Arhive pe categorii: bebe

Poate că da, poate că nu

Standard

Câteodată am aşa o senzaţie de parcă m-aş îngropa aşa într-o mocirlă care mă înghite şi apoi deodată văd un munte care are o grămadă de frânghii pe el, frânghii pe care m-aş putea căţăra. Reuşesc să ajung până la ele, dar exact când ajung cineva, o mână invizibilă se apucă şi harşt, harşt, taie rând pe rând fiecare, dar fiecare din afurisitele alea de  frânghii ce vin de sus. 🙂 Cred că toţi avem, momente din astea, nu?

Ei bine, şi când am zile aşa îmi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o într-o carte de oameni mari, deşi e cât se poate de poveste.

Era odată un moşneag tare sărac care avea un fiu, pe care îl iubea ca pe ochii din cap. Şi se tot gândea cum să-şi ajute fiul, dar nimic nu se lega. Până când într-o zi când o rudă bogată i-a lăsat moştenire un cal. Cel mai frumos cal din toţi caii pe care îi văzuse vreodată moşneagul. Tot satul s-a strâns să admire bidiviul şi să îi spună moşului cât îl invidiează pentru ce noroc a putut avea.

Moşneagul însă a răspuns: Poate că da, poate că nu…

Nu peste mult timp, fiul a început să călărească calul pentru a-l îmblânzi, să-l poată folosi la muncile unde aveau nevoie şi exact atunci calul, cam năzdrăvan, l-a aruncat din şa şi fiul moşneagului şi-a rupt piciorul. Astfel, nici acesta nici calul nu mai puteau munci şi nici pune merinde pe masă.

Tot satul s-a adunat din nou să îl compătimească pe moşneag, vai, vai, ce ghinion pe capul vostru, bieţii de voi.

Moşneagul însă a răspuns din nou: Poate că da, poate că nu…

A doua zi, a început un război, unde toţi fiii din sat au trebuit să meargă, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Fiul moşneagului însă a fost salvat, fiind nevoit să rămână acasă datorită piciorului rupt.

Îmi place tare mult povestea asta :). Niciodată nu ştim dacă dezastrele cele mai mari nu se vor dovedi cumva cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată sau dacă cele mai mari bucurii nu se vor transforma cumva în cele mai mari coşmaruri. Life is unpredictable. And I kinda like it that way.

So, revenind la plozi, cu ceva înainte de începutul anului şcolar am fost anunţaţi că şcoala Sarei se mută într-o clădire nouă, care n-are curte. Moa şi ce-am mai mârâit, deloc nu mi-a convenit. Mie îmi place tare ca Sara să stea afară, indiferent de vreme şi muream de ciudă că va sta înăuntru tot timpul cât va fi acolo. Huge deal for me. Din fericire, ca moşul din povestea de mai sus, nu m-am agitat împreună cu restul părinţilor şi am zis mai degrabă un fel de fie ce-o fi. So. Şcoala nouă nu are într-adevăr, aproape deloc curte. Atâta că e lângă un parc maaareee cu un lac şi raţe şi două broaşte ţestoase în mijloc. Iar copiii au făcut ce n-au făcut cred niciodată până acum. Şi-au făcut program ca în fiecare, dar în absolut fiecare zi după şcoală, indiferent de vreme, să meargă cu toţii, în gaşcă, în parc şi să îl colinde în voie, să se joace singuri, dar împreună, cu frunze, crengi, culmi de minidealuri şi ce mai găsesc ei pe acolo. Mărturisesc că nici mie nu îmi strică să stau în aer liber două trei ore pe zi.

Deci data viitoare când sunteţi siguri de un lucru (bun sau rău): poate că da, poate că nu…? 🙂

IMG_4932

Reclame

Fragile

Standard

De când sunt mică mică mă fascinează oamenii. Aș putea să stau (și uneori chiar stau, până și acum) ore în șir doar să mă uit la ei. Studiez contracții de mușchi, priviri, gânduri nespuse, pași dar probabil, inventez povești în spatele fiecărei măști. Poate uneori chiar le nimeresc. Poveștile.

Ce mă fascinează, cred, e cât de incredibil de fragili sunt oamenii. Incredibil de fragili. O maimuță fără păr, forță și expusă, atât de expusă unei infinități de pericole. Copii care cad și își rup mâna la locul de joacă, adulți care suferă ani pentru cine știe ce iubire neîmpărătășită, cărămizi care cad (și spun generic cărămizi, sunt atât de multe chestii, voluntare și involuntare care ne pândesc în orice moment) și ne omoară pe loc, într-o fracțiune de secundă, transformând toate cele din primul paragraf într-o figurină a la Madame Tussaud.

Cel mai fragil produs al evoluției mamiferelor, aș spune, dacă ar fi să măsor ca în jocurile pe calculator fiecare din însușirile potențiale ale unui om. Ment to fail. Nimeni n-ar paria pe un personaj care nu are forță, colți sau gheare, într-un joc care colcăie de chestii de gen.

Mdar. Evident, așa fragili și prostuți cum suntem, suntem supereroi. Am creionat lumi reale și imaginare. Electricitate, hârtii care învârt lumea și pentru care oamenii merg în fiecare zi de luni până vineri, de la 9 la 5 la birou. Asfalt, calorifere și hotă. Mașini și avioane. Corporații și bitcoin. Panouri electrice și Elon Musk fumând marihuana în studioul lui Joe Rogan. Suntem, așa chei și fără gheare, infiniți.

Și atunci, mă enervează, da enervează, rău de tot când aud spunându-i-se unui copil că nu poate, că să nu facă, că mai târziu, că nu acum, că nu e voie.

Sigur, eșecul e parte din aritmetică dar copiii au nevoie să știe că pot să facă magie pentru că altfel nimeni n-ar mai face-o. Nimeni n-ar mai inventa avioane, penicilină, vaccinuri (care să fie refuzate de o hoardă despre a cărei evoluție prefer să nu comentez acum), romane care mă fac pe mine să pierd nopți sau melodii extraterestre, care trăiesc, mor puțin și apoi învie mai puternice ca niciodată.

Se poate, să facă, acum, e voie.

IMG_5615

Smile

Standard

Problema dinților mă depășește. De ce a ales evoluția să schimbe un set complet de dinți vs. să crească doar juma dintre ei la bebeluși și restul la copii mi se pare un mister, n-ar fi fost oleacă mai simplu cum propun eu? Da mă rog, nu e ca și cum mă pot certa cu ea.

Eniuei, am ajuns la faimoasa vârstă când se schimbă dinții de lapte. Care au început, desigur, să se miște. So am fost la stomatolog pentru primul, al doilea, al treilea. No. 4 and 5 i-a scos Sara singură. Înțeleg că există tehnici prin care părintele poate ajuta procesul, dar fii-mea a exclus categoric posibilitatea și sincer nici eu nu mă simțeam chiar în măsură. Aș fi putut de ar fi trebuit, dar mi s-a părut mai corect să și-i scoată sigură (as in a tras de ei până au ieșit, ca la dentist).

Now, la ăia de jos a mai fost cum a mai fost, dar când au ieșit ăia de sus, holly cow, am crezut că am născut un extraterestru. Am fost convinsă că e o anomalie genetică și că Sarei îi cresc doi dinți legați într-unul. Băi, voi știați cât de mari sunt incisivii (sper că i-am nimerit) superiori? Sfinte căcat, sfinte căcat. Fucking huge. În cazul Sarei, de fix 2.5 ori mai mari ca cei de lapte. Mai mari ca ai mei almost. Sigur mai mari ca ai mei.

Mă rog, cert e că m-am speriat, am fugit cu ea înapoi la Roxana, cu cei doi dinți de 2.5 ori șiiii cu 3 carii. Mdap. 3. Bad mom. Habar  n-aveam că are Sara carii (toate erau în partea de sus și nu le-am văzut, iar pe ea n-au deranjat-o sau nu s-a plâns deși una dintre ele avansase ceva). Dulciuri (și încă a început pe la 3 ani cu ele, altfel poate ar fi avut 10) și spălatul probabil deficitar pe dinți and there we were.

Now, când s-a așezat fii-mea pe scaun la prima carie a bocit de numa. Când i-a scos dinții a fost zen, dar la caaaarieeee, pentru că era ceva total nou a bocit non-stop.

Și aici voiam să ajung. Nuș dacă instinctiv sau din experiență Roxana (care are și ea o fetiță de vârsta Sarei) a apăsat exact butoanele potrivite. Mso la fii-mea nu merge cu albinuța bondărelul draci bălțați, i se fâlfâie complet că e un bondărel sau un aparat chirurgical dentar care îi forează în dinți. Ce o ajută pe Sara atunci când e speriată e să îi explici, ca unui adult, complet și punctual, fiecare pas.

Mso. Prima carie a durat o oră. Pentru că Roxana i-a explicat absolut fiecare căcățel pe care îl făcea. Ce face freza aia, ce face ustensila asta, acum usuc cu aer, acum pun o soluție să dezinfectez acum pun un fel de plastilină să acopăr gaura, acum usuc plastilina cu lampa asta, acum asta acum aia. Și fii-mea asculta tot și dacăăăă cumva, duamne fer uita Roxana să îi explice ceva o întrerupea să îi spună ce face chestia aia nouă. Mi-a fost și mie util, să fiu sinceră, mie nu mi-a explicat nimeni până acum. 😀

La cariile 2 și 3 am stat cred 15 minute pe scaun, pentru că deja știa ce se întâmplă și n-a mai fost nevoie de explicații.

Așadar, dacă aveți un copil ca Sara, la care nu merge lugu lugu și funcționează doar interacțiune directă (nu prin mamă) și explicații detaliate și complete atunci când ajungeți la faza dinți, vi-o recomand pe Roxana (Negrea), pe care o găsiți la Intermedica (vis-a-vis de Mall Vitan).

Data viitoare sigilăm măselele de 6 ani, chestii nouă, deci estimez iar o oră de stat pe scaun, dar sigur nu mai estimez bocete, deja mi se pare că merge la stomatolog ca la coafor. Oh wait. La coafor chiar nu merge 😀

IMG_1067

 

Punct pe frânghie. Și de la capăt

Standard

Unul din lucrurile mele preferate este să mă uit la filme cu Sara. Cred că intră lejer în top 5 best chestii în care îmi pot petrece timpul. Cu precădere la cele care o fac să fie îngrijorată sau puțin temătoare, nu de altceva, dar se lipește de mine și ușor ușor mă cotropește cu totul. Întâi pune capul pe umărul meu, apoi mă ia în brațe cu o mână, mai adaugă și un picior, apoi două și când nici nu-ți dai seama e deja toată călare pe mine. Iar eu stau acolo, fiind prea puțin atentă la film și mai mult la ea, la felul în care se simte greutatea ei în brațele mele, la cum miroase părul ei și numai al ei, la tonalitatea vocii ei, pe care în valmeșul zilelor uit uneori să o observ. Și rââânjeeesc cu un rânjet mare cât casa, uneori când nu e deloc momentul potrivit (în film), de mă întreabă viermele nemulțumită: Nu înțeleg mami, ce e de râs?

Well. Toate cele de mai sus și încă o mie, dar nu îi spun nimic, desigur, neg vehement, eu? Să râd, nuș mama, ți s-a părut.

Acum două seri s-a cuibărit iar toată stâns strâns tare strâns lipită de mine pentru că ne uitam la ultima parte din Harry Potter. Dacă nici la ultima parte din Harry Potter nu poți să stai lipită de mama ta nuș când mai poți să stai.

Și cum stătea ea acolo mică și infinită în același timp mă gândeam la câte mii, milioane, miliarde de lucruri pot să o lovească, să o rănească, poate chiar complet. Mă gândeam cât de înfricoșător e, că în fiecare secundă nu numai în care e departe de mine, dar și când e cu mine, se pot întâmpla o imensitate de prostii și chestii nasoale. Și mă mai gândeam cât de ușor mi-ar veni să o țin într-un glob de cristal cu cheia agățată de gât. Și ce prostesc de liniștită aș fi.

Nu ne hotărâm exact ce ne desparte de animale, mai întâi am suspectat limbajul, dar sunt specii care au dezvoltat un cvasi-limbaj, apoi capacitatea de a planifica, dar sunt specii, ca ciorile, care planifică și pot alege dintr-o suită de optiuni, apoi sentimetele, până la balenele care nu se despart de puii morți.

Mie mi se pare că asta e caracteristic umanității. Deși suntem conștienți de infinitatea de posibilități dezastruoase pe care le poate lua viața noastră, alegem și planificăm fiecare mișcare bazându-ne pe scenariul pozitiv. Nu știu dacă naivi e cuvântul potrivit, că parcă implică lipsa cunoașterii, iar aici vorbesc de exact opusul, de inconștiența de a miza pe rezultatul favorabil atunci când știi cu certitudine că sunt atâtea rezultate proaste. Îmi plac oamenii, ca întreg așa (și câteva bucăți punctuale din el care mi-s mai dragi ca ochii din cap), îmi plac și animalele și serile cu filme lângă Sara. Îmi place că alegem, în general, majoritatea, să ne ridicăm, să visăm din nou, chiar și atunci când doar o bucată din infinitățile de mai sus s-a produs și ne uităm buimăciți în jur cine suntem și unde am ajuns.

Nu mi se pare rău, chiar deloc, să fim conștienți de punctul absolut de echilibru pe o frânghie suspendată între doi zgârie nori pe care reușim să călcăm, cu succes, în fiecare zi. Până la proba contrarie, pentru că proba contrarie rămâne o certitudine, dar asta e o altă poveste, și mai lungă, și mai tristă.

Nu naivitate, nici inconștiență, mai degrabă o superputere. Îmi vine să scriu de a spera, dar parcă e prea siropos așa că eu o să mă prefac că n-am scris și voi că nu ați citit. Deal? 🙂

IMG_6674

Once upon a summer

Standard

Vacanţa mea de vară din copilărie înseamnă zile întregi petrecute în balconul alor mei, de la etajul 2 din cel mai mic oraş din lume, cu o carte-n braţe şi o pungă de pufuleţi în mână. Nu ştiu precis de ce alegeam să stau pe balcon cu zilele, dar probabil pentru că acolo puteam fi complet singură.

Fii-mea, well, din fericire, prima ei vacanţă arată umpic altfel. Tot cu cartea-n mână toată vara (mainly Harry Potter, a ajuns la 5, dar şi altele printre), dar nu între betoane ci ba pe la o mare, ba predominant pe la ţară.

Îmi place că alege să stea acolo, mai ales pentru că în rarele zile când stă aici e leşinată de cald şi nu prea are chef de făcut nimic. La ţară însă umblă numai desculţăţă şi nu intră în casă decât la culcare. Mai are şi noroc de două perechi de bunici pe care îi iubeşte, ba chiar bonus, cumva o a treia pereche, părinţii lui Andrei (văr-miu). E răsfăţată? Bineînţeles că da. Dar mă bucur că are ocazia să fie.

Iar eu? Mă întreabă lumea cum mă descurc fără ea. Mă descurc cum s-ar descurca orice părinte normal la cap: foarte bine :P. Don’t get me wrong, îmi e dor de ea de numa în fiecare zi şi îmi vine să mângâi telefonul când vorbesc cu ea pe apel video, dar hei, e tare bine să fii singur (at least for introverts). De obicei, când Sara e plecată, fug să mă văd cu prietenii, dar weekendul ăsta l-am avut mare şi lat doar şi doar al meu. Duamne, şi ştiţi câte am făcut? Absolut nimic n-am făcut. Am citit, doh, m-am uitat la vreo 2 documentare pe Netflix, m-am dus să cumpăr mâncareee, am spălat perdele şi le-am pus invers (perdele cu draperiile, yes, still an idiot) şiii am salvat nişte cărţi. Plus am dormit. O tonă.

Însă data viitoare vreau să plec şi eu cu ea în vacanţă. Really do.

Voi ce faceţi în vacanţa de vară?

Freedom is not free

Standard

Omuşorii, mici şi mari, pot fi împărțiți şi divizați în funcție de o grămadă de culori şi linii şi forme. Dar azi mi-a venit asta în cap, pencă probabil e una din chestiile definitorii pentru mine şi o văd şi în Sara.

So unii omușori se simt confortabil, au nevoie de reguli. Pentru ei, regulile înseamnă stabilitate şi un cadru sigur în care te poți mișca. Nu-i strâng, nu-i limitează, nu nimic. Dimpotrivă, lipsa regulilor li se pare haos, amețesc, se pierd, fac prostii. Deci regulile pentru unii omușori îs bune.

Alți omușori, cum am fi noi, au o problemă cu regulile. Eu una, recunosc, mare.  Nu-mi dau seama încă de dimensiunea problemei la Sara, sau mai precis e devreme să fiu sigură.

Nu înțeleg de ce e nevoie de reguli. Mi se pare o jignire pur şi simplu, o regulă, ca şi cum dacă nu aş avea regula aş face numai răutăţi şi tâmpenii, n-aş fi capabilă să fac singură lucrul corect.

Exemplu de non-regulă dar care stabilește totuși o conduită fixă:

  • Nu sari pe geam de la etajul 6 că o să pici şi să mori.

E o acțiune care conduce la un rezultat prost. Deci n-o să fac niciodată acțiunea respectivă, dar nu pentru că e o regulă în sensul ăsta, ci pentru că rezultatul e că mor puţin.

Şi aici intră o pleiadă de non-reguli, implicit unele sociale, pe care le accept.

Exemplu regulă regulă:

  • Duminica nu se spală haine.

De ce Sauron nu aş spăla într-o zi a săptămânii? Nu există nici un rezultat prost, ba dimpotrivă, unul bun, hainele vor fi curate. Deci voi spăla oricând voi avea nevoie duminica.

Şi aici, tot ca mai sus, intră o tonă, tonă de reguli, inclusiv multe sociale, unele culturale (ce se cade, ce nu se cade, ce trebuie să fim când creştem mari etc).

Nu vreau (că de putut aş putea de aş vrea) să respect niciuna din regulile astea.

Ba mai mult, de mi se pune o regulă din asta care nu are nicio noimă pentru mine, simt cel mai puternic impuls din lume să nu îl respect. De exemplu, să mă îmbrac cu cămaşă la buro. 1000 de cămăşi în şifonier de aş avea, dacă mi s-ar impune să port una la buro, n-aş mai purta niciodată. Sau, dacă mi se dă un termen fix, care nu e legat de nicio limită exterioară, pur şi simplu cineva s-a trezit că vrea să fac eu ceva până la data de. Procrastinez şi chiar întârzii peste termen dacă nu are un sens. În schimb, dacă mi se spune doar că trebuie să facem X o să fac X prima, repede şi probabil şi destul de bine pentru că mă enervează să am chestii de făcut şi prefer să le fac bine că am văzut că e cel mai avantajos pentru mine în primul rând aşa, nu trag de ele după.

Când, de exemplu, am libertate absolută cu privire la un subiect, cred că sunt cea mai responsabilă versiune a mea din cele existente. Pot să citesc ce carte vreau, nu mă obligă nimeni să aleg una sau alta. Ei bine, mă perpelesc groaznic la fiece cumpărătură şi la fiecare demarare de citit. Sunt veci prinsă între a alege autori pe care îi ştiu, şi sunt ai mei, îmi plac, şi autori noi, dar care pare că au ceva interesant de spus. De obicei fac o combinaţie, pentru că pur şi simplu nu mă pot hotărî. Iar decizia de a începe o carte? Oh boy. Citesc în medie o carte probabil în 5 zile. Chiar de ar fi să hotărăsc că nu ne potrivim, tot îmi ia vreo sută de pagini şi deci cam 2 zile să ajung la punctul respectiv. Şi mă enervează teribil să aleg cărţile greşite, cărţile trebuie să mă facă să mă întind măcar un sfert de centimetru, să cresc, dacă mă lasă la fel, ne-am pierdut vremea amândouă. Nu înţeleg cum uamenii pot să aleagă cărţi aşa, fără nicio presiune, când pe mine simt că se prăbuşeşte lumea. Citesc să zicem 50 de cărţi pe an. Mai am de trăit vreo 40, deci mai am de ales doar 2000 de cărţi. Cum, pe care, dacă ratez cea mai frumoasă carte din lume?

Ce voiam să zic e că libertatea nu presupune haos şi instabilitate şi greşeli şi negru. Ne e frică să lăsăm copiilor dreptul de alege, de teama unei alegeri proaste, dar cred că doar atunci când suntem în fața unei alegeri libere începem să ne gândim cu adevărat, să analizăm toate posibilitățile, limitele, consecințele, scenariile, care este cu adevărat varianta pe care vrem să o urmăm.  Libertatea nu e iresponsabilitate.

IMG_1998-001

Puţin

Standard

Mă gândeam ieri cum ar fi dacă Sara ar fi vrut să fiu puţin mai înaltă. O mamă doar puţin mai înaltă. Sau puţin mai puţin aiurită. Sau puţin mai bogată, să putem sta mai mult în vacanţe. O mamă care se îmbracă mai frumos, în rochii şi se machiază cu eye-liner în fiecare dimineaţă la 7 fix. O mamă care nu se enervează niciodată. Care nu bea cola. Care nu ştiu, râde mai puţin. Care nu pierde atâta timp cu nasul în cărţi sau care nu bombăne prin casă aceeaşi melodie la infinit.

Perfect posibil, nu? Am o tonă de defecte, nu-s nici pe departe cea mai bună mamă din lume, nici cea mai deşteaptă şi cu siguranţă nici cea mai frumoasă. Uit mult, sunt ameţită, pierd des noţiunea timpului şi habar nu am să gătesc. Asta i-ar fi plăcut sigur, nu? Să ştiu să gătesc.

Dar Sara nu mă vrea nici mai înaltă, nici mai puţin aiurită, cu rochii dar fără cărţi. Sara mă ia aşa cum sunt şi m-a iubit întotdeauna (cred, nuş precis ce simte un bebeluş, dar avea şi ea aşa, o privire de uşoară bovină când se uita la mine) aşa cum eram.

Ok.

Şi atunci de ce eu aş avea dreptul să aştept ca ea să fie într-un anumit fel? De ce ar fi ok ca eu să vreau, de exemplu, să iubească cărţile şi să fiu absolut revoltată dacă nu o face. De ce ar fi ok ca eu să mă aştept să ia măcar minim 7 la şcoală la mate şi să îşi facă toate temele de vinerea. De ce ar fi ok să o vreau mai organizată, mai curajoasă sau mai cu părul blond? Şi chiar crescând mare, de ce ar fi ok ca eu să o vreau căsătorită cu Făt Frumos şi 2.5 copii (media copiilor la nivelul 4, cel în care din fericire trăim şi noi), sau într-o slujbă care permite vacanțe bianuale în Maldive.

Văd uneori părinţi necăjiţi că odorul e nu mai ştiu cum. Că nu face că nu ştiu ce. Că Gigel e mai bun ca el la fizică cuantică. Că, în adolescenţă, n-a vrut sau a picat la facultate. Că are un job de 2 lei în loc de unul de 200 de lei şamd. Nu mai zic de ăia care se ceartă pentru tot restul vieţii din cine ştie ce motiv stupid.

Sigur, toate vin, se spune, din dragoste, din dorinţa de a le fi lor bine. Dar uneori, de multe ori, copiilor le e bine aşa, fie ei mici sau mari. Doar în aşteptările părinţilor imaginea lor actuală nu se potriveşte cu imaginea lor reală. Un nene care se ocupa cu gânditul la bec m-a enervat acum vreo zece cărţi că spunea că dragostea nu există cu adevărat ca un sentiment nobil, că de fapt dragostea, indiferent pentru cine, e doar plăcerea pe care o obţinem din felul în care ne face să ne simţim un prieten, un iubit sau un copil. În momentul în care imaginea proiectată nu se mai mulează pe imaginea reală, începem să ne enervăm, să ţipăm, să ne necăjim, să iubim mai puţin.

Un prostuţ nenea ăsta. Pentru că pe mine Sara m-a învăţat, uşor, uşor că iubirea nu-i aşa cum spune el, ci aşa cum o simte ea, cum o simt eu. O iubesc pe Sara şi acum, când e nesuferită uneori, la fel cum ea mă iubeşte pe mine când sunt ameţită de multe ori. O să iubesc şi când va fi mare, de va fi uneori a little or a bigger asshole poate, când nu va fi suficient de înaltă sau nu va purta suficiente rochii. O să iubesc chiar de va fi nefericită şi cu siguranţă dacă va fi fericită în felul ei (foarte posibil fără ca eu să fiu parte din fericirea ei). O să încerc să o ajut, sigur, în anii ăştia în care am norocul să o am cu mine aproape zi de zi şi o să încerc să îi arăt ce e frumos şi cald şi drept în viaţă, dar cu siguranţă îi promit că nu o să aştept nimic de la ea. Dar absolut nimic. O să o iubesc, tot timpul, exact, dar exact, aşa cum e ea, nu aşa cum îmi imaginez sau aştept eu să fie. Îi promit că nu aştept nimic. That’s my present.

IMG-2605