Arhive pe categorii: bebe

Raport de telemunca si scoala la distanta

Standard

Nu retractez nimic ca munca de acasa e visul meu de o viata. Ramane si ma bucur de ea ca un porcusor intr-o balta de noroi. Atata ca fix asa e, ca o balta de noroi.

Adica nu chiar cum ma asteptam.

Pentru ca (aproape) toata lumea lucreaza in teleworking, deci nu mai au cu cine vorbi live la birou. Deci toate conversatiile sunt pe mail/whatsapp. Sunt spamata de miliarde de mailuri si mesaje.  O tanti de la vreo 5mii de km distanta imi scrie zilnic ce  face ea in ziua respective (ca a fost la plimbare, ca e happy sau trista, ca au suparat-o copiii). Am vazut-o de doua ori in viata mea. For the record, nu e neobisnuit, am ceva magnet la oameni de toti imi povestesc viata lor. In general chiar imi place si ascult cu placere, dar pe mailul de munci mi se pare too much. Oamenilor care imi plac le-am zis sa nu imi mai scrie, sa ma sune. EU! Eu am zis oamenilor sa ma sune! Dar nu mai support mailurile si mesajele de la puhoaie infinite de oameni, sunt suprasaturata. Si unii, draguti, putini, dar cu atat mai draguti, ma suna. Multumesc. Plus ca imi place sa le aud vocea 🙂

In plus, conexiunea cu biroul pica. In general pica cand ai o chestie de facut cu termen 5 minute. Ca un ceas pica. Plus ca sa semnez electronic dureaza infinit mai mult decat sa fac guguloiul meu de semnatura pe o pagina. Plus ca nu se semneaza. Plus ca uneori pune ore aiurea. De exemplu, azi imi afisa ora 23:55 desi eram dis de dimineata. Who am I to judge?

In plus, Sara scoleste de acasa pe o platforma online plus alte jdemii de exercitii fara platforma. Deci din 5 in 5 minute baleteaza in camera unde imi desfasor activitatile sa declare ca nu intelege ceva si are nevoie de prezenta mea. Plus primeste chestii care trebuie printate. Nu stiu voi, dar noi nu detinem imprimanta. Deci azi mi-a luat o ora sa schimb din pdf in word un ceva cu pasari si inca o ora sa inserez desenul Sarei cu o gaita in el. Nu glumesc. Fix atat, ca se transformase cu erori etc etc. Plus nu intelege ecuatiile cu termen necunoscut. Si eu ma uitam cu ochii bulbucati la ea gen da cum naiba nu le intelegi si nici nu aveam habar cum Sauron sa I le explic si de ce nu I le explicase naiba cineva inainte sa I le dea la tema, iar ea se uita la mine cu ochii egal de bulbucati ca de unde Sauron sa le stie. In fine, am executat o poveste cu necunoscuta care seamana cu mine si ii place sa stea singura si ii trece pe aia de pe langa ea peste egal sa stea cu altii ca necunoscuta e antisociala. Rade mult copilul cand face teme cu mine, I se pare ca sunt funny. Mie mi se pare ca imi mor neuronii pe banda rulanta si ca am apreciat correct in copilarie ca in vecii vecilor nu voi putea fi profesoara.

Da, deci e haos si agitatie saptamanile astea. Partea buna e ca si de as vrea sa citesc despre virusache, nu as avea cand. Si nu vrea nimeni bai sa imi spuna si mie un serial sa ma uit (sau ok, mi s-au spus unele dar nu mi-au placut). Vreau un serial sau film care sa imi placa. Is it too much to ask? 😊)

Dar nici nu am nevoie sa ma uit, ca sa fiu sincera. Stiu deja ca numarul de cazuri si fatalitati va ramane in crestere, si in UE si in RO, pentru minim 2 saptamani, dar mai probabil o luna. Apoi incep sa-mi dau voie sa sper la o incetinire a cresterilor si poate chiar la o plafonare urmata de scadere. Rata mortalitatii e data din ce in ce mai aproape de ce ziceam in 27 februarie (sub 1%), dar nu va faceti iluzii, nu avem de ales, trebuie sa ramanem in casa pentru ca spitalele nu fac fata si vrem sa faca fata pentru toti oamenii care au ghinionul sa aiba nevoie de ele (pentru virus au ba). Si vorba lui Radu, aveti grija sa nu va rupeti vreun deget perioada asta. Momentan refuz sa ma gandesc la consecintele globale asupra economiei pentru ca mi s-ar face rau. Si fara sa ma gandesc imi dau seama ca va fi cea mai grava criza pe care am trait-o pana in prezent. Mda, deci nu e prea roz, am vesti proaste desi nu stau cu ochii-n TV/stiri pe telefon 😊).

Dar. Bai. Totul trece. Incet, incet, incet. Inspiram, expiram. Ne bucuram de zilele cu soare sau de cele in care ninge. Ma bucur cand se intampla ceva atat de absurd prin orele de telemunca de radem toti in hohote adevarate, de la distanta. Ma bucur ca stau mult cu Sara. Ma bucur ca toti oamenii pe care ii iubesc sunt deocamdata in siguranta si sper sa ramana asa. Trebuie sa ramana asa. Vor ramane asa, ca doar sunt oameni destepti. Si voi. O sa ne descurcam. O sa treaca si o sa iesim din nou la aer si la viata.

PS. Iar eu, promit, o sa ajung sa imi vad din nou marea mea. Pentru ca imi e ingrozitor de dor de ea. Nici nu stiam ca poate sa imi fie atata dor, mai ales ca acum si sa vreau nu pot sa ajung la ea 😦

img_6562

 

 

Pe vreme de stat acasa

Standard

Daca ma mai auziti spunand vreodata de un porcusor de guinea ca e linistit, notati-va va rog ca e baiat. Deci Vacaresti 2, despre care spuneam ca e cea mai linistita dintre toate, e de fapt cel mai linistit dintre toate, pentru ca e fix baiat (sper ca de data asta l-am prins inainte sa mai executam o tura de pui, but never say never). In alta ordine de idei, se pare ca le-am gasit casuta, o familie din Bucuresti care se muta la casa si ii va adopta pe toti cei trei, yupy. Sounds like the perfect life. Ii dam dupa pandemie, ovios. 😊

Buuun, am promis ca va povestesc ce facem noi in vreme de autoizolare.

In primul rand, pentru noi nu e cine stie ce tragedie, si Sarei si mie ne place sa stam in casa, deci nu as putea spune ca ni s-a schimbat radical viata. Imi lipsesc iesirile la terase sau cu bicla cu prietenii mei, imi e dor de ei toti, da. Si de copiii de la birou, ca au fost asa de curajosi si buni perioada asta ca m-au impresionat mult.  Vorbesc mult si cu unii si cu altii, online insa, ca na. Acum imi aduc aminte ca anumite persoane mi-au intors si stomacul pe dos, cred ca in crize se vede cel mai bine caracterul unui om, dar asta alta data. Pentru acasa, am fost prevazatoare si am comandat 20j de carti pentru amandoua cand a inceput nebunia, deci cu asta ne-am linistit.

Apoi, eu lucrez de acasa (si desi in imaginatia mea volumul de munca urma sa scada radical cu o bagheta magica, it didn’t). Sara executa si ea ceva scoala de acasa (fara a se stresa si nici eu nu vad sensul, oricum pariul meu e ca fie vor ingheta anul fie ii vor baga la cursuri in vara, deci nu vad de ce as mai teroriza-o si acum).

Pe langa asta, ne jucam jocuri.

Cluedo

https://www.elefant.ro/joc-cluedo-harry-potter_a631f910-07ee-4f20-9db0-2aa92c3aa29f?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DsVWIlA8VgnNd8o_X_UrFpClAjbMEk51RgSedx2NoLyCXb2JiInTigaAhrmEALw_wcB

 

Asta ne jucam cel mai des, cred ca de minim 3 ori pe zi (si dureaza cam jumatate de ora, pe putin). Sara ne bate de ne suna apa-n cap, si pe bune, nu o lasam sa castige.

 

Tot din aceeasi categorie, dar ceva mai simplu, Sherlock Holmes

https://www.elefant.ro/joc-sherlock_9ace1953-6694-4d70-928a-c2da56363d49?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DvISvW0yT6Pxneu4o8cLdXMhokh9nVYYAADHnzv2xa_Slsf7fOf6e0aAlPpEALw_wcB

 

Activity (desi chiar in autoizolarea asta nu am prestart, mai mult in celelalte vacante, dar ne-a tinut toata familia ocupata ceva ore bune). Majoritatea banuiesc ca il stiti deja.

 

https://www.elefant.ro/joc-activity-original-2_b1153918-37e7-4e6e-8354-17f2e5bfdc4b?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9DvqhDfcITDZorEITUdJxNCJ7LmMTODuUbt0ADNGMb5K-rmCXl_3rX4aAgwFEALw_wcB

 

Letter jam e  foarte fain, si asta ne-a placut.

https://www.elefant.ro/joc-letter-jam_ebe25534-a4d2-4acb-b7f0-31a05e9fc818?tracking=searchterm:letter+jam

 

Nume de cod (cu imagini, nu cuvinte).

https://www.elefant.ro/joc-nume-de-cod-limba-romana_31b25764-7368-465a-99da-3958a70ad61c?tracking=searchterm:nume+de+cod

 

Si Azul.

 

https://www.dol.ro/jucarii/jocuri-de-societate/jocuri-de-societate/joc-azul-ibgazul.html.html?gclid=Cj0KCQjwjoH0BRD6ARIsAEWO9Dsm9YlqELzma6K1h22Z3CxYgae8YryKt-mqKWAI4De_D60L9VJUcsMaAhR4EALw_wcB

 Si Dixit

https://m.emag.ro/joc-dixit-3558380022497/pd/DNLXP3BBM/

Nu stiu cati ani plus sunt, dar toate sunt destul de complexe, sufficient de complexe incat sa distreze si un adult ca mine, si sa nu simt ca imi inteapa neuronii unul cate unul cu scobitoarea, cum se intampla cu jocurile de la varsta mai mica (alea de dat cu zarul si mutat pionul, sa ma impuste cineva acum). Imi pare rau, nu am zis ca nu ma jucam, sute de jocuri de dat cu zarul m-am jucat, dar nu inseamna ca mi-a si placut. Le-am urat cu tot sufletul. Da, sunt o mama rea, impuscati-ma.

 

Mbon. Pentru adulti, tot carti, podcasturi am mai ascultat (recunosc, majoritatea pe tema coronavirusului). NU citesc presa din RO, doar pe la 1 juma ma uit sa vad numarul noi de cazuri raporate. Va recomand sincer sa faceti la fel. Modalitate de prezentare e una care creaza anxietate si panica si nu vad sensul. Traim o pandemie, e potential periculos, da, dar de aici pana sa prezentam treaba asta asa, e cale lunga. Obiectiv vorbind, fara sa compar bolile (din multe motive), daca ni se prezentau asa cazurile de gripa (raspandirea si mortalitatea) nu mai ieseam din casa de cand ne-am nascut. Nu spun sa iesim din casa, masurile de autoizolare sunt obilgatorii si necesar a fi respectate, spun ca mi-ar fi placut sa nu fie nevoie de tot tambalaul asta ca sa ii faca pe unii sa constientizeze pericolul si sa stea dracu in casa. Ma rog, incerc sa zic ca nu citesc isteric zeci de mii de stiri despre subiect, citesc in continuare articolele stiintifice nou aparute, si monitorizez numarul de cazuri raportate (RO, UE, Mondial, ca sa vad cand si pe unde suntem cu curba si cand putem incepe sa speram la imbunatatire). Deocamdata nu speram, stati linistiti, mai dureaza.

Ce mi-a placut cel mai mult perioada asta sunt unele din chestiile mele preferate (teatru si muzica) au ales sa le faca. Respectiv, transmisiuni online live (sau inregistrari). Filamronica din Paris, orchestra mea preferata din RO, pun inregistrari sau live-uri. Nu se compara cu statul in primul rand (da, fix in primul rand imi place sa stau, desi de fel la scoala sau la birou ma asez intotdeauna in ultimul). Iar teatrul meu preferat, unteatru, e acum disponibil worldwide si live, ceea ce mi se pare o bucurie si sper ca va veti uita la o piesa. Pretul e infim. https://www.unteatru.ro/

The sunset limited se joaca inca si mi-ar placea ca toti oamenii sa vada piesa asta, e tare frumoasa. Ok, poate sunt eu partinitoare, after all piesa asta m-a facut sa ma indragostesc de teatru, prima oara in viata pe la nus, 33, 35 de ani?

Ne mai uitam si pe Netflix si HBO, dar mult mai putin decat m-as fi asteptat si de fapt probabil mai putin decat intr-o vreme normala, de necarantina. Deci nu am seriale sau filme sa va recomand, ca n-am vazut, dar daca aveti voi, ma bucur.

Ce mai face(m/ti) de statacasa? 😊

IMG_0128

Din 2, 5

Standard

Sau despre cum mă pricep eu mai bine la psihologie decât la organele genitale, cel puțin la animale de companie, în speța de față porcușori de guinea.

Vă aduceți aminte cum vă povesteam că ne-am luat 2 porcușori pe 11 noiembrie? Ryan și Amelia. Și cum îl suspectam pe Ryan că e băiat, datorită comportamentului prea zen, dar pentru că doctorița de la pet-shop m-a asigurat că e fată și pentru că pozele de pe internet păreau să indice același lucru, m-am liniștit?

Ei bine, m-am liniștit prost, Ryan e băiat și ca atare Amelia a născut acum fix o lună trei fetițe. Nu le-am pus nume încă, le intitulăm generic Văcărești 1, 2 și 3 pentru că Sara a zis că seamănă cu niște văcuțe (și cui i se pare termenul peiorativ, vă reamintesc că plodului îi spun vierme).

Așadar și prin urmare, în funcție de cum avem voie să ieșim din casă și în speranța că cineva va vrea un porcușor, donăm trei fetițe porcușori de guinea.

Ca idee, porcușorii de guinea sunt animale sociabile, nu le place să trăiască singuri, minim 2. Au nevoie de cuști destul de mari (minim 1 m), fân non-stop, așternut (talaj) și mâncare specială (50 gr pe zi per porcușor, sper că am reținut corect, eu le pun ochiometric). Se bucură și de legume, morcovi, castraveți. All in all, mă costă undeva între 50 și 100 de ron pe lună, ca să știți la ce vă așteptați.

Sunt animăluțe inteligente, timide și cărora le place să interacționeze (cel puțin după Sara sunt toți șpagat, deși eu sunt sursa de mâncare, chestie care deh, asta-I viața).

Bun, deci Văcărești 1 este fetița lui tata (Ryan Gosling). Dacă celelalte două se țin doar după Amelia, ea se ține doar după tacsu. E curioasă și patrulează peste tot.

IMG_2092

Văcărești 2 (care seamănă de altfel destul de bine cu Văcărești 1) este cea mai cuminte și mai liniștită dintre toți.

IMG_2094

Văcărești 3 e cea mai mică, probabil născută ultima, și singura bicoloră. E și cea mai curajoasă dintre cele trei și a reușit deja să evadeze din țarcul în care îi ținem afară, so watch out.

IMG_2097

Dacă cumva vreți sau știti pe cineva care vrea un animal de companie (vă reamintesc că le puteți lua în brațe și ieși la plimbare cu ele conform ultimei ordoananțe-cred), ne puteți lăsa un mesaj pe FB sau un mail la sleepyphoto@gmail.com

 

 

 

 

Smile. I also try to. :)

Standard

După ce am scris ultimul articol, m-am apucat să mă cert cu Radu în secțiunea de comentarii pe rata mortalității. Trecând peste faptul că am dreptate cu rata mortalității, Radu a avut dreptate cu restul.

Recunosc că eram o naivă prostuță, în capul meu era ceva de genul pătrățel, o sută de oameni (aka puncte negre), un singur punct roșu, care decedează. În realitate e pătrățel un punct roșu, celelalte 99 de puncte albastre. Toată lumea e afectată, direct sau indirect, și lucrurile vor rămâne așa pentru o durată de timp mult mai mare decât durata de viață a virusului (indiferent care va fi ea). De când m-am apucat să citesc (certându-mă cu Radu) mi-am dat seama că eram mega naivă în interpretarea mea a ce o să se întâmple: cu calm și reculegere, vine virusul, toți oamenii își fac datoria de ființe bipede cu conștiință, stăm cuminți, curba de pleoștește, facem față, nu cumpărăm isteric pâine (ok, la asta mă așteptam), ne revenim. End of story.

Aiurea. Evident că am greșit. Și pe măsură ce trece timpul, când văd panica cum se instalează de la omul de rând până la cel mai înalt demnitar (nu neapărat român), când deciziile pe care le luam nu sunt raționale ci emoționale, îmi crește anxietatea exponențial. Nici vorbă să putem gestiona chestia asta. Nu știu cum am putut să nu iau în calcul inițial panica.

Am senzația de un bulgăre care se rostogolește și se face pe zi ce trece tot mai mare. Oamenii sunt speriați, anxioși, nu gândesc pe termen lung, și cred că tocmai asta ar trebui să facă.

Dar gata. Că iar mă ia durerea de cap.

Ce putem face noi? În afară de a sta în casă cât mai mult și cu siguranță de la primul până la ultimul simptom de răceală (de l-am avea).

Păi, în primul rând, aș zice că e vital să controlăm anxietatea. Sigur că e o chestie care ne amenință, pe care nu o putem controla și care riscă să ne afecteze întreaga existență. Nu negăm.

Dar la fel de desigur este că nu ar trebui să murim înainte de a muri. Cred că rămâne esențial să ne păstrăm calmul și să continuăm să trăim. Chiar dacă temporar de acasă (cine poate, sunt oameni care trebuie să meargă la birou în continuare). Dar și să continuăm să fim umani, să ajutăm, să iubim, să fim atenți la oamenii care au nevoie de noi.

Mbon. Concret concret, ce facem cu anxietatea? Am comandat ceva cărți să mă documentez pe subiect, deci revin, până atunci vă spun ce funcționează la mine:

  1. Să hummuiesc muzică. Cel mai mult mă ajută asta. Deci ascult alea 2 melodii ce mă obsedează momentan și le cânt de numa.
  2. Meditația. Nuș dacă ați meditat până acum, ar fi fost bine să, că e chiar de ajutor, dar chiar dacă nu, nu e niciodată târziu să te apuci. Sunt aplicații dedicate, eu am una care se numește Calm, ne înțelegem bine.
  3. Limitați informația pe care o îngurgitați referitoare la pandemie. O oră pe zi e arhisuficient, de preferat dimineața, ca să puteți dormi noaptea. Aici intră și studiile și podcasturile (dacă semănați cu mine și vă dați pe din astea). Și, în general, ecranele. Știu că Netflix and chill e soluția ușoară, dar mie una îmi dă senzația că nu e prea eficient, când pun capacul la laptop toate gândurile care au fost pe pauză până atunci năvălesc cu puteri sporite.
  4. Use your brain pentru alte chestii. Eu muncesc, încerc să ajut cât pot. Când n-am de muncit citesc. Pentru că 75% din creierul meu e tot blocat în rahatul ăsta undeva în fundal, nu reușesc să citesc chestiile pe care le citesc de obicei pentru că nu mă pot concentra la ele. Deci citesc ficțiune, și nu Faulkner. De exemplu, acum citesc Iuda, de Amoz Oz. Suficient de ușoară.
  5. Dacă aveți norocul să fiți izolați la curte, sau pe lângă ceva pădure, use it. Walk. Chiar dacă rotativ prin curte. Endorfine și perspectivă. Dacă nu, flotările merg și acasă.

Ce voiam să zic cu articolul ăsta certăreț, e că întotdeauna, întotdeauna rămân motive să open your eyes and smile. Încă sunt motive, vor fi întotdeauna. Trebuie doar să ni le reamintim și să exersăm mișcarea prin care colțurile buzelor noastre se apropie periculos de urechi 😊

Gata cu articolele serioase, data viitoare vă fac topul jocurilor de care ne jucăm noi perioada asta, curierii încă livrează, poate vă folosesc.

IMG_2308

 

Nesuferiții

Standard

M-am gândit să scriu de ce nu mai scriu. Nu sunt precisă că nu e un raționament post-hoc, extrem de posibil să fie, nu zic ba.

Nu (mai) scriu (atât de des) din trei cauze:

  1. Sara
  2. Hoarde tătare inamice
  3. Vine primăvara

În ordinea inversă a numerelor de pe tricou, vine primăvara, chestie care se traduce simplu că sunt mult mai fericită ca atunci când vine iarna. Când vine iarna nu sunt fericită, când vine primăvara da. Când sunt plouată scriu, când nu sunt plouată nu scriu. Nu sunt convinsă că e un motiv solid, că dacă mă uit în spate am scris de multe ori nu că eram plouată ci doar pentru acea singură persoană (imaginară au ba) pentru care scriu de obicei. Încă prefer conversațiile față în față, poate de aia nu mai scriu, cine știe.

Hoardele tătare inamice au năvălit la birou chestie care ne face să lucrăm basically non-stop, aspect care mă irită maxim. Colega mea de bancă vorbea ieri, fără să-i zică exact pe nume, dar de asta vorbea, de efectul Red Queen. Of, nu-l mai explic, e în Alice în țara minunilor. Alergăm ca tâmpiții doar să stăm pe loc.

Sara. Well, blogul ăsta e de multe ori despre ea, sau legat măcar de ea. Cred că rar scriu chestii care nu au nicio legătură cu Sara, parțial pentru că ea e cea mai mare bucată din viața mea, parțial pentru că nu mi se pare că viața mea fără ea ar interesa pe cineva. Aș putea să vă povestesc cum a fost la ultimul concert de săptămâna trecută, cum mi-au plăcut podeaua veche, faptul că Vioară 5 bătea darabana pe picior la solo-ul de pian, sau cum Contrabas 1 și Contrabas 2 erau prieteni și glumeau prin ridicări de sprâncene pe bucățile care le plăceau mai mult, dar nu știu dacă vi s-ar părea interesant. Aș mai vrea tare mult să știu de ce toți dau mâna doar cu Vioară 1, mi se pare teribil de nedrept față de Vioară 13 sau față de Flaut dreapta spate. Dar iar o iau pe câmpii.

Chestia e că Sara e mmm, tot nu știu să zic altfel, her own person. Și nu mi se mai pare corect să vă povestesc de ea. Adică acum, că e așa o persoană delimitată (de mine în primul rând poate) și de sine stătătoare mi se pare urât din partea mea să scriu de ea. Mi se pare ca și cum aș scrie despre ce i se întâmplă prietenului meu C. sau prietenei mele S. Sara știe că scriu chestii despre ea pe blog, și a fost de acord parțial (as in fără poze și date concrete), iar uneori chiar m-a încurajat (în cazul Tabere cu Suflet, cu speranța că alți copii nu vor trece prin ce a trecut ea). Uite că nu am întrebat-o ce părere are că nu mai scriu. Aș vrea să povestesc că fac altceva cu alea 15 minute dintr-o zi oarecare în care scriam, dar aș minți. Nu fac neapărat (alt)ceva util în loc. Fac cam aceleași lucruri și iubesc aceleași lucruri, no change there. Atâta că, așa cum spuneam, nu văd cum ar fi interesante.

Revenind. Realitatea e că Sara a crescut. E mare (și mică încă), infinită și un vârf de ac. Da, simultan. She too (still) brings me joy în fiecare zi. Și sunt mândră de puiul meu de cioară că na, e a mea. Probabil că aș fi fost mândră de ea no matter what dar acum îmi imaginez că am motive reale să fiu mândră de ea. Încă încerc să fiu o mamă bună, și încă nu am nici cel mai vag habar dacă reușesc. Uneori Sara îmi reproșează că acum cinci ani am certat-o că a lipit un abțibild nuș unde (versus camera ei, unde poate lipi orice, și chiar nu am fost a drama queen about it). Inițial m-am ofticat că am făcut ceva așa nașpet și că va plăti terapeuți la maturitate pentru rahatul ăla de abțibild dar apoi m-am gândit să o întreb dacă își mai aduce aminte și alte ocazii în ultimii ani, în care am certat-o. Și-a pus cuta de om serios între sprâncene, a reflectat adânc circa 3 secunde și a zis nu.

Da. Niște nesuferiți, așa voiam să scriu. Se fac mari când nici te aștepți și mi se pare foarte urât din partea lor. Ar fi putut să mai aștepte. Sau să mă avertizeze. Sau ceva. Dar nimic, nimicuța. E mare și atât. Deci na, aveți grijă de ei. Și de voi. Respirați zilele astea în care încă sunt mici. And be happy 🙂

41377bba-9f3d-4515-9a5d-790ff774b557

A matter of choice

Standard

În prima zi de ninsoare de anul ăsta. Ok, singura zi de ninsoare de anul ăsta probabil, s-a întâmplat așa.

M-am trezit după 9 minute de cântat alarma și m-am uitat pe geam.

Reaction 1: Mooooaaaa ce tare că a nins, ce frumooooos eeeee, yupyyyy.

Facut duș, cafea. Trezit copil. Copil care nu se trezește neam, dar neam, dar neam la timp. As in în majoritatea zilelor durează minim 15 minute datul jos din pat.

Acum doar i-am șoptit. Mami, a nins.

În 0.3 secunde parcursese deja distanța de la pat la cel mai mare geam din casă (din sufragerie) și se uita mega încântată.

Apoi m-am apucat să beau cafeaua și să îmi dobândesc înfățișarea vag umanoidă pentru birou. Și am început să mă gândesc că urmează să dau juma de oră la lopată să scot mașina, după care n-o să găsesc loc să o las pe Sara la școală, după care n-o să găsesc loc să las mașina la birou, și am început să mă enervez.

După care Sara a lălăit-o (în ciuda trezirii rapide) mai mult ca de obicei și deja eram în întârziere, chiar fără deszăpezitul mașinii, și am bombănit-o. Chestie pentru care m-am enervat și mai tare (pe mine), că mă enervez rău pe mine mă când bombăn copilul deși nu are neapărat o vină. As in sunt de acord cu ea principial că e mai important să viseze ea la cai verzi pe pereți dimineața decât să alergăm la școală și birou.

Dar Sara a vrut să deszăpezească cu mine. So am coborât echipate tropa tropa și am deszăpezit împreună în vreo 20 de minute. Ne-am distrat amândouă in the process și n-a fost deloc obositor. Și atunci m-am hotărât că o să îmi placă ziua asta.

La Sara la școală era lanț de mașini de părinți și ca atare n-a fost nicio problemă să o las pe avarii în mijlocul străzii până am depozitat copilul, care copil era mega extaziat în continuare de zăpadă.

Apoi m-am băgat pe toate străduțele cu scurtături, în ciuda faptului că erau troienite, și în virtutea faptului că sunt mega relaxată să conduc pe zăpadă pentru că știu cam ce să fac cu mașina când rămâne blocată sau când o ia la plimbare singură. La semafor i-am scris lui C. să îi mulțumesc că a insistat acum douăj de ani să merg în toate iernile cu el să ne dăm cu frâna de mână prin mașini și prin oraș. Că de aici zenitatea de condus prin nămeți.

Am ajuns la birou (infinit mai rapid decât estimasem inițial pentru că străduțe și pentru că lipsă mașini) unde nu găsesc loc de parcare nici vara. Și în secunda în care am ajuns în fața biroului a ieșit un nene de pe un loc deszăpezit și m-a invitat să o parchez în locul lui. Deszăpezit. Invitat. Ba chiar am reușit să mă împotmolesc puțin de emoție și un alt nene a sărit cu o lopată cât casa să mă ajute. Atât. Evident că nu mi s-a întâmplat niciodată asta, dar barem într-o zi cu mega zăpadă.

Până și la birou a fost relativ drăguț (cât poate fi de drăguț la birou, na). Iar Sara s-a întors cu sania de la școală.

Acasă am mâncat și lenevit, iar pe la 8 seara, când deja sforăiam (nu sforăi) pe canapea cu o carte în mână fiecare, Sara a zis: dar eu când fac îngerași de zăpadă? Și eu am stat să mă gândesc câtă lene am în mine, dar am ales să o ignor, so am răspuns: Acum? Și atunci a fost, ne-am echipat în costumele de placă, am făcut îngerași, ne-am bătut cu zăpadă, am râs tone, ne-am dat în leagăn și ne-am uitat la lună printre crengile unui copac, stând întinse pe spate. La final, Sara mi-a zis că sunt cam tare copilăroasă. Până să apuc să mă bucur (cred) mi-a mai zis și că am capul turtit (do I?).

Deci da. Am avut o zi bună în prima, pardon singura zi de zăpadă de anul ăsta. Și cred ca a fost doar a matter of choice. Și o să mai încerc. Sper că și voi. Cum a fost ziua voastră cu zăpadă? Ok, sau fără 😊

IMG_8593

Big questions

Standard

Ar trebui să încep cu precizarea că Sara e un copil tare vesel. Râde extrem de mult și tare contagios. Sigur, e și introvertită și timidă, dar una nu o exclude deloc pe cealaltă. De fapt am citit abia când Sara era mare că bebelușii pot zâmbi cu adevărat abia pe la o lună. Singurul meu reper era Sara, și ea mi-a zâmbit din ziua doi de viață. Probabil în prima era WTF unde dracu m-ați adus iar în a doua a decis că hai că e simpatică tanti asta de se uită cu ochi de bovină la mine, să-i arăt gingiile (că dinți nu avea și încă îmi e neclar de ce nu a putut evoluția să ne facă să venim cu dinții deja crescuți).

Iar o iau pe arătură. E un copil vesel, râde mult de când s-a născut.

Însă în egală măsură are o preocupare din asta ușor ciudată pentru restul lumii cu privire la niște dileme din astea cât casa ale umanității, pe care și mulți adulți le ignoră cu brio până pe patul de moarte.

Am scris chiar aici că pe la 3 ani m-a întrebat de ce sunt făcuți oamenii.

I-am răspuns atunci, mai mult luată prin surprindere de ora înaintată și de prematuritatea întrebării că probabil ca să încerce să fie fericiți.

Nu cred că i s-a părut un răspuns prea bun (văr-miu ar fi de acord cu ea, că tocmai discutam că fericirea e o invenție a generațiilor recente), pentru că a devenit sau a rămas o întrebare recurentă. Ultima oară era invitată la o prietenă acasă într-o dimineață încă caldă de toamnă, meșterea ceva la o masă pătrată cu prietena ei și mama aparținătoare (eu doar mă uitam, că două mâini stângi după cum am declarat) și s-a apucat din senin, în timp ce își încondeia viitoarea baghetă de Harry Potter să glăsuiască: Dar totuși, nu înțeleg cum voi adulții puteți lua decizia să faceți un copil știind că vor muri.

Noooot exactly a Sunday morning visit question, is it? I-am zis că e prea de dimineață și că îi propun să reluam subiectul mai pe seară (întâmplător dormisem vreo 2 ore în noaptea de dinainte, deci din cei doi neuroni funcționali pe care îi am mai rămăsese doar unul).

Și acum se despart doi craci.

O dată. E normal ca un copil să se gândească la astfel de lucruri? Păi depinde cum definim normalul. Dacă îl definim ca fiind ce face toată lumea atunci probabil că nu e. Dacă îl definim ca fiind varianta optimă a unui comportament (așa cum de fapt o facem când ne referim la ceva ca fiind normal), atunci înclin să îndrăznesc să spun că s-ar putea să fie.

Ce încerc să spun e că tema asta e una care rămâne esențială pentru condiția umană, iar vârsta e doar un număr chit că ai 9 ani sau 59. Sunt întrebări care fac parte din ființa noastră. Unii, ca Sara, le materializează, alții le îngroapă.

Poate pentru că și eu am trecut oarecum prin aceleași etape, mie mi se pare că înfruntarea dilemelor ăstora e unica modalitate de abordare. Tactica capului ascuns în nisip nu funcționează pentru nimic, nici pentru sensul vieții sau teama de mortalitate.

Al doilea crac ar fi cu ce i-am spus Sarei ca răspuns la întrebare. Adevărul e că nu i-am spus nimic încă. Pe de o parte pentru că am uitat pe moment, pe de altă parte pentru că nici nu știu exact ce să îi răspund. Faptul că suntem singurele ființe înzestrate cu conștiință de sine ar putea fi doar un accident al evoluției, o manifestare secundară al unui alt țel, ar putea fi, chiar ar.

Și poate așa și e, de fapt. Dar acest accident ne-a permis să facem muzică care alină găuri din suflet, să scriem cărți care ne aruncă în hăuri negre sau ne urcă pe vârfuri albe, să uităm să respirăm când vedem o adunare de gaze incendiare cum apune în mare sau să fim, din când în când buni unii cu alții, poate chiar să iubim, nu doar să ne reproducem. Chestia asta care ne rănește mai mult decât orice rămâne cauza multor, poate chiar tuturor lucrurilor bune din viața noastră.

Nu cred că nimeni, dar chiar nimeni nu știe exact exact ce dracu face la modul real pe aici. Chiar nu cred că ne gândim măcar la asta. Cred că dacă am face-o, prea puțini am mai fi sclavii cravatelor și ai fundului pe scaun de la 9 la 5. Dar iar o iau pe arătură.  Unii sunt mulțumiți să trăiască pur și simplu până vine termenul limită, alții, ca noi, nu dorm uneori noaptea gândindu-ne la bec, nu că asta ar ajuta cu ceva. Finalul e identic, after all.

Știu că n-a ieșit deloc rotund și nici măcar pătrat. Dar chiar și așa, măcar am reușit să prind de un fir de ață.

O să mă mai gândesc de ce trăim. O să mă mai gândesc și cum alegem să trăim. Și cred că o să mă mai gândesc și la alte lucruri. Sper că și Sara se va gândi în continuare. Și poate și unii dintre voi.

🙂

IMG_1539