Category Archives: bebe

Kids are not stupid

Formatul postării

Io crecă o să o fac motto-ul blogului, în loc de Blog de Mamă scorpie.

Sara are 5 ani și în continuare o vastă categorie de oameni (dintre care unii chiar n-ar fi cazul) o tratează ca și cum n-ar exista (sau n-ar gândi) sau ar fi surdă.

Sigur știți și voi.

Mă refer la situațiile în care adulții vorbesc despre copii, atunci când copiii sunt de față, ca și cum n-ar fi acolo sau ca și cum nu ar auzi.

Dude. Like aude. E aici. E smart as fuck. What are you doing?

Bunica care întreabă mama dacă a mâncat copilul (când copilul e la ea în brațe).

Invatatoarea care poartă o discuție cu mama despre cum e varza la adunare când copilul e fix acolo în picioarele lor.

Tanti de pe strada care se apuca sa imi spuna ca o sa mi se urce-n daca n-o invat minte cand Sara avea un tantrum pe zi (minim) pe la 2 ani juma. Pst, tanti, are 5 ani si e tot la mine in brate, nu la mine in cap.

Nu pe bune. Care e ideea? Să îmi explice cineva ca la proști. Cum funcționează creierul acestor oameni?

Că nu aude? Că e proastă? Că nu știe că vorbim despre ea? Că se simte mai bine dacă vorbim despre probleme ei sau despre defectele ei sau chiar o lăudăm ca și cum nu ar fi de față?

Ăăăă. Ghici ce. Nu. La toate de mai sus, nu.

De obicei propun persoanei adulte să discute cu copilul meu care uite-l, e aici. Și o întreb pe Sara (că ea în mod evident e mai deșteaptă și mai blândă ca interlocutorul): mama, ai auzit ce a spus X? Ce părere ai?

Data viitoare când mai întâlnesc astfel de persoane îmi propun ca atunci când vorbesc cu mine să le ignor și să găsesc un terț pe care să îl folosesc ca middle man.

Poate așa înțeleg cât e de oribil să te ignore cineva ca și cum n-ai exista (pentru că daaaa, eu încă îmi amintesc asta de când eram eu copil).

Serios. Stop it. You suck.

WP_20151010_12_12_37_Pro

 

Ritualuri

Formatul postării

Fii-mea, ca mai toți plozii, e fericită în ritualurile ei. Vrea să mănânce aceeași mâncare, să vadă aceleași desene și să se joace cu aceleași jucării la baie. Când găsește o chestie care a făcut-o fericită vrea să o repete la nesfârșit deși (evident) plăcerea se diminuează cu fiecare repetiție și o alternativă ar fi, poate, mult mai ofertantă.

Mergem în același parc până din cine știe ce întâmplare ajungem în altul și apoi mergem doar în ăla. Mănâncă din același castron și cu aceeași furculiță. Sâmbăta se îmbracă cu aceeași bluză (cu Elsa, desigur). Citim aceeași carte de povești. Pot să recit pe dinafară, dacă mă trezești din somn la 4 dimineața, cam 320 de pagini de Habar n-am (volumul I+II).

E dependentă de rutină. Și nu e numai ea, așa sunt și mulți adulți, îi vedem în jurul nostru. Colegul care refuză să își schimbe locul în birou, familia care merge la același all inclusive/aceeași pensiune an de an. Oamenii care nu își schimbă niciodată locul de muncă (eu sunt unul din ăia, lucrez în același loc de 11 ani) și cei care rămân blocați pe veșnicie în muzica (sau hainele) în care și-au trăit tinerețea.

Și fii-mea, și eu (când nu schimb jobul, chiar ar trebui) și nevestele care refuză schimbatul casei, suntem complet idioți. Ne complacem în zona asta călduță unde credem că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Nici nimic bun, dar nu pare a ne interesa.

În treimea (sau jumătatea-funcție de cât de optimistă m-am trezit azi-dimineață) asta de viață tot ce mi s-a întâmplat mișto a fost când am făcut schimbări.

Ca atare, m-am obișnuit să îmi placă. Dar cu forța așa, ca pe medicament, știi? Sunt născută să fug de schimbări, să stau în pijamale, sub plapumă, cu o carte și cu o cană de cafea cu mult lapte. Ce schimbări? Vreau să hibernez :)). Dar serios, m-am obișnuit, știu că sunt bune. Am și învățat de la sotzoo, el e singura persoană  pe care o cunosc gata (pe bune) întotdeauna să facă o schimbare.

Râd când rătăcesc drumul (de fapt nu cred în termenul “a te rătăci”, nu sunt rătăcită niciodată, doar descopăr locuri noi :P) și ne plimbăm o oră în plus, zâmbesc când cafeneaua unde urma să îmi beau cafeaua e închisă și trebuie să caut alta, îmi plac mutările în birou și să aleg aleator la intersecții următoarea străduță pe care o să mă plimb. M-aș ofili în orice activitate repetitivă, indiferent cât de mult mi-ar plăcea inițial.

Îmi place neprevăzutul, ne-am împrietenit.

Și cu Sara? Ei bine, cu Sara trișez, recunosc.

Inventez aventuri și vânători de comori (aka oua de ciocolata, I confess) pentru a merge în locuri noi și ea se lasă păcălită. Dacă tot e să fie repetitivă, măcar să aibă o bază largă de acțiune, nu?😀.

Eram la țară într-o noapte și mă pregăteam să plec cu ea și cu văr-miu pe un deal, să ne uităm la stele și la lună.

Mama mă întreabă: Dar nu le vedeți de aici?

Ba le vedem, i-am răspuns, dar ce amintiri ar mai avea Sara când o fi bătrână? Că s-a uitat la stele într-o seară geroasă în curtea unei case dintr-un sat cu prea mulți câini? Ar uita în secunda 2.

Așa, ține minte că la ora când toți copiii dorm a mers pe un deal vrăjit unde s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu o lună roșie agățată pe un colț de cer. Așa ceva nu se uită.

Nișiodată.

IMG_9585

Despre timiditate

Formatul postării

Mă întreb de ceva vreme dacă a fi introvertit se moștenește.

Sper că nu.

Dar cred că da.

Monkey see, monkey do.

Nu pup oamenii, urăsc să pup oamenii.

Sara nu pupă pe nimeni (amândurora ne place însă să îmbrățișăm oamenii la care ținem, pupicii îi păstrăm doar pentru persoane foarte speciale, Sara de exemplu mă pupă doar pe mine).

Și once in a blue moon facem câte un gest din ăsta de mare iubire. Vi-l spun pe-al ei, că na, eu sunt babă. Uneori, seara, când mergem la culcare, îmi ia palma și mi-o pupă fix în mijloc, apoi o ține în brațe și adoarme cu capul pe ea, nu înainte să îmi spună: „Mămica mea, te iubesc!” (numai noaptea, cu lumina stinsă sunt mămica ei, în rest sunt doar mami). Și eu stau acolo în pat și mă uit la ea și mi-e foarte frică (întotdeauna mi-e frică când sunt fericită).

Eu nu intru niciodată în vorbă cu alte persoane dintr-un grup nou, sau în parc, sau la grădi pe bancă.

Sara nu intră nișiodată în vorbă cu alți copii noi din parc sau de la o petrecere, îi studiază de pe margine pe cei pe care îi găsește interesanți, dar nu se duce ea la ei.

Amândouă, cel mult, răspundem dacă ne place persoana care ne abordează.

Mie îmi place să stau să citesc acasă decât să merg să văd oameni. Orice oameni. Chem în vizită, în habitatul personal sau ies la cafele doar cu persoane din foarte bulă. Am dat add pe Facebook în toata viața mea la 5 persoane. Nu înțeleg cum pot să am 150 de prieteni în lista (că doar NU am 150 de prieteni).

Sara nu vrea să iasă niciunde. Refuză playdate-uri constant, când n-are chef, când nu îi place persoana. Are prietene la grădiniță, dar alese cu grijă și nu îmi pare a fi unul din copiii populari, cu mulți prieteni. O surprind în multe fotografii în timp ce ceilalții copii sar, dansează, sau cine știe ce activitate au cum stă într-un colț fără să facă nimic, doar privind🙂.

Eu sunt tăcută (foarte tăcută) în grupuri noi.

Sara se lipește de piciorul meu și nu glăsuiește nimic în preajma copiilor pe care nu îi cunoaște.

Vai de fundul vostru dacă ne place de voi că atunci vorbim amândouă de nu știi ce te-a lovit și unde ne e butonul de stop.

Și aș putea continua la infinit.

E clar că Sarei îi plac oamenii (se super entuziasemează când aude că avem musafiri, chiar dacă sunt doar oameni mari sau când e invitată la o petrecere de-a unei prietene) mai mult decât îmi plac mie (nu-i greu, mie chiar nu-mi plac). Sau că eu urăsc formalismul și oroarea zilelor de naștere, pe când Sara abia așteaptă petrecerea de ziua ei. Sunt și diferențe, ea e clar întotdeauna mai bună ca mine.

Dar mai e la fel de clar că eu nu sunt un exemplu de sociabilitate. Nu intru în contact cu oameni noi, refuz orice small talk și să acord timpul pe care mi-l cer alte persoane pe chestii care nu înseamnă dracului ceva și ăăă chiar îmi plac doar prietenii mei.

Și atunci ea de unde să învațe să facă flick flack-uri sociale, să mingle la petreceri și să râdă fals cu capul pe spate când fac băieții glume proaste, să fie the popular girl in highschool.

Fuck, mi-am condamnat copilul să nu fie niciodată the popular kid in highschool😦.

Wait. That’s suppose to be a bad thing?🙂

Shy people out there, cum e? Copiii vostri sunt la fel de introvertiti ca voi au ba?

LE. Uite ce-am gasit :)). Textul de mai sus in imagini. I died @the one with the squirrel, things I like, the hairdresser, the writing, the parties, dying of embarasement (this is definetly what I’ll die of), my birthday, friends, writing, books and so many more. Awesome. Made my day.

IMG_5555-001

Anchor it

Formatul postării

Ok, vă aduceți aminte că vă povesteam săptămâna trecută că am avut o zi proastă?

Chiar am avut-o (sunt rare, na). Și chiar fără motiv, nu era nimic mai nașpa în ziua aia față de una dinainte sau una după.

Well. Mă rog, nu cred în presentimente, dar aș putea după ziua aia🙂.

Sara mișună singură prin toată casa de pe la 1 an. Nu am avut nimic încuiat, deschidea singură uși și sertare, și-a prins degetele până a învățat ce și cum, sa cațără pe mese, scaune birouri, sare de pe pat de se cutremură podeaua șamd.

Cred în libertatea ei de mișcare. Cred că trebuie să încerce chiar dacă se lovește și suferă după, decât să învețe frica de a încerca, mai bine așa. Știu mulți oameni cărora le e frică să încerce de teama de X, prefer varianta asta.

Paranteză.

Citesc o carte foarte interesantă acum (m-a stricat o carte, una din aia rea și nu mai pot să citesc povești, citesc literatură științifică, meh), despre cum comunicarea scrisă (deși mă lăudam că e preferata mea) e cea mai proastă dintre toate, pentru că nu transmite mesajul corespunzător în lipsa inflexiunilor vocii și a semnalelor non-verbale ale gesturilor, mimicii. La celălalt capăt, vă recomand The diving bell and the butterfly.

Legat de asta, un experiment psihologic pune bebelușii jumătate pe o masă, jumătate pe un plexiglas din ăla transparent.

Cei care nu au acces la imaginea mamei lor, nu se târăsc pe el, le e frică și încep să plângă.

Cei care își văd mama, dar expresia ei e panicată sau (atenție) neutră, de asemenea nu înaintează și încep să plângă.

Dacă mama are însă o expresie încurajatoare, încep explorarea.

E perfect adevărat, experimentat pe Sara, reacția mea după o lovitură, și în general, contează enorm. Dacă eu sunt calmă, ea e calmă.

Cartea nu se referă la copii, e valabil și la oameni, dacă nu cumva ne aflăm la limita superioară a lipsei de empatie, decodificăm zilnic zeci de semnale non-verbale de la cei din jurul nostru. Ochii, sprâncenele, vocea, conțin mult mai multe Q-uri despre adevăr decât orice mesaj scris sau verbal. Eu știu când deschid ușa biroului dacă s-au certat colegii mei cât am fost plecată sau dacă i-am supărat cu ceva (dar asta doar pentru că îmi sunt toți dragi).😛. Avem capacitatea asta, de a citi, de la naștere și ea crește cu vârsta (și mă rog, depinde de gradul de empatie pe care îl ai la maturitate și dacă chiar ești interesat de cei din jurul tău).

În general, deci, transmitem mai mult, încredere, panică, nesiguranță șamd copiilor noștri prin tonul vocii și expresia feței decât prin lecții predate cu voce serioasă (ah, și apropos de asta, citeam că gradul de self-esteem al unei persoane se pare că se stabilește până la 5 ani, musai să scriu și despre asta).

Revenind.

Bon. S-a dus să se spele pe dinți și a închis ușa după ea.

În 5 minute urla ca din gură de șarpe.

M-am dus la baie, ieșea un val de apă și ușa era blocată (de Sara și încă ceva, nu vedeam ce, am crezut inițial că a căzut chiuveta pe ea).

M-am hotărât că e cazul să deschid ușa chiar dacă riscam să o lovesc/strivesc.

Am intrat (eram, mă rog, mă prefăceam super liniștită, cu vocea joasă, îi repetam ca o mantră că e ok, nu s-a întâmplat nimic grav, sunt aici să o ajut, rezolvăm imediat, e ok, e ok, nu s-a întâmplat nimic grav). Deși nu știam dacă e ok.

Căzuse dulapul pe ea (un dulap mic, Ikea, 1 m pe 30 cm să zic).

Trăsese toate cele 3 sertare, simultan (să cotrobăie în ele) și centrul de greutate se mutase spre ea, chestia aia căzând peste ea, pe picioare. Se vărsase și un lighean plin ochi cu apă și de aici mini-inundația.

A fost ok Sara, nu a avut nimic, are doar o mică vânătaie.

Dar. Putea fi mult mai rău.

O dată la 24 de minute un copil ajunge la urgență în urma unui accident de gen.

În medie, o dată la 2 săptămâni un copil moare din cauza asta.

Principalii vizați sunt todlerii, dar uite că se poate și la mai mari.

Ideea în care am scris articolul nu e să creez panică, repet și cred în libertatea de mișcare și a încerca, chiar dacă suferi după, e mai bine decât să nu încerci și refuz să schimb abordarea. Și a nu încerca ăsta are oareșce suferință atașată a la long în viață și aaaa cât am de povestit. Îmi aduce aminte de ceva. Una dintre puținele mămici din istorie de care mi-a plăcut a venit la prima ședință din istoria Montessano cu o preche de urechi cu Minnie pe cap (și nu le-a clintit de acolo). Of course she had me the moment she walked through the door. I-am făcut loc lângă mine și am aprobat reciproc (și doar noi, restul lumii nu era pe aceeași lungime de undă) tot ce spunea cealaltă. Și mămica asta spunea așa (când un părinte ceruse nu știu ce măsură de siguranță suplimentară la scări): prefer să cadă și să își spargă capul decât să nu încerce niciodată să alerge singură.

Nu vă imaginați privirile reci pe care le-a primit (și sunt convinsă că nu o credeau foarte sănătoasă la cap). Dar mai erau și unele cu sclipiri în ele, ale mele, mă uitam la ea de parcă citea din capul meu.

Da. Cred în a încerca.

Dar.  Putem să ancorăm mobila. Și să vorbim cu ei mult despre pericolele din casă. Ca să putem încerca puțin mai în siguranță pentru ei.

Mai multe aici:

http://www.anchorit.gov/why-anchor-it/

PS. Să nu uit, e ploaie de stele căzătoare diseară. Mă rog, de fapt trecem prin coada unei comete. How amazing is that?🙂 Look up. Make a wish.

IMG_9845

CTFD

Formatul postării

Știți ce e metoda de parenting CTFD?

Cum mă nu, că am pus-o și pe feisbuc la un moment dat, ntz ntz ntz, nu-mi sunteți atenți.

E metoda de parenting CALM THE FUCK DOWN.

Sunt fan metoda asta. Nu numai în parenting, în general.

Am constatat (cu stupoare, I’m a doer) că dacă din varii motive nu pot să mă ocup de o problemă la timp sunt șanse destul de mari ca până ajung la ea să se rezolve singură.

Serios. De când am observat treaba asta încerc să las un timp de răgaz înainte să acționez. Surprinzător, funcționează.

Eh, așa și la crescutul de copii, zău.

Nici nu îmi vine să scriu cât de îngrozitoare eram când a început Sara grădinița. Sunt coșmarul oricărei educatoare (credeți-mă). Și nu numai. Pot să fiu the ultimate bitch în general, fără efort😀, și când vine vorba de Sara mai mult decât oricând.

Îmi dau seama că eram scorpie, îmi dau seama și că erau motive pentru care să fiu scorpie, îmi dau seama că aș fi putut ar fi trebuit să reacționez altfel. 

Bygones. Nu pot lua înapoi ce-am făcut deja și nu-s genul să îmi îngrop trecutul. Ce-am făcut am făcut. Îs ale mele.

Am povestit cum treptat treptat am început nu numai să am încredere în educatoarea Sarei, dar să o și plac în mare parte datorită felului în care o percepe Sara. Care, cu siguranță, știe mai bine ca mine.

Dar tot mergeam des la grădi, aveam întâlniri cu Erika (aoleu, musai să mai programez una) tot o întrebam pe Sara cu ce s-a mai jucat, ce a mai învățat șamd.

Am avut (nu mă plâng, urăsc dar urăsc persoanele care se jăluie cât au de treabă la buro sau care se jăluie în general. urăsc jelitul) o perioada mai aglomerată la birou și pur și simplu am fost cu capul în nori.

Neîntrebată fii-mea nu se apucă să turuie cum și ce a făcut la grădi (ovios, nobody does).

Și uite așa nu m-am mai băgat deloc în viața ei de grădiniță.

Acum am șocuri săptămânale. Ba mă trezesc cu ea că scrie grupurile ghe ghi ce ci de am murit și eu și sotzoo când am văzut filmulețul, ba îmi numără mii și sute cu nuș ce drăcovenie de numărat i-am cumpărat. Pe scurt, învață mult, învață repede, și mai important decât toate astea, e super fericită când face asta (în filmulețul pe care l-am primit cu ea scriind pe tablă cel mai mult îmi place expresia ei totală  de fericire și mândrie, de la sfârșit, când vede că a reușit). Nu ca mine, care stăteam până hăt noaptea să fac rahaturile alea de bețe în clasa I. Și doamna Ceușescu (știți că vă iubesc și că toată gramatica mea de la dumneavoastră e) dar tot incredibil, incredibil de urât scriu. E diform scrisul meu, gras și lăbărțat și atât de indescifrabil că mă uit în propria-mi agendă de birou și n-am idee ce mama dracu am scris acolo. Da, atât de grav.

Acasă are o perioadă când vrea numai să se uite la desene. Și-am întrebat-o: Mama, dar mi-e dor de tine, vreau să petrecem timp împreună, să ne jucăm, nu mă mai bagi deloc în seamă.

Și mâța mi-a răspuns, calm și înțelegătoare: Mami, am o perioadă când îmi place să mă uit la desene, înțelegi? Stai liniștită, o să treacă.

Traducere: CTFD mommy.

Însă cea mai și cea mai mândră am fost la următorul episod (undeva pe la început de toamna, parcă să zic).

Am avut jale maximă într-o seară cum că îi spusese o asistentă (parcă) să facă liniște (sau ceva de gen) la somn, că deranja alți copii.

Și mâța mea plângea și plângea că ea nu deranjase pe nimeni, ba dimpotrivă, cealaltă fetiță era cea care o deranja pe ea, și dă-i și urlă și dă-i și luptă că nu și nu să îi spun Erikăi, Alinei, cuiva, ajutor, ca n-a fost ea și că vrea musai să fie mutată de lânga fetița care o deranjează la somn.

Am promis că a doua zi fac pe dracu-n patru și rezolv problema, na, ce era să fac, ori sunt mamă balaur ori nu mai sunt.

Și am făcut cel mai important pas în privința asta.

I-am spus lui sotzoo să o rezolve el (dimineața, când lasă plodul la grădi).

Numai că a uitat complet (deh, l-am molipsit și pe el).

Așa că și el a făcut cel mai important pas în privința asta: mi-a dat mie mesaj să o sun eu pe Erika să o rog.

Numai că daaa, evideeent, am uitat cooomplet.

Și mi-am adus aminte la 4 fix când parcasem pe bancheta albă de la Montessano.

Băi și mi-a fost o rușineeee. Ce rahat de mamă sunt io bă, îi promit copilului meu care suferă ca un câine că o ajut și uit?

Tu-i mama mă-sii de birou și de cap în nori, de mâine mă apuc să iau lecitină, am zis!

Astea toate până a coborât fii-mea în pași de dans de la mansardă, zâmbind ca mă-sa (cu toți dinții) fericită nevoie mare că, ateeeeențieeeee: îi spusese singură asistentei că nu ea face gălăgie și că vrea să fie mutată, ceea ce se și întâmplase.

Băăăăi. Fii-mea! Care își trage nervos de buza de sus când o întreaba cineva cum o cheamă și vorbește poate dacă stă să cadă acoperișul de la casă pe un alt copil (exagerez, dar na, e timidă băi, chiar e).

Deci ea ea ea. Singură. A rezolvat problema.

Și de atunci?

Băi sunt zen. Au venit o asistentă nooouăăă, ceva educatoare noooouuuuăăăă, mai vorbește lumea de cum sunt, ce fac, ce dreg.

Eu?

Zen.

Zic: nuș, nu mă pricep, nu mă bag, de fapt nici nu prea mă interesează, fii-mea se descurcă singură.

Moamă și cum se umflă toate pipotele în mine. Independentă mă. Pe lista de calități pe care i le visez e și asta. Hai că-i un început bun, parol!

Și eu…păi eu cred că m-am săturat să îmi fac griji și doar practic metoda.🙂 Viața e mai mișto așa, eu sunt mai mișto așa.😛

Voi cum mai sunteti cu gradinitele?

WP_20151010_12_12_37_Pro

Party mood: on

Formatul postării

Am mai multe temeri legate de Sara. Îmi doresc tare mult să fie împăcată cu ea, să aibă capacitatea să fie fericită, să și-o cultive (cred în treburile astea de le-am scris). O vreau empatică, recunosc, e obligatoriu pentru mine, dacă e să învețe ceva de la mine aș vrea să o pot învăța empatia.

Și, recunosc, îmi doresc să fie ea însăși. Am mai declarat pe aici cum mă lua cu călduri când imita alt copil. Doamne, și cum  mai imita. Erika (educatoarea) îmi spunea ceva de genul: nu e cazul să vă faceți griji, toți copiii trec prin asta. Traducere: calm the fuck down.  Îmi era greu mă, greu. Când mă mai slăbise cu ceilalți copii (adică cu imitat gesturi) a trecut la haine (a se vedea speța Elsa). Băi, deci muream aici. Serios, știu adulți așa (ok, mai mult femei, dar și bărbați, revin și insist: lăsați-le dracu de bărbi și de ochelari cu ramă neagră) și chiar nu e ok, chestia asta poate săpa de sub control. Vreau să fie ea. Să îi placă muzica ei, indiferent ce crede despre asta tipul pe care îl adoră (tipii trec, muzica rămâne. ok, majoritatea tipilor :D). Să se îmbrace în roz cu picățele chiar dacă toate prietenele ei sunt în albastru. Să se tundă cum vrea ea. Când toate colegele ei oftează extaziate la o pereche de pantofi să se uite la ei și să zică: doamne ce hidoși sunt. (wait, that’s me). Mă rog, ați prins ideea, de de toate, serios, e important să nu urmeze turma, nu o vreau o oaie albă, îmi plac oile negre, na, v-am mai spus.

Bon.

Și acum urmează partea când o laud pe fii-mea, să se consemneze că o fac rarisim.

A fost invitată, 2 weekenduri la rând, la 2 petreceri ale prietenelor ei (oare am făcut bine acordul ăsta?) de la grădi.

Ea. Adică până acum era mai mult invitată datorită relațiilor familiale sau datorită nouă (că eram eu prietenă cu mama lui X).

Acum ea. Ea însăși. Are prietenele ei (întâmplător, băi, are prietene super mișto, sunt mândră de ea, la dracu, le-a ales bine). Ah, și părinților care și-au lăsat copiii să facă singuri lista de invitați: you rock!

Și mi-a plăcut ea la petrecerile astea. Mă rog, în primă fază era maimuță pe piciorul meu, dar încet, încet, se depărta de mine și eu rămâneam singură, încercând să nu par foarte ciudată printre ceilalți părinți (probabil eșuam lamentabil).

And she did her thing. Dacă voia să se joace cu cineva, se ducea să se joace cu cineva. Dacă nu voia, ok, nu se ducea, se juca singură și se amuza teribil așa, o auzeam râzând în hohote când sărea singură pe trambulina, ignorând complet că ceilalți copii erau la pictat sau nu știu unde și ea era singură acolo. Mai trecea pe la mine, se mai ducea să vadă ce fac alții, dacă venea cineva la ea când se juca cu o chestie era ok, se jucau împreună.

Băi. Oau. Fucking oau. Înainte stătea la o margine de lume, se uita la ei și dacă intra între ei își alegea un reper pe care îl imita. Muream acolo.

Și acum, asta. Ea. Doar ea. Făcând ce vrea.

Deci da mă, o laud că-i a mea și că-s mândră de ea și ca să vă încurajez pe voi, dacă sunteți cumva în era imitatului. There is hope🙂

Mama, always do your thing.

IMG_5613

Înainte să adorm

Formatul postării

Unora le place dimineața. Nu știu pe nimeni căruia să-i placă prânzul. Cum naiba să-ți placă prânzul? Nici să nu mă salutați pe stradă dacă vă place prânzul.

Mie îmi place noaptea (ideal una cu lună la malul mării, dar mă mulțumesc cu orice soi).

Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales în facultate când o înlocuisem cu ziua.

Chiar și acum, când programul corporatisto-comunisto-barbar mă silește să mă trezesc la 7 (și) și să mă culc nu mai târziu de 1 (minus când citesc o carte din AIA când deja nu mai contează cât de varză o să fiu a doua zi) tot noaptea e preferata mea. Poate pentru că, acum, doar noaptea mai sunt eu, doar eu.

Dar până atunci, până să rămân doar eu, liberă să citesc, să caut muzică sau să văd un film, e momentul meu preferat din zi.

În serile când îi citesc eu Sarei, după ce terminăm poveștile, le inventăm pe ale noastre.

Cele mai multe lumi mi-au fost date peste cap în minutele alea, cele mai grele întrebări, cele mai multe noduri în gât le am seara între 10 și 11, într-un pătuț mic și alb. Îmi povestește dar nu cu subiect și predicat ci cu clipiri de pleoape și jumătăți de cuvinte ce o supără și ce iubește la grădiniță, ce își dorește și ce încă o bântuie din ziua ce-a trecut. Eu încerc să fiu, măcar cu ea, un pic mai clară, ca să nu rămână și ea, ca mine, pe veci, în sferturi de nuanțe.

Cea mai recentă conversație a fost despre lucrurile care ne plac.

Ce-ți place ție cel mai mult să mănânci, o întreb.

Ciocolată. (desigur).

Ție de ce nu-ți plac dulciurile? zice

Habar n-am, nu-mi plac, îmi plac chestiile sărate. Care e jucăria ta preferată?

Nu am, zice. Îmi place să fac oameni de zăpadă. Ție ce îți place?

Multe lucruri mama, lucruri mici.

Ce lucruri mici?

Nu știu, vasele calde din mașina de spălat. Cum pocnește gheața sub piciorul meu. Norii grași. Bulina de spumă care-mi rămâne pe vârful nasului după ce beau cappuccino dintr-o cană mare. Lucruri mici mici de nu le bagă nimeni în seamă și sunt numai ale mele.

Și mie îmi plac lucrurile mici. De exemplu, pisoii. Corect, pisoii sunt lucruri mici care și mie îmi plac.

Și îmi mai aduc aminte. Îmi place să înot.

Biiiiine mama, zice Sara, asta știam de 1000 de ani.

Na poftim, sunt și plictisitoare acum🙂.

Do tell me. Care e partea voastră preferată a zilei și de ce?🙂 I really wanna know.

IMG_1349b