Category Archives: bebe

Ping Pong

Standard

Îmi sare în ochi din literele din cărți, periodic, ideea asta că ar fi cam bine să trăiești în prezent. Adicătelea dacă mănânci, apoi să mănânci. Dacă râzi, apoi să râzi. Dacă muncești, apoi să muncești. Șamd.

Chiar mă urmărește indiferent de unde cotesc în lecturile mele, ba chiar mă trezesc și cu oameni din foarte bulă că mi-o spun, de-mi vine să-ntreb ce-au toți cu mine.

E o conspirație.

Și în principiu nici nu sună rău. Nici greu.

Atât că mie una îmi e. Al dracului de greu.

Una e să fiu aici când mă dau cu trotineta cu Sara. Când cânt un blues la chitară (moamă cât de mișto e să cânți blues la chitară). Când înfloresc dracului copacii după iarna asta (întotdeauna) nesuferit de lungă.

Dar încearcă dacă poți să mă găsești pe planeta Pământ când am o ședință plictisitoare. Când aștept programarea la dentist sau o coadă lungă la Poștă.

Ți-ai găsit.

În 2 secunde plutesc deja în lumea mea imaginară cu nori povești glume râsete imagini colorate și tot ce mai am eu chef.

Și mă tot chinui să mă conving că au dreptate toate cărțile mele și-ar trebui să fiu doar aici și nu pe ici pe colo prin Universurile paralele în care-mi place să mă plimb.

Atâta că în ele găsesc poveştile mele, de acolo vine momentul potrivit de a apăsa butonul de la aparatul foto sau o dorință inexplicabilă de a cânta la chitară acum. 🙂 Trei sferturi din mine acolo sunt construite :P.

Totodată, ce o învăț pe Sara. Să stea aici sau să hoinărească prin diverse vise, mai mici sau mai mari?

Și oare are ceva, e tare tare rău, dacă fac aşa un amestec cu un pic din amândouă, în funcţie de zilele cu soare sau nori? 🙂

IMG_1287

 

 

 

Baby talk

Standard

I suck at baby talk. I do. Habar dar habar nu am cum dracu să fac that gugugaga talk când văd un bebeluș. Nu îmi pițigăi vocea. Și nici nu știu ce să spun, gen vai, ce copil frumos/drăguț/șpagat. Unii oameni au talent la chestia asta. Eu n-am. Zău. Deloc. Și mă simt (sincer) destul de prost pentru asta.

Zâmbesc copiilor necunoscuți prin parc, celor certați de părinți la Mega, bebelușilor purtați în Manduca, celor aflați în mijlocul unui tantrum (îi surprinde și se opresc întotdeauna, măcar câteva secunde). Fără excepție, toți zâmbesc înapoi și îmi fac ziua puțin mai frumoasă (dar mă rog, să nu popularizați informația, încă încerc să-mi mențin imaginea de scorpie, mulțumesc anticipat).

Ba chiar, dacă mă lăsați cu unul, sunt șanse destul de mari să ne împrietenim. Copiii au o chestie cu mine, că eu am declarat public că nu sunt genul în care colcăie sentimente materne petru toată populația sub 5 ani. Da eu sunt atentă la ei, ei mă bagă în seamă, naiba știe, nici eu nu știu care e explicația, dar se întâmăplă. Ne placem.

Toate de mai sus fără vorbe. Din priviri. That I’m good at. 😉

Nu știu ce să spun când îmi arătați poze cu copii voștri. Nu îmi plac copiii, așa default, doar pentru că-s rotunzi și mici (dar mi se activează toate becurile de alarmă când aud unul plângând și trebuie să mă abțin să nu mă duc să-l consolez, la grădi nici măcar nu mă abțin, m-am conversat cu jumătate din plângăcioșii mici de pe acolo). Copiii prietenilor mei îmi sunt dragi că sunt ai lor. Serios. Could be the biggest assholes ever. I’d still like them. Sunt ai lor. Dar de aici până la a ști ce rahat să spun când mă trezesc cu o poză (adorabilă, desigur) cu ei în față e cale hăt lungă.

Tot dar tot dar tot ce poate procesa creierul meu tâmpit e: ăăă, seamănă cu tine. Sau cu ta-su/mă-sa. În condițiile în care EU am scris articolul ăsta. Sau poate, la dracu, tocmai de aia, kharma’s a bitch.

După care, ca să îmi fie și mai clar cât de complet bătută în cap sunt, părintele cu pricina face cea mai spirituală, amabilă, drăguță remarcă din Universul cunoscut despre Sara.

Iar eu mă ridic, deschid ușa, ies din casă, închid ușa, găsesc prima bucată disponibilă de pământ și mă îngrop în ea.

For fuck’s sake, să-mi dea cineva un îndrumar cu chestiile politicoase și drăguțe pe care oamenii normali le spun atunci când văd un copil sau o poză cu copil/bebeluș adorabilsmotocobilawwibil.

Pentru că mă simt realmente de căcat când habar nu am ce naiba să zic. I really really do.

IMG_3188

Pădurea

Standard

Noi ne topim după natură. Mare, pădure, munte, lacuri, iarnă, vară, toamnă, nu contează. La fel cum orice insulă cu tzatziki pe ea e raiul meu pe Pământ, la fel creierul îmi e inundat de serotonină când mă lași în natură (încă caut cuvântul potrivit să înlocuiesc plictisitorul ăsta de natură, nu știți voi unul să-mi împrumutați și mie?).

Nici nu mai știu de când nu m-am plimbat printr-o pădure primăvara. Parcă am ocolit anotimpul ăsta. Dar acum am reușit. Sara a identificat sunete necunoscute ca fiind pași de dinozauri și a botezat două flori: Adâncimea Greierului și Violeta mov (:D). A îngenunchiat lângă ele să le miroasă, parcă aproape săruta pământul, m-am cam topit o leacă. Nici nu-i trece prin cap să rupă vreuna. Eu am enervat-o (iar) că îi fac prea multe poze. M-a iertat. Mi-a făcut și ea mie poze.

Am vânat ouă de ciocolată. Ne-am plimbat mult, mult, pe ploaie prin bălți și pe soare printre flori. Incredibil câte flori. Toporași, brândușe și încă unele galbene pe care nu știu cum le cheamă. Adâncimea Greierului, să zicem.

Liniște presărată cu ciripit de păsări. Un câine (Șiarli aka Charlie) pe urmele noastre, aliat de nădejde împotriva pericolelor necunoscute. Primește drept recompensă un sfert de ou de ciocolată. Ambele părți sunt mulțumite.

Pașii mei ezitanți, chiar mi se pare că pășesc printr-un basm de-al Sarei, e atât de frumos aici că altceva nu poate fi.

Urme mici, urme mari. Un râu, bălți, cizme de ploaie. Trei frați copii dintr-un sat, cățărați într-un corcoduș înflorit. Multe râsete. Tăcere.

Iezi care se cred câini și își pun capul în mâna mea să fie mângâiați. Un câine uriaș cu cei mai blânzi ochi rotunzi din lume de care mă îndrăgostesc la prima vedere .

Serios. Sunt atâtea păduri pe lângă voi, oriunde v-ați afla. Urcați-vă în mașină, parcați la o margine și începeți aventura, nu vreți? 😛

Îmi place să sper că asta e zestrea de i-o las Sarei. O ladă veche plină cu bule colorate. Bule verzi cu pădure și flori primăvara, bule galbene cu sunet de chitară, albastre cu mare, albe cu râsete și câte și mai câte culori om mai inventa. 🙂

Big girls don’t cry

Standard

Şi mai ales asta care scrie. Nu plâng. Cred că în toată viaţa mea de adult m-a văzut o singură persoană plângând (nu număr depresia post-natală, am stabilit deja that was not me but an alien). Sara :). Şi m-a mai auzit una (mătuşa mea, de care vă mai povestesc) la telefon.  N-am plâns nici când mi-a trecut maşina peste picior nici când am simţit că mi se surpă pământul de sub picioare (nu o singură dată). Sau nu am plâns de faţă cu alţi oameni.

Şi în niciun caz nu aş plânge când asta se aşteaptă de la mine.

Hello, I’m the ultimate bitch here! ;))

Noroc că la piese de teatru e întuneric şi că citesc de obicei singură :P.

De 8 martie, cum v-am mai zis, ne-au chemat la grădi :). Şi mă întreabă prietena mea Scooby Doo la cafea: N-ai bocit? Că eu bocesc la astea.

Scooby Doo e simultan cea mai sensibiloasă dintre noi şi cea mai puternică cumva, nuş cum dracu face.

Băi, zic, când au cântat plozii şi astea am fost ok (oricum eram în lumea mea, super concentrată pe Sara, nici nu ştiu când ne-au făcut poze-în sfârşit avem şi noi două poze împreună), dar m-a pus fii-mea să îi citesc o carte.

Şi i-am citit-o. După poveştile cu Ariciul şi Iepuraşul, pe care încă le iubesc cu tot sufletul meu, asta mi-a pus capac. Rahatul mă-sii că mai erau mame pe lângă mine şi pe la sfârşit indiferent cât încercam să o controlez, vocea mă trăda, nemernica mică, şi tremura ca toţi dracii şi se frângea şi se piţigăia, bineînţeles că mi-au dat şi lacrimile.

Aşa că am zis să vă nenorocesc şi pe voi. Asta de mai jos e. 😀 E pentru copilaşi mai mici, aş zice 1 an-4 ani aşa, dar la dracu, tocmai vă zisei că mie mi-a plăcut la mă rog, nu mai zic câţi ani.

Nu aş vrea să vă povestesc despre ce e, dar este, da, despre magie. Despre felul de magie în care eu cred :).

So listen to me. Books and coffee, that I know. Ok, music too :P. Buy it. O să vă placă.

Ăăă mai puţin dacă sunteţi cumva unul din oamenii mei cei mai dragi de pe lume care au şi copii. Caz în care n-o cumpăraţi, că am comandat eu deja 3 exemplare, în cazul în care vă întrebaţi ce vor primi cadou de la mine de ziua lor de naştere 😀

 

25673663825_107f489db1_z

 

Nu îmi permit Montessori

Standard

Asta mă aștepta sâmbătă dimineața, când mă apucasem să scriu articolul de luni, pe pagina de admin.

Cineva dăduse de blogul meu pornind de la căutarea asta.

M-am întristat. Rău.

Așa că aș vrea să scriu cum că pentru Montessori (ăla din capul meu) nu e nevoie de bani cu carul.

Încep cu a spune că banii și faptul că îți duci plodul la o grădi MM nu echivalează cu a îl crește în pedagogia asta. Din păcate, chiar recent, am văzut o mamă care își corecta fetița care încerca să lucreze cu un material, făcea în locul ei întreaga tărăşenie, ba chiar și turuia cu 50j de cuvinte pe secundă să îi explice ce și cum. Srsly.

Să n-avem vorbe la proces. Nu sunt pedagog Montessori, am citit cărțile, am un copil de 5 ani care e crescut în spiritul ăsta de când s-a născut (întâi întâmplător) și care merge de la 2 ani și  8 luni la o grădiniță Montessori (unde învață fără să simtă că asta face chestii care îmi zboară capul de pe umeri de uimire).  Citiți lucruri scrise de mine, de persoana asta de mai sus. Nu sunt un expert. E doar ce cred eu cu experiența dată de cele de mai sus. Atât. 🙂

Pentru mine, de când am citit prima carte, pedagogia Mariei Montessori a fost a game changer. Citeam scris cu negru pe alb, de o femeie care a trăit acum o sută de ani, despre chestii în care credeam, pe care le făceam instinctiv, despre normaliatea mea, opusă față de cea a majorității (între timp s-au mai schimbat lucrurile, azi cred chiar că Montessori a devenit o chestie la modă, recunosc că uneori regret, pentru că aduce lume care nu practică metoda pentru că ei cred în ea ci pentru că e cool).

MM e despre:

  1. A lăsa copilul să facă singur (asta mi se pare piatra de temelie, foarte foarte mulți părinți și educatori se simt obligați să facă pentru sau împreună cu).
  2. A îl respecta și a-l trata ca pe o ființă inteligentă, a nu-l micșora (și aici, mai greu decât pare, ne poziționăm automat pe o poziție de superioritate dată de faptul că îi ștergem la fund).
  3. A observa totul, dar a nu interveni dacă nu ni se cere (again, nu MM nu înseamnă indifrență, dimpotrivă, cunoașterea copilului e esențială, însemnă doar a nu interveni să corectezi, să propui, să faci, să dregi).
  4. A nu îi cere să facă mai mult decât poate (părinți care vor să scrie ieri, să citească alatăieri pentru că Gigel al lui Popeasca poate și face, deși odorul e mai preocupat momentan de vulcanii noroioși).
  5. A oferi copilului mijloacele necesare să se dezvolte (adică a vedea ce îl interesează și a ne asigura că informația referitoare la domeniul ășa îi stă la dispoziție).

Și aici , la ultimul punct, sigur, intervin materialele ei, care sunt (și nu folosesc cu ușurință cuvântul) geniale. Pe care nu ni le putem permite pentru că le fabrică niște neni care vor să facă o avere din ele și costă de 40j de mii de ori mai mult decât costul de producție doar pentru că scrie MM pe ele.

Bon. Femeia aia a făcut materialele singură. Vasta, dar vasta lor majoritate se pot (re)produce acasă, chiar și eu aș reuși, care am două mâini stângi. Ele sunt geniale prin simplitatea și prin ingeniozitatea lor, nu prin faptul că sunt niște chestii complexe (random: literele în relief, număratul pe unități, mersul pe linie, chestii extrem de simplu de imitat acasă).

De exemplu, de  8 martie am fost invitate la grădi și Sara a petrecut nu știu, enorm, gen o oră lucrând cu un material extrem de simplu de produs. Erau cam…30j de cuvinte care trebuiau grupate pe coloane în funcție de cum sunau (coloana cu batoane, curotane, bastoane, coloana cu măslin, măcin, fin etc.). O ajuta și să citească mai bine și își folosea și urechea muzicală și inteligența (I loved that game).

Deci ideea e să nu vă descurajați, vă rog, vă rog. Citiți-i cărțile și vedeți dacă trezesc ceva în voi. Toate materialele sunt descrise acolo, multe sunt online (și cărțile se găseau online într-o vreme, chiar în română). Dacă credeți că Montessori e ceea ce se potrivește copilului vostru (nu cred că se potrivește oricărui copil sau mai degrabă oricărui părinte, dar asta e o altă poveste, la fel de lungă) don’t give up.

Please. Just don’t give up. You can do it. Trust me. :).

IMG_1337-001

Culori și povești

Standard

Sarei îi place să picteze. În parc. La figurinele alea de lut sau ce sunt. Când e frumos afară, în fiecare zi, uneori și de două ori pe zi (deși urăsc să merg după-amiaza în weekend în parc, din ceva motiv care îmi scapă dimineața nu e nimeni însă seara toate hoardele barbare se adună).

Mai întotdeauna se găsește un copilaș care să picteze pe lângă ea. Ceea ce e drăguț, mai puțin faptul că, uneori, copilul are o mamă. Și mamele (mai rar tații) au o obsesie cu pictatul corect (și nu numai, cu jucatul corect, îmi mențin părerea că e un oximoron). Altă explicație nu am. Intensitatea variază. Unele doar le dau sugestii de pe margine (colorează fundița cu roz. rochia cu albastru etc.). Altele se enervează când văd brazi de Crăciun mov. Însă o mare parte din ele iau pur și simlu pensula și se apucă de treabă.

Nu, nu intervin. Din foarte foarte multe motive. O singură dată, când una, jur, s-a apucat să o corecteze pe Sara. Pe Sara mea. Care pictează Universul și comete și sateliți și stele și galaxii pe spatele figurinelor. Am crezut că îi smulg capul de pe umeri. Adică ființa luase pensula și se apucase să îi corecteze fluturașul. Acuma, voi m-ați văzut, sunt o aschimodie slăbănoagă cu două bețe-nfipte-n fund dar vă jur, când mă enervez am cel puțin 100 de kile și doi metri înălțime.

Și. Să îmi explice cineva, ca la proști (mulțumesc) de ce mama dracu ar vrea un părinte ca plodul propriu și personal să picteze copaci maro cu verde și albinuțe galben cu negru, vs. that (total random, cel mai recent adus acasă de Sara).

Nu încerc să spun că desenează frumos (me not delusional about that yet :D) ci doar că fiecare desen din ăsta vine la pachet cu o poveste:

IMG_0310

 

Booon, deci este povestea căutării unei comori ascunse de hoți. Ca să ajungi la ea, trebuie să treci prin o grămadă de aventuri, începând cu partea asta a foii. Întâi și întâi, a se menționa că în partea de sus e marea (da, aia cu roșu și cu albastru). Apoi e o cascadă (aia de se varsă în mare, despărțind-o puțin în două :D), de care trebuie să treci fără frică dacă vrei să descoperi comoara (îmi explică Sara). Apoi, dai de o parte de nisipuri mișcătoare (unde autorul și-a lăsat numele pentru posteritate) și dacă reușești să treci de ele ajungi la colonia de crabi portocalii care, pentru că ești om bun la suflet, îți spun locul unde e ascunsă Comoara pe care Hoții Nu o Pot Decoperi.

Și dăm pagina (mă scuzați două secunde în timp ce bălesc la cartofii absolut adorabili ai scriitorului în devenire, cocoțați pe masa din sufragerie 😛 ).

IMG_0303-001

 

Trecem pe acasă, să ne întremăm puterile (blocul din dreapta, cu trei ferestre, cum avem noi, mi se spune), apoi, încet, de statuia în formă de monstru care se transformă în unul adevărat dacă trec pe lângă ea hoți sau oameni răi (la noi rămâne de piatră, evident :P).  Urmărim cărarea care te ajută să escaladezi vulcanul, doar ca să dai de un  nou obstacol, tornada de culori, care e hopul final (e o tornadă de o mie de ani, așa să știți), și dacă reușești să treci de ea, ajungi la Comoară (aia cu semnul interzis, care e pentru hoți, nu pentru noi).

Și apoi iar mare și norișori. Că deh, fata lui mama.

Mie normal că mi se pare cea mai minunată poveste din colțul ăsta de Galaxie. Posibil (probabil) că nu e.

But I still argue că orice poveste, fie ea cât de mică neagră sau urâtă e mai bine decât o floare cu tulpină verde, petale roșii și mijloc galben (casc deja).

Pliz. Pretty pretty please. Lăsați-i să se joace singuri, să inventeze, să își imagineze. Zău, nu au nevoie de noi (și dacă au, la fel de zău, o să ceară atât de prompt și categoric că o să știți). Mă obsedează că oprim un Kerouac, un Matisse sau un Enescu (şi nu, nu cred că Sara va ajunge aşa şi sincer, nici măcar nu cred că îmi doresc) sau pur și simplu un viitor adult care încă mai știe să viseze cu hotărârea asta a noastră pentru corect. Fuck corect.

IMG_1067

Pui de

Standard

Am o zi lungă. Zilele mele sunt întotdeauna scrute, e o înghesuială și o aglomerație și o bătaie pe minute de n-ați văzut. Zilele lungi sunt teribil de rare (și de greșite).

Mă milogesc cu ochi plouați la fii-mea.

Hai să stai la mine în brațe.

De ce? mă întreabă circumspectă.

Am nevoie, zic.

Se gândește fro două secunde și decide că e un răspuns suficient de bun.

Nu mai știu cine (ba mai știu, da n-am chef să vă povestesc acum că e lung) zicea că cel mai odihnitor și plăcut lucru din lume e să îți pui capul, sau o mână, poate și un picior, pe un alt om pe care îl iubești și care te iubește înapoi.

Bullshit.

Cel mai cald lucru din lume e greutatea copilului tău în brațele tale. Radiază fericire în corpul meu. Mă afund cu nasul în părul ei și încerc să o cuprind și cu brațele și cu totul și ea mă lasă, că doar a înțeles că am nevoie. :).

Pui de om, nu mă abțin să nu-i zic, puiul meu de om.

Apoi îmi dau seama că sunt prea siropoasă, și zău că nu vreau deloc să fiu siropoasă, și mă răzgândesc.

Pui de cioară. Ești un pui de cioară, mă auzi?

Eu nu sunt pui de cioară! mă contrazice vădit nemulțumită.

Dar ce ești?

Și îmi răspunde de parcă avea răspunsul pregătit în buzunar de 2000 de ani (sau 5, de când s-a născut, hai, treacă de la mine).

Pui de pasăre albastră.

Ce se naște din pisică povești mănâncă 🙂

 

IMG_9785