Arhive pe categorii: bebe

A lot

Standard

Am scris despre norii gri care m-au bântuit după nașterea Sarei. Uneori mă surprinde că în ciuda multitudinii de pagini pe care le înghit reușesc să fiu extrem de proastă.

Sigur că citisem de depresia post natală, dar nu mi-a trecut prin cap pentru nicio secundă că ceea ce simțeam eu în lunile alea chiar era depresie post natală, pentru că nu se simțea ca depresie. De fapt nici nu știam cum dracu se simte depresia, pentru că nu cred că am mai avut vreuna înainte, și (debate still out), nici după.

Simțeam doar că sunt un om rău și că e ceva stricat la mine pentru că nu mă puteam bucura de chestia aia de 2 kile jumate pe care taman ce o născusem. Mi se părea că sunt legată, pe veci, cu zale de fier și că toată responsabilitatea din lume e pe umerii mei. Iar eu, am ajuns să recunosc, nu sunt nici foarte responsabilă și mult prea independentă (again debatable dacă există prea mult de asta, dar mi se pare destul de cert că are dezavantaje).

Nu vreau să reiau subiectul, ci doar să scriu că m-am înșelat.

Dar pentru asta trebuie să povestesc altceva. Sara și eu facem lupte caaam în fiecare săptămână (adică sigur în fiecare săptămână, uneori de mai multe ori). Am început cred când avea sub 2 ani și continuă și acum, la aproape 9.

Nu mai știu dacă am citit undeva sau dacă doar mi-a trecut mie prin cap (de obicei e un mix), dar mă luptam cu ea la 2 ani fără ca să îi clădesc încrederea în sine. Cred că e o chestie care lipsește uneori (mie sigur da, deși sunt și arogantă simultan) și care m-am gândit că ar fi bine să nu, mai ales la un copil introvertit ca Sara.

Cum drac clădesc luptele încrederea în sine? Păi, la 2 ani mințeam. Stăteam așezate turcește, una în fața celeilalte, și eu îi spuneam Sarei: Nu o să reușești niciodată, dar niciodată să mă dobori.

Apoi ea venea și se opintea din toate forțele celor nuș, aproape 10 kile iar eu cădeam pe spate, și ea râdea în hohote, crezându-se cel mai puternic toddler din Univers.

La 9 ani, nu mai e nevoie să mă prefac, chiar are forță în ea și ne luptăm pe bune.

Did it work?

Well, eu cred că da. Și mă gândeam că excursia din weekendul trecut dovedește cumva asta. Da, e o legătură. 😀

Weekendul trecut Sara a vrut sa mă ducă la munte, pe un traseu unde ea mai fusese cu școala la începutul lunii septembrie, traseu care ducea la o mică cascadă. I-a plăcut tare și cum face ea de obicei cu lucrurile care îi plac mult, a vrut să le împartă cu oamenii pe care îi iubește, în speța de față mama din dotare.

Așa că am mers la munte. Eu am fost responsabilă de condus și de alimentele din rucsac, Sara a fost responsabilă de traseu. Traseu care era relativ nesemnalizat. As in m-a băgat pur și simplu printre niște rădăcini de copaci și apoi pe lângă un râu și apoi naiba știe … pe niște cărări. Jur că habar nu aveam unde eram și mă bazam în totalitate pe ea. Uneori chiar aveam senzația că ne-am rătăcit așa că o întrebam (ușor isteric) dacă e sigură că pe aici e drumul. Sara zicea că Parcă da. Și da, râdea după, as in făcea mișto de mine. Am ajuns la cascadă și toată excursia a fost o plapumă caldă într-o dimineață friguroasă de iarnă. Sara era tare mândră că și-a amintit drumul și că m-a dus pe el, iar eu tare mândră de ea. Și ne-a fost bine. 🙂

So it hit me, the name tag pentru senzația pe care o am în ultimii ani. Sunt liberă împreună cu Sara, nu legată de ea și nici ea de mine. And that I kinda like. A lot.

 

Reclame

cu ochii

Standard

Mai plec uneori în deplasări cu scârbiciul. Știu uameni la care e o tragedie la plozi când pleacă un părinte în deplasări, dar la noi nu e. Sara e perfect zen când sunt plecată, nu e supărată, nu nimic. Oricum plec în zilele când ea e la școală. Sincer mă gândesc că e datorită faptului că primii doi ani din viața ei nu am lipsit niciodată mai mult de 2/3 ore de lângă ea, și asta de maxim vreo 5 ori. O investiție care a meritat.

Dar nu despre asta, nu știu de ce naiba încep cu chestii despre care nu voiam să povestesc.

Voiam să povestesc că mă enervează ea pe mine când sunt plecată. Pencă nu suportă (ca și mine, de altfel), să vorbească la telefon. Nici măcar la mesaje nu răspunde. Uneori nuș ce face da nici măcar seen pe amărâtul ăla de whatsapp nu îmi dă. Iar dacă Doamne fer îi trimit un mesaj mai iubăcios (fii-mea îmi reproșează des că-s cam siropoasă cu ea și chiar sunt, aproape doar cu ea, în rest sunt o Zoe dârză) chiar e în stare să nu-mi răspundă veci la el.

Iar eu când sunt fără eaaaaaaaaaaa, well, îmi e dor de ea. Când era mai mică nu era neapărat că îmi era dor de ea, era ca o necesitate, nu puteam să respir dacă nu era lângă mine. Acum nu e așa, pot să respir fără ea, doar îmi e efectiv dor de ea pencă e mișto viața mea când sunt lângă ea și pur și simplu abia aștept să o văd cu cracii ăia exagerat de lungi (serios, nu fac mișto, are cracii de 12 ani și partea de sus de 6) cum baletează prin casă și face mișto de mine.

Ajung să o văd de obicei când termină școala. Avionul meu aterizează (cu tot cu întârzierea de rigoare, deja tradițională) cu fix vreo oră juma înainte să termine ea orele, timp suficient să ies din aeroport, să prind un taxi, să las bagajele și să ajung la ea la școală.

Acuma, v-am mai explicat că la școală (și în general, în public) orice manifestare de afecțiune e strict interzisă. De Sara, desigur. Deci nu pot să o pupăcesc, nu pot să îi spun că o iubesc, nu am voie ni mi cu ța. Și la fel de absolut evident că ei nu îi trece prin cap să mă pupe sau să îmi spună că mă iubeşte.

Dar nici nu am nevoie. Când mă vede așteptând-o toată fața i se luminează și ochii ăia mari și negri strălucesc de numa. Fără pupici, fără declarații, de obicei zice doar Mami. Sau Mami meu. Sau Mami ai venit. Și Mami + ochii ăia fericiți sunt mai mult decât orice aș putea vreodată să cer sau să aștept.

Nu cred că avem nevoie de cuvinte. Nu-i rău nici cu ele, dar uneori mă gândesc că ele sunt necesare între oameni care nu se cunosc așa de bine. Când știi sufletul unui om, e ok și doar cu priviri. Cel puțin cu priviri ca cele ale Sarei când mă vede întorcându-mă dintr-o deplasare.

Și cred că nu e doar ea. Și în ochii mei sunt același luminițe când o revăd. Și nu doar pe ea, probabil de fiecare dată când văd oameni pe care îi simt acolo, în cercul ăla mic mic, cel mai mic.

Deci la zâmbete din ochi. La asta mă gândeam azi 🙂

IMG_0128

Never impossible

Standard

Școala unde merge Sara dezbate zilele astea dacă să continue și la clasele mai mari (5-12) au ba. Toți părinții aparținători sunt consultați. În calitate de purtător de gene responsabile și sociabile, părintele cu 2 cromozomi cu litere diferite (adică tatăl Sarei, pentru cei cărora nu le-a plăcut genetica) a fost la toate ședințele aferente și a studiat problema.

Eu, în calitate de purtătoare de cromozomi cu 2 litere identice și gene iresponsabile și hai să zic introvertite și nu antisociale, nu am fost la nicio ședință și nici nu am studiat problema, în afară de a citi ce mi-a trimis el.

Acuma trebuie să dăm un răspuns. So aseară i-am zis Sarei că we need to talk, cuvințele care o fac să îi vină să o ia la fugă. Am asigurat-o că nu e de rău și am purces la prezentat opțiunile, diferențele între sistem de stat vs. sistem particular și nu în ultimul rând posibilitatea de a pleca la vreun moment dat din țară (la care ne gândim, de s-or alinia condițiile și planetele).

O să o las pe cea din urmă deoparte pentru articolul ăsta, pentru că și afară tot aceleași opțiuni le are.

Între primele două i-am expus ce știu eu.

Option 1 (privat): sistem axat pe proiecte, interdisciplinar, fără teme în principiu, cu posibilitatea de a învăța chestiile care o interesează, cu care ar trebui să meargă în teorie până la BAC, că mai greu să treci de la una la alta printr-a 10, deși nu imposibil. Riscul ca accesul la o facultate din RO (deși i-am zis că noi sperăm să nu facă o facultate în RO) să îi fie dificil. Nu în ultimul rând costurile. Cu banii pe care i-am da pe școală privată până în clasa a 12-a i-am putea cumpăra un apartament, două mașini sau porni o afacere.

Option 2 (stat): sistem axat pe predare și repetiție, lecții cu ascultat pasiv și teme multe. Moca, desigur (minus oareșce bani de cărți caiete și ce-o mai fi). Timp redus. Note.

Nu opțiunile sunt relevante, că dacă ar fi să scriu un articol cu avantaje și dezavantaje între stat și privat ar ieși mult mai lung de atât, ci voiam să povestesc de Sara.

Întâi și întâi m-a întrebat de ce dracu (minus partea cu dracu, ea vorbește frumos în continuare, probabil tot pentru că eu mai înjur, tot în continuare :D) trebuie ea să se gândească acum la ce-o să facă la 18 ani când are numai 8.

I-am zis că dacă nu se gândește ea ne vom gândi doar noi, ceea ce bănuiesc că nu ar coafa-o. A confirmat că nu, cum adică să hotărâm noi pentru ea.

Apoi a întrebat dacă școlile de stat au WC în curte. Jur că nu știu de unde are informația asta, posibil ceva mit urban ce se vântură în școlile private. I-am zis că cele din București nu, posibil însă să mai fie unele prin țară. A întrebat de lista de facultăți pe care le poate urma. Am citit lista, i-am explicat iar despre fiecare, a zis că nu știe încă. I-am explicat (iar) că în ăștia 9 ani de îi mai are (până în clasa a 11-a) trebuie să afle ce pisici i-ar părea interesant să învețe că altfel timpul la facultate n-o să fie very fun, dar că nu trebuie totuși să aleagă facultatea azi. M-a întrebat de ce și i-am zis că uite, ție îți plac cărțile cu aventuri. Imaginează-ți că 3 ani ai citi doar cărți de aventuri vs. 3 ani de cărți cu prințese. S-a strâmbat dezgustată de ipoteza de a citi cărți cu prințese timp de 1000 de zile plus și a întrebat plină de speranță dacă există o facultate unde poate citi doar cărți de aventuri. Am dezamăgit-o răspunzându-i că nu as far as I know. A mai întrebat dacă aș ajuta-o la teme și i-am zis că ofc. I-am mai zis și că ni se fâlfâie de note dacă optează pentru sistemul stat.

A rămas că se gândește, discută și cu tatăl ei și revine cu întrebări.

Ce voiam să scriu cu articolul ăsta e că da. E greu și oarecum complicat pentru un copil de 8 ani să se gândească la lucruri ce o să i se întâmple peste încă 12. E dificil nu doar pentru ea, dar și pentru adulți (deși suntem printre puținele animale care putem planifica pe termen lung, nu excelăm la imaginat chestii de peste x ani). Chiar și pentru adulți orizonturi de timp de un an sau doi reprezintă echivalentul unei discuții despre rai (fiind la fel de îndepărtate și ireale). Nu avem capacitatea de a trăi azi pentru ce se va întâmpla peste 20 de ani (mă rog, majoritatea dintre noi și instinctiv, nu neapărat că e imposibil de făcut).

Dar tot cred că e necesar. Cred că atunci când vine vorba de viața ei ar trebui să fie (măcar) parte din decizie. Și încerc să nu iau hotărâri fără ea. Prezint argumente și contraargumente, explic de ce eu aș alege A vs. B, răspund la nelămuriri, când e vorba de amândouă îi amintesc că trebuie să ia în calcul și partea care mă vizează pe mine, nu doar pe ea (n-aș vrea să fie egoistă, viața e tristă rău când ești așa) aso.

Greu? Da. Imposibil? Meeeh, nu m-am omorât niciodată după cuvântul ăsta 😛

IMG_0128

30 septembrie 2019

Standard

Am scris cam rar în ultimul timp. Nu că n-aș fi vrut să scriu mai des, îmi lipsește că nu am scris la fel. Dar na, știți? vară. Și vara suntem tot plecate și nu prea iau laptopul cu mine, pe telefon e greu și apoi de, lenevești. Orice are nevoie de repetiție ca să nu dispară. Vara citesc, probabil mai mult decât în toate celelalte trei anotimpuri adunate, pentru că vacanțe. Dar de scris nu prea scriu.

Dar gata, promit că îmi revin. Sara e bine, stă turcește acum pe canapeaua verde și citește volumul 16 din ceva cu niște pisici războinice (mai nasol e că înțeleg că sunt peste 30 de volume). La școala ei e bine, și aș vrea să scriu cumva și de cum e la școala ei, tot din rațiuni de ordine în cap și poate și gândit cum e de procedat mai departe.

Adevărul e că sunt descumpănită, chiar cred că ăsta e cuvântul, descumpănită de faptul că iar vine toamna. Mă uit așa la ea, cum se instalează complet nepăsătoare. Și mi-e ciudă pe ea că întâi vine cu haina asta colorată, ba uite, mai păstrează și o săptămână de vară cum e asta de urmează, doar ca să mă amăgească, și apoi jap. Cizme, bocanci, fulare și mânuși. Măcar primăvara începe prost dar se termină bine. În toamnă nu ai cum să fi altfel decât descumpănit.

Mă face să mă gândesc la cum nu știu, cum facem toate lucrurile de pe lume cu gândul că mai e timp, mai e timp, unde ne grăbim. Dar chiar ne grăbim, eu chiar cred că trebuie să ne grăbim, toamnă după toamnă, una mai rapidă ca cealaltă. Pe toți ne prinde o toamnă din urmă, chiar dacă credem în veri nesfârșite.

Sigur, pături calde și picioare înghețate, pulovăre pufoase și vechi, Sara care e leneșă și nu mai vrea să meargă pe munte deși ieri avea chef, sunt bune și astea. Dar tot mă simt așa, pe un trotuar cu mâinile atârnate pe lângă mine, în pijama și picioare goale uitându-mă la o autostradă unde se îngrămădesc cu 240km pe oră frunze uscate, ploi, temperaturi de sub 10 grade, roșii cherry de import vs. cele de la țară, mașini turbate în goana după ajuns la ore fixe, veșnic fixe la birouri goale cu lămpi artificiale care ne mănâncă zi după zi după zi orice urmă de bucurie. Toate amestecate.

Ăăă da. Prefer vara? Cred că era mai bine să leave it at that.

PS. Sarei îi place iarna. Iarna cu i. Sfinte sisoe. Iarna. Deși eram de față, uneori nu știu dacă chiar sunt eu mama ei. Iarna, auzi.

IMG_9683

Fără

Standard

Nu o cert niciodată pe Sara. Chiar niciodată. Mă enervează uneori, desigur. De fapt știu și precis când mă enervează, când o rog de 5 miliarde de ori să facă ceva și ea pur și simplu nu mă aude pentru că deși e 11 noaptea și am lăsat-o să facă și aia și aia când o rog să mergem la culcare ea se duce să deseneze 😀 Și atunci zic Maaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și ea mă întreabă da ce am, de parcă am aterizat de pe lună și acum mă vede pentru prima oară. Mă mai enervez pe Sara când sunt eu obosită, fie n-am dormit noaptea fie cine știe ce rahat m-a supărat, dar atunci sunt doar eu tâmpită, ea n-are nicio vină. Când mă enervez pe Sara din cauza mea e cel mai nașpa sentiment din lume. Încerc să nu o fac, dar chiar nu reușesc întotdeauna, mai greșesc. Îmi cer scuze după și mă iartă. E un omuleț bun.

Dar când face ceva cu adevărat greșit? Mpăi atunci nu o cert. Deloc.

Nu vreau să zic să facă lumea așa, știți că nu scriu în felul ăsta. Nu cred că se aplică tuturor copiilor, doar cred că se aplică copiilor care intră în aceeași m. prost am început asta. Copiilor care seamănă cu Sara.

Am filmat acum ceva vreme 2 surori, ceva filmulețe scurte, pentru o prezentare. Întâi a fost cea mare, pe care o știu mai bine, și știu că dacă vreau să obțin ceva de la ea trebuie să o fac să se relaxeze. So nuș ce i-am zis, că e ok, că repetăm de oricâte ori e nevoie. A ieșit fimulețul din dubla 2 parcă. Apoi a venit sora mai mică, pe care nu o știam așa de bine. Și am încercat aceeași tehnică. Relax, e ok, avem tot timpul din lume, yaddy yadda. După 20 de duble întrerupte de chicoteli și poticneli, mi-am dat seama că nu ajungem nicăieri și i-am zis pe o voce serioasă și arțăgoasă că this is it, trebuie să se concentreze că mai am și alte căcaturi de făcut. A ieșit șnur în următoarea dublă. Și e doar un exemplu, am mii. Oamenii sunt diferiți.

Pe Sara nu o cert. Și cred că niciun copil așa sensibil ca ea nu ar trebui să fie certat.

Pe ea și doar pe ea nu o cert pentru că știu că dacă face ceva greșit se simte atât de nașpa și de aiurea că dacă i-aș mai zice și eu ceva aș doborî-o. M-aș transforma eu în agresor. Pur și simplu nu aș face nimic decât să o fac să mă urască puțin dacă aș certa-o atunci când face ceva chiar greșit (și zău că face rar chestii aiurea, și în general chiar din greșeală, adică fără intenție) pentru că am lovit-o când era deja jos. Și știu atât de bine astea pentru că și eu sunt la fel. Sigur, o să îmi spuneți, Sara nu e eu. Cu siguranță nu, dar la chestia asta seamănă. Am zeci de exemple.

She fucks up sometimes. I fuck up sometimes. Dar ne simțim amândouă atât de căcat când o facem că orice pedeapsă e de-an boulea. Deja ne simțim ca ultimii oameni de pe Pământ.

Cred sau sper că oamenii care citesc întâmplător blogul ăsta sunt genul de oameni cu empatia necesară să înțeleagă, ca părinți, când un copil nu are nevoie să fie certat. Dar știu că nu toți părinții se opresc din a face asta. Pentru că regula socială? culturală? e că atunci când un copil sau un om încalcă o valoare îi ții o predică pentru a-l aduce pe calea cea bună și a nu mai repeta greșeala. Again, perfect plauzibil ca regulă generală, dar nu și universal aplicabilă.

Da. Deci nu o cert pe Sara.

img_4273

O specie diferită

Standard

Sunt într-o deplasare de scârbici unde temperatura e sub 10 grade. Posed căciulă, fular și mai multe perechi de mânuși. Pe sub pantalonii băgați în bocanci port first layer-ul de snowboard. Winter is clearly coming, dar eu încă cred în vară.

Nu asta m-a făcut să scriu acum, seara, întinsă pe cearceafurile de hotel. M-a amuzat un nene. La minunatul job, mă văd în deplasări cam cu aceeași turmă de oameni. Mulți mulți ani i-am ignorat pe toți. Acum vreo mm 3 ani m-am împrietenit cu o fată care croșetează la întâlnirile noastre, chestie care mi se pare cea mai bună chestie pe care am văzut-o vreodată la întâlnire. Cea de-a doua persoană pe care o recunosc (pe restul jur că nu, deși știu că i-am mai văzut) e un nene tătăiță așa care are un ochi albastru mai mic decât celălalt ochi albastru și se îmbracă întotdeauna serios în jumătatea de sus (sacou și cămașă) și neserios în jumătatea de jos (adidași și blugi). Ambii mi se par, nu neg, poate influențată de ciudățenia lor, umpic mai inteligenți decât ceilalți și îi consider aliați de nădejde în diversele bătălii purtate pe câmpul de luptă.

La ultima întâlnire au zis că să ne vedem să mâncăm ceva seara data viitoare când ne nimerim împreună în același oraș. Mbine, am zis (întotdeauna întâlnirile viitoare par o idee bună). În ziua cu pricina am tot căutat scuze ca să evit reuniunea, dar n-am reușit să găsesc. M-am consolat cu ideea că o să fim doar câteva persoane (mai era invitată o persoană în afară de noi trei). Well, în loc de o cină cu fata cu andrelele și nenea cu ochii albaștri inegali m-am trezit la o masă cu 12 persoane. Trec peste cum a fost, că doar ne cunoaștem și știm că a fost îngrozitor. Dar sigur că am discutat cu colegul din dreapta, cu colega din stânga, am complimentat poze cu copii, am întrebat ce mai fac pisicile șamd.

A doua zi turma extinsă de uameni în care mă aflam a decis că cine vrea poate merge la o cină împreună (deci deja a doua, în două seri consecutive). Erau deja vreo 20 pe listă când nenea tătăiță a venit să mă întrebe dacă vin și eu. Am zis senină nu. El a întrebat nedumerit de ce. Și eu m-am gândit că cel mai bun răspuns e adevărul, so i-am zis că sunt o persoană introvertită și că mi-am consumat toate rezervele de sociabilitate ieri. El a căscat niște ochi cât casa și a zis: Serios? Dar nu te vedeam deloc așa.

Așa cum? M-am gândit eu. Dar știam că voia să zică că păream normală.

Sunt introvertită. Asta înseamnă că timpul cu mulți oameni în jurul meu, cu oameni care nu îmi plac, cu oameni pe care nu îi cunosc sau nu îi cunosc bine, îmi consumă multă energie. Multă. Rău.

Dar nu înseamnă că sunt antisocială. Sau că nu reușesc să discut cu alți oameni. Sau că nu știu să fac conversație despre vreme. It’s not rocket science, dragi extrovertiți, nu dețineți ceva superputeri. Pot să o fac. E ușor, zău. Doar că nu îmi place. Și ca orice chestie ce nu ne place, e al dracului de obositoare. Dar zău, nu îmi lipsește juma din cortexul frontal, doar nu îmi plac toți oamenii, ci doar foarte foarte câțiva.

Introvertiții sunt perfect capabili să facă fix aceleași căcaturi pe care le fac și extrovertiții în situații ce presupun oameni. Diferența e că nouă pur și simplu nu ne place și că preferăm să facem alte lucruri, majoritatea singuri sau cu oameni care chiar ne plac.

Îmi pare rău că am scris un articol despre mine și nu despre Sara, dar zău că e și despre ea. Și ea, desigur, tot o introvertită mică care e privită des cu milă din cauza asta. Nu văd de ce. Nu e un minus, e doar o diferență, un egal tăiat.

IMG_0315

Vreau să fiu Dumbledore

Standard

În prima zi de școală a Sarei (parcă) învățătoarea ei ne-a zis să scriem un bilețel ce sperăm noi să obțină copiii de la școală. Era un bilețel tare mic, nelăsând nicio speranță celor care aveau de gând să înșire zecimale, logaritmi, integrale, limită, formula chimică a fericirii și atracția gravitațională la pătrat.

M-am uitat cu coada ochiului la ce scriau mămicile de lângă mine și na, din astea standard, să învețe, să fie cuminte, unii mai căzuți de pe casă scriau chiar să fie curioși.

Eu am scris așa: să afli ce îți place. Și eram destul de aware de când scriam drăcia că cele 5 cuvinte vor ridica eyebrowns de vor cădea în mâinile unul adult.

Ce e aici? Spectacol de balet să afle ce îi place? Școala e muncă și disciplină nu cai verzi pe pereți. Și mă rog, e și asta oarecum, adică uneori sunt și astea importante, dar în capul meu, care chiar mă gândisem serios la problemă cel mai important mi se părea să afle Sara ce îi place.

Mi-e ciudă că scriu acum articolul ăsta, că tocmai m-am apucat să citesc o carte despre subiect și probabil ar ieși ceva mai bine dacă aș avea răbdare să îl scriu după. Atâta că stau prost cu răbdarea plus că mă enervează chestiile astea care se rotesc prin cap, îmi place să le agăț cu o pensetă și să le scot (da, ca Dumbledore în Harry Potter, fix așa).

Am scris asta pentru Sara pentru că mie mi-a fost tare tare tare greu să descopăr chestiile care îmi plac cu adevărat: salata de vinete la 23 de ani, fotografiile pe la 29, notele pe la 35?. Cărțile le-am descoperit primele de fapt dar atunci eram încă mică și a fost ușor. După ce intri în colimatorul comunității preferințele sunt influențate de ea (părinți, colegi, oameni de pe stradă). Ziceți că nu? Well look random pe stradă la fustele sau adidașii a 100 de femei. Sau la bărbile a 100 de bărbați. La diagonalele televizoarelor din casă sau chiar la piscinele din fața a 100 de bogătani, deși poate juma din ei nu știu să înoate. Sau uite, chiar la distribuția copiilor la facultăți și școli tehnice.  Din ciclul nu, nu mi-au plăcut niciodată deși le-am făcut cu vârf și îndesat, de exemplu mersul în cluburi, petrecerile, cu precădere aia de Revelion, orice aniversare cu termen de luat cadouri, vizitatul obiectivelor în orașe și vizitatul orașelor sau țărilor ca obiective de bifat. Zilele astea de exemplu îmi dau seama că mă enervez îngrozitor pe mine mă când mă proțăpesc la câte un serial care nu mă învață ceva nou sau când aleg să citesc o carte mult prea ușoară doar pentru că sunt obosită.

Să ne înțelegem, nu scriu cu regret. Din ceva motive de noroc mainly dar nu numai, și alți factori independenți de mine, viața mea e ok. I kinda like it. Deci nu stau să mă uit la bec seara și să mă gândesc Oh căprioară, numai de-aș fi dat la teatru în loc de drept. Mnoup. În general îmi asum așa ca o felie mare de tort pe care deja am înghițit-o alegerile pe care le-am făcut în viața mea. Deci nu e despre asta.

Chiar cred însă că dacă Sara ar reuși să descopere ce îi place ei, dar doar ei cu adevărat, ar fi puțin mai fericită. Și ca orice părinte, evident că îmi doresc asta pentru ea.

Ce dracu e așa de greu? Se gândesc probabil unii. Mâncare bună, sex și uitat la TV cu burta în sus. Mpăi. Mpăi mpăi nu e chiar așa de simplu. Mâncare și sex da, că nici măcar nu ține de noi (deși pentru mine mâncarea e ca îmbrăcatul, o obligație și nu un drept), dar uitat la TV sau chiar scroll-uit pe Facebook nu sunt chiar așa de sigură. De fapt chiar și sexul și mâncarea intră sub incidența legilor utilității marginale (prima bucată de prăjitură nu e egală ca satisfacție cu a 99-a bucată de prăjitură, mba chiar the opposite).

Teoria mea e că există o serie de lucruri care nu se supun legii utilității marginale în descreștere, lucruri pentru care utilitatea marginală crește sau măcar rămâne constantă pe măsură ce le faci. Și am mai scris aici din exemplele personale, că na, altele n-am. Cred că lucrurile care ne plac cu adevărat nu sunt niciunul din cele ușoare, sau pasive, sau populare gen uitatul la, sau cumpăratul perechii ălia de cercei, sau a dracu știe telecomenzii (așa se acordă?) care îți controlează toate electronicele din casă. Dar dacă stau un weekend întreg în casă să mă uit la filme duminică seara o să am o senzație nașpa în stomac. N-o să am niciodată însă senzația asta după ce citesc o carte care a făcut o bucățică de lumină într-o zonă unde era întuneric înainte sau după ce merg vreo 4 ore pe munte. Deși niciuna nici alta nu e taman plăcută când se întâmplă, când mă apuc să citesc o carte despre ceva de care nu știu nimic simt pur și simplu cum creierul meu trece prin mișcări spasmodice de contracție și dilatare încercând să înțeleagă rahatul ăla de-mi vine să arunc dracu cartea și să fug la Cărturești cu o pancartă bring me Coehlo, iar picioarele mele bețe trimit mesaje isterice de abort mission creierului meu când urcă pieptiș o pantă abruptă.

Lucrurile astea mi-ar plăcea să le afle Sara, ideal mă gândesc că ar fi să descopere ce îi place să facă (cu mâinile sau mintea) până ce termină ăștia 15 ani de școală, mă gândesc că e mișto să sari de pat de nerăbdare că nuj, ajungi la laborator să vezi ce a făcut șoricelul sau să creionezi nasul bărbatului ideal pe o pânză albă de tablou. Și ar fi util nu numai la job sau la relaxare ci chiar la haine sau bărbați (mă rog, sau femei, om vedea).

Da. Gata că iar scriu mult și nici măcar nu recitesc ce am scris că sunt destul de sigură că iar a ieșit neclar și vag. Naiba să le ia de litere, chiar vreau penseta aia magică a lui Dumbledore să prind gândurile și să le pun într-un bol magic unde devin vizibile ca și cum ar fi filmate cu un Canon 7D.

Dar nu, zău, voi știți ce vă place? Cu adevărat? Că mie mi se pare că încă sunt la grădiniță la materia asta 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557