el se vede, e acolo. Și eu am pus niște cărți. Am uitat poate să iau masă sau pat, dar cărți am, le-am înșirat așa, unele peste altele, pe lângă pereți.

Nu o fac cu un scop precis: hei, ce-ar fi să mai citesc o carte ca să par puțin mai deșteaptă data viitoare când vorbesc cu habar n-am .. șeful? O fac pentru că îmi place. Cred asta, că în viață ar trebui să facem lucrurile care ne plac (din nou hedonist, dar de fapt nu e, prea mult și prea cugetat la bec, cum zice prietena mea L. ca să scriu acum aici, dar nu cred că a face doar ce îți place înseamnă să faci doar lucruri fără importanță sau superficiale).

Călătoritul, învățatul unei limbi noi sau cum să cânți la pian.

Vorbeam cu o prietenă (Sînzi) acum ceva vreme că unul din cele mai triste lucruri ni se pare un om care nu mai ascultă muzică (noi amândouă fiind head over heals with it).

Dar asta, sincer, mi se pare mai rău. Indiferent la ce nivel ai fi, cât de deștept te-ai crede (toți ne considerăm la vârful unei pirmaide, doar pentru că nu știm, de fapt, cum e la nivelul umrător), să spui: bă, gata. Îmi ajunge. De acum înainte o să fac aceleași lucruri, în mod repetat, fără a schimba nimic, pentru că, la dracu, mă pricep al dracului de bine la ele și na, îmi și place să le fac că doar de aia m-am apucat în primul rând, nu?

Toate de mai sus mi se pare că se aplică în primul și în primul rând copiilor noștri. Cu atât mai mult cu cât ei iubesc rutina și nu prea își doresc să încerce lucruri noi.

So I think we should. Nu știu, să îi ducem în parcuri noi, orașe noi, să vadă și cum e să pictezi și să cânți la chitară și cum e la teatru și să se cațere în copaci și porcul și vaca de pe câmp și florile și să vorbim cu ei despre stele dar și să mergem în patru labe cu ei în casă prin casă.

Mereu, mereu, ceva nou, și pentru noi dar mai ales, mai ales pentru ei. Nu grădi acasă la TV/tabletă/puzzle/același parc then nani and repeat.

Cred asta. Am mai zis-o, o mai zic. Bureți mici care absorb tot tot tot și depinde de noi ce punem acolo.

Eu vreeaaaau, o dar câte vreau pentru ea :). Soare și mare și muzică și râsete și jocuri și miliarde de culori

IMG_3042

Prințesă

Standard

Aud cu jumătate de ureche niște reclame între două desene, unul cu Garfield și altul cu Scooby Doo (mai spre iarnă, din fericire cum vine căldura cum o rărește Sara cu desenele) cum ceva ceva să devină prințesă când s-o face mare.

Îmi ridic colțul stâng al buzei superioare în semn de dispreț și profundă dezaprobare.

Prințesă? Serios?

Asta ar trebui să-și dorească fii-mea să ajungă când va fi mare? Chiar o prințesă?

Blondă presupun. Cu ochii albaștri. Și o rochie diafană. Degete subțiri și albe, sfioșenie și gingășie. Big boobs. (not a chance mom, sorry). Așteptând un prinț care să îi fie pereche perfectă. Cu care să aibă doi copii (musai doi, nici mai mult nici mai puțin), un câine (obligatoriu câine, nu pisică, țestoasă, melc, peștișor auriu sau porcușor de guinea. câine. golden retriever) și o casă cu gard alb. Și gazon. Pe care prințul să îl tundă bilunar, înainte de a vedea un meci de fotbal cu o bere-n mână. Și cu care să se uite seara la seriale de duzină (nu, nu din alea ciudate, stați jos ăia din spate cu True Detective-ul vostru).

Fuck it.

Băi. Sper să nu vrea să fie nicio prințesă. Nu că aș avea ceva cu prinții, atât că sunt și ei oameni cu două picioare, care mai râd și mai plâng, care mai și greșesc și nici unii nici alții nu e bine să fie puși pe ceva piedesteal.

Vreau să fie orice. Da’ orice. Astronaut, vânzătoare la Zara home (still my fantasy), doctor, bucătar, fotbalist, coafeză (hair stilist, mă scuzați), fotograf, cântăreață, baristă. Actriță.

Să iubească un fotomodel masculin, un grăsun, o femeie cu părul creț sau un dud chel. Toți ăștia din stânga better be kind as fuck with her și să o iubească atât de mult încât să îi suporte filmele sau muzica ciudată (n-o prea văd ascultând Beyonce pe fii-mea, nuș de ce :P).

Poate să fie orice vrea ea cu oricine vrea ea.

Îmi doresc, desigur, să fie fericită, dar nu cred că e legat asta de vreo meserie sau vreo rochie sau vreun prinț, ci doar de ea. Sper să aibă inteligența să nu-și condiționeze fericirea de nimic altceva.

Da, mi-ar plăcea să fie curajoasă, curioasă, dreaptă, blândă și să nu-și piardă bucuria de a trăi niciodată, să nu să contamineze de răutate și să aibă câțiva prieteni. Dar prințesă? Băi, la dracu, nu vreau să fie prințesă. Și nicăieri pe lista asta nu se găsește frumusețea. Nu sunt atât de zăbăucă să visez că nu contează, mi-au explicat toți, dar toți prietenii mei bărbați că fix la asta și la nimic altceva se uită prima oară (sorry ladies, the ugly truth) dar încă cred că frumusețea nu vine din centimetri sau culori de iris ci din bateri de gene, colțuri de buze, degete rănite și fire de păr neîmblânzite.

Mok, poate să fie, dacă o să vrea ea. O vrea? Daca vrea e ok. Până și prințesă accept să fie dacă asta o face fericită.

Dar mă uit acum la ea.

Nasul ars de soare. Pe jumătate cojit. Părul tuns în zig zag, de mă-sa, că pe altcineva nu lasă să i se atingă de pleată (genele, și eu urăsc să fiu atinsă pe păr). Tocmai s-a cățărat într-un gutui din curte și a jucat fotbal cu Charlie. Cizmele sunt pline de nămol din bălțile în care s-a plimbat și blugii sunt murdari în genunchi de cine știe unde. Trage un strigăt de răsună toți munții din jur și se repede asupra trotinetei cu care defilează prin curte cu o viteză amețitoare, speriind cele trei vrăbiuțe care se ascunseseră sub niște lalele ofilite.

Prințesă? Poate una războinică. 😛

IMG_1287

Tech4kids: now :)

Standard

Mai scriu o dată repede repede poate nu s-au umplut locurile (deși mă îndoiesc).

Târg cu ateliere interactive cu tehnologia prietenoasă (mers pe apă, roboți, poze în spațiu, imprimante 3D, tangram verificat de o tabletă și încă o grămadă de nu mi le amintesc).

De departe cel mai mișto atelier pentru copii la ca am fost vreodată.

E gratuit. Amazing, dar e :)).

Azi și mâine, Hotel Caro, detalii aici. 

Poze de azi ( cu telefonul :D). We had lots and lots of geek fun.

DO NOT miss it! 🙂

PS. Thumbs up pentru organizare.

Fără nopţi

Standard

Sara se joacă cu mătuşa ei si a mea, mama lui Andrei, pe care o iubeşte de numa. Aşa avem noi noroc de mătuşi mişto, ce? 🙂

Se dau fiecare pe câte un leagăn, cu avânt, de pe treapta trei, Sara spunând înainte de fiecare lansare formula magică: „Pe locuri, fiţi gata, atenţiiieeee, omul maimuţă intră în acţiune! UUUUuuUUUuuuuu!”.

Nu am nici cea mai vagă idee cine e omul maimuţă.

-Vreau să fie zi, dimineaţa. Nu vreau să fie seară, nici noapte, să mai existe doar zile.

îmi spune Sara când îi atrag atenţia că e trecut bine de 10 şi ar fi cazul să ne mişcăm fundurile slăbănoage către baie, poveşti şi somn.

-De ce? o întreb ușor dezamăgită. Mie nopţile îmi plac cel mai mult. Ţie ce parte a zilei îţi place cel mai mult? Dimineaţa, prânzul, după-amiaza, seara sau noaptea?

-Dimineaţa şi noaptea.

Iar alege câte vrea ea :D. Cu dimineaţa înţeleg (probabil şi ea e de părere că e ceva bun în a avea o yi întreagă în faţa ta), dar nu zisese că vrea să desfiinţeze nopţile?

-De ce îţi place noaptea mami?

-Păăăăi, pentru că e întuneric şi pot să văd stelele mele.

I died. 🙂 she is mine, she is.

PS. Și acum tocmai m-a întrebat. Mami, eu visez ziua, nu noaptea, e normal?

Habar n-am, dar cui îi pasă? That’s the only way to do it 🙂

IMG_7988

Tehnologia sau hai la un atelier mișto pentru copii, 14-15 mai

Standard

 

Acum ceva vreme mi-a scris Maria, ca au o expoziție, nu vreau să scriu despre ea?

Cum să nu, am zis, doar și Sarei și mie ne-a plăcut foarte mult ultima invitație.

Atelierul este despre tehnologie.

Acuma, să fiu sinceră, eu cu tehnologia avem o relație lovehate. În principiu suntem prietene, dar periodic mă sabotează. La un moment dat, telefonul îmi arăta ce mailuri primesc dar nu mă lăsa să răspund la ele, calculatorul mă lăsa să scriu mailuri dar nu mi le încărca pe cele existente. Telefonul nu mă lasă întotdeauna să răspund, aplicațiile mi se actualizează fix în secunda în care am nevoie de ele șamd. Pune-mă însă să conduc orice chestie cu motor și cai putere și e dragoste la prima vedere. 😛

Relația Sarei cu tehnologia se rezumă la desene animate, și alea mai ales iarna, că de când s-a făcut frumos afară am cam scăpat de ele. A mai butonat câtva săptămâni pe la telefonul meu când avea doi ani (învățase să își caute singură nuș ce muțunache pe youtube) și la 6 luni ronțăia zilnic telecomanda.

Nu e interesată de calculator și nici mie nu mi se pare deloc relevant să fie la vârsta asta. A făcut câteva desene cu degetul pe laptopul cu touchscreen și atât.

Pentru mine e mult, dar mult mai important că a mâncat acum 2 zile iarbă din grădină și că a gustat toate frunzele din toți copacii (concluzie: iarba e comestibilă, frunzele nu) decât să știe să facă click la mouse.

O să vină momentul în care o să o intereseze și atunci o să o las. Dar să o îndemn eu acum, la 5 ani să își petreacă timpul la calculator? Not gonna happen. Știu că va veni momentul jocurilor pe calculator că doar și eu am fost dependentă câțiva ani buni (pretty sure I can still kick any guy’s ass la Need for Speed).

Ei bine, și atunci ce mă fac cu atelierul? 🙂 Mint poporul cu televizorul (ăstaaa, blogul) și vă spun să mergeți undeva unde eu nu mă duc?

Evident, nu :P. Atelierul nu e deloc despre asta, despre tehnologia așa, prin telefoane și calculatoare, și ei, la fel ca mine, la fel ca noi 😉 nu încurajează asta.

Încurajează însă cunoașterea, curiozitatea și o relație activă cu prezentul și viitorul (trăim într-o lume electronică, fie că ne place sau nu).

Am întrebat-o, deci, ca și data trecută, pe Sara, dacă vrea să meargă (nu aleg eu la ce merge ea).

Mami, îți amintești atelierul acela la care ai făcut un brăduț? Fetele alea organizează un altul, vrei să mergi?

-Să fac jucării de pluș? Da, vreau să fac o pisică!

Ăăă, mnu (darn it, și mie mi-a plăcut pisica aia), ăsta e altfel, e cu roboței, ți-l amintești pe Wall-E?

-Daaaaa, o să fac un Wall-E?

Mama, nu cred că o să fie exact la fel, dar tot ceva roboței, da.

-Vreau să văd poze.

I-am deschis site-ul și s-a uitat pe el, m-a pus să îi citesc și m-a oprit la partea cu mersul pe apă.

-Cum să merg pe apă mama, se poate așa ceva? Trebuie neapărat să mergem să vedem despre ce e vorba :).

Sunt mult mai multe lucruri în atelier decât cele de mai sus, puteți citi despre ele aici.

De menționat că intrarea este liberă, trebuie doar să vă înscrieți, tot aici.

Mărturisesc că îmi place rău idea asta de a îi familiariza cu tehnologia într-un mod în care le pune mintea la contribuție, în care participă activ și nu pasiv (cum se întâmplă la jocurile pe calculator), eu însămi sunt un geek și sper să fie și Sara unul. Cunoașterea, știința și tehnologia sunt minuni pe care i le doresc în viață.

So. Ne vedem acolo? 🙂

IMG_1597