Category Archives: bebe

Despre stele căzătoare și dorințe cu înghețată de ciocolată

Format de postare

Cred că ați auzit de Perseide. Mă rog, nu ălea din mitologia greacă, ăstea de pe cer.

Adică ce atâtea fițe, ploaie de stele. Wikipedia zice bine de ele.

Atâta ce le-am pândit anul ăsta, pentru că a fost primul an în care Sara a fost suficient de mare încât să înțeleagă care e treaba cu ele, cum vin, ce se întâmplă, cum e cu dorința (10 înghețate de ciocolată mâncate deodată).

În prima seară, le-am văzut singură. Era vreo 4 dimineața și am numărat 8 stele căzătoare în 15 minute. Ăăă, da, mi-am pus câte o dorință pentru fiecare dintre ele😛

Aștept să vină cineva care scrie mai bine decât mine să explice cât e de frumos. Cred că doar deschisul cadourilor sub pomul de Crăciun, când ești copil, se poate măsura cu ce simți când vezi asta. Primul sărut cu tipul/fata care îți place de trei eternități. Senzația pe care o ai când copilul tău mic te îmbrățișează mai strâns ca o cămașă. Dacă nu ați făcut-o până acum, vă rog eu din sufletul meu negru și acru să nu mai pierdeți ocazia. Sunt în fiecare an, prin august. E una din chestiile musai în o viață de om. Chiar cred că lumea ar fi un loc un pic mai bun dacă toți oamenii ar vedea măcar o dată în viață o ploaie de stele căzătoare. Magie curată.

Revenind. N-am trezit-o pe Sara, era prea târziu, dar în seara următoare abia aștepta, patrula în sus și în jos, mă întreba de un triliard de ori CÂND vedem stelele (primele 3 seri fusese complet înnorat la 11 noaptea), i-am făcut baie, am citit poveștile, și apoi când se întunecase suficient să se vadă bine stelele am ieșit cu o pătură în brațe să o găsim pe cea care avea să-i aducă 10 înghețate de ciocolată.

Și ne-am așezat și s-a uitat spre cerul negru cu mii de stele, de acolo de jos, noaptea, când sunt ireale toate, nu-i totuna cu uitatul din picioare sau uitatul de pe un leagăn, când te uiți așa, culcată pe o pătură la stele, nici vorbă, asta e ceva cu totul special. Și atât mi-a fost.

Nasul ei s-a înfipt categoric sub mâna mea dreaptă, ochii larg închiși.

Ce faci mami, nu te uiți?

Nu mă uit nișiodată.

De ce vierme mic? Nu ai cum să vezi altfel stele căzătoare și să îți pui o dorință.

E înfricoșător.

Și nu, n-a vrut să se uite.

Nu știu ce vedeți voi când vă uitați la cer dar mie mi se rupe filmul. Reiau în capul meu imaginile cu Pământul din spațiu. Îmi amintesc de celelalte planete. Cât de reci sau calde și imposibile sunt. Mă gândesc la exoplanetele aflate la mii de ani distanță. La evoluție. La atomi. La tot ce nu știu. Și, da, e al dracului de mult.

Mă uit la copaci. Copacii îmi pun capac, de fiecare dată. Singura planetă, din cele pe care le știm noi, care are sigur copaci. Copacii sunt varianta mea de minuni reale.

Ei bine, cam asta mi se întâmplă în o fracțiune de secundă. Apoi, ca orice om ce mănâncă la KFC și conduce peste viteza legală, mă adun și revin pe Pământ, în pantofii mei (colorați) de adult responsabil care în puii mei, n-are cum să amețească când merge prin parc și se uită la cer.

Dar adevărul e că Sara are dreptate. E înfricoșător. Unul din cele mai înfricoșătoare lucruri din lume.

Unii oameni spun că simt ceva când merg în biserică. M-am tot gândit ce simt eu, că simt și eu ceva când merg acolo. Încă nu știu dacă e mai mult decât faptul că sunt foarte stingherită și nu știu cum să mă port și cum să fug mai repede. E ca și cum m-aș simți vinovată față de ceilalți cu ce cred eu despre religia lor și preoții lor și regulile lor.

Dar când privesc cerul? Da, mi-e și mie frică.

Dar nu e numai atât. E și cel mai sincer moment. Sunt eu cu mine singură (deși, atunci, la 4 dimineața, m-am gândit care ar fi fost oamenii pe care mi-ar fi plăcut să îi am acolo, cu mine, printre copaci și iarbă și beznă, i-am plantat imaginar, mai în stânga, mai în dreapta, fără să se atingă sau să se încurce, pe toți cu care aș fi vrut să împart bucățica mea de cer din noaptea aia). Fără minciuni, poleieli sau haine sau cărți citite sau limbă sau ani sau orice. Este, da, alături de sentimentul pe care îl am în fața mării, una din cele mai aproape chestii de divinitate, din cele pe care eu sunt capabilă să le simt.

PS. Poza (nu e cea mai grozava, nici nu mă prea pricep și nici n-am avut trepied) e din noaptea aia

IMG_1713

Vara asta

Format de postare

O să aibă profesori să îi povestească despre Teorema lui Pitagora și unde se pune cratima.

O să iubească și-o să fie iubită și-o să știe cum e să crești, să înveți, să asculți, să te amesteci din, cu. Sper. Sau poate cum e să te spulbere cineva în milioane, o să simtă și asta, sigur.

O să aibă prieteni și-o să despice fire-n patru și-o să discute teorii ale chibritului și-o să râdă și-o să plângă cu ei. Sper.

O să aibă colegi cu care o să clădească. O să simtă cum e să iasă ceva din mâinile ei și cum e să facă bine. Sper.

Dar eu o să îi arăt cum miroase iarba când zaci în ea, pe burtă. Cum e să îți scrie secretele lumii, în hieroglife, pe piciorul gol când uiți de tine acolo, citind o carte ce nu te lasă.

O să îi arăt gustul murelor culese din pădure și țestoasa de pe marginea râului care se grăbește acasă.

Cum te urcă furnicile ca pe-un munte și te coboară ca pe o vale.

Cum e să te plimbi cu picioarele goale printr-un râu ce fuge sau pe o iarbă înaltă ce așteaptă.

O să prindem raci și o să-i punem înapoi, să trăiască.

O să jucăm fotbal cu unchi și bunici între doi meri, un gutui și-un prun.

O să îi arăt cum e să te plimbi încet prin păduri ondulate, cu flori și secrete, vegheate toate de ulii rotitori.

O să pândim broscuțe și-o să ascultăm vrăbii ce își dau întâlnire să se certe, în fiecare seară, în glicina ce ne umbrește geamul.

O să adunăm mere pădurețe din poiană cu o străbunică căreia nu i-a spus nimeni că toată lumea îmbătrânește.

O să îi arăt văi și dealuri și ape și fluturi albaștri.

O să se joace cu pui de animale și-o să-i iubim pe toți.

O să ascultăm vântul și sunetul florilor ce cad, lovind o dală de piatră din curte.

O să culegem alune din copacul magic care pregătește în fiecare zi, ascunse bine în frunze, exact atât cât avem nevoie și nimic mai mult.

O să râdă în hohote irezistibile și-o să caute greieri invizibili.

O să mi se cuibărească-n brațe, pe un leagăn, în seri reci și-o să mă-ntrebe care-i Pluto din miile astea de stele.

O să plângă de supărare că mai vrea să se joace dar nu încap atâtea-ntr-o zi.

O să-mi adoarmă în brațe de oboseală.

Fericită.

Vara asta doar atât vreau să-i arăt.

IMG_1030

Vacanța în Turcia – varianta pătrată

Format de postare

Am declarat public, de ani de zile, că îmi place marea din Grecia. Nu m-am răzgândit, dar anul ăsta am ales să mergem în Turcia. Nu știm nici noi bine de ce, încă ne ciondănim care a fost cu ideea :)), sotzoo zice că eu, eu zic că el. Adevărul e ca am mers cu niște prieteni și eu m-am gândit că o să fie drăguț, mai ales pentru sotzoo, uitând complet că de fapt, ei sunt nește oameni fără plozi, cu programul fix pe dos decât noi: când ei se trezesc noi merem în cameră, ei stau la piscină, noi doar la mare aso aso.

Hotelul nu l-am ales, pentru că L. este guru-ul absolut al hotelurilor turcești. Așa că am mers unde a zis ea. Adică la un hotel nou-nouț (care cică de aia l-am prins așa ieftin, că era în primul an). Ieftin nu e chiar ieftin, ne-a costat exact cât ne-a costat și Grecia anul trecut (Kos, 3 persoane, 7 nopți, cazare cu demipensiune și avion). Sueno se numește chestiunea.

Pe noi ne-au upgradat la apartament (de la camera cu vedere la grădină pe care o plătisem).

Plusuri: – luxul camerelor (spațioase, saltea de juma de metru adâncime pe care am dormit excepțional, baie și minibar în fiecare cameră, balcon cât 2 camere de-ale Sarei) și, de fapt luxul general (restaurantele, holul, spațiile exterioare, plaja, barurile).

-piscinele (pentru cine  e fan, am înțeles că sunt cele mai mari și într-adevăr foarte faine). Și pentru Sara au fost de mare angajament, le-a iubit, s-a bălăcit mult în cea de copii (care e mare, cu enșpe mii de chestii pentru ei în ea).

-au multe chestii pentru copii (restaurant, loc de joacă exterior, cu tiroliană, leagăne și interior, cu tot felul de mașinuțe și drăcii, activități pe plajă pentru copii, discotecă, miniclub etc). Sarei i-au plăcut, a mers la mai toate. Erau și enoooorm de mulți copii, n-am văzut niciodată atâția copii la un hotel.

-mâncarea e ok. Muuult peste Grecia, Bulgaria and co (și vorbesc tot de all inclusiv-uri 4 stele). Sincer, am fost la un alt hotel din Turcia acum vreo 7 ani (Susesi) și mâncarea era mult mai bună. Dar ok și aici. Eu și Sara am mâncat pește de 2 ori pe zi, în fiecare zi. Clătite cu ciocolată la micul dejun și baclavale cu pepene roșu ca desert. 2 kile m-am îngrășat și asta doar pentru că înot ca disperata. Altfel, la câte dulciuri am basculat, ar fi fost minim 5.

Minusuri:

-plaja e ok (lungă, lată, nisip, mai și niște pietriceșe, destul de adâncă destul de curând), cam ca în România pe la Venus. Nu se compară cu Grecia. Evăr. Nici măcar cu plaja mea din Bulgaria, sorry.

-pene de curent dese (deh, hotel nou).

-personalul nu vorbește engleză. Nu e grav, dar n-am reușit să conving pe nimeni în 7 zile să-mi aducă o sticlă de cola fără gheață.

-eu am avut treabă cu un singur bar. ăla de pe plajă. care a fost cam trist, dar cred că e o chestie personală. eu beau la mare următoarele chestii, în ordinea preferințelor: frappe, cola (musai la doză sau sticlă), apă, bere (la draft, da, îș țărancă, asta e).  Din toate astea aveau doar apă și bere. Hai că fără cola rezist. Dar fără frappe la mare? Sincer, asta e crimă împotriva umanității.😀 Mă rog, să fiu corectă până la capăt, dădeau o chestie drept frappe, dar era un pahar de lapte cu gheață și vagi urme de cafea. Așa că singurul frappe bun de l-am băut la turci e în imaginea de mai jos. În aeroport adicătelea.

Pe scurt, dacă vă doriți genul de vacanță unde să vă relaxați mult, unde copiii să aibă ce face și să nu trebuiască să vă bateți capul cu absolut nimic, vă foarte recomand și Turcia și hotelul ăsta.

WP_20150727_19_33_29_Pro

Lecția de morală

Format de postare

Îs pe o plajă la un all inclusive în Turcia, doar eu cu Sara, sotzoo se tratează cu o bere cu băieții pe la o umbră.

Hai în apă, zic.

Hai, zice mâța, dar ce facem cu astea (arătându-mi aparatul foto și prostiile de le luăm cu noi la plajă).

Nimic, le lăsăm aici.

Păi nu ni le ia nimeni?

Nu.

De ce? (știind că în România când mergem facem cu rândul la intrarea în apă, unul păzește șezlongul, după ce ne-au furat actele și ultima cheie de la mașină)

Păi aici nu fură nimeni mami.

De ce nu fură aici?

Nu prea au nevoie mami, au bani.

Și oamenii care au bani nu sunt răi?

Ok, nu, nu asta era ideea, mergem în direcția greșită.

Nu neapărat, dar nevoia să fure e mai mică. Ma rog, realitatea mă contrazice dar nu mi se pare ca as fi capabila sa ii explic acum de ce, de fapt, bogatii fura mult mai mult.

Cum adică? (niciodată nu scap ușor).

Încerc să explic.

Uite, imaginează-ți un tată. E foarte, foarte sărac, soția lui a murit, și nu are nimic să le dea de mâncare celor 2 copilași. N-au mâncat niciunul de 3 zile și abia își mai țin ochii deschiși de epuizare. Trece pe lângă o brutărie în fața căreia sunt coșuri cu pâini calde, aburinde. Cedează și ia una. Doar una. Să le dea de mâncare copiilor, el nici măcar nu gustă din ea. E bun sau rău?

Rău.

De ce mami? o întreb eu de data asta, destul de surprinsă. Adică totuși, l-am pus într-un super scenariu pe furăcios.

Sara:

Trebuia să ceară.

Knock out. Sara 1. Mami 0.

IMG_6845

Focile și instructorii de înot

Format de postare

Nu prea cred că știu să fac bine ceva. Cred că m-am obișnuit să fac unele chestii și au devenit automat mai ușoare. Dar nu aș putea să zic: băi, mă pricep să fac X. Să fac șuruburi. Să vopsesc pereții. Să conduc. Bine, e și din superstiție, îmi imaginez că dacă aș zice că sunt meseriașă la condus m-aș înfige fix în 2 secunde într-un copăcel ceva.

Dar dacă totuși ar trebui să aleg o treabă la care mă pricep aș alege înotul. Înot de 27 de ani:). Am învățat singură, la 6. Stăteam cu orele în apa aia mică de juma de metru de la mal. Da, la propriu cu orele. În Marea Neagră, pe plaja din fața restaurantului Albatros din Eforie. Și la un moment dat am înțeles că pot să am încredere în apă. Atât. E un clic. Înotul e ca sexul bun la femei. Ține doar de cap. Al ei.

Nu cred că poate fi senzație mai mișto pe lume decât să înoți. Într-o mare agitată, dacă se poate, mulțumesc de întrebare. Îmi imaginez că e cea mai apropiată chestie de zbor. Fix așa mă simt, când mă cocoț pe creasta unui val și apoi mă las să cad în spațiul de dintre. Ca o pasăre mică care face V-uri. N-aș putea fi niciodată o pasăre mare, un lăstun ca ăia de-și fac cuib în casa de la țară mi-ar plăcea să fiu. Un lăstun mic și negru.

Valurile și soarele și vântul și imensitatea și tot. Da mă da. Rrrău de tot îmi place să înot. Clar de soare zice Sara mea, auzi. Clar de soare:)

Am înotat în piscine (na) sau ștranduri, în râuri reci de sub dealuri sau nămoloase de câmpie. În mări și oceane. În lacuri de munte și lacuri de margini de orașe. Mult. Înot mult, până hăt departe de mă ceartă Sara, fără pauze, nu obosesc deloc, mă relaxează. Ca și condusul.

Ok, suficient, ați prins ideea. Știu să înot bine.

Bon.

Și acum să îmi explice cineva de ce mama ciorilor insistă toți nenii ăștia instructori de la cursuri de înot și fițoase și private și scumpe și din București și de aiurea să înoate Sara cu capul în apă. Să sară în piscină.

Oameni buni. Mai bine mă coc pe plajă o zi întreagă decât să sar în ceva apă. Se folosesc picioarele și mersul biped ca să ajungi în mare. Nu, nu stau 100 de ani, în 3 secunde deja înot, dar nu sar oameni buni în nimic, potoliți-vă. Mă enervează apa-n ochi, în nas și-n urechi fie ea dulce sau sărată. E cea mai neplăcută chestie evăr. Cine v-a păcălit că dacă nu înotăm așa nu mai putem înota deloc e un bou. Se înoată cu capul la suprafață. Băi, și câinii tot așa înoată, cu botul sus, nu-s focă în puii mei să fac flicflacuri subacvatice.

Așadar. Dragi instructori care ați făcut-o pe Sara să urască cursurile de înot și să refuze categoric să mai meargă vreodată la ceva de gen, puteți să-mi pupați, vă rog, fundul meu alb de înotător bronzat care nu bagă niciodată capul în apă?

Și eventual, dacă nu cer prea mult, să nu-i mai obligați să sară-n piscină. Să mi-o aruncați de pe margine. Să se dea pe un tobogan care aterizează în apa de 2m. Să o puneți să bage capul sub apă. Ah, și nu mai urlați ca descreierații cu ton de armată. Îs nește fetițe de 4 ani, cele mai dulci chestii din Univers, Dear God nu mai zbierați.

Revenind. Dacă știți cumva cursuri de înot unde permit, cel puțin inițial, accesul părinților copiilor traumatizați, cursuri unde nu forțează copiii să sară-n piscine și să fie pești, dați-mi, vă rog, și mie de știre.

IMG_9845

Montessori @ home?

Format de postare

Mmmm. Noi nu facem. Ca nu cumva să se înțeleagă că e un articol despre cum îi prezint eu materiale Sarei.

Nu îi prezint. Nu știu cum să îi prezint și chiar dacă aș ști, tot nu i-aș prezenta.

Ăsta e rolul grădiniței, al educatoarei.

Acasă, eu sunt mamă și atât.

Da, o cresc în spiritul ăsta. Decide singură, face singură, încerc să nu o întrerup din ce face, sau dacă chiar trebuie negociez cu ea întreruperea, nu sar să fac chestii pentru ea pe care le poate face singură, nu îi propun eu să facem ceva și îi cumpăr jucării (niciodată pe cele pe care le are la grădi) în funcție de chestiile pentru care arată interes. Sunt o placă foarte stricată cu veșnica mea replică că poate face orice atâta timp cât nu deranjează pe altcineva.

Mi se pare foarte dificil să le faci pe amândouă, să fii și educatoare și mamă simultan și să le faci și bine. E, probabil, unul din motivele pentru care nu am luat niciodată în calcul varianta homeschooling deși recunosc că simt fiori reci pe șira spinării când mă gândesc la sistemul tradițional de educație.

Nu văd cum din mama care se trântește pe jos, care se strâmbă și care se împiedică repetat ca să smulgă un hohot de râs m-aș transforma în eduacatoare care îi prezintă ovoidul și apoi o invită să lucreze cu el.

Sigur, or putea altele, nu zic nu. Doar că eu nu pot:).

Și pentru a țâșpea mia oară nu înțeleg mamele care se plâng că plozii nu sunt interesați de materialele pe care le prezintă. Mame Montessori. Știți ce înseamnă dacă nu sunt interesați de materialele pe care le prezentați? Fix asta. Că nu sunt interesați de materialele pe care le prezentați, deci probabil le-ar plăcea altele, deci probabil nu sunteți foarte atente la nevoile lor, deci probabil sunteți mai preocupate de ce vreți voi să învețe decât ce vor ei să învețe. Cam dur? Bine. Deja eram într-o pasă prea dulce.

Revenind. Sigur că pot să îi explic despre stele, despre de ce-i marea sărată, despre toate câte le știu și mă întreabă, dar în stilul meu propriu și personal, cu nas roșu de la frig, cu aruncat în sus în mare și pupat mânuțe. Nu cum îi prezintă educatoare la grădiniță. Și nici nu vreau să o fac. Sara are nevoie, da, nevoie, de amândouă.

Iar Sara acasă este independentă dar, de exemplu, are zile când mă pune să o încalț. Sau chiar să îi dau să mănânce (deși mânca singură cu lingurița de pe la 11 luni). Și asta în condițiile în care mi se spune că e un copil montessorian. Este. Dar doar când vrea ea:).

Și știți ceva?

E normal.

E exact, dar exact același motiv pentru care eu, atunci când sunt cu sotzoo în mașină și mergem undeva, deși știu drumul, îl întreb întotdeauna pe el pe unde să o iau.:)

IMG_9585

Tăcerea plimbărilor din parc :)

Format de postare

Dacă m-ați fi cunoscut acum vreo 6 ani, ați fi observat, poate, că îmi era oarecum frică să tac.

Mă simțeam datoare să vorbesc. Să înțeleagă lumea că în capul meu e ceva. Că principala chestie care mă definește este capul meu. Pentru că era capul meu. Mai ales nu felul în care arătam (mult prea mult a copil și aproape deloc a adult serios), cât de tânără eram. Veșnic pusă la colț pentru cât de tânără eram. Or fi fost și altele la pachet.

Deci mă construisem cumva așa. Să vorbesc. Să dovedesc câte știu, câte gândesc, câte pot.

Totodată, eram fata cu un plan. Serios. Pe termen mediu și lung, la virgulă și pătrat. Ziua era împărțită în ore (până la un moment dat mult prea multe petrecute la buro) cu chestii de făcut. Nu puteai să ratezi una sau să schimbi alta. Un plan e un plan și mai bine nu-l mai faci dacă n-ai de gând să te ții de el.

Tot veselă, tot colorată, ca și acum, dar cu un plan.

Niciodată, dar niciodată înainte de Sara nu mi s-a întâmplat să mă plimb așa, fără scop, printr-un parc. Dar asta era vreme pierdută. Puteam să îmi fac unghiile, să văd un film sau să merg la sală ( ha ha, glumă, nu, niciodată nu mi-a plăcut sau n-am înțeles de ce mama naiba merg oamenii la sală). Cum să mă plimb prin parc? Ca să ce?

Apoi Sara.

:)

Îmi vin o avalanșă de imagini și de cuvinte și zâmbesc.

Crunt la început, desigur, oribil.

Și apoi, oau. Viața. Copilul ăsta m-a învățat atât de multe de-mi vine să-mi dau palme.

Cum să tac de exemplu. Și ce fain e.

Sara imi arata o floare. Eu pândesc soarele printre frunzele din copac. Ne certăm puțin în barca din Cișmigiu dacă o rază te mângâie (cum zic eu) sau te gâdilă (cum zice ea). Rămânem fiecare la opinia ei.

Alergăm după un fluture. Ne aplecăm peste malul lacului să ne holbăm la apă. Găsim culcușuri de gărgărițe. Salutăm gândaci negri.

Când obosim ne oprim. Când ne-am odihnit mergem mai departe.

Râdem când ne rătăcim și nu mai găsim mașina (se întâmplă mai des decât mi-ar plăcea să recunosc să uit complet unde am parcat).

Dacă ne e foame mâncăm, dacă ne e sete bem o cafeasuc.

Oricum eu nu mai am ceas, iar al Sarei zace la fel de liniștit într-un sertar. Ne uităm, simțim.

Nu ne grăbim.

In voi ce-au schimbat oamenii astia mici?:)

IMG_9660