Arhive pe categorii: bebe

Repede

Standard

Voiam sa scriu altceva ce imi sta in cap, dar:

-azi am avut doua sedintoaie

-am urcat si coborat un deal

-aseara am coborat si alergat (in fuga, pe ploaie) acelasi deal

-am constat ca in orasul asta cu luna si mare au aparut cainii si au disparut pisicile

–nu a fost luna plina

-nu stiu unde sunt diacriticile la calculatorul asta nou

-am mancat prea mult

-maine alta sedintoaie

-am sarit cam o ora din stanca-n stanca (seara)

-apa e calda, puteti merge linistiti

-mi-au blocat (iar) roata la masina

-am vazut o stea cazatoare

Deci nu scriu ce as fi vrut sa scriu.

Dar sa stiti ca Cernobil pe HBO e misto. Chiar daca scenariul sufera pe alocuri, e misto. Si nici BM5 nu e chiar asa de rau.

E vara mai 🙂 Not bad.

Reclame

Misfits

Standard

Sara și-a reamintit că îi place la nebunie să se dea în roller coaster în Orășelul Copiilor. Nu știu dacă ați fost, eu zic sa nu vă duceți. Nu în ăla mic, de copii, ntz, în ăla mare de 3.2 G. Adoră să se dea în drăcia aia (she is mine after all, de mai am uneori dubii ce gene a moștenit). Atâta că după 8 ore la scârbici în care 700 de oameni trag de mine în 1800 de părți de mă simt de multe ori ca o bucată uriașă de plastilină ultimul lucru pe care am chef să îl fac e să mă dau în drăcia aia care îmi duce tot stomacul în creier.

Mă duc cu ea oricum? Evident că mă duc, ce dracu să fac.

Trecând însă peste recomandarea de a nu vă duce în drăcia aia de orășel, nu veți avea decât de suferit, credeți-mă, voiam să povestesc altceva. Mă uitam, că încă mă uit,la oamenii din jurul nostru. Sunt obosită rău azi și nu o să reușesc să reiau tot ce am văzut, pentru că deja s-au transformat într-o mare amestecată, dar mi-a rămas lipită pe retină imaginea unor adidași albi care se prelungeau cu o brățară lată, argintie, ce cuprindea anevoios gleznele (nu de gazelă) ale unei doamne mult prea puternic machiate. Tricouri cu sclipici, mestecat de gumă, telefoane pe post de înaintaș la mers șamd. La copii.

Eu și fii-mea? Niște tricouri lălâi, blugi și teniși, eu rucsac în spate, al ei în mașină. Mă holbam la ea în marea aia de oameni și mă uitam la mine în marea aia de oameni și mă gândeam că ne potrivim nu. Adică nu că eram mai roz sau mai albastre, mai sus sau mai jos, mai blonde sau brunete decât toți oamenii ăia, doar atât: nu ne potriveam în peisaj.

Și e o realitate cumva. În peisajul majorității nici eu nici Sara nu ne potrivim. Majoritatea rămâne majoritate fie că ne convine au ba cum e ea. Noi? Noi doar nu ne potrivim. Probabil că viețile noastre o să continue să arate așa. Nu e nici bine nici rău. Întotdeauna găsești alți nepotriviți. Rar ca dracu, e adevărat, dar întotdeauna. Și da, (și) de asta scriu. Pentru nepotriviți. Ca noi. 🙂

IMG_7960

 

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

Ore

Standard

Vreau să îmi răspundă cineva repede repede cine mama ciorilor e responsabil de programul de somn al copiilor şi dacă ai voștri fac la fel, pe principiul să moară şi capra vecinului, măcar să nu fiu singură.

Deci nu mai zic că a dormit prima oară o noapte întreagă pe la 2 ani, să o ştie tot satul de ruşine, vorbesc de acuşica, cand e mare şi vaccinată (chiar e vaccinată, apropos :D).

Deci în timpul săptămânii eu mă trezesc, de obicei, pe la 6. Pencă dracu ştie de ce mă trezesc la 6. La 7:15 fix sună alarma (as in când aş vrea eu să mă trezesc, la 6 mă trezesc spontan pentru că Univers) şi o scol şi pe ea. Cătinel cătinel, cu pupici de degete şi Hai Vierme, Hai Gărgăriţă. Hai fată că întârziem! Se întinde, îşi trage pătura-n cap şi se îmbracă cel mai încet dintre înceţi. Mâncatul plus spălatul îi iau 15 minute. Să iasă din pat? 30 de minute. Pe ceas, cronometat, zi după zi după zi.

În week-end? În week-end eu aş dormi probabil până pe la 12 dacă m-ar lăsa cineva mic cu păr şaten şi ochi negri. Atât că acel cineva mic cu ochi negri şi păr şaten se trezeşte întotdeauna, dar întotdeauna în week-end la ora 7 cu o energie debordantă, zbugind-o din pat şi venind ca o pisciă fix deasupra nasului meu, cu ochii mari căscaţi bătând la prorpiu din picioare (pe mine bătând, desigur) să mă trezesc chiar acum, nu văd că e dimineaţă? 7 cel târziu. Uneori la 6 jumătate. Şi did I mention, şi în vacanţe la fel.

Aşa că am întrebat-o. Fată, cum mama ciorilor te trezeşti tu la 7 în week-end dar în timpul săptămânii niciodata?

Şi s-a uitat la mine cu privirea de nu ştii nimic (Jon Snow sau cum dracu îl chema pe băiatul ăla din filmul ăla la care se uită toată planeta mai puţin eu):

– Pentru că în weekeend zilele sunt frumoase, şi vreau să am mai mult din ele. De ce m-aş trezi mai devreme în timpul săptămânii, când eu sunt la şcoală şi tu la birou?

Aaand again. She has a point.

IMG_2726

Red pill, blue pill

Standard

Ne-a adus maică-mea două drăcii din alea pastile de pus în cadă, una roşie, una albastră (dap, fix ca-n Matrix) pe care eu le-am refuzat (nu cred că politicos), dar Sara le-a vrut, deci au rămas (ghici cine-i şeful la noi). Acum câteva seri, când se pregătea de baie, a baletat să-şi pună una din alea în apă. S-a uitat la ambele şi i-a plăcut mai mult cea albastră. A desfăcut-o şi când să îi dea drumul, i-a făcut cu ochiul cea roșie, so m-a întrebat:

– Mami, pot să o aleg pe cealaltă?

Eu, chiorându-mă în dulapul de baie după ceva să-i prind părul şi nefiind, recunosc, foarte atentă la ea, zic:

– Sigur mami, la chestiile astea e ok  să te răzgândești.

Atât mi-a fost.

– Şi la care nu-i ok să te răzgândeşti?

Scanez rapid situații ipotetice în care nu-i ok să te răzgândești şi nu-mi prea vine nimic în cap. Problema e că eu chiar cred că-i mai tot timpul ok să te răzgândeşti, dar nu ştiu dacă asta chiar e o chestie bună la mine şi ca atare habar n-am dacă e cazul să îi transmit Sarei mai departe chestiile care nu-s taman reuşite la mă-sa. Shit.

– Păi când faci rău unui om mami, atunci cred că degeaba te mai răzgândeşti, nu? Că răul e deja făcut.

Sper că am scăpat. Hai că e destul de decentă explicația, no? Aş, ţi-ai găsit.

– Stai puţin, dar chiar dacă i-ai făcut rău unui om poţi încă să-i ceri scuze, îmi răspunde viermele cu 5 degete mici de la piciorul stâng atingând deja apa (plus pastila roşie, deja dizolvată) din cadă.

– Da mama, de parcă dacă pe tine dacă te lovește un copil şi vine apoi să îţi ceară scuze că îl ceartă învățătoarea te încălzește tare. Mai bine să nu te fi lovit de la început.

– Nu ştiu ce să zic mami, dacă e sincer când îşi cere scuze atunci chiar mă încălzește, nu crezi că dacă e sincer contează?

 Şi cu asta a rezolvat scurt dilema pe care o au nişte neni pe care-i ascult eu la căşti şi care se ceartă fără a fi capabili să găsească un răspuns la întrebarea când e cazul să ierţi o greşeală? Atunci când persoanei respective îi  pare sincer rău că a greşit. Sara are dreptate. Toţi greşim. Mi s-ar părea drăguț ca oamenii să se poarte așa.  🙂

PS. Aș pune însă un asterix la soluția Sarei, pentru că mi-am dat seama că are nevoie de o completare, gândindu-mă la cazurile în care Sara face ceva ce mie nu îmi place sau când eu fac ceva ce nu îi place ei. Nimic din ce face Sara nu are nevoie vreodată de iertarea mea. Când mă vede că m-am întristat pentru că ceva și își dă seama că nu a fost cea mai bună cale de acțiune, Sara nu spune îmi pare rău (sunt destul de sigură că n-am auzit vreodată cuvintele astea de la ea între noi), ci Te iubesc. Și mi se pare că e cumva adevăr în asta. Pentru că iubirea e cea care mă face să înțeleg. Nu iubești cu adevărat atunci când iubești doar părțile bune ale unui om, fie omul ăla și copilul nostru sau poate cu atât mai mult copilul nostru. Iubim cu totul 🙂

img_4273

Meant to

Standard

Pe de o parte, mi se pare mișto rău că Sara a crescut. Sunt fascinată de personalitatea ei, cu bune și cu mai puțin bune :D, de independența ei, de încăpățânarea ei și în general de felul în care cântărește fiecare decizie și apoi scurt, hotărăște. Pot să vorbesc cu ea orice, da orice mă, de la migrația popoarelor în lume la dezbateri de ce am salvat o singură floare mică mică de pom înflorit care căzuse pe jos, în fața blocului când am mai văzut probabil mii de flori căzute în viața mea și doar pe asta am luat-o să îi fac casă într-o ceașcă de cafea. Ce avea floarea asta special? De ce ea și nu alta?

Dar pe de altă parte, nu e bine, nu e bine deloc, vă zic. Cel mai și cel mai tare mă enervează că mi s-au dus dracu pupicii de dimineață și îmbrățișările de după-amiază. Are 8 ani domne, o p t, cum adică Sauron să mă pupe dimineața când o las la școală sau să îmi răspundă la te iubesc, îmi arată cu un deget mic și drept camerele de luat vederi. Vrei să mă vadă învățătoarele când te puuuuup? Mie mi se rupe total de toate învățătoarele și non-învățătoarele din Univers care ar putea vedea că mă pupă dar ei nu. Dragostea ei nu e pentru publicitate. Ca atare, fără pupici în public. Și de fapt nici acasă nu e așa pupăcioasă, preferă îmbrățișările. Eu nu știu ce prefer cu ea, probabil tot îmbrățișările, deși nu există dimineață în care mă duc să o trezesc și văd 10 perechi de degețele de picioare ieșind de sub plapumă să nu mă înfig în ele la ronțăit și pupat. Iar când o iau, oh well, baletează decent, nu mai am alergat spre brațele mele, la revedere papapa. Zici că nici n-a observat că am fost plecată, mă tratează de parcă nu ne-am văzut de 5 minute când mie îmi vine să o iau în brațe și să mă învârtesc cu ea în brațe până tot Universul dispare. Dar ntz, ne văd copiii, lumea, imaginea ei de copil de 8 ani înțelept și adunat e pusă în pericol. All my eyes rolled. Similar, când i se solicită la școală cu diverse ocazii să îmi scrie felicitări nu ar scrie nici pișcată cu ceară orice din ce se așteaptă lumea de la ea sau ce scriu alți copii: de exemplu, te iubesc sau orice vag legat, iar la mesajele alea cu mulțumesc mami că nuș ce draci mai are puțin și își ia o pungă de vomitat, mult prea siropos pentru ea. Îmi scrie în schimb. Mersi că mi-ai dat 5 lei în parc să îmi iau suc de portocale (într-o seară geroasă de primăvară timpurie în care mă rugam de ea de cca o oră să mergem acasă că îmi degerase nasul), de cred că toate învățătoarele care au citit bilețelul ăla (pus de altfel extrem de artistic într-o sticlă minusculă cu nisip în ea) au zis că nu hrănesc și nu adăp plodul veci. Dar pentru Sara era evident, iubirea ei e ceva personal, nimeni niciodată nu are voie să știe ce simte ea pentru mine. Îmi arată mie și atât. Restul e, vorba cântecului, cancan. Acuma, nu zic că nu are dreptate sau că eu sunt altfel. Dar îmi vreau pupicii de dimineață sau îmbrățișările de după-amiază înapoi. 😦

Nici măcar seara, după ceva zile, când am fost plecată și o întreb dacă n-are chef să doarmă cu mine (în general n-are, că pic ca musca instant și adorm în timpul săptămânii, mă trezesc diminețile să note și litere, iar ea preferă să citească seara, ceea ce nu poate face cu mine dormind lângă ea), nu țipă Daaaaa așa cum făcea. Mă mângâie ușor pe păr și răspunde Sigur mami, de parcă ar fi înțelegătoare cu dorința mea de afecțiune ușor imatură (mposibil, nu neg), chiar dacă țopăie apoi prin casă, pur întâmplător, desigur, nu din cauză că am rugat-o eu să doarmă cu mine și se bucură, doamne fer. Înainte să adoarmă însă, mă ia prizonieră în brațele ei de parcă aș fi un pluș vechi de 37 de ani care nu e făcut pentru altceva decât pentru a fi sugrumat de mâinile ei mici în pregătirea pentru somn.

Și de fapt, nu exclud, poate chiar pentru îmbrățișări mici mici și calde calde am fost făcută.  Nu văd pentru ce altceva, serios 🙂

img_9353