Arhive pe categorii: bebe

One rule

Standard

Oamenilor nu le prea plac numerele. Sunt pătrate și nu se îndoaie cum vor ei. Îi înțeleg pe de o parte, nici mie nu îmi plac lucrurile pătrate, dar numerele (și matematica) nuș de ce, mi-s dragi, mi se pare că sunt plasa de siguranță pentru normalitate într-o lume care uneori pare să facă ce îi trece prin cap, privindu-mă fix între ochi și spunându-mi că unu și cu unu fac trei. Poate și de asta mi-a plăcut atât Tim Urban. El vede numerele, le înțelege și le transformă în imagini ordonate și clare care te lovesc mai tare ca un ciocan în moalele capului. În articolul ăsta, pe care sper să-l citiți, dumicățește multe din cele ce țin de viața unui om. Eu mă opresc azi la bucata cu copiii pencă blog.

„It turns out that when I graduated from high school, I had already used up 93% of my in-person parent time. I’m now enjoying the last 5% of that time. We’re in the tail end.”

Hai să o scriu și eu în română. Într-o variantă super optimistă (în care ne vom prinde copiii în viață când vor avea ei 60 de ani) ne-am petrece 93% din timpul cu ei până la 18 ani când pleacă la facultate (mai scădeți o leacă dacă fac cumva și liceul pe coclauri, mai scădeți o leacă pentru fumat, trăit în stres, mâncat zahăr cu lopata și alte delicii are lumii moderne, că nuș care mai apucăm 90j de ani).

NOUĂZECIȘITREI LA SUTĂ PÂNĂ LA 18 FUCKING ANI.

Sara are acum 6 ani. 93:3=31.

Mi-am petrecut deja 31% din timpul pe care îl am cu Sara. Mai mult de o treime (de fapt probabil chiar spre 40% având în vedere că primii doi ani i-am stat cu ea acasă).

Gone.

Never ever ever coming back.

Nu vi se pare năucitor? Mie da. Mi se pare că abia a venit în viața mea, că am o eternitate de petrecut cu ea, vreau să petrec o eternitate cu ea. Sigur că vreau să plece unde o vedea cu ochii la facultate și n-o vreau legată de fustele mele, dar până atunci mai e mult, nu?

Nu. A trecut deja mai mult de o treime din timpul pe care îl am cu ea.

That made me think.

Când ne trezim dimineața, facem cafeaua cu ochii picați în bot de somn, facem un duș rapid și ne machiem pentru a arăta vag umanoid astfel încât să nu speriem colegii de birou, apoi tragem de copil să se scoale (nu vrea, că s-a culcat noaptea la unșpe trecute stând să citească cine știe ce capitol) și îl pisăm la cap să se grăbească pentru că o să întârziem la grădi și implicit la birou, alergăm ca turbații și înjurăm dobitocii și mitocanii din trafic, apoi îndurăm la job zbierete și urlete și nervi și istericale de oameni care au uitat de ce ar trebui să se trezească dimineața și apoi, la 5 înfruntăm iar semafoarele și praful și căldura și betoanele și luăm copilul de la grădi și îl grăbim să se încalțe ca să ajungem în parc unde iar stăm cu ochii pe ceas hai hai că mai avem și de mâncat și de făcut baie și de și de și de iar acasă ne pironim ochii pe-un ecran de smartfeon în timp ce plodul zice mammiiiii vreau să facem același lego a 5798759475 oară și tu spui mami nu acum că uite am de mestecat în mămăligă și fă și tu lego ăla singur că doar ești mare și mami e obosită muci și uite s-a ars deja mămăliga la dracu. Pentru că e firesc oarecum să facem asta.

Ni se pare că timpul cu ei e infinit. Că vom avea o eternitate de după-amiezi în care să facem rahatul ăla de lego sau în care să colorăm broaște albastre cu ei și nu e musai să îl facem azi când am făcut pe Sisiful la birou.

Dar adevărul e că aici, azi, acum, asta e. Dacă am avea 10 zile cu ei, 3 deja ar fi trecut. Oribil, oribil, cutremurător de mult.

Așa că am i-am zis Sarei:

-Mama, am inventat o regulă.

Viermele se uită la mine cu neîncredere.

-Tu? O regulă? Ție nu-ți plac regulile mami, ai uitat?

-Nu, dar asta e una singură și mi-am pus-o singură și e doar a mea.

-Ceee regulă maaamiii? fii-mea vorbește cu mine în majoritatea timpului de parcă ea e adultul și eu copilul, de altfel nici nu-s foarte sigură că nu e adevărat.

-Nu am voie să-ți spun nu.

-Niciodată?

-Ei, nu niciodată, când faci prostii tot o să îți spun. Nu o să zic niciodată, dar niciodată nu când o să spui: Mami, hai să ne jucăm, indiferent, dar INDIFERENT ce aș face atunci.

-Chiar dacă lucrezi?

-Da.

-Chiar dacă gătești și arde mâncarea?

-Da.

-Chiar dacă ai ceva urgent de făcut?

-Da.

-Chiar dacă..ești la baie?

-Mok, poate atunci o să îți spun totuși nu 😛

-Și dacă uiți?

Darn she knows me well.

-Ei, n-o să uit asta mami, și dacă uit îmi aduci tu aminte.

Îi place regula Sarei, râde pe sub mustață și nu o comentează deloc (semn bun, copilul ăsta comentează orice). Cumva am încercat să o fac tot timpul, dar tot îmi găseam scuze de la ea (oboseala, sună telefonul, se arde peștele, vine meteoritul și distruge dinozaurii etc). De vreo două săptămâni, zero excepții: zac în hamac citind o carte ajunsă la punctul culminant și Sara vrea să jucăm fotbal taman atunci? Las cartea și mă duc să îmi iau adidașii. Desfac bagajele și-s îngropată în 50j de mii de tricouri și cărți și ea vrea să ne jucăm Piticot? Las totul în mijlocul casei, haos bahaos și mă joc piticot în exact secunda aia. Șamd la opt culcat.

Zero excepții. That’s my new (only) rule.

Ps. Yes, she’s a Tomboy și mă umflu în toate penele mele de gâscă de numaaaa.

IMG_5076

Dear Baby

Standard

Dear Baby,

Te întrebi probabil ce e cu scrisoarea asta. Bună întrebare. Nici eu nu prea știu. Stăteam acum ceva (multă) vreme și mă gândeam la copii. La tot soiul de copii, de diferite dimensiuni. La ce sunt, la cum se transformă, la cum ajung oameni mari (sau mici). Și m-am gândit atunci, acum ceva (multă) vreme, să (le) scriu o scrisoare. Am scris-o prima oară cu stiloul, pe hârtie și birou, să mă asigur că e chiar asta, o scrisoare adevărată, cum scriau oamenii pe vremuri. Mi-ar plăcea să scriu sau să primesc scrisori dar nu mi se întâmplă, desigur. M-am simțit puțin ciudat, dar și bine în același timp. Cred că o am încă printr-un sertar la birou.

Revenind, Dragă Baby (fie mic, mare, blond sau șaten, cu ochi albaștri sau verzi), vezi, voiam să îți reamintesc niște lucruri, de asta m-am apucat să scriu scrisoarea asta. Uneori, adulții vor să explice totul. Să adune și să împartă. Să măsoare. Să estimeze. Să facă previziuni. Să construiască cutii mici, pătrate, în care să stea tot timpul doar pentru că se simt în siguranță. Uneori, vor să pună și copiii acolo, dar copiii nu au loc în cutii mici pătrate construite de adulți, evadează tot timpul. Sigur, să măsori, aduni și împarți e într-o oarecare măsură folositor și pe parcursul vieții de om mare avem nevoie de toate astea. Dar tot cred că uneori e bine să ne amintim să ne bucurăm doar de lucruri fără să înțelegem neapărat cum funcționează.

Nu știu exact ce vârstă ai, tu, copilul care citește scrisoarea asta acum (de fapt, dacă va fi citită scrisoarea asta de vreun copil, poate n-o să se întâmple deloc, dar e ok, simplul fapt că am scris lucrul ăsta mi-a adus mie, la modul egoist, puțină bucurie). Dar m-am gândit că un reminder ar fi folositor, fie că ai acum 4 ani și 2 zile și ești enervat la culme că nu poți să nu știu, mănânci treizeci de înghețate cu ciocolată, sau 10 ani și 4 luni, obsedat de jocuri pe calculator sau mers pe sârmă, 17 fără câteva zile când ești îndrăgostit până peste cap de niște ochi cu stele în ele, sau 30 de ani, 8 luni și 10 zile, stând cu o bere în mână pe canapea, uitându-te la al treișpelea serial și întrebându-te what the hell happened și când o să înceapă să kick in this adult thing pentru că te simți încă sută la sută iresponsabil și copil (nu-ți face griji, cam așa ne simțim cu toții, doar că oamenilor mari nu le place să o recunoască cu voce tare, e o treabă destul de înfricoșătoare).

O să fie și momente în viața ta când s-ar putea să te simți trist sau albastru, să simți că nu ai loc nicăieri, sau că îți lipsește ceva, sau vei fi nervos, nerăbdător sau poate pur și simplu nu vei simți nimic (asta e cel mai urât).

Și pentru momentele alea, vezi tu, eu am niște mici medicamente. M-am gândit să le scriu în scrisoarea asta, ca un dar de la un adultocopil electronic imaginar pentru un alt copiloadult electronic imaginar.

Deci asta e lista mea de medicamente (oamenilor mari e posibil să li se pară prostești, stupide sau prea simple, dar te asigur că funcționează):

-lumina soarelui de dimineața foarte devreme, în momentul în care ieși din casă, dimineața, spre școală sau birou.

-puii de animale (acțiune garantată)

-să mănânci pepene verde vara și să ți-l înșiri peste bluză și bărbie

-să amețești la apus pentru că, spre deosebire de restul planetei, nu-l înregistrezi ca pe un spectacol plictisitor și repetitiv ci ca pe ce este în realitate, un punct fix strălucitor la care te uiți în timp ce te dai pe o planetă care se învârte

-să te pierzi în ochii persoanei pe care o iubești. Chiar și într-o sală plină de oameni. Tot se pune.

-să râzi atât de tare la ceva complet întâmplător încât să te doară burta.

-să ajuți (surpinzător, am constatat că asta poate fi o sursă inepuizabilă de fericire)

-scârțâitul pe care îl face bocancul tău, într-o dimineață de ianuarie, când calci într-o baltă înghețată

-un rollercoaster sau leagăn sau orice asemănător

-să mănânci înghețată

-să te uiți la soare printre frunzele unei păduri

-să înoți în marea rece ca gheața (și în ea caldă e ok, desigur)

-să ai o conversație adevărată cu un prieten. Un prieten bun și drag

-să ai un copil

-să zâmbești străinilor pe stradă și ei să îți zâmbească înapoi (poți să alegi bebelușii sau copiii pentru exercițiul ăsta, ei zâmbesc întotdeauna înapoi)

-primul sărut cu persoana pe care o iubești de cinci eternități (și jumătate)

-să asculți muzica care se potrivește ADN-ului tău (nu toată muzica se). Ignoră ce spun alți oameni, doar dă-ți seama singur ce îți place (și repetă rețeta pentru orice)

-să citești o carte care te face să dispari complet (există, they really really do).

O să mai găsești și tu altele. Sigur sigur. Și eu încă mai descopăr. Poate o să le scrii pe o listă, cum am făcut eu acum pentru tine. O vreau și eu. Lista. Dacă o scrii, desigur.

O listă cu lucruri care să îți amintească că în orice situație, indiferent cât de neagră sau gri sau fără de ieșire, există întotdeauna niște raze jucăușe de soare care nu așteaptă altceva decât să fie descoperite.

Gata. Atât. Go be happy baby.

img_2830

Musafiri – Episodul 3: Flit si Luca

Standard

De cea mai recentă zi a mea, în dimineața în care m-am trezit, mă aștepta un cadou.

Nimic neobișnuit, toată lumea e așteptată de un cadou în ziua cu pricina.

Atâta că mie nu îmi prea plac cadourile. Și nici ziua mea. Mă face să mă simt tare prost că sunt în centrul atenției pentru o chestie complet aleatoare, cum ar fi ziua în care m-am născut. Și nu înțeleg de ce ar trebui să celebrate life in one particular day. Încerc să o fac pe dos, să mă bucur și să fiu recunoscătoare că sunt în viață și că e blândă cu mine în restul celor 364 de zile. În a 365-a zi sunt îmbufnată și mă ascund. Iar cadourile God, cadourile, mi se pare tare complicat cu cadourile. Lumea e drăguță și înțeleg rațiunea pentru care ai vrea să iei un cadou. Ne place să facem cadouri oamenilor la care ținem. Dar nu știu, luăm cadouri utile sau cadouri care credem că vor plăcea. Dacă îmi trebuie ceva sau vreau ceva, îmi iau singură. Mbine, acuma dacă vrea cineva să îmi facă cadou o vacanță la mare (ideal iarna) nu e cazul să se abțină :D.

Deci în dimineața cu pricina mă aștepta un cadou. Complet inutil. Nici măcar nu era pentru mine. Chiar deloc.

Îngrozitor, nu? Să primești o chestie complet inutilă care nici măcar nu e pentru tine.

Păăăăăi de fapt a fost probabil unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit. 🙂

Cadoul meu era o poveste. Una scrisă chiar în noaptea aia.

Așa că, vedeți, era puțin a mea, pentru că eu eram prima persoană care își întâlnea ochii cu literele ei iar puțin mai târziu Sara era prima persoană care își întâlnea urechile cu sunetele ei. Iar asta, pentru mine e mai prețios decât nu știu, o mie de vagoane umplute cu diamante (deși, dați-mi-le și pe alea că aș putea merge într-o grămadă de vacanțe cu ele). Să fii prima persoană căreia un scriitor îi încredințează poveştile e un cadou mai mare ca Luna, primeşti, vrei nu vrei, o bucăţică de suflet. Așa că am fost puțin emoționată și am decis că merită imortalizat momentul, deci am înregistrat pe telefon când îi citeam Sarei.

Apoi, acum vreo lună? am întrebat dacă am voie să o pun și aici. Din mai multe motive. Copiii ar trebui să aibă povești ca Flit și Luca iar autorul poveștii ar trebui să get his shit toghether și să scrie dracului cartea aia pe care mi-o promite de dinainte de a ști să scrie corect. Accept o grămadă de lucruri legate e a mă face bătrână și a muri, dar să dea naiba dacă o să accept să crăp înainte să citesc o carte cap coadă scrisă de autorul lui Flit și Luca.  🙂

PS. Pe coverul photo de la pagina de blog, cel din poza de mai jos, scriam open your eyes. Pentru povești, sau muzică, poate trebuia să scriu și open your ears. Sau poate nici așa nu era potrivit și ar fi trebuit să scriu doar open your heart.

Ce mai citește Sara

Standard

Deși mă enervează rău poveștile cu prințese și nu reușesc să înțeleg de ce ar trebui să citim copiilor povești cu prințese, alta decât să nu pară complet picați din plop când se discută la grădi despre Frumoasa din Pădurea Adormită, i-am luat (sau nici nu știu dacă eu i-am luat sau a primit) și a citit mai toate poveștile cu prințese. Complet ignore, nu i-au spus nimic și evident că nici eu n-am insistat cu ele.  La fel cum i-am luat și Petre Ispirescu, Ion Creangă, Habarnam și Legendele Olimpului. Deocamdată, dintre toate astea, doar Habarnam a avut succes. Mai încerc cu Legendele, Ispirescu, Creangă și prințesele sunt fără de speranță, mi se pare că deja a trecut de nivelul lor și nu cred să se mai întoarcă.

So, enervându-mă poveștile cu prințese (din motive obiective și raționale), nuș ce draci ar fi de învățat din morala veșnică că fata cuminte/harnică/cu coadă de pește/adormită gets the prince. Fuck the prince. Dați-mi o poveste unde o fată deșteaptă se descurcă singură și se simte tare bine și fericită, vine un prinț pe cal alb și se îndrăgostește de ea și fata-i zice: Fuck off dude, I need no prince and no saving și continuă as she was, la un moment dat găsind poate un non-prinț non-călare, de preferat cu picioarele goale si capul plin, cu care poate să fie deșteaptă și fericită în continuare și aia ne-o plăcea și mie și Sarei.

Revenind.

So, enervându-mă poveștile cu prințese am zis să vă arăt care-s preferatele Sarei these days:

IMG_4708

Adina Rosetti e singura cu două cărți în lecturile preferate ale Sarei, și sincer și mie îmi place tare mult cum scrie. De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură a intrat recent în playlist și Sara râde cu hohote de fiecare dată când o citim (ca și la mai toată Fabulafia, unde de asemenea găsiți povești scrise de ea).

IMG_4705

Balul florilor e o poveste despre un domn legumă care ar trebui să stea la locul lui dar nici vorbă, val vârtej la balul florilor unde reușește să se integreze și să demonteze prejudecățile fițoaselor frumos mirositoare. Needless to say I also like this book. Sarei îi place și să recunoască diversele flori sau legume, o citim de pe la 3 ani și a învățat o grămadă din ea. E o singură poveste, o medie bună între lungimea dorită de un copil de 6 ani care urăște somnul și cea pe care o vrea o mămică uneori obosită care visează patul.

IMG_4704

În cartea cu Stejărel sunt 5 povești, dar Sara e îndrăgostită de prima, cea din titlu, pe care o citim și o răscitim. E despre un stejar pitic ursuz care nu are copii, singurul lui prieten fiind un păianjen și care se trezește vrând-nevrând adoptând o veveriță.

IMG_4707

Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul e, așa cum îi spune și numele, o poveste despre timp (de fapt sunt mai multe, legate). Cea de-a doua de Adina Rosetti. Și pe asta o citim de câțiva ani și Sara nu se mai satură de ea. E o carte care explică curgerea timpului (copiii se încurcă inițial între ieri și mâine) și de ce nu e bine să te grăbești să treci peste momentele care crezi că nu îți plac.

IMG_4706

Iulia Iordan are mai multe cărți, Sarei îi place doar asta. Însă compensează ca timp alocat, pentru că e și lungă și o și cere des. Are foarte dar foarte multe explicații legate de copaci, idei de jocuri, poezii și cântece populare.

IMG_4703

Alice nu mai are nevoie de prezentare, dar sincer pe mine m-a surprins că îi place Sarei acum, eu cred că am descoperit-o ceva mai târziu ca ea. E destul de lungă, o citim cam în două seri și, la fel ca la Vrăjitoare, Sara râde în hohote (mai puțin la pagina cu rânjetul pisicii Cheshire unde închide ochii de frică :D). E o ediție tare reușită asta, sunt mai multe povești faine în ea. Noi am luat-o din Cora, online sincer nuș unde dați de ea.

IMG_4702

Chiar acum citim Micul Prinț. Sara a primit-o de Crăciun acum 2 ani și i-a plăcut începutul (am murit când mi-a explicat fără să citim înainte desenul cu pălăria, it is true, doar copiii îl văd, oamenii mari au uitat ce înseamnă desenul cu pălăria), însă nu mai știu de ce ne-am întrerupt și am reluat-o abia recent. 6 ani mi se pare vârsta perfectă pentru ea, inocența Micului Prinț se mulează perfect pe vârsta asta, uneori Sara și eu (citind din carte) punem simultan aceleași întrebări oamenilor mari :). Știți că e mult, mult, mult, uriaș de mai mult decât o poveste pentru copii, eu aș zice că e prima carte de filosofie a unui om și inima mea e o baltă caldă și moale de fiecare dată, uneori sunt extrem de mămăligă și îmi dau lacrimile și mi se întrerupe vocea, de trebuie să mă controlez să nu mă miroasă Sara, care se lipește mai abitir cu capul de umărul meu. Cred că nu e doar una din cărțile Sarei preferate, dar și una din cărțile mele preferate :).

Cam astea mi le-am adus aminte, hai mai ziceți-mi și voi, pliz, că mai vrem cărți noi, tot așa, cu astea, cu inimă și tâlc 🙂

Against the law

Standard

Am o regulă, să nu scriu despre chestii la modă. O să o încalc.

Ieri, fix de ziua Europei, Camera Deputaților a votat ce înseamnă o familie.

Camera Deputaților, din România, Europa, 9 mai 2017.

Constituția e legea fundamentală a unui stat. Legea fundamentală a statului unde trăim  Sara și eu va spune (probabil, mai sunt câțiva pași) că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Sunt atâtea greșite aici că mă uit cu capul înclinat (I really am) la ecranul laptopului și nu știu de unde să încep.

O dată, aș vrea să stabilim unde ne situăm. 22 din state din cele 28 ale UE recunosc căsătoria sau parteneriatele între persoanele de același sex. Welcome to the rest of the world.

În al doilea rând, legislația europeană nu definește familia. Definește însă (într-o directivă legată de libertatea de circulație) un membru de familie: soțul sau soția (inclusiv de același sex acolo unde statul membru o recunoaște), ascendenții și descendenții de gradul I (părinții și copii) ai oricăruia și rudele dependente.

Art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE interzice discriminarea pe baza orientării sexuale.

În România, noi definim familia. Nu căsătoria, familia.

Între un bărbat și o femeie.

Și cu plozi. Desigur, poate ai ghinion și nu se întâmplă, dar pare a fi musai măcar să îi vrei, din definiția de mai sus.

Aș dori o clarificare dacă un el și o ea, căsătoriți, care nu vor copii, sunt au ba o familie.

Evident că toate cele de mai sus sunt prostii. Orice încercare de a reglementa iubirea mi se pare la fel de amuzantă și stupidă ca o lege prin care aleșii ar vota să nu plouă când sunt ei în concediu.

Sigur că poți să dai  o lege, ești forul legislativ, conform regulilor oamenilor de pe pământ, ai dreptul să faci legi.

Dar la fel cum nu poți obliga ploaia să fie fierbinte și verde, la fel nu poți obliga oamenii pe cine să iubească și cu cine au o familie. Pentru că asta e o familie, nu? Iubire. Alegem să ne petrecem viața cu oameni mici sau mari pentru că îi iubim, pentru că îi vrem în viața noastă.

De fapt, cred că și dacă absolut fiecare persoană de pe Pământ mi-ar spune că e greșit și ilegal să iubesc o persoană, tot aș iubi-o. Pentru că e ceva ce fie simți, fie nu simți. Poți să controlezi ceea ce faci, și legea poate face asta, să impună limite de conduită, dar nimeni (nici măcar noi înșine) nu putem controla ce simțim cu adevărat.

Ce simțim nu e reglementat de lege.

Ca atare, nu cred că mamele sau tații singuri cu copii, bunicii care își cresc nepoții, oamenii care iubesc un om de același sex, nu cred că vreunii din cei de mai sus vor clipi măcar la definiția de mai sus.

Suntem în continuare familii, even if we might do it against the law. Ne iubim în continuare și o să tărim în continuare împreună. Indiferent de ce spune legea.

E trist că din Constituție derivă o serie de legi subsecvente. Viața de zi cu zi a celor de mai sus, a părinților singuri, a cuplurilor homosexuale șamd va fi îngreunată de o definiție tristă. Probabil vom alerga puțin mai mult, vom avea ceva mai puține drepturi și overall, it will be a pain in the ass. Și asta, mie îmi miroase doar puțin a discriminare.

Dar revenind, la fel ca ploaia care hotărăște când cade, la fel și noi hotărâm, doar noi și nimeni altcineva cine ne sunt familiile.

Și chiar m-am gândit la asta. Cine e familia mea? Well. Cred că familia mea sunt oamenii pe care îi iubesc. Cei pe care îi vreau lângă mine. Cei despre care mă îngrijorez când nu răspund la telefon. Cei pe care îi întreb ce părerea au atunci când iau o decizie, cei pe care îi folosesc pentru a-mi controla sănătatea mintală pentru că știu că îmi vor binele. Cei care se gândesc la mine. Cei care se îngrijorează când nu sun. Sau când sun, pentru că știu că nu sun niciodată, decât dacă e ceva extrem de grav :D. Cei pentru care aș pleca la 2 noaptea de acasă, în papuci și pijama, fie și la jdemii de kilometri ca să-i ajut, dacă numai ar gândi că au nevoie de ajutorul meu. Cei care plâng și râd cu mine. Cei pentru care aș smulge capete cu dinții dacă cineva s-ar atinge fie şi numai de un fir de păr din capul lor. Cei care au parola de la calculatorul meu în caz că mor. Cei care mă iubesc înapoi. Indiferent de gen, grad de rudenie (au ba), hârtii, legi, orientare sexuală sau religie (au ba again).

Nu intră în niciuna din definițiile de mai sus. Și poate e doar definiția mea. Și poate e greșită.

E ok. Accept și aleg să fiu greșită, atunci când vine vorba de familie, de oamenii pe care îi iubesc. Indiferent ce ar spune legea, Camera Deputaților sau întreg mapamondul.

img_9353

 

 

 

 

Next

Standard

Dacă ne uităm la evoluția omului vedem că s-au schimbat caracteristicile care te făceau un succes în viață.

Inițial, forța și rapiditatea care îi ajutau să fugă și să se apere de animale.

Apoi, îndemânarea de a fabrica și folosi unelte, o leacă mai târziu cea de a munci în munci gen: croitorie, cizmărie, potcovar, coșar șamd.

Capacitatea de a memora operații și de a reproduce în munca de zi cu zi (ceea ce facem o vastă majoritate din noi azi).

Dar viitorul nu o să rămână așa. That’s a fact. One you can bet on. E greu să spui cu certitudine cum va arăta viitorul pentru că de multe ori a cotit-o altfel decât ne așteptam.

Devine deja destul de clar că automatizarea a afectat și va continua să afecteze piața locurilor de muncă.

Ceea ce putem face azi doar noi, mâine vor putea face mașinile. Ca atare, numărul de locuri de muncă pentru ființele umane se va diminua. Cred că cel mai la îndemână exemplu e cel al mașinilor Tesla (autonome, care conduc cu un grad de siguranță mai mare decât cel uman, except me, ofc, I am the most fabulous driver ever :P). Teslele încep să fie utilizate la scară largă în America. America unde 3.5 milioane de oameni trăiesc din șofat iar un mare total de 8.7 milioane sunt in meserii conexe. Cei 3.5 milioane își vor pierde curând locul de muncă. Ceilalți 5,2 milioane vor fi afectați. Let me translate. 3,5 milioane = 10% din populația US. 10% din oameni vor rămâne fără un loc de muncă. Think about that for a second. Mie mi se pare huge, am auzit cifrele de mai sus acum vreo lună parcă și mi se rotesc în cap ever since.

That’s not a walk in the park, gândiți-vă doar la cât de afectată a fost America (dar și România) la închiderea minelor de cărbune.

Și azi sunt șoferii, așa cum spuneam, mâine it could very well be us. Sau, mai precis copiii noștri. Probabil noi nu vom prinde zilele astea, dar copiii noștri da.

Revenind un pic la sistemele de învățământ actuale, mi se par iar, cumva, complet irelevante și nepotrivite pentru ceea ce îi așteaptă. Tehnica actuală (și nu doar de învățământ, și de acces în piața locurilor de muncă) care răsplătește memoratul vs. gândire logică și creativitate îi pregătește pe actualii premianți de o viitoare viață în șomaj (altădată om povesti și despre posibilitatea VMU – venitului minim universal, dar nu azi că și așa văd că iese lung ăsta).

In the long run, eu, una, ca părinte îmi pun semne mari de întrebare dacă ar trebui să fiu preocupată de capacitatea Sarei de a turui comentariile la română. Orice operație de memorare și reproducere a unor reguli prestabilite poate fi făcută infinit (and I mean infinit) mai bine de un calculator, de o mașină, decât de un om. Cred că e important pentru copiii noștri să învețe să gândească, să facă conexiuni logice, să creeze, above all, să gândească outside the box. Să NU respecte regulile și drumurile bătătorite. Să încerce, să greșească, pentru că doar așa pot să descopere.

img_0955

 

strumf? strumf :)

Standard

De multe ori mă gândesc că nu sunt o mamă prea grozavă pentru că eșuez sau nu fac o grămadă din chestiile pe care le fac celelalte mame:

-nu îmi place să colorez cu Sara sau să fac lego cu ea

-nu știu să gătesc

-nu cânt cântecele și nici nu ascultăm muzică de copii (dar ne plac amândurora aceleași formații rock :D)

-o las să mănânce cartofi din KFC-ul meu

-o las să mănânce dulciuri (uneori)

-nu am nici cea mai vagă idee unde va urma facultatea sau liceul (și școala a ales-o ea)

-mă alint prea mult

-nu țin și nici nu învață engleza sau alte chestii la modă (spaniola îi place tough)

-uneori mănânc pe ascuns în cămară ciocolată fără ea (noroc că nu prea îmi plac dulciurile, so o dată pe an or so)

-o rog să îmi aducă cine știe ce de pe cine știe unde

-uit tot și mă bazez pe ea (care ține minte tot, are o memorie de elefant copilul ăsta)

-încă îmi place să fac (și) chestii fără ea.

Pot (și fac) doar următoarele:

-mă prostesc cu ea (sau fără ea, dar spre amuzamentul ei)

-mă lupt/întrec/gâdil/alerg/dau cu trotineta cu ea

-mă joc cărți sau șah cu ea

– o ascult si o inteleg

-cântăm împreună

-tai excelent morcovi si ardei (atat ca mint, le tai destul de prost)

-îmi plac desenele animate.

Serios, I really do, chiar le prefer multor filme. Statistic (:D) șansele să îmi placă un film de desene animate sunt mult mai mari decât un film normal. Cam 10’la 1. 

Weekendul trecut am fost la ultimul Ștrumfi (Satul Pierdut), eu prima oară, Sara a doua. And we loved it. Nu că ar fi un film bun, doar că ne-a plăcut. Poate pentru că și eu mă uitam non-stop la Ștrumfi când eram mică? Am râs cu lacrimi la câteva faze (doar eu și Sara actually dintr-o sală plină ochi; ma amageam ca vezi duamne am eu un simt al umorului ciudat, mbut maybe actually am doar un simt al umorului de plod preacolar :D). Si chiar am lăcrimat puțin când Ștrumfița …ăăă nevermind, spoiler alert. Mi-a plăcut că e despre o fetiță curajoasă care nu se potrivește nicăieri :). Și am zis să vă zic de el, merge de văzut cu viermii mici 🙂

După, Sara și-a recitit cărțile cu ei și a ales cine sunt eu, și cine e ea (a se vedea în pozele de mai jos, bănuiesc că nu e nevoie să explic cine e cine) :P. What Smurf are you? 🙂

PS. Have fun în vacanța asta, că nuș de ne mai citim, sunt atât de avidă de lene de nu pot să explic 🙂

PPS. Dar ne vedem după, cooking a little tiny surprise 😛 (sper să iasă și să vă placă)