Arhive pe categorii: bebe

Meant to

Standard

Pe de o parte, mi se pare mișto rău că Sara a crescut. Sunt fascinată de personalitatea ei, cu bune și cu mai puțin bune :D, de independența ei, de încăpățânarea ei și în general de felul în care cântărește fiecare decizie și apoi scurt, hotărăște. Pot să vorbesc cu ea orice, da orice mă, de la migrația popoarelor în lume la dezbateri de ce am salvat o singură floare mică mică de pom înflorit care căzuse pe jos, în fața blocului când am mai văzut probabil mii de flori căzute în viața mea și doar pe asta am luat-o să îi fac casă într-o ceașcă de cafea. Ce avea floarea asta special? De ce ea și nu alta?

Dar pe de altă parte, nu e bine, nu e bine deloc, vă zic. Cel mai și cel mai tare mă enervează că mi s-au dus dracu pupicii de dimineață și îmbrățișările de după-amiază. Are 8 ani domne, o p t, cum adică Sauron să mă pupe dimineața când o las la școală sau să îmi răspundă la te iubesc, îmi arată cu un deget mic și drept camerele de luat vederi. Vrei să mă vadă învățătoarele când te puuuuup? Mie mi se rupe total de toate învățătoarele și non-învățătoarele din Univers care ar putea vedea că mă pupă dar ei nu. Dragostea ei nu e pentru publicitate. Ca atare, fără pupici în public. Și de fapt nici acasă nu e așa pupăcioasă, preferă îmbrățișările. Eu nu știu ce prefer cu ea, probabil tot îmbrățișările, deși nu există dimineață în care mă duc să o trezesc și văd 10 perechi de degețele de picioare ieșind de sub plapumă să nu mă înfig în ele la ronțăit și pupat. Iar când o iau, oh well, baletează decent, nu mai am alergat spre brațele mele, la revedere papapa. Zici că nici n-a observat că am fost plecată, mă tratează de parcă nu ne-am văzut de 5 minute când mie îmi vine să o iau în brațe și să mă învârtesc cu ea în brațe până tot Universul dispare. Dar ntz, ne văd copiii, lumea, imaginea ei de copil de 8 ani înțelept și adunat e pusă în pericol. All my eyes rolled. Similar, când i se solicită la școală cu diverse ocazii să îmi scrie felicitări nu ar scrie nici pișcată cu ceară orice din ce se așteaptă lumea de la ea sau ce scriu alți copii: de exemplu, te iubesc sau orice vag legat, iar la mesajele alea cu mulțumesc mami că nuș ce draci mai are puțin și își ia o pungă de vomitat, mult prea siropos pentru ea. Îmi scrie în schimb. Mersi că mi-ai dat 5 lei în parc să îmi iau suc de portocale (într-o seară geroasă de primăvară timpurie în care mă rugam de ea de cca o oră să mergem acasă că îmi degerase nasul), de cred că toate învățătoarele care au citit bilețelul ăla (pus de altfel extrem de artistic într-o sticlă minusculă cu nisip în ea) au zis că nu hrănesc și nu adăp plodul veci. Dar pentru Sara era evident, iubirea ei e ceva personal, nimeni niciodată nu are voie să știe ce simte ea pentru mine. Îmi arată mie și atât. Restul e, vorba cântecului, cancan. Acuma, nu zic că nu are dreptate sau că eu sunt altfel. Dar îmi vreau pupicii de dimineață sau îmbrățișările de după-amiază înapoi. 😦

Nici măcar seara, după ceva zile, când am fost plecată și o întreb dacă n-are chef să doarmă cu mine (în general n-are, că pic ca musca instant și adorm în timpul săptămânii, mă trezesc diminețile să note și litere, iar ea preferă să citească seara, ceea ce nu poate face cu mine dormind lângă ea), nu țipă Daaaaa așa cum făcea. Mă mângâie ușor pe păr și răspunde Sigur mami, de parcă ar fi înțelegătoare cu dorința mea de afecțiune ușor imatură (mposibil, nu neg), chiar dacă țopăie apoi prin casă, pur întâmplător, desigur, nu din cauză că am rugat-o eu să doarmă cu mine și se bucură, doamne fer. Înainte să adoarmă însă, mă ia prizonieră în brațele ei de parcă aș fi un pluș vechi de 37 de ani care nu e făcut pentru altceva decât pentru a fi sugrumat de mâinile ei mici în pregătirea pentru somn.

Și de fapt, nu exclud, poate chiar pentru îmbrățișări mici mici și calde calde am fost făcută.  Nu văd pentru ce altceva, serios 🙂

img_9353

Reclame

Control

Standard

Dacă nu m-aș fi hotărât într-a 11-a că chiulitul e mult mai mișto ca școala și dacă proful meu de mate ar fi fost doar umpic mai simpatic, probabil că azi n-aș fi stat toată ziua cu nasul în cărți, cum îmi zice M. care stă lângă mine așteptând să ne vină rata, ci aș fi făcut exerciții de matematică. Mi-a plăcut mult timp, matematica e creativă și are bucurie în ea șiiii mmmm e reliable. Știi că există întotdeauna o soluție la problema ta, trebuie doar să o găsești. Puține lucruri în viață sunt așa de simple ca matematica, așa complicată cum e ea :). Cum spuneam însă, într-a 11-a am decis că e mai important să chiulesc, așa că sunt below average la matematică, dar mai citesc, din când în când, cărți despre ea. În cartea de acum povestea care mi s-a lipit de neuroni e cea a lui Poincare, de care mi-a plăcut întotdeauna fără să știu precis ce a făcut, doar pencă are un nume drăguț. Well, Poincare (o să tot scriu Poincare doar pentru că îmi place cum sună, da) a descoperit accidental una din cele mai mișto chestii. Se face că era un concurs de matematică, în care una din problemele propuse era: este sistemul solar stabil? Încercând să rezolve problema, Poincare a simplifica-o la 3 corpuri (cerești, și niște praf de stele, pe care îl urmărea cum bănănăie sau cum cum ar trebui să bănănăie prin Univers influențat de cele trei planete). Și i-a ieșit. A depus lucrarea și a câștigat premiul. Atâta că la publicare editorul l-a întrebat, daaaaaaaaaaa, nenea, nenea, mi se pare că nu înțeleg ceva aici la cum e pusă bila (corpul) asta. Poincare nu banuia să fie vreo problemă, parscă era ceva tot pe acolo și mișcarea minoră a unuia dintre corpuri nu ar fi trebuit să influențeze traiectoria prafului stelar (pe care se baza teoria lui) dar nah, a verificat totuși. And when he did, teoria lui s-a dus naiba (mă rog, nu chiar, dar așa părea la acel moment, a fost nevoit să cumpere din banii proprii mai toate lucrările publicate deja). Pe scurt, Poincare descoperise că mișcarea minoră a unuia dintre elementele inițiale face ca traiectoriile ulterioare să prezinte variații mari față de cele inițiale. Precursorul Teoriei Haosului, care a fost numită ca atare ceva ani mai târziu, dar in all fairness nenea ăsta cu nume drăguț a fost cel care a descoperit-o. Sau mai comercialul Butterfly Effect, trăiască filmul cu același nume că știm cu toții că baterea de aripă a unui fluture hotărăște dacă îți întâlnești iubirea vieții azi au ba (not quite, dar poate influența pornirea unui uragan și de aia nu are sens să ne uităm prea mult la aplicațiile cu ploaie. nu plouă. e soare. sau invers, dar noi mergem pe varianta fără ploaie azi).

Da, știu că e blog de bârfe și copii, ajung și aici, ho, mintea mea se învârte în jurul Sarei, ca o veșnică placă de bază în spatele ecranului, indiferent ce aș face. Toate lucrurile sunt legate de ea, toate, și cred că la fel vor rămâne cât timp voi fi pe aici, fie că îmi place au ba. Îmi place, apropos.

Mie mi se pare că unii părinți sunt niște Poincare cand e vorba de copiii lor. Văd nenumărați părinți care cred că plodul e al lor și doar al lor (uitând că 50% din ADN nu provine de la el, și de s-ar da cu fundul de pământ și că mediul mai are și el un cuvânt oarecare, destul de mare, de spus). Și își imaginează că, fiind ca ei, copiii vor reacționa tot ca ei. Își bazează parentingul, noi, da, și eu uneori, involuntar, ne bazăm părințeala pe experiențele și percepțiile proprii. Dacă mie îmi place asta, atunci și ei/lui îi va plăcea asta. Dacă mie mi-a prins bine că m-au obligat ai mei să fac vioară șase ore pe săptămână că uite, o iubesc de numa, la fel îi va plăcea și ei și trebuie să ne apucăm chiar acuș, chit că plodul zice că îl doare burta numai când se gândește la scârțâit de coarde.

Nici eu nu sunt departe deși nu neapărat la părințeală. Deși și eu eram precisă înainte să nasc că fii-mea va fi cumințenia întruchipată, nu va plânge veci, va râde tot timpul (she did, dar și urla de numa, de o auzeam de la 6 când urla în parcul din spatele blocului-nu, nu exagerez). A fost pe dracu. Dar asta n-a fost rău (spun eu după 8 ani), ci bine. Am avut norocul să nimeresc genul ăla de copil, atât de încăpățânat încă de la naștere și cu niște plămâni foarte puternici, care m-a învățat rapid că ea e ea și eu sunt eu, că ce cred eu nu e ce crede ea și că în ceea ce privește persoana ei mică e cazul să tac și să o ascult. Dar mi se întâmplă la alte lucruri, sunt convinsă că pentru că se repetă condițiile A, B, și C, rezultatul va fi X, tot ca data trecută. O să mă plictisesc de asta în 9 ani, 3 săptămâni și 2 zile. Atâta că A nu e A ci altfel de A și atunci rezultatul X nici pomeneală iar eu nu mă mai plictisesc de nimic. 🙂

Ce încerc să spun e că viața, noi, copiii noștri și până la urmă materia care ne înconjoară sunt, suntem imprevizibili. E cam urât spus teoria Haosului, nu vi se pare? Mi s-ar fi părut mult mai drăguț și potrivit Teoria Imprevizibilității. Uneori asta e bine, uneori desigur, e nasol ca dracu când te aștepți la norișori  (cum visam eu la nopți dormite înainte să nasc și am mai văzut una la fix 1 an și 9 luni după). Viața lor, a copiilor noștri rămâne o necunoscută, indiferent cât de mult am încerca noi să controlăm condițiile în care se desfășoară atunci când sunt mici. Mnu vreau să spun să lăsăm totul baltă și să nu mai facem nimic, doar să nu ne mai credem așa deștepți. Nu suntem. Eu una cu siguranță nu sunt.

IMG_6387

c

Philosophy bites

Standard

Am furat titlul unui podcast, recunosc, dar prea se potrivea. So fii-mea a ales să meargă la un opțional de filosofie, ținut de un nici nu știu cum să zic, un puștan absolvent de Antropologie care face chestii foarte mișto cu ei. Nu înțeleg sincer de ce s-a înscris, pencă tot ce face acolo este să îl terorizeze pe băiatul ăsta (dar zău că îl terorizează, numai se joacă și basically ia peste picior cam tot ce se întâmplă acolo, parțial cred pencă i se pare de porc să discute filosofie cu o gașcă de 7 years old, la fel cum i se pare de porc și să îi scrie maică-sii mesaje de amor pe bilețele sau felicitări de 8 martie ce ar putea fi citite de alții, gen învățătoare, over her dead body). Dar ce spuneam? Da, nu pricep ce cauta la opționalul cu pricina, pentru că scopul ei în viață pare a mă face pe mine, în rarele secunde când îmi imaginez că am mai mult de doi neuroni în cap, să mă conving că nu am probabil nici măcar unul singur, plutitor.

Aseară. Întotdeauna seara, întotdeauna înainte de culcare. Ea citește pe colțul stânga de canapea, eu mă uit cu căștile, pe telefon da, la Leaving Neverland (nu mă întrebați încă, că nu știu ce cred despre, sunt abia la jumate) pe coltul din dreapta. Se oprește, se uită lung la mine, suficient de lung încât să îmi dau căștile jos:

Tu ai darul de a dori?

– Darul de a dori? clipesc tâmp. Cred că îl am, dar de ce crezi că e un dar și nu o povară?

Ce înțelegi tu prin dar și prin povară? Încă niște clipit tâmp din partea mea.

-Păi nu știu mama, un dar e ceva pozitiv și o povară e ceva negativ, ce e greu, ceva ce te ține în spate.

Tu creeeziii că a-ți dori e o povară? Mă străpung doi ochi căprui sau negri (depinde de lumină).

-Cred că da, ar putea fi o povară atunci când nu obții ceea ce îți dorești, nu?

Eu cred că e un dar. Cred că atunci când îți dorești foarte foarte mult ceva ești fericit. Nu vorbesc de lucrurile mici pe care ți le dorești, ci de ceva ce îți dorești foarte foarte mult. Înghit în sec, n-a zis că să obții lucrul ăla aduce fericitul, ci doar doritul în sine. Sfertul meu de neuron tremură agitat.

-Tu ce îți dorești mama?

Eu? Un copac. Răspunde repede și precis si senin de parca zicea ca vrea o palarie verde. Mi-ar plăcea să am un copac.

Aham. Un copac la etajul 6 în blocurile lui Ceaușescu. Poate totuși găsim ceva mai fezabil.

-Și altceva în afară de un copac?

-Nimic altceva. Doar un copac.

Mă lasă să mă duc să pregătesc apa pentru baie și când mă întorc să o iau și o ameninț să-și miște fundul la spălat pe dinți mi se încolăcește toată pe tălpi ca un pisoi și îmi șoptește încet, tare încet, să audă doar ea și mie doar să mi se pară: te iubesc. Și eu te iubesc, îi răspund repede și tare, poate chiar puțin prea tare, să se audă și din cealaltă parte a globului sau chiar de pe Lună. Mă opresc să îi mângâi părul și apoi îi zic. –Sper că ești fericită fată mica.

-Sunt. Fericită.

Liniste

PS.  -Dar nu și atunci când trebuie să mă spăl pe dinți!

IMG_0674

Lentile

Standard

M-am uitat în weekend la favoritele de Oscar de anul ăsta, recte Green book, The Favorite și Bohemian Rapsody. Sincer, nu m-a impresionat niciunul, dar m-am bucurat că vechiul meu prieten Rami Malek a luat cel mai bun actor :). Și recunosc, am dansat pe Queen în timp ce găteam duminică. Roma l-am văzut cam de când a apărut și mi-a plăcut, dar cred că mi-a plăcut imaginea. Parcă a și luat Oscar-ul pentru imagine, nu? Dar în rest niciunul din filmele astea nu a fost ZA film, cum a fost Birdman acum câțiva ani. Și în niciun caz Green Book care a luat Oscar-ul, să fim serioși, doar pentru că a fost decentuț și a avut o temă politically corect. Mdar nu voiam să scriu cronică la Oscar-uri.

Voiam să scriu că sunt alte filme mult mai mișto, chiar acum, online, pe Netflix sau HBOGO care chiar merită văzute. Și asta zic eu, care mă uit la filme o dată pe săptămână când calc, deci șansele să găsiți unul sunt reale. Well, și în unul din filmele astea am găsit o replică care mi-a rămas în cap. Regret să vă informez că am uitat complet în care din filme am dat de ea, dar pe acolo, pe undeva. Mși zicea așa eroul principal, căruia nu mai știu ce nașpet i se întâmplase în viața lui de uom: Că uneori viața e ca și cum are toate culorile pe saturație plus 100 dar alteori e doar în alb și negru.

Acuma am în cap doar imaginea unor ochelari invizibili pe care îi purtăm fiecare și care au un buton, la fel de invizibil, pe partea dreaptă, cu care o mână, desigur, invizibilă, ne schimbă saturația sau culorile. Vine toamna? Gri mode selected. Îndrăgostiți? Saturație plus 10000. Furiosi pe măgarul de la birou? Portocaliu și roșu predominant. Dezamăgiți? Albastru închis. Suferință? Negru. Primăvară? Nuanțe pastelate care-ți dau speranța unei veri cu contrast bun și luminozitate. Zap zap zap zap zap zap. Nervoși, în trafic, așteptând, sperând, bolnavi, triști, obosiți, culorile predominante ni se  schimbă de mâna asta nesuferită și noi doar ne holbăm ca boii cu ochi goli prin lentilele astea presetate. Sigur, putem, cu siguranță putem să fim atenți la butonașul de pe rama din dreapta și să ne mișcăm fundul (vorba Sarei) să ne setăm singuri intensitatea culorilor, dar meah, uneori e greu, uneori e imposibil, de multe ori n-avem chef sau suntem prea ocupați. Și poate chiar e greu uneori, ce, parcă eu n-aș vrea să fie viața doar roz cu picățele? Aș vrea, dar nu pare să meargă așa, chiar dacă uneori apăs isteric butonașul din dreapta. M, voi prin ce culori vă scăldați primăvara asta?

Playlist cu Queen. Mi-a fost drag să-l fac, l-am făcut pentru Sara (care îmi cere în continuare muzică cu vorbulițe) pencă mi se pare ok să știe și ceva muzică din asta când o fi mare, dacă îi cântă naiba un băiat Radio Gaga și fii-mea e like Oat gaga dude? Plus că la ritmul la care schimb eu melodiile acum riscăm să știe maxim 20 cântece când s-o face mare si sa fie convinsa ca muzica n-are nevoie de vorbe.

Riscuri

Standard

Picture this. Un șef spune celor 100 de oameni din subordine să omoare un alt om.

Câți credeți că ar face-o? 1? 2? 3?

Serios, gândiți-vă pe bune cam cât credeți voi că ar face-o. Dar voi? Ați face așa ceva dacă șeful vostru v-ar spune-o? Exclus, nu?

Unul din experimentele mele preferate din psihologie e cel făcut de Milgram. Cred că am afla de el acum vreo mmm 3 ani (târziu, știu), și sunt încă fascinată de el.

Deci Milgram a pus la cale un experiment unde subiecții credeau că au fost repartizați aleator în rolul de executant. Experimentul mai presupunea 2 actori (as in oameni care știau de experiment, nu actori propriu zis), profesorul și victima. Apoi, profesorul îi spunea executantului (subiectul) să electrocuteze victima (apăsând un buton) cu o intensitate crescută atunci când greșea la întrebări (executantul avea lista răspunsurilor corecte). Uneori, i se menționa că victima are o boală de inimă. La începutul experimentului li se explica că peste 450 de volți (dacă îmi aduc aminte bine, Wiki sigur știe mai bine ca mine), oamenii pot muri. La fiecare șoc electric aplicat, victima, aflată în altă cameră, țipa, din ce în ce mai rău. Executantul ezita (toți au ezitat) și profesorul (halat alb, important de menționat), spunea următoarele 4 propoziții:

  • Te rog continuă.
  • Continuă, așa cere experimentul.
  • Este absolut esențial să continui.
  • Nu ai altă alegere, trebuie să continui.

Dacă după cele 4 propoziții de mai sus subiecții spuneau că vor să se oprească, experimentul înceta.

Nu o să aștept rezultate la sondajul cu voi, știu deja rezultatele de la sondajul lui Milgram, și el întrebând colegii sau random folks câți cred că vor aplica doza letală de 450 de volți. Răspunsul a fost de 1.2%.  Doar 1 om din 100 credem noi că ar face așa ceva.

Ok. Câți au făcut în realitate chestia asta? 65%. 65 de oameni dintr-o sută ar omorî pe cineva doar pentru că li se spune. Și toți, absolut fiecare din cei 100 ar aplica șocuri de peste 300 de volți (thats torture bro).

Milgram a făcut experimentul pentru a oferi o explicație rațională pentru atrocitățile comise în al doilea război mondial de toți șefii și șefuleții și mai puți sefuleții lui Hitler. They were just following orders.

Dar mie mi se pare fascinant pentru că experimentele de gen (mai sunt, multe și frumușele) explică o grămadă din comportamentele actuale care sunt devenite literă de lege (norme sociale), explică ochelarii cu ramă neagră purtați de prietenii care abia au sfert de dioptrii, blugii scurți pe ger de -8 grade, botox-ul din botul domnișoarei de pe culoarul lung, filmele pe care le vede toată lumea, filmele pe care le place toată lumea doar pentru că au câștigat nuș ce premiu, deși ele sunt nește porcării plictisitoare la care adormi (care era ăla cuuuu mmm cum îl cheamă? Libidinosul din Titanic care se lupta cu un tigru ceva. Da, am adormit la filmul ăla) și multe multe multe altele, toate reguli care fac oamenii nefericiți, dar le respectăm doar pentru că așa se face.

Ok. Ce mi-a venit să scriu azi de asta? Păi una la mână că tocmai am văzut varianta reinterpretată și mok, comercială a experimentului (Netflix, search după Darren Brown, ăsta de care povestesc e Push dar toate sunt mișto), a două că mi se reproșează uneori despre fii-mea că e neascultătoare. M-am uitat cu ea apropos la Push de mai sus (și la încă vreo 3, urmează și celelalte). Și de fiecare dată când cineva îmi spune despre fii-mea că e neascultătoare privesc cu o privire de bovină lipsită de replică.

Înțeleg că nu ascultă. Partea aia intră în creier. Înțeleg și de ce ar vrea unii adulți să îi asculte fii-mea. Partea pe care nu o înțeleg eu e de ce aș vrea eu să asculte Sara orice îi spune un adult.

So întrebarea pe care o pun de fiecare dată e: – Dar a făcut ceva rău? Și distincția e greu de operat pentru majoritatea interlocutorilor. Simplul fapt că nu i-a ascultat E ceva rău. Atâta că actually it is not. So m-am întors, ca de obicei la Sara, căreia i-am explicat că nu e important neapărat să respecte sau nu regula (deși uneori respectarea regulilor condiționează apartenența de o anumită chestie, dar e alegerea ei dacă merită au ba sacrificiul, nu a mea), să facă au ba ce cer adulții, societatea sau ce întreaga umanitate se așteaptă de la ea, ci ce crede EA că e corect. Sigur, poate greși.  Atâta că nu prea cred că poți. E o chestie care vine din mijlocul stomacului. Știm când facem bine și când facem rău, când producem suferință unui alt om. Atâta că uneori, ca în experimentul de mai sus, facem doar pentru că așa ne spune lumea că e bine 🙂 Deci faptul că Sara e neascultatoare? Yeah, I can live with that.

img_4273

everything

Standard

Citesc o carte cu greutatea de 0.25 de grame pe la 10 trecute, doar cu o veioză ținută la cura de slăbire lângă mine când ușa se deschide leneș și două mânuțe și doi genunchi împreună cu un bot de Cuți avansează rapid către mine. Pot să dooooorm cu tine? Evident că poate să doarmă cu mine, copiii dorm unde au ei chef. Sting lumina, având în vedere ora avansată și, după ce respirația ni se egalizează, aud:

-azi ai scris două pagini de calculator și te-a mâncat ceva pe mâna dreaptă, acum ai mai fi citit pentru că îți place cartea dar te-ai oprit ca să adorm eu și te-a supărat cineva mai devreme (probabil pentru că nu zâmbeam, altfel nuș de ce a crezut asta). crezi că nu sunt atentă la nimic? eu știu tooootul mami, sunt atentă la tot.

Deci asta am vrut să vă spun. Copiii știu totul. De fapt, cred că simt totul. Și mai cred că ei sunt totul. Și dacă avem mai mulți, fiecare dintre ei un tot perfect, sfere rotunde transparente cu amestec de culori, galben și albastru și uneori roșu sau verde.

IMG_5555

Normal

Standard

Aș vrea să scriu următoarele lucruri care sunt normale pentru un copil de 8 ani. Toate cele de mai jos sunt confirmate de cărțile/articolele citite (majoritatea de psihologie/neuroștiință), experiența personală și privitul Sarei, care rămâne prioritatea mea în toți anii de-au trecut până acum și va probabil mai urmează încă mulți așa. Și pencă uneori am senzația că adulții au uitat cum era când erau copii (că măcar de acolo ar trebui să știe, presupun că nu toată lumea e obsedată de citit rahaturi despre cum funcționează creierul unui plod).

  • E normal ca un copil la 8 ani să nu se poată concentra asupra unei activități mai mult de 10, hai 15 minute. Dacă e una care îi interesează, poate chiar juma de oră. Sara citește ore întregi sau face exerciții la matematică uitând să mănânce, dar mi se raportează des că se uită pe geam la exercițiile în grup de la școală (i se par plictisitoare).
  • Să mintă (jur, și chiar ar trebui să fim mândri când mint, într-o oarecare măsură, desigur, pentru că e un proces destul de complex, cu cât mint mai de mici cu atât e mai mare reușita, dar vă asigur, la 8 ani deja toți pot să mintă)
  • Să se certe, să trădeze și chiar să jignească prietenii/colegii (nu văd cum aș putea să scriu mai multe despre asta, sper că vă aduceți aminte de când erați copii, dar toți o facem. Am făcut-o și noi, o fac și copiii noștri). Și e tare ok că se întâmplă acum. E ok pentru că atunci când se vor certa, când vor trăda, când vor jigni ceilalți se vor supăra pe ei și le vor spune basically că they are a tiny asshole (which they are). Și it sucks să fii an asshole (except în cazul în care ești psihopat, ceea ce nu e cazul printre copiii noștri, statistic zic, nu alfel :D). Și dacă fac ceva ce îi face să sufere, n-o să o mai facă din nou. Fix așa învață, ideal, să nu fie assholes când sunt mari. De aia e foarte, dar foarte important să îi lăsăm să învețe din lucrurile astea și să nu ne ducem urlând bullying la prima înjurătură de i-o trage unul.
  • Apropos. Copiii la 8 ani aud și sunt interesați de înjurături. Din nou, în cazul în care ați uitat, vă reamintesc eu. Tot pe la vârsta asta le-ați învățat și voi. Sara nu e interesată de partea asta (probabil pencă eu nus cea mai dusă la biserică când vorbesc și e deja plictisită de ele), dar știu copii care sunt și le repetă acasă spre scandalizarea părinților. Dar vaaaaaaaaaaai, cum se poate, unde au auzit așa ceva? La școală au auzit, așa cum ați auzit și voi. Shut up.
  • Bubuie de energie. That’s a shocker. Acum serios, dar mi se pare sf că am ratat chestia asta. În principiu sunt jucăuși, nu neapărat că au mai multă energie ca adulții (deși am citit niște studii conform cărora copiii se descurcă la fel de bine ca adulții atleți la exerciții de mare intensitate și mai ales la recuperarea de după). Plus că mitocondriile se duc dracu când îmbătrânim (and we do).
  • Testarea limitelor și dorința de libertate. Dacă aveți un copil docil care ascultă toate regulile, I really think you should not be happy. Copiii la 8 ani pot și vor să facă lucruri singuri, testează în continuare limitele și vor să vadă până unde se întinde libertatea lor (cu adulții și cu copiii din jurul lor). Depinde de adulți de cum trasează și respectă limitele (care da, trebuie să existe, atâta că eu rămân la opinia că trebuie să fie extrem de puține, tocmai pentru a te asigura că se respectă și că primesc și doza de libertate necsară).
  • Anturajul. Vă sună cunoscut? Well, e în continuare la modă și deși ne ofticam când ne ziceau ai noștri că nu vor să ne mai vadă cu X, acum parcă îți vine și ție să zici la fel (și dacă nu îți vine încă, o să, promit). Influența semenilor începe să conteze din ce în ce mai mult. E ok, e doar un antrenament pentru perioada de adolescență. Nu știu nici eu cum reglezi dozajul, dar cred că e important cum gestionăm problema (în cazul în care anturajul e o problemă), în așa mod încât să nu fim excesivi cu autoritatea (chestie care pe termen lung semnez în alb că nu duce nicăieri bun).

Probabil mai sunt câteva pe care le uit, le-oi mai scrie pe măsură ce îmi amintesc. Ideea e, repet, că mi se pare că sărim prea des, sau unii părinți sau adulți sar prea des cu identificarea celor de mai sus ca probleme la copii (ok, cu precădere băieți, statistic ei sunt mai ușor identificați cu probleme de comportament). De aici nu e decât un pas până la exemplul Americii, care tratează 6.1% in copii cu medicamentație pentru ADHD (cu efect adverse nasoale). Doar un pas. Deci dacă se poate, vă rog, când cineva vă spune, sau când voi înșivă considerați vreuna din cele de mai sus ca fiind o problemă, să luați o gură de aer și să citiți cât mai mult din literatura de specialitate (de ambele părți ale problemei, ideal). Și abia apoi decideți dacă e cu adevărat o problemă (uneori chiar E).  Chestie pe care ar trebui să o facem dracului în general, insist. Și lăsați-i să se joace nesupravegheați. Asta vă foarte rog. Nu, nu încep cu asta că nu mai terminăm.

Cam bitchy? Why yes I am.

IMG_8131