Arhive pe categorii: bebe

everything

Standard

Citesc o carte cu greutatea de 0.25 de grame pe la 10 trecute, doar cu o veioză ținută la cura de slăbire lângă mine când ușa se deschide leneș și două mânuțe și doi genunchi împreună cu un bot de Cuți avansează rapid către mine. Pot să dooooorm cu tine? Evident că poate să doarmă cu mine, copiii dorm unde au ei chef. Sting lumina, având în vedere ora avansată și, după ce respirația ni se egalizează, aud:

-azi ai scris două pagini de calculator și te-a mâncat ceva pe mâna dreaptă, acum ai mai fi citit pentru că îți place cartea dar te-ai oprit ca să adorm eu și te-a supărat cineva mai devreme (probabil pentru că nu zâmbeam, altfel nuș de ce a crezut asta). crezi că nu sunt atentă la nimic? eu știu tooootul mami, sunt atentă la tot.

Deci asta am vrut să vă spun. Copiii știu totul. De fapt, cred că simt totul. Și mai cred că ei sunt totul. Și dacă avem mai mulți, fiecare dintre ei un tot perfect, sfere rotunde transparente cu amestec de culori, galben și albastru și uneori roșu sau verde.

IMG_5555

Reclame

Normal

Standard

Aș vrea să scriu următoarele lucruri care sunt normale pentru un copil de 8 ani. Toate cele de mai jos sunt confirmate de cărțile/articolele citite (majoritatea de psihologie/neuroștiință), experiența personală și privitul Sarei, care rămâne prioritatea mea în toți anii de-au trecut până acum și va probabil mai urmează încă mulți așa. Și pencă uneori am senzația că adulții au uitat cum era când erau copii (că măcar de acolo ar trebui să știe, presupun că nu toată lumea e obsedată de citit rahaturi despre cum funcționează creierul unui plod).

  • E normal ca un copil la 8 ani să nu se poată concentra asupra unei activități mai mult de 10, hai 15 minute. Dacă e una care îi interesează, poate chiar juma de oră. Sara citește ore întregi sau face exerciții la matematică uitând să mănânce, dar mi se raportează des că se uită pe geam la exercițiile în grup de la școală (i se par plictisitoare).
  • Să mintă (jur, și chiar ar trebui să fim mândri când mint, într-o oarecare măsură, desigur, pentru că e un proces destul de complex, cu cât mint mai de mici cu atât e mai mare reușita, dar vă asigur, la 8 ani deja toți pot să mintă)
  • Să se certe, să trădeze și chiar să jignească prietenii/colegii (nu văd cum aș putea să scriu mai multe despre asta, sper că vă aduceți aminte de când erați copii, dar toți o facem. Am făcut-o și noi, o fac și copiii noștri). Și e tare ok că se întâmplă acum. E ok pentru că atunci când se vor certa, când vor trăda, când vor jigni ceilalți se vor supăra pe ei și le vor spune basically că they are a tiny asshole (which they are). Și it sucks să fii an asshole (except în cazul în care ești psihopat, ceea ce nu e cazul printre copiii noștri, statistic zic, nu alfel :D). Și dacă fac ceva ce îi face să sufere, n-o să o mai facă din nou. Fix așa învață, ideal, să nu fie assholes când sunt mari. De aia e foarte, dar foarte important să îi lăsăm să învețe din lucrurile astea și să nu ne ducem urlând bullying la prima înjurătură de i-o trage unul.
  • Apropos. Copiii la 8 ani aud și sunt interesați de înjurături. Din nou, în cazul în care ați uitat, vă reamintesc eu. Tot pe la vârsta asta le-ați învățat și voi. Sara nu e interesată de partea asta (probabil pencă eu nus cea mai dusă la biserică când vorbesc și e deja plictisită de ele), dar știu copii care sunt și le repetă acasă spre scandalizarea părinților. Dar vaaaaaaaaaaai, cum se poate, unde au auzit așa ceva? La școală au auzit, așa cum ați auzit și voi. Shut up.
  • Bubuie de energie. That’s a shocker. Acum serios, dar mi se pare sf că am ratat chestia asta. În principiu sunt jucăuși, nu neapărat că au mai multă energie ca adulții (deși am citit niște studii conform cărora copiii se descurcă la fel de bine ca adulții atleți la exerciții de mare intensitate și mai ales la recuperarea de după). Plus că mitocondriile se duc dracu când îmbătrânim (and we do).
  • Testarea limitelor și dorința de libertate. Dacă aveți un copil docil care ascultă toate regulile, I really think you should not be happy. Copiii la 8 ani pot și vor să facă lucruri singuri, testează în continuare limitele și vor să vadă până unde se întinde libertatea lor (cu adulții și cu copiii din jurul lor). Depinde de adulți de cum trasează și respectă limitele (care da, trebuie să existe, atâta că eu rămân la opinia că trebuie să fie extrem de puține, tocmai pentru a te asigura că se respectă și că primesc și doza de libertate necsară).
  • Anturajul. Vă sună cunoscut? Well, e în continuare la modă și deși ne ofticam când ne ziceau ai noștri că nu vor să ne mai vadă cu X, acum parcă îți vine și ție să zici la fel (și dacă nu îți vine încă, o să, promit). Influența semenilor începe să conteze din ce în ce mai mult. E ok, e doar un antrenament pentru perioada de adolescență. Nu știu nici eu cum reglezi dozajul, dar cred că e important cum gestionăm problema (în cazul în care anturajul e o problemă), în așa mod încât să nu fim excesivi cu autoritatea (chestie care pe termen lung semnez în alb că nu duce nicăieri bun).

Probabil mai sunt câteva pe care le uit, le-oi mai scrie pe măsură ce îmi amintesc. Ideea e, repet, că mi se pare că sărim prea des, sau unii părinți sau adulți sar prea des cu identificarea celor de mai sus ca probleme la copii (ok, cu precădere băieți, statistic ei sunt mai ușor identificați cu probleme de comportament). De aici nu e decât un pas până la exemplul Americii, care tratează 6.1% in copii cu medicamentație pentru ADHD (cu efect adverse nasoale). Doar un pas. Deci dacă se poate, vă rog, când cineva vă spune, sau când voi înșivă considerați vreuna din cele de mai sus ca fiind o problemă, să luați o gură de aer și să citiți cât mai mult din literatura de specialitate (de ambele părți ale problemei, ideal). Și abia apoi decideți dacă e cu adevărat o problemă (uneori chiar E).  Chestie pe care ar trebui să o facem dracului în general, insist. Și lăsați-i să se joace nesupravegheați. Asta vă foarte rog. Nu, nu încep cu asta că nu mai terminăm.

Cam bitchy? Why yes I am.

IMG_8131

 

 

Teme de vacanţă

Standard

Luni dimineaţă, în prima zi de şcoală, Sara se freacă la ochi somnoroasă pe la 7 şi vreo 15 minute şi mă întreabă: Când avem următoarea vacanţă?

Din păcate mai e până la următoarea vacanţă, aşa că se rezumă la week-end, cât mai e până la week-end. Nu e că nu îi place la şcoală, she kinda does, adică îi place partea cu prietenele ei şi cu prostioarele pe care le face pe acolo, doar iubeşte tare vacanţele. Ceea ce îmi aduce aminte de temele de vacanţă, instrument barbar pe care l-aş interzice cu desăvârșire şi l-aş arde pe un rug de vrăjitoare. Nu, Sara n-are teme de vacanță, uneori primim sugestii de chestii de făcut, pe care eu declar public (şi direct învățătoarei) că le voi ignora.

Da, dar atunci CE vor face copiii care nu au teme de vacanţă? Vor freca menta minuteoresăptămâniluni în şir, îşi vor irosi şansele de admitere la Harvard sau Yale şi la o slujbă cu pantofi negri lucioşi?

Mposibil.

Dar Sara n-a frecat menta în vacanţă, sau she did, dar într-un mod care mie mi s-a părut ok. În primul rând a avut noroc de musafiri oameni dragi şi s-a jucat cu ei mult şi s-a bucurat că îi are aproape, apoi a zis că vrea să vadă care e treaba cu OZN-urile şi ne-am uitat împreună la un serial documentar, în primul episod i-am explicat eu cam care ar putea să fie explicaţia ştiinţifică în spatele unora dintre chestiile filmate, iar în restul episoadelor a încercat să înțeleagă singură. Încă râde în hohote de un extraterestru operat/îngrijit de neşte doctori într-o cameră aflată în completă beznă, la lumina unei lanterne plăpânde. Poate pare inutil, şi stat la TV, dar mie mi s-a părut actually very useful pentru că şi-a exersat gândirea critică şi a învăţat o lecţie pe care nu o ştiu nici mulţi adulţi: nu tot ce apare la TV/presă e adevărat.

What else, are un caiet din ăsta de matematică de clasa I şi l-a completat aproape pe tot, dar nu pentru că a pus-o careva ci pentru că i se pare amuzant ce ușoare sunt exercițiile şi uneori ce tâmpit sunt formulate întrebările (they are).

M-a mai bătut pe mine la cap să îi iau un DEX (a primit unul de Crăciun şi a fost fascinată de el, dar nu e complet), ceea ce am uitat să fac, ba când mi-am adus aminte nu era pe stoc aso, cert e că abia acum i-am luat. Voia să găsească în fiecare zi un cuvând pe care nu-l ştiam eu, ca să facă mişto de mine. Sounds right.

Cam asta. Nu cred că timpul liber e pierdut, nici măcar dacă privim din partea pur cognitivă. Lăsaţi copiii să se joace şi să frece menta. Pretty please.

Şi totuşi. Când vine următoarea vacanţă? I really need one too.

IMG-2605

Cea mai mică

Standard

Mi se pare că ne uităm cumva la copii, mai ales atunci când sunt mici mici ca și cum nu ar exista nicio legătură între ei și adulții ce vor deveni. Sau mai precis ca și cum doar anumite momente din viața lor de copii ar fi esențiale. Cele în care noi ne facem în sfârșit timp să stăm pe covor cu ei să plastilină sau cele în care le explicăm de ce nu trebuie să râdă de un cățel șchiop (deși bad example, cred că asta e inbuilt, fie ești capabil să râzi de un cățel șchiop, fie nu ești). Nu-mi dau seama dacă se vede ce e în capul meu.

Cumva, când sunt mici, fac doar ga ga și gu gu. Apoi se bălăngăne printre obiectele de mobilier din sufragerie învățând să meargă. Apoi stâlcesc cuvintele și that is funny. Se prăvălesc peste câte un copil într-o îmbrățișare caraghioasă și înduioșătoare. Plâng isteric că au primit paiul mov și nu paiul roz. Nu poți să discuți cu ei computerele cuantice și nici despre ce zi proastă ai avut la birou. Sunt, cumva, separați de noi, adulții, și separați de ei, adulții ce vor deveni. Cred că asta ne imaginăm, că nu totalitatea momentelor din viața lor de copii o să creioneze personalitatea lor adultă, ci doar anumite momente, cele pe care le privim noi, din împărăția celor zeci de ani, ca fiind importante. Sau poate uneori nici măcar atât, la 15 sau 18 ani ne uităm la ei și sunt oameni cu preferințe muzicale diferite de noi, care citesc sau nu, care au un ton dulce în voce când mângâie o pisică sau un ton ascuțit când comandă mâncare la restaurant. Și apoi ni se pare cumva că s-au făcut adulți dintr-o întâmplare, fără legătură cu nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecutul lor.

Stăteam aseară cu Sara în sufragerie și plângea. Nu știu exact de ce plângea, doar intuiesc de ce plângea. N-a vrut să îmi spună, deși îmi spune mai tot. Doar plângea. Uneori Sara mai plânge, nu doar râde, deși râde în 99.99 din timp, uneori plânge cu gura strâmbată și pete roșii pe fruntea ei albă. Eu nu mai plâng de când m-am făcut mare, deși știu că multe femei o fac și mi se spune că e de ajutor. Nu știu deci dacă e bine sau rău să plângi și nici nu știu exact care e rețeta magică atunci când un om de lângă tine plânge. Cu Sara, am luat-o în brațe și i-am zis că nu e nevoie să spună nimic dacă nu vrea, și doar am ținut-o strâns în brațe și am lăsat-o în pace. Apoi a zis că vrea să îi citesc, so I did that. Și apoi s-a liniștit și râdea iar țopăind (la propriu) în patul meu mare din dormitor. Înainte să adormim, am întrebat-o dacă e grea uneori viața ei. Și ea a zis că uneori e tare grea. După care s-a cuibărit mai bine în brațele mele și a adormit.

Ce încercam (și nu prea cred că mi-a ieșit) să spun era că viața unui copil e complexă, cel puțin (și chiar cel puțin) la fel de complexă cu cea a unui adult. Un labirint de intrări și ieșiri și rotiri și pierderi și regăsiri. Fiecare moment petrecut în labirint contează, fiecare. Și cele albe, și cele negre. Adulții nu vin de pe planeta Marte să fie plantați într-un corp firav de adolescent. Adulții sunt tot copiii de azi. Cu fiecare zi, minut, secundă de experiențe, imprimate peste genele moștenite și amestecate. Dar ei sunt, devin (ca și noi), nimic altceva decât amestecul a tot ceea ce li se întâmplă în momente oarecare pe care noi le tratăm uneori ca lipsite de importanță.

Doar că nu cred că sunt. Lipsite de importanță. Cred că fiecare minut (limitat) pe care îl petrecem cu ei, contează, undeva într-o înșiruire de 0 și 1 din codul lor personal. E oribil de greu, cred, să privești parentingul așa, pentru că pune foarte mare responsabilitate pe umerii unui părinte. Dar nu voiam să spun că ceea ce facem are neapărat capacitatea de a face din alb negru și din negru alb, pentru că nu are, chiar nu are, dar nu despre asta acum că nu mai termin. Doar că suntem părți din adulții ce vor deveni ei. La fel ca frunzele din pădurea pe care o privesc primăvara, ca o îmbrățișare dată unui câine negru pe care îl iubesc, la fel ca picioarele în râuri reci de țară, la fel ca paginile din cărțile pe care le citesc. Părți din ei.

IMG_6387

After all

Standard

Sarei îi plac piscinele. Oare v-am mai zis? Sigur v-am mai zis. Sarei îi plac piscinuțele. Nimic rău. Și eu tolerez piscinele. Iarna, când e frig afară. Cele cu apă fierbinte când afară ninge sunt chiar drăguțe. Hai, poate primăvara dacă încerc să fac mișcare în București fără să oameni (deși mă rog, acum fac mișcare și fără oameni și fără piscină dar asta e altă poveste). Ce spuneam? Da, în condițiile de mai sus tolerez piscinele.

Însă nu pricep for the life of me de ce ar face cineva o piscină, adică o baltă într-un lac pătrat de ciment lângă o mare sau un ocean, adică o mare sau un ocean for fucks sake. De ce sfinte sisoe ar alege cineva vreodată oricând oriunde o piscină (perfectă de altfel, nu neg, cu apă cristalină și albastră și temperatură controlată) versus marea cu valuri și stropi și sare, așa imprefectă și zăludă cum e ea?

Mă rog. Atâta că Sara ar alege piscina. Alege constant piscina, de nu există vacanță să nu mârâi că la piscină puteam să mergem și în București, nu era nevoie să batem atâta cale în avioane până aici.

Dar chiar nu voiam să o bârfesc pe Sara azi. De fapt, în ultima vacanță a fost așa de cooperantă și de happy și a stat mai mult în mare decât la piscină, deși apa era semnificativ mai rece, și s-a cățărat pe culmi și a mers pe jos de numa, și cu mașina și de toate fără să zică nici pâs, ba chiar am mai lăudat-o, nu îmi imaginez vreun adult care să fi fost așa de fericit într-o vacanță. Ați observat-o și voi pe asta cu adulții în vacanțe, nu? Poate pentru că dăm atâția bani pe ele ne așteptăm să fie cu picățele roz sau mov și lăsăm review-uri negative dacă mic dejunul a avut ochiurile tari în loc de moi. Crap, iar o iau pe câmpii. Ăăăăăăăă da. Deci a fost tare mișto Sara, ca partener de vacanță.

Și m-am gândit eu că dacă ea a putut să fie așa de mișto într-o vacanță pe gustul meu, aș putea fi și eu mișto într-o vacanță pe gustul ei, care e la polul opus de gustul meu. Adică o vacanță cu piscinuțe la mare și cu mâncare la botul calului, unde nu trebuie să aștepte să caut eu un restaurant cu vibe-uri bune (long story, do not ask). Ceea ce înțelegeți că îmi strânge stomacul doar când scriu. Așa că m-am dus la prietena mea L. care e guru-ul absolut al acestor locuri, m-am felicitat în sine că ce bine că există în bula mea oameni ca ea și I pulled my puppy eyes să mă ajute să găsesc un hotel cum îi place plodului. And L. did. A scanat rapid (like super rapid, jur, gen vreo 2 ore) toate hotelurile și mi-a trimis o listă de vreo 10. Nu exagerez deloc când vă spun că mie mi-ar fi luat operațiunea minim o lună plus că m-ar fi enervat îngrozitor. M-am uitat la cele 10, și am ales unul, decent ca preț, piscinuțe, ouă ochiuri medium done. Chiar am scris mail și am făcut rezervare.

După care m-am dus acasă la plod să raportez că am bookuit următoarea vacanță așa cum îi place ei. Și Sara m-a întrebat așa: – de ce? Cum de ce? – de ce? Păi că știu că ție îți plac și tu mergi cu mine în toate vacanțele mele și vreau să merg și eu cu tine în vacanțele tale, că așa fac oamenii care iubesc știi, lasă de la ei pentru oamenii pe care îi iubesc iar eu te iubesc pe tine fată, chit că îți place au ba că ți-o spun, obișnuiește-te cu idea. Mai aveam puțin și mă și rățoiam la ea. Și-a dat ochii peste cap după care a zâmbit cât casa că vreau în vacanța ei. Apoi s-a gândit două secunde și a zis. – nu știu de unde ai înțeles tu că vacanța mea e așa. Vacanța mea e cea de anul trecut. Cea de anul trecut? am clipit des.

Ok, știam că i-a plăcut, dar vacanța de anul trecut a fost pe o insulă mică mică cu lumină și culmi și mare și ultimul lucru pe care l-aș spune despre ea ar fi piscinuțe și ouă ochiuri medium done.

-da. tot acolo vreau să merg.

And that was that.

Am deschis gura larg.

Și-am închis-o la loc.

Clamp.

She might be mine after all. 🙂

IMG_6604

Geek games – Cortex

Standard

Deși sună ca un articol din alea în care o iau razna iar cu cine știe ce ipoteze și legături între bucățele de creier și evoluția unui plod, stați liniștiți că nu e. Răcesc și mă prostesc, răcesc și mă prostesc. Am zis să vă zic de jocurile ăstea, CORTEX, care pe Sara o amuză enorm pentru că e mult mai bună decât mine la ele :D, poate vă inspiră și pe voi. Sunt vreo 9, Sara are vreo 3, a început cu cel verde (de copii mai mici parcă), apoi alb și portocaliu. Sunt jocuri de atenție și inteligență (8 plus zice pe ele, dar Sara se joacă lejer cu cele de 9 plus de pe la 6 ani), unele presupun spirit de observație și rapiditate (ca Doble), altele calcule ușoare și unul ceva cultură generală. Preferatul ei e cel portocaliu, cu geografia (9 plus), unde poate râde pe îndelete de cât de varză e mă-sa la subiect (exemplificare mai jos). Văd că nu dau de el în RO, dar sigur îl găsiți pe afară sau online. Ha, scratch that, l-am gasit. Trebuie să recunoască țara după formă, deși steagurile de pe ele sunt amestecate să te inducă în eroare, să recunoască obiecte emblematice pentru câte o țară sau care are cea mai mare populație. Habar n-am de unde draci are osul ăsta cu geografia, că îl are de mică, pentru ea e super ușor să recunoască forma oricărei țări sau steagul, pentru mine rămâne, la fel ca într-a 6-a sau a 10-a, misiune imposibilă.

 

 

Joy

Standard

Scriu în fiecare an despre anul Sarei de tocmai a trecut. În cazul de față, cel de-al șaptelea. E un articol ușor egoist, pentru că e scris mai mult pentru mine, spre deosebire de toate celelalte care nu sunt cu mult mai breze, în continuare scriu pentru  o singură persoană, dar măcar nu sunt pentru mine. Și am vrut să scriu azi, nu de altceva, dar articolul de luni a fost cam trist, și m-a certat lumea pentru el (pe bună dreptate, nu cred că am reușit să scriu exact ce era în capul meu și a părut că pledez cumva pentru renunțare când eu rămân aceeași măgăriță încăpățânată și nu cred că giving up is ever an option).

Îmi e drag să recitesc uneori despre primul an, sau al treilea an al Sarei, mi se pare că fiecare din anii ei e o entitate de sine stătătoare, e o anumită Sara la 5 ani și nu e aceeași cu cea de la 8. Cred că o să îmi fie drag să le citesc și când Sara va avea 23 de ani.  Poate e totuși puțin util și pentru voi, vă reamintește de cum erau și copiii voștri la o anumită vârstă sau vă faceți o idee despre cum s-ar putea să fie peste ceva timp.

Anul șapte al Sarei cred că e preferatul meu. M-a întrebat Sara recent care e anul meu preferat dintre toți anii pe care i-am trăit (da, și ea pune întrebări grele) și cred că i-am zis că probabil că anul în care ea avea trei ani. Era deja mare, mă înțelegeam cu ea, trecuseră nopțile nedormite și eu eram mai puțin nebună (doar mai puțin) ca de obicei. Dar cred că m-am înșelat. Anul ei șapte s-ar putea să fie preferatul meu, deși a fost un an în care s-au întâmplat și multe lucruri rele. Dar Sara a fost o minge mare, cea mai mare, galbenă, de bucurie anul ăsta. Tot anul. În fiecare zi. În fiecare moment. Zâmbește tot timpul și e super entuziasmată de lucruri tot timpul, vorbește non-stop, are păreri proprii și personale, e complet pierdută în cărți și nu reacționează la nimic, chiar de ar trece prin fața ei, în sufragerie, o cămilă albastră tot nu cred că ar observa. Am avut multe vacanțe (as usual, deși vreau, tot as usual, și mai multe) cu ea și cred că timpul ăla a fost preferatul meu. Spre deosebire de mersul în vacanțe cu oameni mari (fie ei prieteni sau familie), care au întotdeauna așteptări, care sunt nemulțumiți de camera de hotel, care vor să facă X la ora Y și nu la ora Y și 15 minute, Sara nu așteaptă nimic de la vacanțe și e mulțumită cu orice am face, fie că suntem pe drum într-o mașină închiriată, pe o plajă cu nisip galben sau la -15 grade în zăpadă. Ea e doar fericită non-stop, chiar mai mult decât de obicei, atunci când e în vacanță. La ultima întoarcere a beneficiat de 16 ore în aeroporturi și avioane și o escală de numai 30 de minute de am alergat ca nebunele. Nu s-a supărat deloc. Nu s-a enervat, nu a pufăit, nu și-a dat ochii peste cap. A zâmbit în schimb. Îmi mai place că se conturează un mic drăcușor independent și cu încredere în forțele proprii, care poate e uneori greu de gestionat ca părinte, bunic, sau învățător. Dar, cum le-am spus și  la școală la ultima întâlnire când m-au chemat să mă tragă de urechi că Sara face prostii, hei, nu știu nici un adult de care să îmi placă care să fi fost un exemplu de docilitate în copilărie. Mi se pare în folosul ei și independența și încrederea în forțele proprii, chiar dacă asta vine la pachet cu o oarecare de rebeliune. De fapt, nu chiar dacă, îs mândră ca o cioară de doza aia de rebeliune. Multe, multe, am învățat de la Sare de când s-a născut, dar anul ăsta a conștientizat poate mai mult ca până acum o lecție care mi se pare mai importantă ca celelalte. Sara m-a învățat să iubesc cu adevărat. Nu cred că înainte de ea știam să fac asta, toate iubirile mele erau cumva egoiste. Dar pentru că ea m-a învățat cum e să iubești un om din cap până în picioare, fără niciun beneficiu personal, să îi vrei doar binele și atât, e o chestie care mi se pare tare rară și prețioasă. Și cred că faptul că ea a avut răbdare să mă învețe asta nu a fost doar în avantajul ei, a fost și în al meu, pentru că am învățat să iubesc așa oamenii (ok. Nu chiar oamenii în general, unii oameni, extrem de puțini, anomaliile sistemului meu).

Ar trebui să mă opresc, am scris cam mult. Cred că asta voiam să spun, dacă ar fi să rezum. Sunt tare fericită că e parte din viața mea și eu sunt parte din viața ei. Deși nu cred că Sara sau alți oameni pot fi un scop în sine al vieții în sine pentru cineva, îmi e greu să înțeleg bucuria în lipsa lor. To me, this is joy. My joy.