Arhive pe categorii: bebe

Footsteps

Standard

Mergeam ieri tropa tropa amândouă, încotoșmănate, la școală. La școala Sarei regula (sau practica?) e că toți părinții își lasă copiii la intrare și ei se duc singurei prin curte la clădire apoi se dezbracă și merg sus. Mie nu îmi place regula asta. Deloc. Așa că nu o respect (nu m-a certat nimeni până acum, dar și de m-o certa, tot n-oi respecta-o). Mso o duc în fiecare, dar fiecare dimineață pe Sara până la clădire, intru cu ea, o îmbrățișez, îi spun că o iubesc, îi urez distracție plăcută (she should try to have fun over there, she really should) și apoi fug înapoi la mașină.

Azi dimineață era toaaată curtea acoperită cu ăia 5 cm sau 10 amărâți de zăpadă. Toți copiii merseseră cuminți, pe drum, fără să fie în tot spațiul ăla unde se joacă măcar o urmă mică mică. Mă uit la fii-mea. Ea se uită la mine. În mod evident ne trece același lucru prin cap. N-a călcat nimeni acolo, zice ea. Mhm, zic eu. Hai! Nuuuu, zice ea, uitându-se îngrijorată stânga dreapta. Haaaaaaaai! Și am făcut amândouă un o mare în zăpadă (intenționam să îl fac zâmbilici dar mâța m-a tras prompt spre școală, mustăcind totuși de fapta comisă).

Acuma, noi seara avem același ritual de pe la vreo 2 ani, ne chinuim să ne oprim din jucat să mergem la baie, ne chinuim să ieșim din baie unde joaca e așa mișto, ne chinuim să ne oprim din citit (deși aici de când citește singură nu ne mai prea chinuim, eu citesc un capitol și apoi continuă ea cât vrea, da, oricât vrea, i-am zis să nu lase pe nimeni niciodată să îi spună că e prea nuș cum să citească. poa să citească oricând. și la 3 dimineața) și apoi discutăm cam o juma de oră despre nimic și despre tot și apoi ne dăm seama că am uitat să ne spălăm pe dinți și o luăm iar de la capăt. Mso la momentul cu nemurirea sufletului m-a anunțat că nu mai vrea să facem zâmbilici în zăpadă la școală. Muai? am întrebat eu suspicioasă. Ți-a zis cineva ceva? Mniu, zice ea, doar nu mai vreau. Mbine, zic, nu mai facem zâmbilici. Data viitoare facem un ursuleț. Un ceeeeeeee? (și râde în hohote gâlgâite). Ursuleț. Și apoi o vulpe. Și un iepuraș. Și în fiecare an un animal nou. Nuuuu, râde ea și eu continui seria animalelor imaginare pe zăpadă. Degeaba îmi acoperă gura cu mânuțele să tac că privirea mea continuă (cred că relativ ghiduș și concludent) enumerația. Nu la școala mea! zice. Mbine, zic și eu, mă duc la altă scoală. Stai, nu, nici la altă școală nu e ok mami! Mnu, mă pune să îi promit. Promit, ce să fac. 🙂

The point I was trying to make e că ei sunt ei, nu noi. They won’t (nor should they) automatically follow our footsteps. Fiecare copil face ce vrea el să facă și este așa cum e el, nu cum suntem noi sau cum am vrea noi să fie ei :). Deși eu aș face numai animale într-o curte goală de școală acoperită cu zăpadă, Sara preferă să keep it quiet și să facă urme altundeva. Mba mai e și foarte îngrijorată să nu întârziem dimineața (nu întârziem, norocul e că mă-sa e prietenă cu diminețile). Ei îi place să gătească, mie nu. Ea verifică dacă am plătit facturile, eu le programez să se plătească automat că altfel chiar aș uita. Ea se îngrijorează de ne spune un paznic să nu parcăm acolo și mă pune să mut mașina, eu aș muta-o 2m mai în față. Ea e calmă și responsabilă, eu amețită și zăludă. Deși eu am crescut-o cu donno, crecă maxim 5-10 reguli (am mai scris, alea legate de siguranță și de oamenii din jur) ea alege să respecte (aproape, nu chiar toate :D) regulile pe care i le pun adulții de la școală. Mi-a plăcut unde a decis să încalce regulile. So a aflat Sara (nu de la învățătoarea ei, o alta) că la această școală (ca și la altele I guess), nu le plac vacanțele în timpul anului programat sau cum draci îi zice. A fost foarte torn o perioadă pentru că era o regulă și deci nu voia să o încalce, dar, la dracu, eu îi propuneam o vacanță în schimb (nu lungă, scurtă, dar vacanță, că le iubesc și zău că nu o să ne oprească școala din ele, mai ales la clasa 0. Sara m-ar putea opri, școala nu). So s-a perpelit câteva zile până a decis că this is where she draws the line. Vacanțele au prioritate. They surely do 😛

PS. Deși chiar nu mi-ar plăcea să fie genul de copil care le face pe toate ca mă-sa (deși tot zic că mă-sa nu e chiar atâââât de îngrozitoare), sper totuși să păstreze crush-ul pentru litere și cărți. Și fie, accept că la 7 ani proaspăt împliniți decide să fie o persoană responsabilă care nu face ursuleți în zăpadă, mbut recunosc că sper că până la 36 se va răzgândi 🙂

IMG_9045

Anunțuri

Loser

Standard

De pe laaa hmmm, 3 sau 4 ani ai Sarei ne jucăm jocuri din astea în 2 sau mai mulți (gen Piticot), dar are groaznic de multe. De fapt, cred că în afară de cărți și colorat (inclusiv inventat povești) și desene și lupte, doar asta face.

Nu știu ai voștri cum sunt, dar Sarei nu îi plăcea să piardă. Plângea, se supăra, vai și amar. Chestie care bineînțeles mă enerva pentru că nu mi se pare deloc așa de important în viață să câștigi la orice rahat, și nici nu pricepeam de unde și de ce face așa. Când era mică mică și jocurile erau de așa natură, o lăsam să câștige pentru că pur și simplu nu îmi plăcea să o văd așa, dar mă întrebam dacă e ok ce fac, mi se părea că mnu prea.

Apoi, când a mai crescut, i-am zis că ori respectă regulile și nu trișează și acceptă de câștigă ea sau eu (mai mult gândindu-mă la momentul în care se va juca cu alți copii) ori nu mă mai joc cu ea. S-a conformat, dar se vedea pe ea că tot suferă profund când pierde.

So am început să o las din nou să câștige, intenționat și vădit. Adică nu mă ascundeam, vedea clar că o las să dea de 10 ori cu zarul până dă numărul care îi convenea șamd. Asta în timp ce citeam pe Quora un răspuns super aclamat de la un tătic care spunea că nu își lăsase niciodată, dar niciodată băiețelul să câștige un joc de șah și că atunci când, ajuns la 12 ani a reușit în final să câștige, a fost cea mai fericită zi din viața lui pentru că reușise să câștige pe bune.

Now that seemed the way to go. Prin muncă și responsabilitate către victorie, clearly the values anyone wants to implant in their childs.

Numai că mie nu îmi venea să fac așa. Nu îmi place deloc dar deloc să văd oamenii pe care îi iubesc (iar pe Sara evident că mai mult ca pe oricine) necăjiți și mă necăjesc mai mult decât ei de nu am cum să îi ajut. Dar pe Sara aveam cum să o ajut, puteam să o las să câștige și să o fac fericită, deși asta implica mustrări de conștiință că sunt o mamă rea ce crește copilul prost și o să ajungă un copil din ăla ofticos cu care nimeni nu vrea să fie prieten :D.

Except it didn’t. At all. Acum, Sara nu se mai supără când pierde, deși încă își dorește să câștige. Și cred că ceea ce a făcut-o să se schimbe a fost faptul că am fost sinceră cu ea.

Când am început să o las să dea cu zarul de țâșpe ori, m-a întrebat:

-Mama, mă lași intenționat să câștig?

-Da, iubita mea.

-De ce, tu nu vrei să câștigi?

-Nu, chiar deloc, nu mă interesează să câștig, prefer să te văd pe tine fericită, pentru mine e muuuult mai important. Și pentru că tu te necăjești când pierzi, te las să câștigi.

N-a zis nimic niciodată, a continuat să câștige de ori câte ori a vrut iar apoi a trecut pur și simplu la jucat normal, și deși uneori o bat și de 5 ori la rând, nu se mai necăjește. Iar anul trecut, de ziua mea, m-a lăsat să câștig concursul la îmbrăcatul de dimineață. It was the best present. Pentru că deși am eșuat în a îi insufla valoarea conform căreia prin muncă și prin responsabilitate ajungi la victorie (de altfel cam strâmb din nas la chestia asta eniuei), i-am dat în schimb alta, care pentru mine e infinit mai importantă: că micile victorii personale sunt neglijabile în fața bucuriei de a face un om pe care îl iubești fericit

Prea mergea melodia asta, una din preferatele mele când aveam 13 ani 😀

Ambidextru

Standard

Sara e un copil ambidextru :). Scrie cu dreapta, dar cântă (a se citi învață încet și doar ce îi place ei as in 2 acorduri) la ukulele și chitară cu stânga. Prinde ce îi arunci cu stânga. Mănâncă cu dreapta. 🙂 Totodată, când se dă cu trotineta, pedalează cu dreptul, invers decât dreptacii.

Mi s-a părut drăguț. Nici că că, nici că că. Era ca și cum aș fi născut un copil cu părul negru în loc de șaten. Complet egal.

Una din consecințe e că scriu mai mult timp cifrele (și uneori literele) inversate decât copiii dreptaci.

Nu m-a deranjat deloc și nici nu am încercat să o corectez (am mai scris parcă despre asta). Dar apoi asistenta învățătoarei i-a pus niște semne mariiii de întrebare (mi-a povestit Sara) la 2 pagini unde făcuse perfect calculele dar scrise pe 3 ca E șamd. Sara era puțin deranjata, dar i-am zis că mie una nu îmi pasă absolutamente deloc de semenele cu pricina și am întrebat-o dacă vrea să vorbesc cu ele să le explic de ce se întâmplă așa. A refuzat, a zis că se descurcă singură, trebuie doar să fie mai atentă să scrie corect. Mok am zis.

Daaar,  anticipând eventualitatea în care Sara va continua să scrie în oglindă și poate îmi vor spune ele despre asta, am zis să mă documentez puțin.

Turns out there is not much out there. E un singur studiu, ăsta care prezintă niște rezultate apocaliptice cum că sunt predispuși la ADHD, dislexie și alte dificultăți în învățare. E citat și paracitat și tradus cu titluri cu litere de o șchioapă prin reviste: Copiii ambidextri sunt mai predispuși la ADHD aso. I was like: reaaaalyyyy? Nuș, părea dubios, despre Sara poți zice orice da nu că are deficiențe de învățare, nici dislexie (citește cursiv de pe la 5 ani) și nici de atenție (e unul dintre cei mai calmi oameni, nu copii, din toți pe care îi cunosc). Acum, la 7 ani, a început dintr-o dată să citească cărți (as in romane, pentru copii, dar romane). Prima ei carte, la vreo 300 de pagini a citit-o în 4 zile. Următoarea, de vreo 200, într-o singură zi. Am fost tare fericită că a intrat așa, cu ambii bocanci în lumea cărților. :). Tare, tare fericită, și mândră, mok (și că seamănă cu mă-sa la treaba asta :D). Totodată, e fascinată de matematică, deși la școală (fie ea și Montessori) nu au depășit în clasa 0 adunările și scăderile, m-a pus să îi explic împărțirea și înmulțirea și mă hăituiește prin casă să îi dau exerciții (i se pare amuzant și e încântată că le face corect, plus că nu are noțiunea de teme, pentru ea e just fun) sau facem același lucru în timp ce face baie. Ok, it is a bit weird, dar în sens invers față de articolul de mai sus.

So I looked at the numbers. Prin citate apare că sudiul a fost efectuat pe 8000 de copii (wich is a pretty representative sampling), deci nu puteam să mă iau de asta. Mbut them m-am uitat câți dintre copiii ăștia foloseau ambele mâini. Doar 87. :). 1%. Not so representative anymore. Dar titlurile rămâneau apocaliptice, pentru că nimeni nu se uită la datele din spate. Diferența colosală de eșantion dintre copiii dreptaci și cei ambidextri face studiul un fel de glumiță proastă.

Și de asta am zis să scriu, poate mai sunt părinți care dau de el, sau poate sunt părinți care își fac probleme din cauza asta. :). Între timp, a mai apărut și asta, care, pe scurt, explică că premisele anterioare (pe care se baza și studiul de mai sus), care asociau folosirea uneia sau alteia sau ambelor mâini de creier, sunt oarecum greșite, ele fiind asociate de fapt cu o genă de care ține de măduva spinării. That was that. Nu că asta ar exclude automat corelarea folosirii dominate a unei mâini sau a ambelor cu anumite deficiențe (sau plusuri), doar că e ușor mai dificil de demonstrat, nemailegându-se direct de cortex, așa cum se presupunea anterior.

Mgata, asta am vrut să zic. 🙂 Articolul era bullshit, always check the data behind, șiiii copiii o să fie ok, o să învețe să scrie pe 3 corect. Might take a bit longer, dar eu una nu mă prea (mai) grăbesc. 🙂

IMG_0195

 

Ice breaker

Standard

Atunci când te apuci (vrei nu vrei) să crești un copil nu prea ai idee ce faci și nici nu se materializează în niciun fel în primii ani.

Sigur, sunt simpatici și când îți dau primul pupic sau prima îmbrățișare ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. De asemenea, sunt îngrozitor de drăguți și evoluția și genele din dotare ne fac să ne topim la mutrițele lor dulci și la cuvintele stâlcite. Dar overall, jucatul puzzle-urilor la nesfârșit pe podea sau coloratul în tandem nu sunt rewarding în sine și nici nu par a aduce cu sine un rezultat imediat.

Mai mult, începând cu faimoasa vârstă de doi ani și terminându-se probabil niciodată, au momentele lor de being total, mbut total assholes și te întrebi de crești o ființă umană sau următorul Fuhrer în devenire.

Și uneori așa, eu una mă uitam din exterior și mă întrebam: da ce dracu’ fac? Am idee ce fac? Pentru că nu e o rețetă fixă cu ouă sparte și miligrame de zahăr să crești un om, faci ce crezi tu că e bine și basically nu ai nici cea mai vagă idee care naiba va fi rezultatul. Plus că nu e ca și cum se apucă să salveze umanitatea la 6 ani sau să scrie cel mai minunat roman din istoria timpurilor la 13. Sunt copii, copilăresc, cu bune și rele și tu doar speri că ce ingrediente torni și alegând forma potrivită a paharului în care îi ții, o să iasă la un moment dat o poțiune magică de acolo, chiar dacă pe parcurs pare că o să distrugi casa in the process (senzație pe care o am destul de des atunci când unii oameni îmi spun sau îmi arată din priviri părerea lor despre modul absolut halucinant și mult prea libertin în care aleg să o cresc pe Sara).

Desigur că nu știu încă care va fi rezultatul, dar mergând azi cu mașina, singură, înapoi din vacanța mea terminată de iarnă, mă gândeam, ca mai întotdeauna, la ea. Și m-am surprins constatând că personalitatea ei devine vizibilă, se conturează. Și deși mi-a plăcut de ea la un an și trei și cinci, acum, de două săptămâni la șapte, mi se pare că se conturează o tânără persoană de gen feminin care o să fie așa și pe dincolo, cu o mulțime de culori (v-oi povesti în săptămânile următoare de timpul va fi puțin mai amabil cu mine ca azi). Îmi plac culorile în care se colorează Sara. Tare, tare mult. Și deși cred în continuare că influența mea e limitată în ceea ce e ea, în ceea ce devine ea, mă face să continui să fac ceea ce cred, să o cresc așa cum sper că e bine. Să o tratez ca pe un om egal mie, să îi spun întotdeauna, dar întotdeauna adevărul, regardless de cât de greu sau neplăcut e el, să îi fiu insulă dar în același timp să o împing ușor cu botul, ca o mamă morsă (not my spirit animal, in all fairness), să înoate singură.

Eram, în ultima zi din anul ce a trecut, pe malul râului nostru de pe un picior de plai, râu mic și nevoiaș care începuse deja să înghețe pe la mustăți. Eu mă uitam, ca de obicei, la vârfurile munților, care sunt făcute să-mi fure mie privirile, iar când m-am întors la Sara am constatat că, metodic, apăsa cu piciorușul în cizma mov bucățile de gheață, apoi le lua cu mâna și le arunca în râu.

– Ce faci mami?

– Sparg gheața.

– De ce? întreb nelămurită, acțiunea în mod vădit neavând un rost în logica oamenilor mari și pătrați.

– Ca să eliberez râul. îmi răspunde încet și calm Sara de parcă aș fi fost așa mică și prostuță că nu știu răspunsul la întrebarea asta.

Aș fi putut să îi mai explic o dată ceea ce oricum știe deja, că râul îngheață de la temperatură și că primăvara bla bla dar în schimb mi s-a părut că Sara avea dreptate, o dreptate mai mare decât cea care ține de grade celsius și că mai degrabă eu sunt cea care ar trebui să învețe ceva.

A doua zi, prima din 2018, soarele strălucea, gheața se topise și râul curgea din nou, după impresia mea, deloc obiectivă, destul de vesel.

O să continui și eu să sparg gheața pe râul Sarei, chiar dacă poate nu ține neapărat de mine cum o să fie în primăvara, vara, sau toamna vieții ei.  Mocănește o să îi dau înainte cu libertatea, cu considerarea ei ca egalul meu, cu blândețea și căldura și cu mirarea de felul în care noi, părinții, suntem uneori proști și egoiști și răi uitând cât de incredibil de norocoși suntem că cineva ne iubește așa.

La fel cum o să fac, uneori poate împotriva legilor fizicii, cu toate celelalte lucruri în care cred cu adevărat :P. În 2018 și 19 și 23 și la infinit. 🙂

IMG_0878

 

Pilot automat

Standard

Îmi place să aflu despre modul în care ne merge mintea, mi se pare îngrozitor de mișto, aș putea să înghit mii de pagini ani întregi doar despre asta și nu m-aș plictisi (de fapt chiar asta fac :D). Una din chestiile pe care am citit-o e că funcționăm la modul automat de multe ori :). Ca să salveze energie și să își maximizeze intervențiile în domeniile esențiale, creierul nostru funcționează pe automat. Unele lucruri sunt evidente (respiratul, mersul, pompatul sângelui la organe etc, chestii care sunt legate de creierul nostru de bază, ăla reptilian). Dar fascinant mi s-a părut că nu doar alea. Cele mai complexe procese, ultimele adăugate de evoluție, care se desfășoară în straturile cele mai noi, cele mai aproape de craniu sunt egal de supuse automatizării. Orice se repetă are potențialul de a intra pe pilot automat. Așa se face că deși, dacă, ipotetic, ne-ar fi distrusă bucățica de creier responsabilă de memoria de scurtă durată și am ține minte doar ce s-a întâmplat înainte de 2010 dar nu și ce am mâncat ieri la cină tot am avea capacitatea să învățăm care e camera noastră deși nu am ține și minte că știm treaba asta.  Sigur v-ați trezit ajungând acasă cu mașina fără să fi avut nicio amintire despre cum ați ajuns acolo. Sau, mai exact, atunci când facem prima oară parcarea laterală cu spatele pare o sarcină imposibilă ce necesită zeci de minute și concentrare, dar după 1 an de trafic în București o faci cu o mână în timp ce vorbești la telefon despre fizică cuantică. Little mice brains ne arată ce se întâmplă în studiile în care ne holbăm la ele. La început, când un șoricel intră într-un labirint cu o bucățică de ciocolată la final activitatea sa neurologică arată cam așa

1

A fost atent fiecare secundă să vadă de unde vine mirosul. După o serie de repetiții, când deja s-a obișnuit cu traseul și știe să găsească ușor ciocolată, arată cam așa (la fel de urât desenez și în realitate :D):

2În perioada dintre, no/low activity. La fel arată și creierul nostru când parcăm mașina lateral cu spatele, când facem un memo din care am mai făcut o mie, când gătim cina sau când plătim facturile.

Și e foarte bine să fie așa, altfel am urla probabil de atâta informație :). Însă pe mine m-a făcut să mă gândesc ce alte procese din viața mea le automatizez? Cu siguranță automatizez conversația când dau nas în nas cu colega aia plictisitoare, când răspund unui nene de la bancă la telefon care vrea să îmi vândă nuș ce card, când Sara se smiorcăie că mai vrea dulciuri, sau când mă certa tata în liceu că nu învățam la chimie și că beam prea multă cola.

Ritualurile, de exemplu spălatul pe dinți dimineața, sau baia seara, periatul părului, urcatul, pusul centurii în mașină, alergatul la școală să nu întârziem dimineața, toate sunt acțiuni repetitive. Și fiind repetitive intră, involuntar, pe pilot automat, pentru că așa ne sunt construite creierele.

Dar nu ne sunt zilele, fiecare din ele, lunile, anii și viața compuse în 90% din cazuri din acțiuni repetitive? Atunci asta înseamnă că o să fiu aici doar în vacanțe, pe care le iubesc atât de mult? Doar când se întâmplă lucruri extraordinare? Când Sara intră la facultate?

Băi, la dracu, nu vreau asta.

Așa că ieri seară am fost atentă la cum mi se încălzește mâna când umplu cada pentru baia Sarei. La cum s-a adâncit capul ei în umărul meu când i-am citit povestea de seară. La senzația pe care a lăsat-o părul ei în mâna mea azi de dimineață, când i-am prins cozile, la felul cum a sunat vocea ei când mi-a zis Pa mami, te iubesc, la fiecare milisecundă din cele pe care le-am avut cu ea doar azi. Și știți ceva? Fiecare, dar fiecare din momentele astea, deși repetitive, și deci potențial plictisitoare, nu au fost. Toate mi-au adus bucurie și mi-au făcut inima o balegă caldă (well, what, they did). Și mai vreau. Pe toate le vreau. Și nu o să mă plictisesc de ele ni-cio-da-tă. Și nu o să uit să fiu atentă la fiecare dintre ele, oricât de mici ar fi. 🙂

img_7954

 

 

 

 

I was wrong

Standard

Cred că imaginea asta de mai jos a fost prima pe care am văzut-o din cele de genul:

blind spot

Daca va acoperiti ochiul drept si va uitati la cruce si va apropiati treptat de ecran la un moment dat veti ajunge sa nu mai vedeti cercul.

Nu e o iluzie optica, e doar anatomie.

Suntem construiți așa, să ratăm cu desăvârșire anumite puncte (multe) care stau fix in fata noastră. Ele există, uneori toți ceilalți le văd, mai puțin noi, care ne aflăm în poziția nepotrivită.

E puțin bitter sweet, my favorite type, pentru că pe de o parte te întrebi cum dracu ai trăit până acum fără chestia X și pe de altă parte te bucuri așa de tare că ai găsit-o, chiar dacă târziu.

Am descoperit un punct mare și rotund, legat de Sara, pe care îl ratasem complet. Weekendul ăsta, nu mi-a luat decât vreo șapte ani de mămicie să îl descopăr. Oh well. L-am descoperit citind, ca pe multe altele. Recitind de fapt, un mic, mic, minuscul eseu. Senzația aia că te-a lovit un baros și te ridici de pe canapea bălăngănindu-te câteva secunde până reușești să îți readuci aminte cum dracu te cheamă și unde ești. Fix așa.

Am tot scris despre școală sau educație în forme mai pătrate sau mai rotunde. Și chestia e că de fapt tot despre ce am scris,  și probabil tot la ce m-am gândit e cumva legat de ce NU vreau să i se întâmple Sarei în ăștia 12 ani plus. Am atâtea tender points de îmi vine să urlu când mă atinge careva pe ele (actually chiar mă transform într-un mic monstru când cineva le redeschide) că știu foarte foarte precis ce NU vreau să i se întâmple Sarei la școală (să o lase în pace, să nu o streseze cu temele, să nu simtă presiunea concurenței stupide sau a notelor mari aso aso).

Și cu părinții cu care mai vorbesc tot așa pare să fie. Cumva, am ajuns toți aici, la școala asta, grădinița asta, în punctul ăsta fugind de, nu neapărat căutând ceva anume.

Adevărul e că habar nu am ce îmi doresc eu să obțină ea în ăștia 12 ani de școală. Îmi e atât de frică și groază și mi-e greață în stomac atunci când mă gândesc la școală și liceu și facultate că tot la ce m-am gândit până acum a fost că trebuie să supraviețuiască.

Atât. M-a întrebat și învățătoarea ei ce sper eu să se întâmple acolo (dar nu m-a pălit atunci) și i-am zis că sper ca Sara să rămână curioasă. Să nu o strice, voiam de fapt să zic. Jur. Atât voiam. Să supraviețuiască Sara cea mică și curioasă căreia i se pare o minune să afle, să citească și să zbiere tare melodiile mele rock în mașină.

Dar ce vreau de la școală pentru Sara?

Băi, sincer, nu m-am gândit la asta. Și mi se pare oarecum trist pentru mine că eram așa de preocupată de ce NU vreau să i se întâmple că am uitat cumva să visez la ce aș vrea să i se întâmple. E mult mai ușor să spui ce nu vrei decât ce vrei :). Eram leneșă și alegeam calea ușoară. 😀 Și cred că în cazul ăsta alegând calea cea mi ușoară aș fi putut să pierd, să o fac cumva pe Sara să fie axată pe a supraviețui în școală vs. nu știu,  pe a obține ce își dorește ea de la școală, pe ce ne dorim noi două, împreună de la școală.

Ce ar trebui să aștepte Sara de la ăștia 12 ani (presupunând că voi reuși să o păstrez în medii ca ăsta). Ce ar trebui să își dorească? Să ne dorim. Ce vreau eu pentru ea când va avea 18 ani și va pleca să dea la facultate?

Nu am răspunsuri azi 🙂 Doar întrebări. Și bănuiesc că o să ronțăi ceva la ele, pentru că nu e ceva la care vreau să răspund pătrat sau superficial sau cu clișee. Chiar vreau să mă gândesc serios la asta. It will take me some time. Și după ce mă lămuresc cât de cât o să o rog și pe Sara să se gândească și ea. Poate împreună găsim un răspuns.

IMG_9262

 

Pentru sau cu

Standard

N-am plănuit să o țin langa săptămâna asta cu subiectul ăsta, doar s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care citesc, pentru care, îmi imaginez, citesc o categorie de oameni (am pus un citat dintr-o carte acum ceva vreme care împărțea cititorii în două categorii: cei care își formează opiniile citind, influențați de ce citesc, și cei care le au deja formate, dar le regăsesc în cărți) este pentru că văd bucăți din mine în jumătăți de pagini și asta mă bucură mai mult decât un tort mare de ciocolată (am zis tort mare de ciocolată ca să make my point, dar tot nu mă omor cu dulciurile, you can keep the cake).

Și cred că fix duminică seara, după ce am scris articolul cu școala, am început să citesc o carte care atâtaaa, dar atââtaaa, mă face să zâmbesc. Scriu aici un paragraf din ea, chit că o să căscați de plictiseală (dar sper să nu):

„One should seek out an audience that matters. In teaching, in the students. They should not be seen merely as an audience but as part of a community of common concern in which one hopes to participate constructively. We should be speaking not to but with. That is second nature to any good teacher, and it should be to any writer and intellectual as well. A good teacher knows that the best way to help students learn is to allow them to find the truth by themselves. Students don’t learn by a mere transfer of knowledge, consumed through rote memorization and later regurgitated. True learning comes about through the discovery of truth. That never leads to the development of independent and critical thought. It is the obligation of any teacher to help students discover the truth [..]”.

Sincer, după ce am citit paragraful de mai sus, am înțeles un pic și mai bine de ce am urât eu cu atâta pasiune toate orele de școală și urăsc încă, cu completă desăvârșire, orice acțiune unde un A vorbește și un B tace și doar trebuie să memoreze ce-o zis A. Serios. Nu pot rezista mai mult de 30 de minute la astfel de chestii, poate dacă am o carte sub bancă sau căști în urechi și simplul gând că vreodată cineva m-ar obliga să mai urmez un curs legat de școala românească îmi provoacă reacții disproporționate de autoapărare.

Pentru că mai niciunul din profesorii mei nu a vorbit cu mine. Toți vorbeau pentru mine, într-un caz fericit (unii, sincer, pentru ei înșiși), dar nici unul nu vorbea cu mine. Eram tratați, și cred că nu s-a schimbat chiar atât de mult de atunci, copiii sunt tratați ca niște ființe inferioare.

Unele care nu știu și asta echivalează cumva cu a nu gândi.

Dar sfinte căcat, una e să nu știi ceva și alta e să nu gândești.

Sigur că nu știu o infinitate de lucruri, chiar și acum, adult, dar la fel de sigur că pot înțelege o grămadă de lucruri.

Că nu știu să recit acum Teorema lui Ceva nu mă face proastă (serios, chiar există teorema lui nenea Ceva). Dacă nu aș reuși să o înțeleg, abia asta, poate, m-ar face puțin 😛 proastă.

Necunoașterea nu e prostie.

Dar cumva așa simțeam eu că mi se vorbea la școală. Datoria mea era să stau acolo în bancă, să notez ce zicea proful și apoi să mă duc acasă să învăț (repetiție, probleme etc). Mă rog, în teorie, în practică visam la cai verzi pe pereți și acasă cel mult căutam cea mai scurtă cale de acces către rezolvarea problemei (luat o notă decentă să scap de materia X) dar de obicei tot cu visatul la cailor pe pereți mă ocupam (și da, în liceu caii verzi pe pereți erau băieții).

Și cel mai ciudă îmi e că sistemul ăsta de învățare ne face numb. Obedienți. Să scăpăm de chin. Mi se pare un miracol fiecare adult trecut prin școala pe care am făcut-o și eu și care reușește să mai rămână curios. Care încă caută. Iar adevărul e că marea majoritate (îmi pare, poate m-oi înșela, bine ar fi) pare doar fericită că a scăpat. Acum e timp de stat pe Facebook, uitat la seriale, shopping, bere cu băieții sau cafea cu fetele, vacanțe cu poze pe Instagram și în general adunat, adunat, cât mai mult adunat de orice: case, televizoare, șosete, chestii de prins părul, dulapuri, vaze, mese, pantofi, genți și paltoane. E timpul să nu mai gândim, e timpul să consumăm (dar despre asta altă dată că și așa am scris o tonă).

Câteodată, seara, înainte să adorm, îmi imaginez o lume în care toți oamenii sunt curioși. În care copiii învăță cum și nu ce să gândească. În care oamenii mari, noi, vorbim cu ei și nu către ei sau pentru ei. Cred că mi-ar plăcea lumea aia.

I can’t change the world. But sure as fuck pot să încerc să o cresc așa pe Sara. 🙂

IMG_9224