Arhive pe categorii: bebe

Failing

Standard

Mi-am adus aminte recent de chestia asta, de a eșua sau a da greș. Îmi spunea cineva că îi e frică să încerce ceva pentru că s-ar putea să fie greu și pentru că s-ar putea să întâmpine niște obstacole peste care să nu poată trece. Ambele, de altfel, posibile.

Și i-am zis că e exclus să nu încerce, că asta facem noi, încercăm.

În general. Am mii de amintiri cu ocazii în care am încercat rahaturi, unele absolutamente inutil, adică cu șanse minime de reușită, și mii de amintiri minus câteva în care nu s-a ales nimic din eforturile mele. Am eșuat. Lamentabil sau mai puțin lamentabil.

E obositor ? Al dracului de obositor și descurajant. Mă simt mai bătrână cu fiecare eșec.

M-am învățat minte și aleg mai bine hm,  nuș dacă luptele pe care le port că nu sunt lupte, ci mai degraba nu știu, începuturile pe care le prind de un capăt și le țin așa până reușesc să le desfășor toată ața ?

Nu.

De fiecare dată când apare ceva (în toate domeniile vieții mele) care mi se pare mie că ar putea fi ceva bun, și chiar dacă analiza cost benficiu spontană îmi arată că e posibil să sufăr de o să-mi meargă fulgii în proces, nu știu ce dracu e greșit la mine dar nu am nici cea mai mică ezitare în apuca de fix rahatul ăla. Doar așa. Că simt eu că e bine.

Îmi pare rău ? Băi nu. Deși suferința care vine la pachet cu eșecurile nu e întotdeauna plăcută. Nu cred că e valabilă aia cu am încercat asta e, doare al naiba de absolut fiecare dată. În momentele ălea când simt fizic în corp eșecul aș jura că nu mai fac a doua oară. Dar desigur, a doua zi dimineața o iau de la capăt.

Poate singura chestie pe care mi-a adus-o vârsta asta înaintată 😀 e acceptarea limitelor mele. Sunt mult mai îngăduitoare cu mine atunci când greșesc, atunci când sunt prostănacă, ridicolă, teribil de speriată sau doar foarte dar foarte stresată.

Nici nu știu dacă e pentru că din acele mii de încercări câteva mi-au reușit. Și am reușit să schimb lucruri. Uneori pentru mine, în viața mea. Alteori pentru alții. Chestii pentru care la început mi s-a spus : n-o să reușești niciodată. Sigur, după ce am reușit si lucrurile au devenit regula, totul a fost perfect normal și nimeni nu și-a mai amintit de vremea când o schimbare era imposibilă. Dar m-am bucurat că a fost așa, că în noul normal stiu ca e puțin si din inconstienta mea.

Asta o învăț și pe Sara, că e posibil să greșească de foarte multe ori. E parte din proces. E uneori descumpănită când nu știe să facă nuș ce problemă la mate, dar de fiecare dată mă uit la ea cu ochii mei încă mari și îi spun că dacă ar ști déjà tot nu s-ar mai numi învățat ce face acum și de fapt dacă am fi atotștiutori cred că viața ar fi foarte plictistoare. Îi spun că e posibil să greșească. Și că e normal. Dar că e mai important să încerce și să persevereze pentru sau în chestiile pe care și le dorește cu adevărat. Și că am încredere în ea (chiar am, mult mai multă în ea decât în mine 🙂 ).

Eu cred încă, în schimbări. Și încercări. Mă fac să zâmbesc, ca norii albi și grași la care mă uit acum pe feresterele supradimensionate ale apartamentului meu.

Si chiar daca una dintr-o mie se indeplineste tot e suficient. Ca la stele cazatoare. Sau la o cometa.

Radio silence

Standard

Pe voi vă enervează uneori copiii voștri? Pe mine mă enervează uneori Sara, dar clar din ce în ce mai rar. Mă mai enervam când era mai mică, nu îmi mai amintesc de ce, dar știu că de multe ori eram eu de vină că mă enervam și îi ceream scuze.

Stăteam ieri să mă gândesc că în ultimul an or so m-a enervat fii-mea de maxim două ori și de fiecare dată din același motiv. Foarte, dar foarte probabil ca eu să o enervez mult mai des. Nu mă enervează pentru că îmi place obiectiv de ea. Îmi place să stau cu ea, să nu facem nimic, doar să fim împreună, dar și să facem chestii. Am chef întotdeauna să fiu cu ea și să fac ce îi tună, nu știu sigur dacă sună normal, dar e adevărat.

În ultimele două dăți când m-a enervat a fost când nuș ce făceam (ultima oară știu sigur că ieșeam la un restaurant să mâncăm o pizza bună) și ea era foarte apatică și monosilabică (părinții de pre-adolescenți și adolescenți știu probabil despre ce vorbesc). Moa, deci singurul lucru care mă scoate din minți e când o văd așa bosumflată. Și o întreb: fată, de ce ești bosumflată? Ea zice întotdeauna, ca o femeie în devenire ce e: Nu sunt bosumflată (deși e vizibil de pe Lună bosumflată). Priviri în gol plus tăcere. Când noi ar trebui să mergem undeva drăguț și mi-aș fi imaginat că o să fie happy de o pizza yummy sau ce știu eu ce draci bălțați facem. Noup. Total silent treatement. Îmi aduce aminte de maică-mea care, atunci când eram  mică și făceam cine știe ce prostie, îmi aplica acest tratament de tăcere zile întregi. Mi se părea cea mai oribilă pedeapsă din Univers, preferam să mă certe, dar să vorbească. Nu înțeleg tăcerile.

Desigur, ca atare, eu nu îi aplic Sarei (și nici vreun altui umanoid) acest tratament, și de altfel nici nu îmi amintesc să o fi certat vreodată, ea îmi spune că o cert atunci când zic Mami!. As in citește printre rânduri și asta e suficient (și chiar eu). Evident, fac și eu ceva când mă enervez, respectiv bubui și mă înfoi la ea, insistând să aflu de ce e bosumflată, iar ea mai rău se supără și îmi explică că oamenii nu sunt întotdeauna happy și că are dreptul la momente de nefericire fără motiv (și încă n-a citit Minunata lume nouă).

Problema e a mea, eu chiar cred că oamenii sunt întotdeauna happy atunci când sunt cu cei pe care îi iubesc (cu toții sănătoși, e important de specificat mai ales pe vremea asta) și mai și fac chestii împreună. De ce să nu fii happy? 🙂

Changed

Standard

Ieri am fost la o ședință/conferință/chestie cvasi ca pe vremea de dinainte de Covid. Cu distanțare socială, dar mai mulți oameni într-o sală mare, fără măști (că distanțare plus vaccinați).

Și cum a fost, mă întrebați?

Oribil.

Desigur, mie nu îmi plăceau întâlnirile nici înainte de Covid, dar după atâta timp mă gândeam că prima ședință va fi mai ok, mă voi bucura să simt că viața e din nou „normală”.

După 4 sau 5 ore de ședință (în care nu am fost speaker sau ceva), am ajuns acasă și nu am mai putut efectiv să fac nimic, abia m-am târât să produc cina.

Mă gândeam, aseară, ajunsă victorios în pat la 9 și ceva, că ne-am schimbat. Sau poate doar eu, fie, dar eu m-am schimbat.

Nu că nu mai putem obține normalul de dinainte din cauza acestui mic virusache, ci nu îl mai vreau și nici nu mai pot să mă întorc la el.

Schimbările sunt grele. Și ne e frică de ele de fiecare dată (da, chiar și mie, deși zâmbesc când e miros de schimbare), de multe ori sunt incontrolabile (cum a fost și de data asta), dar chestia e că sunt și ireversibile.

Am aproape 40 de ani. Nu sunt identică cu Sleepy de la 30 de ani și nu aș fi semănat cu sau fără virus. Opiniile mi s-au schimbat, ideile care îmi circulă prin cap sunt altele, am un copil cu care îmi place de mor să îmi cheltuiesc secundele (la 30 aveam un nou născut urlător care înghițea ore de nesomn). Noroc cu blogul ăsta, mă uit uneori la postări de acum 10 ani și nu am nici cea mai vagă idee cine e creatura care tasta. Din exterior, par, acum, după 10 ani, destul de enervantă. Poate și peste 10 ani o să par la fel acum.

Revenind la viața de dinainte și post Covid (paranteză: nu că aș crede neapărat că ne aflăm deja în era post Covid, dacă nu reușim să vaccinăm suficientă populație la nivel mondial, e irelevant că noi aici în bula europei sau a americii suntem vaccinați și circulăm fără măscuțe pe bot) nu cred că e reversibilă. Nu mai vreau să stau închisă cu cheia după gratii 8 ore pe zi la birou. Nu mai vreau. Și nu mai pot. Nu că nu aș mai fi productivă, nu știu cum aș mai putea respira. Nici nu înțeleg precis mecanismele care ar împinge pe cineva să oblige oamenii să se întoarcă la programul de fabrică, acum când am dovedit cu acte în regulă că aceeași muncă se poate face și de acasă (sigur, nu toate muncile se pot face așa). Poate doar obișnuința, frica de schimbare și dorința de a fi din nou normali.

Posibil mie să îmi fie mai ușor că nu mi-a prea ieșit niciodată bine, dar chiar nu vreau să fiu, din nou, normală.

Voi?

PS. Don’t forget to watch Sweet Tooth 🙂

Acasă

Standard

M-a întrebat săptămâna trecută o colegă dacă am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni.

Și sinceră să fiu am crezut că nu o aud bine, nu aveam căștile conectate și nu o auzeam prea bine. Dar a repetat întrebarea: Ai supraviețuit ultimelor 3 săptămâni?

Așa că am zis că da, doar sunt încă aici. Dar sincer habar nu aveam la ce se referă. Nici măcar nu am avut așa o perioadă grea la buro, au fost altele mai nasoale.

Cred că undeva la vreo 2 ore după mi-a picat fisa. Întreba de fapt cum am supraviețuit ultimelor 3 săptămâni de telemuncit cu Sara acasă.

Acuma, din start scriu că nu pot să relaționez cu părinții care spun că e un coșmar să lucrezi cu ei acasă. O înțeleg așa cum înțeleg că cineva moare de cald în Seychelles când eu îngheț în o primăvară teribil de urâcioasă, dar nu o simt ca atare. Dar asta nu înseamnă că nu există. O aud atât de des repetat încât am acceptat-o și cred că e adevărat.

Desigur, mi se va spune iar că e din cauză că Sara e așa cum e. Și sunt de acord. Mie cu ea, nouă, ne e ușor să telemuncim împreună. Eu apăs taste sau videoconferențuiesc (mă lasă singură în cameră când se întâmplă). Ea citește, desenează, se uită la un film sau se joacă un joc. Din când în când vine și se uită la mine în ecran să vadă ce fac și zice că e plictisitor (it is). La pauza de masă ne oprim și mâncăm împreună, după școală ne scoatem pătura și mergem în parc să stăm o oră la un soare cu dinți și să vedem cât au mai crescut puii găinușii de baltă din aproape lacul lângă care locuim. E adevărat că am doar un copil. Dar aud des că dacă sunt doi se joacă împreună.

Îmi place când Sara e în vacanță. Îmi place să stau cu ea. Ei cred că așa și așa, îi place mai mult să meargă la școală și să alerge pe acolo cu ceilalți copii (și e firesc). Dacă am de ales între școală cu pepsiglas și fără pauze și teleșcoală aleg teleșcoală, dar altfel copiii au nevoie de mers acolo (nu ca să învețe neapărat, ci ca să socializeze).

Mi se învârt însă prin minte părinții cărora săptămânile de muncit de acasă cu plozii li s-au părut un coșmar. Și, cum spuneam, sunt convinsă că a fost. Însă mă gândeam că undeva în propoziția asta e ceva greșit. Că să petrecem timp împreună cu ei, chiar și atunci când avem 70j de mii de rahaturi de făcut și chiar dacă suntem doar împreună în aceeași cameră făcând lucruri diferite nu ar trebui să fie o chestie pe care o privim cu groază. Pandemia asta e enervantă, dar a fost și este o ocazie să schimbăm ceva. Să facem lucrurile altfel. Să fim antifragili :). Poate dacă e chiar așa de greu să telemuncim cu ei, poate putem să schimbăm ceva. After all, avem deja, doar atât de puțin timp rămas să îl petrecem împreună. Îl vreau pe tot. Fiecară picătură.

Da. Deci noi suntem bine. Sara a plecat azi de dimineață la școală cu un rucsac mai greu ca o piatră din râul de la țară iar eu am rămas singură acasă. E cam liniște, prea multă liniște. Abia aștept să ajungă înapoi acasă.

Voi ce-mi faceți?

Sacrificii

Standard

Săptămâna trecută (sau acum două săptămâni? Timpul ăsta se grăbește prea tare zilele astea) a fost ziua mamei. Sara mi-a făcut la școală un fel de felicitare tablou (care a fost destul de haioasă pentru că m-a desenat muncind și am o mutră încruntată și niște cifre zburând în jurul meu – foarte accurate).

Paranteză. Neapărat să scriu și despre de ce e nevoie să meargă copiii la școală (și de altfel și de ce e nevoie ca adulții să se întâlnească cu alți oameni, de preferat din cei care le plac). Închidem paranteza.

Mi-a scris și un mesaj, jumătate pe stilul ei (haios și nesiropos, care mi-a topit inima mea mică și neagră) și jumătate influențat de ce scriau probabil copiii din jurul ei (chestie pe care de obicei nu o face, dar acum încearcă să se integreze într-un mediu nou și probabil de asta).

Mă rog. Jumătatea aia care mi s-a părut să nu fie a ei era legată de sacrificiu. Cum că am născut-o, o cresc și merg la munci ca să pun pâinea pe masă gen.

Partea asta mi-a încrețit cuta aia dintre ochi (nu e rid încă pentru că mă încrunt foarte rar).

Nu sunt de părere că mă sacrific (și nici mamele în general) și nici nu intenționez să o fac. Nu aștept recunoștință și nici măcar un pahar de apă la bătrânețe. Nu fac ce fac pentru Sara plângând după alte lucruri pe care nu mai pot sau nu mai am timp să le fac și nici nu o fac ca o investiție pe termen lung (nu renovez case să le  vând, cresc un copil).

Pentru mine să o cresc pe Sara nu e un sacrificiu. E doar ceva normal. Greu uneori? Da. Mă face să renunț la alte lucruri? Posibil, dar sincer abia observ.

Mi se pare că e ca și cum aș spune că e un sacrificiu să respir, să dorm sau să merg. Fix la fel.

Sigur, să respir e consumator de energie. Să pun un pas înaintea altuia necesită o comandă din creier și calorii consumate, care altfel ar fi putut fi folosite să învăț mai repede nuș, o melodie sau să mai citesc o carte. Să dorm e uneori neplăcut, îmi consumă atâta amar de timp din viața asta scurtă.

Dar respiratul, mersul, dormitul și crescutul Sarei sunt activități pe care le fac natural, neforțat și în general neplanificat. Cu Sistemul 1. Dacă nu ați citit cartea aia cu Sistemul 1 și Sistemul 2 vă rog să o citiți ca să pot să scriu aici liniștită că mă înțelegeți :).

Nu mi se pare că am niciun merit că o cresc pe Sara (nici nu înțeleg exact de altfel ce înseamnă crescutul ăsta). Ce înseamnă? Îi fac de mâncare, mă joc cu ea, o trimit la școală, sunt disponibilă pentru asistență la teme dacă dorește și petrec timp cu ea (uneori ne uităm la filme, alteori ne jucăm sau ne plimbăm). Și nu dorm dacă e bolnavă. Dar nu e ca și cum aleg să nu dorm. Nu dorm pentru că nu dorm. Ah da, și îmi fac griji constante pentru ea. Partea cu făcutul de griji oricum e de la mine, nu are legătură cu ea, dacă nu aș avea copil probabil mi-aș face griji că mănâncă oamenii prea multă carne sau ceva.

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Probabil că atunci când Sara va fi mare și cu viața ei iar mie îmi va fi tare dor de ea voi fi nemulțumită că nu mă sună prea rar (știu de pe acum că mă va suna foarte rar, are o aversiune moștenită față de vorbitul la telefon iar la mesaje răspunde doar uneori și după ceva ore bune) și atunci o să pun și eu placa cu vai dar m-am sacrificat să o cresc și acum nu mă bagă în seamă smiorc smiorc. Dar poate nu. After all, în acești 10 ani mi s-a spus foarte des că o să fac A și B când o să ajung la punctul X (de ex. să mă aliniez la gândirea școlii de stat, la sistemul note  + Concursuri Cangur și că nu o să pot să dorm dacă nu ia note mari la școală pentru că tot viitorul ei depinde de asta; I don’t. și am fix aceeași părere despre sistemul educațional din România ca atunci când eram copil: dezastru absolut).

Deocamdată însă, nu cred că merit nimic de ziua mamei și nici vreo apreciere în general legată de treaba asta. Nu mai mare decât că nuș, am părul șaten cu niște fire albe în el. Nu ține de mine.

Mai degrabă e un sacrificiu să citesc sau să ascult muzică decât să o cresc pe ea (pentru că nici literele nici notele nu sunt pe Sistemul 1, pot să trăiesc liniștită ani după ani fără ele, poate mai tristă, sigur, dar tot funcționând normal, cum o fac atâția alți oameni).

Mă simt destul de des însă vinovată pentru multe alte lucruri pe care nu le fac cu Sara (dar despre asta altă dată, și așa am scris prea mult).

Deci. Fără sacrificii. Nu îmi plac. Deloc. Aș interzice cuvântul ăsta alături de trebuie. Poate chiar pe primul loc.

Niciodată dar niciodată când iubești un om (în cazul de față propriul copil, dragoste care da, nu se pre compară cu nimic altceva) nu e un sacrificiu. Zău.

Începuturi

Standard

Cred că am mai scris pe aici că îmi plac începuturile. Mă topesc după ele. Când te apuci de o carte nouă care îți place, la filme întotdeauna uit finalul dar niciodată începutul, să înveți un cântec nou sau o chestie nouă în general (și acuma îmi amintesc că m-am simțit stăpâna lumii când nu am  mai căzut non-stop cu placa), când mobilezi casa ta sau când hotărăști să faci un copil, și, desigur, începuturile unei viitoare iubiri mari.

Atât că de fapt de fiecare dată când spuneam că îmi plac începuturile  eram deja cu mult trecută de ele. Întâmplător, acum mă aflu în mijlocul unui început.

Și se pare că am omis sau am îngropat în inconștient faptul că începuturile sunt și:

  • Grele
  • Frustrante
  • Enervante
  • Dătătoare de dureri de cap (sau plânsete, pentru aceia dintre voi care practică acest sport, eu lăcrimez la filme și cărți sau dacă văd un om amărât, în rest nu prea. Ultima oara am plâns in 2018 si înainte de asta in 2016)
  • Interminabile
  • Lipsite de speranță
  • Anxioase (at least)

Toate chestii pe care le experimentez în această perioadă. Dar știu, știu, că va veni și momentul când toate cele de mai sus vor dispărea și o să pun picioarele sus pe o măsuță joasă din sufragerie, cu un pahar de oh well cola, dar hai, poate bere în mână și o să zic: gata? Asta a fost tot? Dar abia mă obișnuisem, mai vreau, ce fac acum cu viața mea cu atâta spațiu în ea? Mă rog, minus ultima parte, îmi e dor să scriu și să citesc (mai mult) și să învăț note.

Voi, ce mai faceți, ce mai ziceți, cum e 2021? 🙂

PS. Tot zâmbesc în fiecare zi și nu renunț ever, nuș dacă reiese din articol. 😛

Despre nimic

Standard

După un maraton de filme de Crăciun în weekend, desene infinite (chiar sunt curioasă, alor voștri le place în continuare să deseneze la aproape 10 ani?), mâncare făcută-n casă și zeci de pagini înghițite (also ceva jocuri pe telefon, recunoaștem), Sara mă întreabă aseară, din senin: tu crezi în Rai și Iad?

Acuma, ea știe ce cred eu și mai știe și ce părere am eu despre întrebările astea: Mama, dar nu cred că e important ce cred eu, cred că tu ești tu și va trebui să descoperi, să afli în ce crezi tu.

Ea zice repede: Păi eu știu ce cred eu: nu există Rai sau Iad, cred că murim și atât, dar oamenilor le place să creadă în ele, să își imagineze că ei sunt buni și că vor ajunge în Rai dacă respectă o rețetă în timp ce dușmanii lor vor ajunge în Iad pentru că sunt răi. Atâta că oamenii sunt buni și răi și nu au cum să zică de cei răi că sunt răi și ei că sunt buni pentru că fiecare se crede bun și pe alții răi. Dar așa le e mai ușor să trăiască. Plus că poate chiar încearcă să fie mai buni.

Deși m-am gândit intensiv la moarte începând cu vârsta de 6 ani (sau pe acolo), nu cred că eu aș fi reușit să debitez cele de mai sus la 10 ani, și în pofida orelor săptămânale de religie. Și nici la 12, după ce am citit Biblia, și nici probabil la 20 (când deja se întâmplase atâta viață că mă prefăceam că nu mai gândesc).

I-am zis și ei, că nu știu cum și de unde se gândește așa, iar mâța a ridicat din umeri: – Păi doar ai spus-o și tu de atâtea ori, probabil genele.

În continuare mi se pare prematur să se hotărască la milimetru despre religie, și de altfel sper să mai caute informații și să nu plaseze subiectul în categoria încheiat, mai periculos decât să crezi în ceva ce poate e greșit mi se pare să fii absolut sigur de ceva (nu prea cred că putem fi absolut siguri de nimic).

Dar overall, mi s-a părut ok și sunt de acord cu Sara în câteva din cele ce a spus mai sus. Întâi că oamenii sunt buni și răi. Mi se pare foarte important că a sesizat nuanța asta, cu atât mai mult cu cât citește enorm, iar cărțile (dacă nu citești nuș, psihologie și filosofie sau știință ci ficțiune, mai ales cea scrisă pentru vârsta de 12 ani or so) au tendința să împartă personajele în eroi și răufăcători. Dar oamenii sunt și una și alta și în același timp niciuna. Nu ne încadrăm la extreme și în fiecare din noi se află și alb și negru. Cum spuneam, mie mi-a luat mult mai mult timp să mă obișnuiesc cu realitatea (cred că la peste 20 de ani am acceptat că noi voi întâlni și pace personaje monocrome în realitate). Apoi, că a arătat înțelegere pentru oamenii care nu cred în ce crede ea. Marea majoritate a oamenilor nu fac asta (ci sunt, mai degrabă judgmental și îi încadrează în categoria EI vs. NOI pe cei care au credințe sau păreri contrare celor proprii). Iar nu în ultimul rând, că religia e doar o modalitate prin care oamenii încearcă să devină mai buni, chestie care, de altfel, nu e deloc rea (Tolstoi a scris pe sfârșitul vieții un eseu în care explica în linii asemănătoare decizia lui de a deveni credincios și de a merge la biserică în fiecare duminică, pe care Sara ovios nu l-a citit încă deci nu l-a plagiat, dar sper să îl citească someday).

Și trecând peste cele de mai sus, mă gândeam că de multe ori aduții presupun că viața interioară a copiilor e rezumată la ce mănânc la desert și de ce nu am voie mai mult pe calculator, dar în realitate, nuș, cel puțin a unora e mult mai complexă. Eu am onoarea, la dracu, că nuș cum să scriu altfel, ca Sara să mă lase uneori să intru în capul ei (și de la ea, și de la alții, că tot vorbeam tura trecută de cadouri, mi se pare cel mai important lucru pe care îl poți primi, o poartă deschisă spre nuș, minte sau suflet sau ambele). Deși, în același timp, mă ceartă uneori: nu îmi mai citi gândurile. E ok, are dreptul la ambele 😊.

O să mă mai gândesc însă cum aș putea să o ajut să mai sculpteze ideile de mai sus (cred că trebuie cercetate în continuare, după cum spuneam). Deși povestioare din Biblie a citit, de Eliade n-aș zice că e taman pregătită. Dar cu timpul, va fi, sper de altfel să îl descopere singură (oare mai e La țigănci în programă? Cred că e singura carte din programa de liceu pe care am citit-o, din simplul motiv că o citisem înainte să ajungem la ea, restul chestiilor nu s-au pupat cu lista mea de lecturi).

A iesit prea serios? La dracu, nu voiam, doar voiam să pun un asterix undeva, să țin minte, că omușorii ăștia mici sunt infiniți și complecși și minuni ambulante și universuri complete chiar dacă nu iau foarte bine la testul țâșpe de la mate (habar n-am ce notă a luat în testele la mate) și chiar dacă cască la științele naturii sau cum le zice când studiează confluența (kid u not, chiar studiează confluența într-a 3-a). Și că nuș, ar trebui să le oferim mai multe șanse să împartă cu noi gânduri (peștișori, poate vă povestesc o dată de ce când spun gânduri imaginea din capul meu e cea a unor peștișori). 😊

O roată mare de brânză

Standard

Mă gândeam la cadouri dimineața asta, poate pentru că pe caietul mic (doar ăsta are loc pe biroul improvizat de telemuncă de la București aka măsuța din balcon care a ajuns în dormitorul Sarei-ea școlește la biroul imens și oficial) din dreapta mea scrie destul de mare, pe primum rând al TDL-istului meu (încă îmi plac listele, deși nu le respect), „Cadouri”.

Vine Crăciunul și sunt în întârziere cu cadourile, de obicei le iau din octombrie. What. Îmi place să cumpăr cadouri.

Și m-am gândit la cadourile care mi-au plăcut cel mai mult în anul ăsta răcit. Întâi, o roată mare de brânză. Cred că era caș totuși. Din martie până în septembrie am telemuncit pe-un picior de plai, unde avem și o grădină în care tatei îi plăcea să stea ore întregi să bibilească la plante. Pe la final de martie, a plantat și Sara niște țelină și fasole. Țelina nu cred că a ieșit, dar fasolea da. Însă grădina asta e destul de mare și ca să o sape, chema oameni din sat (încă se ajută acolo oamenii să aibă grijă de grădini). Și mă rog, după o zi de muncă, tata le umplea o sacoșă cu cadouri (chestii cumpărate din supermarket care îs rarități la țară pencă supermarketul e la 30j de km fix).

A doua, sau a treia? zi însă, domnul acela care ne ajutase la grădină, un domn tăcut, micuț, cu ochi vii, slăbănog și zâmbitor tot timpul (deși nu cred că avea vreun job stabil și chiar dacă avea în mod evident nu era plătit cine știe ce) a trecut pe la noi dimineața și ne-a adus o bucată mare, rotundă, de caș, pentru că tocmai venise de la stână. Din puținul lui. Mi s-a părut cel mai frumos lucru din Universul apropiat și îndepărtat. Plus că a fost, de departe, cel mai bun caș pe care l-am mâncat vara asta.

Am mai primit pești pescuiți din râul din fața casei, pâine făcută în casă și o găleată mare de cireșe de la alți oameni din sat.

Apoi, am venit la București, unde vecinii abia de se salută. Dacă la țară știi numele fiecărui suflet dintr-un sat mic, în blocurile astea nu știi nici cum îl cheamă pe vecinul de lângă. Eram precisă că aici nu o să primesc nicio bucată mare, rotundă, de brânză.

Însă ieri, Ioana, vecina mea care arată a fotomodel deși are trei copii (toți băieți, de 2, 9 și 12 ani), a venit să îmi ceară un blender vertical. De care evident că nu aveam că în continuare nu îmi e clar ce e și ce face obiectul ăla. Dar am chemat-o înăuntru și i-am arătat un robot de bucătărie, care, credeam eu, are același scop în viață, să amestece chestii (la el fac supa cremă a Sarei after all). Ioana a râs și mi-a explicat că nu îi bun la ce îi trebuie ei. Apoi, pe la 7 seara, a bătut iar la ușă și mi-a adus un bol mare, gri deschis, plin ochi cu fasole bătută (care îmi place foarte mult și de care nu știu să fac, deci mânânc extrem de rar). Mi-a zis că a făcut-o cu multe condimente și multă dragoste și eu m-am uitat înapoi tâmp și cu un zâmbet mare cât casa. Mă gândesc deja cum o să o întind pe o felie de pâine (după ce o să mă duc la Mega să iau pentru că nu am pâine în casă, nici pâinea nu prea o înțeleg) la masa de prânz. Și o să îi duc înapoi în bol niște nuci și mere de la țară (ionatane, muști dintr-o sticlă de parfum când le mănânci). Și o melodie. Am mai primit recent o melodie care m-a făcut să zâmbesc tare mult și pe care încă o ascult, tot zâmbind, pe repeat.

Îmi plac cadourile mici, neașteptate, fără valoare materială concretă care ne fac să zâmbim. Și sper ca de Crăciun să primim toți o roată mare, perfectă, de brânză (în varianta personală, desigur, și o lună plină ar putea fi o roată mare, perfect rotundă de brânză, nu credeți?) 🙂

Mari

Standard

Una dintre temele recente ale Sarei a fost să țină un jurnal de lectură. Foarte des întâlnită temă, cred că de la Montessori până la cea câștigată clasă de concursuri Cangur de la stat (încă nu-s convinsă dacă Cangur le zice, poate or fi Panda?), fișe de lectură și jurnale de sus până jos.

Ați zice că am nimerit și noi îîîîîn sfârșit o temă să ne placă, nu? Nu.

Fără să o influențez deloc (altfel decât cu genele pe care n-a avut de ales decât să le ia), Sara a încrețit nasul când a dat cu el de întrebarea ce ai învățat din carte.

Cum adică ce am învățat din carte? Păi citesc ficțiune. Zice viermele. Nu citesc ca să învăț. Citesc pentru că e o plăcere.

Și that mi se pare ca sums it my entire life philosophy on books.

Nu știu cum e să citești ca să înveți ceva din asta, sau cu un scop anume, fie el și acela generic și la modă de a crește puțin, to upgrade yourself.

Sara, și eu, citim, nor by choice, ci pentru că nu avem de ales oarecum. Și aș vrea să discut acest aspect extrem de important cu oamenii care mai există pe planeta asta și care încă iubesc cărțile.

Citește cineva constant, oare, cu scopul în sine de a învăța?

Nu spun că nu învățăm nimic din cărți, departe de mine, de fapt cred chiar opusul. Cred că ce am citit a devenit moleculă cu moleculă parte din mine. Și cred că ce citește Sara devine moleculă cu moleculă parte din ea. Cred că ne schimbăm și ne formăm personalitățile, ideile și alegem drumurile pe care mergem în viață secundă cu secundă de citit. Dar by accident. E doar o consecință neintenționată a înghițirii de litere.

În secunda în care i-aș alege eu cărțile pe care le citește (împotriva voinței ei, că altfel are încredere în ce îi iau când aterizez prin librării și mă încurajează să îi cumpăr o carte care îmi place mie), aș pune pariu că nu ar mai fi egal de interesată să le citească.

Și aici cred și că eșuează toți părinții sau bunicii care fac din citit o obligație (oricât de limitată ca timp ar fi) sau o învățătură și vin să mă întrebe cum să facă să citească și copilul lor când o văd pe fii-mea că stă cu nasul în cărți ore întregi. Nu poate funcționa pe termen lung. Cred că nu vor reuși să obțină decât fix acele minute în care copiii sunt obligați să citească. Pe termen lung, când nu va mai fi monitorizat, copilul ăla obligat să stea la el în cameră cu o carte în mână sau în colțul de citit al clasei mari și albe Montessori va deveni un fost cititor.

Rețetea mea pentru a crește copii cititori e următoarea: nu există.

Nu am făcut absolut nimic să o fac pe Sara să citească. I-am zis chiar opusul, că nu trebuie să citească niciodată dacă nu are chef. Și are zile, desigur, în care alege să facă alte chestii, gen să se joace jocuri stupide pe telefon (cum fac și eu, de altfel :D), în care am cea mai mare grijă din lume să nu îi zic: mai lasă telefonul ăla și pune și tu mâna pe o carte.

Dar după, întotdeauna, dar întotdeauna se întoarce la cărți. Se întinde pe burtă cu picioarele bălăngânindu-i-se în sus și râde în hohote de câte o aventură de cățel curajos sau ce știu eu ce alt personaj.

Citește pentru că îi place.

Și asta, apropos, am învățat (sau mai degrabă am avut curajul să o accept ca o realitate) tot după ce am citit o carte, o carte care m-a învățat, ca să fiu în ton cu tema Sarei, despre importanța a what we like.

PS. Sara a făcut tema, reușind să sumarizeze perfect ce a citit în 2 propoziții (mai greu decât pare, am dovadă niște mailuri kilometrice de la colegi care nu reușesc să se exprime concis nici dacă viața lor ar depinde de asta). Însă tot nu cred că a învățat ceva din acțiunea în sine. Cred însă că se face mare, zi, după zi, citind. Gigantic de mare 😊

Se știe

Standard

V-am mai povestit cum am urât cu pasiune fiecare secundă petrecută în școala românească. Brace yourselves, că o să vă povestesc iar, de dată asta din postura de părinte.

Nu cred că mă poate enerva ceva mai mult decât școala, chiar și acum.

Plecând de la programă, la predare și la absolut orice.

Sara e în clasa a 3-a, materiile standard, vă spun eu, sunt așa: română + mate (la greu), educație civică (Sauron știe ce drac e asta, ăia de-au făcut manualul sigur nu), desen (rebranduit arte vizuale și abilități practice), biologie (da ovios că nu-I zice așa, științele naturii sau ceva), engleză, muzică (care oricum nu se face, pentru că covid), sport și desigur, religie.

Dintre toate astea singura care mi se pare ok e sportul. Jur. Chiar și în online, proful ăla urcă ceva exerciții pe platformă iar Sara și cu mine ne distrăm executându-le (și dansând în pauzele de relaxare) pe salteaua mea din sufragerie. Hai și engleza, deși e la un nivel absolut mononeuronal, pentru orice copil crescut în România filmelor pe Netflix încă nedublate.

Așa. Desenul. La ce ne-o folosi să pictăm copaci și sori nu am nici cea mai vagă idee din Universul apropiat. În niciun caz nimeni vreodată nu le va vorbi copiilor de Picasso, Van Gogh, sau măcar Grigorescu. Desenul nu este despre asta. Se pare că e necesar să știe fii-mea să picteze, nuș precis pentru ce, dar clar necesar. Întâmplător, Sarei îi place să picteze și chiar mă bucur că măcar au o materie în care se relaxează, deci nu militez să omorâm desenul, vă rog în genunchi să rămână în programă dar nuș, le putem arăta și un tablou faimos, eventual ar putea să încerce să reproducă pentru partea de fun. Dar așa, dupa zeci de ore de desen în școala generală, ne întreabă primul iubit dacă ne place Matisse și scoatem repede telefonul să gugălim.

Muzica. Similar, ferească sfântul să le zică cineva ceva de un Bach, Beethoven sau hai, un Schubert. Nimic nada zippo niente. Pentru corectitudine istorică, la peste 50 de cântece de diverși autori români (de care nu am auzit în viața vietișoarelor mele), e adăugat și unul de Mozart și juma de pagină despre Enescu. Atât. În rest, înțeleg că se cântă (teoretic, desigur, nu pe pandemie). La ce ne-o folosi să știm să cântăm când unii dintre noi, majoritatea chiar e clar că niciodată nu vom fi nuș cine dracu mai cântă azi, da hai, Axel Rose, că pe ăsta am crescut. Sau poate cineva și-ar imagina că vor zdrăngăni o chitară sau pian sau niște tobe? Evident nu, stați jos, nota 2.

Mai departe. Educația civică. Vă redau. Memorează versurile: “Eu, tu, ceilalți/Persoanele toate/Avem propria identitate:/NUME, PRENUME, se știe,/ RELIGIE, CETĂȚENIE,/ Căci din toate pe Planetă/ PUI DE OM nu se repetă.” Pe lângă faptul că e absolut incorect științific , frate, SE ȘTIE. SE ȘTIE. E e poezie cu se știe Am murit puțin.

La științele naturii e în general ok manualul, dar oricum nu primește deloc atenție în clasa a 3-a (ca și cele de mai sus) pentru că ne axăm pe mate și română. Ar trebui să adaug se știe, ca să fiu în ton cu educația civică.

Română și mate ziceam deci facem în schimb pe bandă rulată. Sara a terminat în o lună un caiet de română și unul de mate. La română am despărțit în silabe miliarde de cuvinte și cuvințele, ultima oară chiar și o poezie întreagă. Absolut stupide poeziile, m-a marcat pe veci una în care se făcea mișto de o fată care citea prea mult și socializa prea puțin (jur, asta era poezia, atât și punct). La ce ne-o folosi să știm să silabisim, la 38 de ani tot nu știu să răspund. Fii-mea scrie, v-am mai povestit, mai corect gramatical ca parte din unii din indivizii cu care interacționez la muncă (de la citit, nu de la tocit). Dar e complet irelevant atâta timp cât nu știe să silabisească piuneză. Și google that, nu e ce vă așteptați.

La mate, repetio mater studiorum este, mi li ar de (e desprărțit correct boss?) de adunări, înmulțiri și împărțiri. Desigur, o fi util pentru cei care n-au fost convinși că 1 și cu 1 fac 2, dar vă jur că unii au crezut de prima dată și chiar am fi dispuse să dăm în scris că suntem de acord și nu ne împotrivim numai să nu mai facem atâtea teme. Catralioane infinite de teme.

Între timp, orice copil normal are curiozități proprii și personale, pencă așa sunt oamenii, așa venim programați, indiferent ce decide madam făcătoare de manual să îi învețe standard, pe toți, uniform și egal și pătrat. Printre curiozitățile recente ale Sarei la 9 ani: nazismul și Matahari (au mai fost și altele, dar astea le-am ținut eu minte, pencă uit tot la onorabila vârstă antemenționată). Credeți că învață la școală sau poate măcar să discute cu cineva despre Nazism sau Matahari? Ovios. Nu. Caută acasă și face proiecte singură și discută cu mă-sa. Asta, desigur, dacă avem cumva timp pentru că majoritatea timpului ne-o ocupăm cu teme infinite la română și la mate.

Și nici școlile care nu urmează programa românească nu mi se par mult mai breze, pentru că premisa e oarecum aceeași: această plajă de informații trebuie să ajungă în capul tuturor copiilor, la X și la Y trebuie să fie atenți și nu la Z sau la K. În opinia și în capul meu rămâne însă că învățăm și reținem atunci când vrem, atunci când ne interesează, atunci când suntem curioși pencă fix așa ne-a tunat nouă și nu pentru că ne spune cineva că asta e ză shit și e musai să visăm noaptea. Am mai scris și de ce nu militez pentru homeschooling (între timp nici n-aș mai putea să îl fac): pe scurt, pentru că e nevoie de socializarea din școală (creștem din ea). Dar cu pandemia asta nici de socializare nu se mai poate vorbi. Măcar face online, trăiască școala online, o consider absolut inutilă dar o prefer oricând celei fizice în pandemie (din simplul motiv că nu îi lasă deloc să interacționeze sau să se joace). Mai bine acasă, unde râdem împreună.

Vă jur că dacă Sara va reuși să reziste la aceasta spălare ritualică de creieri și omorâre de orice fărâmă de curiozitate, dacă îi va mai plăcea să citească și mă va mai întreba din senin chestii care îmi învârt capul și în anii următori până scăpăm de școală, mă voi duce și voi cumpăra prima sticlă de wiskey din viața mea, o voi bea pe toată și voi cânta poezia cu se știe de mai sus pe ritm de manea. Promit.