Category Archives: bebe

Can you read my mind?

Formatul postării

Mă joc un joc cu Sara. Ea l-a descoperit.

Cred că eram la țară în toamnă când a început. Se fâstâcea toată prin bucătărie și nu zicea ce vrea. Și tot în suuus, tot în jooooos, tăcând mâlc.

Ce vrei vierme? zic

Nimic.

Zi mă, ce vrei, că văd că vrei ceva.

Nu pot să zic.

Mă apropii de ea cu ochii mijiți, mă învârt în jurul ei, o miros la urechea dreaptă, apoi la urechea stângă, mă uit fix în ochii ei și îi spun:

Vrei .. ceva dulce?

Îi pică fața la propriu. Deeeeee unde știiiiiii? Mami, tu poți să îmi citești gândurile!

Și de atunci, mă pune să îi citesc gândurile. De fiecare dată când vrea ceva și nu știe cum să spună. Și da, bineînțeles că eu i le ghicesc de fiecare dată.

Cred că și Sara poate, a întrebat-o o dată pe mătușa mea (cea fără un os rău): La ce te gândești? (Sara e una dintre puținele ființe umane pe care le cunosc, mă rog, de fapt cred că mai știu una, care chiar e curioasă despre ce gândesc alți oameni). Și mătușa mea i-a zis: Nu știu, la ce crezi că mă gândesc. Sara a stat puțin uitându-se în ochii ei și i-a spus: Cred că te gândești că abia aștepți să mă vezi data viitoare. Avea dreptate, desigur.

Știu că logica spune că ar trebui să îi explic că nimeni nu are puterea să ghicească gândurile, atâta că, vedeți voi, eu cred că, de fapt, oamenii care te iubesc chiar pot să-ți citească mintea.🙂

PS. Azi Sara face 5 ani. Sper sa-i mai citesc mintea inca cel putin 70 si mai sper sa mai gaseasca cativa oameni in viata ei care sa i-o citeasca.🙂

IMG_6984-001

 

De poveste :)

Formatul postării

Recunosc, am dat de Mame de Poveste datorita Alexandrei care mă mai citește uneori și mai îmi scrie câte un mesaj, dar cred ca auzisem de ele și înainte.

Uel enuiei, m-am uitat pe site-ul lor și mi-a plăcut tare ideea🙂.

Adicătelea, la ele, poveștile devin cumva realitate (oat, știu că e cheesy but I still stand by it). Fiecare cărticică vine la pachet cu un personaj (sau două) de pluș. Au deja mai multe povești, cred că fiecare și-o poate alege pe cea pe care i se potrivește. A, și sunt disponibile și în engleză, germană, greacă și parcă și franceză.  Vi le recomand, sunt un excelent cadou de Crăciun.

Eu i-am ales Sarei povestea lui Cesuleț Timpulescu, povestea unui ceas care vrea să fie șoricel.

Evident că m-am lipit de povestea asta ca o pisică de un castron cu lapte, vorba Sarei, cine a mai pomenit un ceas să vrea să fie șoricel?

Da, îmi place de mor povestea, e despre a încerca să fii ce vrei, chiar dacă e ciudat pentru alții🙂.

Când am comandat-o, mi-au scris că părinții aleg de obicei Copiii care aduc somnul, iar copiii îl aleg pe Cesuleț .

Le-am zis că seems fair, eu dau întotdeauna în mintea copiilor.

Iar Sara?🙂 Sara a zis ca vrea să doarmă cu domnul Timpulescu, de la Cuți încoace nimeni n-a mai pomenit așa onoare.😉

IMG_6749

Cozi

Formatul postării

Noi avem un fel de cantină. Ok, o cantină. La buro zic.

Crecă toți avem.

Mâncarea e meh și mă ajută să îmi păstrez silueta din liceu (cu puține chestii mă mai pot lăuda încă, so indulge me).

Mie mi se face foame fix, dar fix la 11:15. Apparently mie si tuturor oamenilor cu care lucrez în clădire pentru că de fiecare dată când ajung acolo e coadă.

Acuma, unu la mână că din start tona de oameni mă face ușor anxioasă, it always did.

Daaaar, am niște căști din ăstea mari (alea cu wifi, v-am povestit de ele) cu care reușesc să ignor tot, visez în lumea mea, nu mă deranjează (mai nou) să aștept și cred că reușesc să transmită destul de clar mesajul pe care mi l-aș vrea tatuat pe frunte: fuck off.

Atâta că sunt unele chestii pe care nu le înțeleg:

  1. Cum este posibil când stai la o coadă de 15 minute, te-ai holbat la toate căcaturile alea de produse din vitrină (pe care oricum le vezi în fiecare zi, că-s aceleași, nu e like, oau, ce surpiză, sunt 20 de feluri noi de mâncare, CE o să aleg azi, my oh my), când ajungi acolo la creatura care vinde, să nu știi dracului CE vrei să mănânci? Și să faci să mai aștepte o leacă toată coada ce șerpuiește transpirată către ușa de la intrare de-o să miroase a tocăniță pentru tot restul ședințelor din zi?
  2. De ce trebuie să mă atingi? (am mai scris asta, dar urăsc să fiu atinsă de oamenii pe care nu îi cunosc și și la cei care îi cunosc nu-i o fericire dacă nu vine cu o doza uriașă de sinceritate). Crezi că dacă te lipești de mine coada va avansa mai rapid? Nu mă mai împunge cu portofelul din mânuța ta grasă, nici cu sutienul ăla blindat de 3 bureți.
  3. Știu că se vede de la o poștă că tot ce fac și respir este fucking awesome (glumă). Dar chiar trebuie să te holbezi ce vorbesc pe Whatsapp cu prietena mea? E ok, nu e like aș avea vreun secret, dar rili, rili, chiar e atât de interesantă conversația noastră?

Pauză. Trebuie să vă povestesc asta.

Eram cu o prietenă într-o cafenea cu cafea bună (am harta locurilor cu cafea bună din București în cap, if in doubt, ask me). Și vorbeam de Inside Out. Îi ziceam că toată lumea e în șpagat după el și că mie mi s-a părut o plictiseală absolută și că nici măcare n-am putut să rezist până la final, am adormit😀. Și lângă noi, la masă, era o creștină.

Care, textual, mi-a zis:

-Bună, scuze că am tras cu urechea, dar trebuie, trebuie, trebuie să te uiți la finalul de la Inside Out, este bestial.

And I was like Dude. Rili? Adică ok, nu era prima oară când într-o cafenea toată lumea participa la discuția în care mă aflam, asta e, sunt mici mesele, dar pe bune, te prefaci că citești o carte, că-ți studiezi oja de pe unghii, că te dai pe feisbuc, CEVA.

Și io i-am zis: Bună. Cum te cheamă?

Lia mi-a zis, râzând as if the Universe was fucking pink.

Lia să știi că dacă o să văd finalul de la Inside Out o să fie din cauza ta.

Și acum vreau să recunosc public că I fucking lied. Lia, ești un străin dintr-o cafenea. We are not friends. I do not trust you. Nu mai trage cu urechea la conversațiile altor oameni, nu știu ce ai văzut prin filme, but it is not cute. Unii oameni (as in eu) se întâlnesc cu prietenii lor și vor să vorbească cu ei. Și atât. Deci nu, n-o să mă uit la finalul de la Inside out din cauza ta. Ever. Yes, I am a bitch.

Revenind la coadă.

Creatura care mă împunsese cu portofelul (și sutienul, God! God! cu sutieeenuuuul) ajunge la rând și cere:

-Dați-mi și mie o porție de „paneloni” din ăștia.

Poftă mare. Noi să fim sănătoși. IMG_9369

 

The suicide walk

Formatul postării

Scriu din nou despre refugiați, jumate cu gândul la Andrei, jumate cu gândul la lumea asta neagră în care vine iarna.

Eu sunt atee (I grew some cohones from the last time we spoke, no more agnostic for me). Știu lume credincioasă. Ortodoxă. Nu mă deranjează. Mi se par ciudați cu obiceiurile și ritualurile lor aberante, mai ales din partea unor oameni al căror grad de inteligență știu că depășește media. Știu și musulmani. La fel, nu înțeleg.

Dar îi accept. Cum accept aproape orice pe lumea asta. Sunt egoistă și rea, zău, sunt, dar înțeleg și I do let live orice trăiește sub soarele ăsta: ortodocsi, musulmani, homosexuali, mame care dau lapte praf, mame care se întorc la birou egale cu mame care stau 30 de ani acasă, prietenele care iubesc oameni despre care societatea n-ar accepta cum de, șamd. Pe bune. Cu inima deschisă, chiar dacă nu înțeleg. Atâta timp cât e iubire acolo, față de omul de lângă, față de copil, față de Dumnezeu, eu sunt ok.

Deci nu cred că sunt musulmanii de vină sau că ar trebui să interzicem religia asta.

Am fost la Bruxelles (da, iar) zilele trecute și am auzit vreo 2 neni că le e frică să meargă cu metroul.

Unul chiar voia să își mute locația următoarei reuniuni de la Bruxelles. Ok.

Cred că am făcut peste 10 drumuri cu metroul. M-am plimbat cu trenul. Am stat lângă cea mai aglomerată stradă din Bruxelles și m-am încăpățânat să mă plimb pe ea, printre tancuri și musulmani și târguri de Crăciun, în fiecare seară, deși de obicei evit străzile principale, le caut pe cele mici, lăturalnice.

Nu am făcut-o de nimic. Eram curioasă. Sunt curioasă.

Cred că Bruxelles-ul e la fel de sigur ca Viena sau Berlin sau Barcelona. Da, trăim cu niște demenți pe Pământul ăsta. Da, ar trebui să scăpăm de ei (oricum). Dar nu, nu sunt toți musulmani și nu nu-s refugiați și să ne ascundem nu e o soluție, niciodată nu e.

Am stat vreo 2 ore într-o librărie din Bruxelles (aveam loc de doar o carte în bagaj și dracu să-l ia pe ăla care poate să plece din o librărie cu o singură carte-n mână, fix 2 ore mi-a luat să mă hotărăsc pe care să o iau) și la plecare am glumit cu vânzătorul (îmi plac vânzătorii de cărți, sunt total, dar total diferiți de orice alt vânzător din lume).

Căutam banii să plătesc și el avea răbdare (deși a durat câteva minute, habar n-aveam în care buzunar de rucsac îi pusesem), și eu îi spuneam că nuș ce naiba au banii ăștia, parcă au talentul să se facă pierduți. Și el râdea și-mi ura, cu sinceritate, o seară bună (spunându-mi mademoiselle, probabil ca să se asigure că o chiar am).

Și n-au trecut doi pași și eu eram cu capul în nori, cu muzica pe urechi, când m-am trezit cu o mână pe umăr. Era un musulman. Îmi dădea înapoi cei 10 euro care îmi picaseră din buzunar (veșnic pierd bani).

I-am zâmbit și i-am zis That’s kind.

We are on a suicide walk. Pe Planeta asta, nu într-un loc anume. Doar că nu are legătură cu o rasă sau cu o religie. Ci doar cu anumiți oameni. Răi. Pe restul, tratați-i cu blândețe, pentru că și ei sunt, nu vedeți? La fel de kind.

PS. Și fix când am terminat de scris îmi apare în feed #YouAintNoMulsimBruv.🙂 Atât. Made my day (as did the Brussels cats). Faith in humanity: restored.

Am pus o poza cu un copac înflorit pe care l-am gasit la Bruxelles. Mi-a plăcut atât de el, am crezut că e un copac oaie neagră, dar mi s-a spus că nu, e doar un migdal, copac care înflorește iarna și mi-a părut rău. Dar apoi am căutat și am descoperit că de fapt ar trebui să înflorească în Februarie, cel devreme în Ianuarie. Deci era, cumva, un Migdal Oaie Neagra🙂. WP_20151203_10_55_34_Pro

 

 

 

Mos Nicolae

Formatul postării

E sâmbătă seara și îi reamintesc Sarei că dacă vrea să vină mâine Moș Nicolae ar face bine să-și curețe cizmele și să le pună sub brad (da, evident că e făcut deja).

Vine baletând spre mine, mă escaladează ca pe un munte până ajunge la mine-n brațe, cu nasul lipit de nasul meu, cu ochii ăia mari în ochii mei și mă anunță că imediat ce termină castelul ăsta la care lucrează acum își face cizmele. Ce-mi aduce Moșul?

Habar n-am, zic, se zice că aduce copiilor cuminți jucării și copiilor care nu au fost la fel de cuminți un băț.

Suspectez că habar n-are care e faza cu bățul și de ce l-ar primi copiii răi. Nici că am de gând să îi explic, nu pierde nimic dacă nu știe la ce folosește un băț.

Sara, cu luminițele ei în ochi care mă fac să cred încă în umanitate, îmi cântă: Mami, e ok și dacă nu primesc nimic, am oricum atât de multe aici!

Ok.  Da, îs mândră as fuck.

Sara da. Are. Și ai voștri probabil. Cred că au primit cu toții cadouri de la Moș, nu? Foarte bine. Așa și trebuie, e treaba mea să îmi fac copilul fericit și exact asta am de gând să încerc măcar să fac.

Atât că în fiecare zi de când e Andrei acolo, mă gândesc la alți copii. La copiii refugiaților care vin cu bărci în Grecia. Citiți pe pagina lui despre fetița cu Twix.  Despre Bob, de care m-am îndrăgostit după ce am aflat că și-a părăsit jobul și a venit să ajute în Grecia. Despre puiul de om care a învățat să înmoaie biscuiții în ceai de la un urâcios român plecat de nebun, și el, în lume, să ajute oameni.

Și uitați-vă la el, în poze. La moaca lui.

O vedeți? Credeți-mă. E fericit.

E fericit pentru că e bun și pentru că îi ajută pe oamenii ăia. Pentru că a plecat pe banii lui și din banii ăia probabil în loc să mănânce el cumpără dulciuri fetițelor cu ghiozdane roz cu Elsa.

Da, sunt mândră as fuck și de el🙂.

Așa că vă propun ceva.

Mnu. Nu vă propun.

Vă ofer. Serios. O rețetă garantată la fericire.

Să fiți și voi la fel de fericiți azi. Să aveți și voi mutra aia a lui de blândețe și împăcare. Să shit rainbows today.

Da, e despre egoism. E pentru voi în primul rând, nu vă păcălesc.

Făceți-vă vouă un cadou de Moș Nicolae și donați pentru un cărucior în care o mamă obosită să-și adoarmă copilul, pentru o masă caldă pentru un om care n-a mai avut una de cine știe când și care poate tocmai și-a pierdut prietenul cel mai bun în apele alea pe care le iubesc eu atât din Grecia. Pentru zâmbetul unei fetițe.

Do that today. Credeți-mă, voi veți fi cei câștigați din asta.

PAYPAL-uri:
ancaponea@yahoo.com
mantzydonatii@gmail.com

CONTURI RON
RO65BREL0002000838100100
sau
Violeta Mantog
RO61RNCB0150051979360006

PS. Copipastă de pe messengerul nostru, de vinerea trecută.

Oana: Boule. M-ai facut sa plâng dis de dimineata.

Andrei: Scriu acum o poveste frumoasa cu fetita asta (Și a scris. Sper că le citiți pe toate și le simțiți pe toate cum le simt și eu. )

Oana: Hai scrie. Sa mai bocesc putin. (And I did. Și joi, și vineri, și acum când scriu plâng ca o vacă (and I do not admit that easily). Eu una nu o să uit niciodată niciuna din poveștile pe care le scrie el, acum, de acolo și nicio privire din ochii copiilor ălora (e toată tristețea lumii în ochii ăștia doi căprui de mai jos.).

Make her smile. Please. Make those eyes smile.

12346756_10205455358086953_1247730894_n

 

 

 

Kids are not stupid

Formatul postării

Io crecă o să o fac motto-ul blogului, în loc de Blog de Mamă scorpie.

Sara are 5 ani și în continuare o vastă categorie de oameni (dintre care unii chiar n-ar fi cazul) o tratează ca și cum n-ar exista (sau n-ar gândi) sau ar fi surdă.

Sigur știți și voi.

Mă refer la situațiile în care adulții vorbesc despre copii, atunci când copiii sunt de față, ca și cum n-ar fi acolo sau ca și cum nu ar auzi.

Dude. Like aude. E aici. E smart as fuck. What are you doing?

Bunica care întreabă mama dacă a mâncat copilul (când copilul e la ea în brațe).

Invatatoarea care poartă o discuție cu mama despre cum e varza la adunare când copilul e fix acolo în picioarele lor.

Tanti de pe strada care se apuca sa imi spuna ca o sa mi se urce-n daca n-o invat minte cand Sara avea un tantrum pe zi (minim) pe la 2 ani juma. Pst, tanti, are 5 ani si e tot la mine in brate, nu la mine in cap.

Nu pe bune. Care e ideea? Să îmi explice cineva ca la proști. Cum funcționează creierul acestor oameni?

Că nu aude? Că e proastă? Că nu știe că vorbim despre ea? Că se simte mai bine dacă vorbim despre probleme ei sau despre defectele ei sau chiar o lăudăm ca și cum nu ar fi de față?

Ăăăă. Ghici ce. Nu. La toate de mai sus, nu.

De obicei propun persoanei adulte să discute cu copilul meu care uite-l, e aici. Și o întreb pe Sara (că ea în mod evident e mai deșteaptă și mai blândă ca interlocutorul): mama, ai auzit ce a spus X? Ce părere ai?

Data viitoare când mai întâlnesc astfel de persoane îmi propun ca atunci când vorbesc cu mine să le ignor și să găsesc un terț pe care să îl folosesc ca middle man.

Poate așa înțeleg cât e de oribil să te ignore cineva ca și cum n-ai exista (pentru că daaaa, eu încă îmi amintesc asta de când eram eu copil).

Serios. Stop it. You suck.

WP_20151010_12_12_37_Pro

 

Ritualuri

Formatul postării

Fii-mea, ca mai toți plozii, e fericită în ritualurile ei. Vrea să mănânce aceeași mâncare, să vadă aceleași desene și să se joace cu aceleași jucării la baie. Când găsește o chestie care a făcut-o fericită vrea să o repete la nesfârșit deși (evident) plăcerea se diminuează cu fiecare repetiție și o alternativă ar fi, poate, mult mai ofertantă.

Mergem în același parc până din cine știe ce întâmplare ajungem în altul și apoi mergem doar în ăla. Mănâncă din același castron și cu aceeași furculiță. Sâmbăta se îmbracă cu aceeași bluză (cu Elsa, desigur). Citim aceeași carte de povești. Pot să recit pe dinafară, dacă mă trezești din somn la 4 dimineața, cam 320 de pagini de Habar n-am (volumul I+II).

E dependentă de rutină. Și nu e numai ea, așa sunt și mulți adulți, îi vedem în jurul nostru. Colegul care refuză să își schimbe locul în birou, familia care merge la același all inclusive/aceeași pensiune an de an. Oamenii care nu își schimbă niciodată locul de muncă (eu sunt unul din ăia, lucrez în același loc de 11 ani) și cei care rămân blocați pe veșnicie în muzica (sau hainele) în care și-au trăit tinerețea.

Și fii-mea, și eu (când nu schimb jobul, chiar ar trebui) și nevestele care refuză schimbatul casei, suntem complet idioți. Ne complacem în zona asta călduță unde credem că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Nici nimic bun, dar nu pare a ne interesa.

În treimea (sau jumătatea-funcție de cât de optimistă m-am trezit azi-dimineață) asta de viață tot ce mi s-a întâmplat mișto a fost când am făcut schimbări.

Ca atare, m-am obișnuit să îmi placă. Dar cu forța așa, ca pe medicament, știi? Sunt născută să fug de schimbări, să stau în pijamale, sub plapumă, cu o carte și cu o cană de cafea cu mult lapte. Ce schimbări? Vreau să hibernez :)). Dar serios, m-am obișnuit, știu că sunt bune. Am și învățat de la sotzoo, el e singura persoană  pe care o cunosc gata (pe bune) întotdeauna să facă o schimbare.

Râd când rătăcesc drumul (de fapt nu cred în termenul “a te rătăci”, nu sunt rătăcită niciodată, doar descopăr locuri noi :P) și ne plimbăm o oră în plus, zâmbesc când cafeneaua unde urma să îmi beau cafeaua e închisă și trebuie să caut alta, îmi plac mutările în birou și să aleg aleator la intersecții următoarea străduță pe care o să mă plimb. M-aș ofili în orice activitate repetitivă, indiferent cât de mult mi-ar plăcea inițial.

Îmi place neprevăzutul, ne-am împrietenit.

Și cu Sara? Ei bine, cu Sara trișez, recunosc.

Inventez aventuri și vânători de comori (aka oua de ciocolata, I confess) pentru a merge în locuri noi și ea se lasă păcălită. Dacă tot e să fie repetitivă, măcar să aibă o bază largă de acțiune, nu?😀.

Eram la țară într-o noapte și mă pregăteam să plec cu ea și cu văr-miu pe un deal, să ne uităm la stele și la lună.

Mama mă întreabă: Dar nu le vedeți de aici?

Ba le vedem, i-am răspuns, dar ce amintiri ar mai avea Sara când o fi bătrână? Că s-a uitat la stele într-o seară geroasă în curtea unei case dintr-un sat cu prea mulți câini? Ar uita în secunda 2.

Așa, ține minte că la ora când toți copiii dorm a mers pe un deal vrăjit unde s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu o lună roșie agățată pe un colț de cer. Așa ceva nu se uită.

Nișiodată.

IMG_9585