Arhive pe categorii: bebe

A vrea

Standard

Înainte să lucrez în telemuncă eram convinsă că ce urăsc cel mai mult la jobulică e statul în prizonierat 8 ore la birou. Și îmi imaginam că în telemuncă va fi un balet și o fericire. Adică nu speram să muncesc mai puțin, nu eram chiar atât de prostuță, doar speram că o să pot munci când vreau eu. E fals. Suntem în același prizonierat lipiți de ecrane, fie că se numește tele au ba. O prefer însă la orice oră, e ca atunci când votez, nu neapărat că mi-ar plăcea careva, dar dacă tot o fac măcar să o fac cu ăia de mă enervează mai puțin.

Nu mai scriu ce am aflat toți, că uneori muncim mai mult decât la birou și că nu există o baghetă magică care să facă să dispară chestiile enervante. Tot îmi spune o cucoană anostă cu care muncesc că ei îi lipsesc colegii ca și cum telemunca ar fi pe veci compomisă din cauza asta. Mie nu-mi lipsește niciun coleg. Nu în sensul că să stau cu ei 8 ore într-o cameră, sunt aproape inexistenți umanoizii cu care chiar mi-aș dori să stau 8 ore într-o cameră, iar ăia cu care aș vrea să stau 8 ore aș vrea să stau cu ei prin păduri sau pe lângă vreo apă, în niciun caz unul lângă altul cu ochii holbați în ecrane. Dacă am putea munci în telemuncă pentru tot restul vieții noastre, i-aș scoate, de-ar vrea, la o bere o dată la 2 săptămâni. Pe colegi zic. În sensul ăsta îmi e dor de ei, să văd ce mai fac, să râdem împreună, să văd ce îi mai supără, dacă sunt bine. Dar nu mi-e dor să stăm unii lângă alții lipiți la birou.

Sara are catralioane de teme. Ce am urât eu mai mult la școală i se întâmplă ei acum, deși am avut grijă să nu o duc în sistemul de stat ca să evit asta. Singura modalitate în care se poate face teleșcoală apparently e să le dea catralioane de teme. Sincer, unele i-am zis expres să nu le facă (la materiile unde e mult mai avansată decât tema cu pricina). Nu o enervează, doar se plictisește și cască când le face. Și e foarte responsabilă cu ele, prea responsabilă după gustul meu, chiar am certat-o că se stresa cu ele. Orele în teleșcoală îi plac și ei. Nu mi se pare că îi lipsește nimic din mersul efectiv la școală. E fericită cu mine lângă ea.  Și dacă lumea ar funcționa altfel, iar eu aș putea să stau acasă, sunt convinsă că ar învăța la fel de bine și în homeschooling ca la cel mai de top liceu sau la cea mai scumă școală privată.

Cumva, și învățatul și munca funcționează la fel. Sunt eficiente atunci când vrem să le facem, nu atunci când suntem obligați. Sau mă rog, așa funcționăm Sara și eu. Spre exemplu, acum învață ortograme (sau și s-au, la și l-a etc). E stupid să o pun să scrie 10 propoziții cu ele când scrie deja mai corect ca unii dintre colegii mei (nu ăia cu care lucrez direct, mai indirect așa :D). A învățat să scrie corect nu pentru că am stat eu cu bățul lângă ea acum 2 ani, ci pentru că îi place să citească și citind mii de pagini i-a intrat în cap vrând nevrând și cum se scrie corect. Și nu doar că scrie l-a corect, pune virgule corect, nu confundă care cu pe care și toate cele. Pentru că a vrut să citească. Nu pentru că a trebuit să învețe.

Și eu, recunosc, la fel. Muncesc uneori prea mult la birou pentru că vreau (așa funcționează creierul meu, îmi imaginez că reușim să ajutăm oamenii cu ceea ce facem și atunci chiar vreau să muncesc mult dacă asta înseamnă că i-aș putea ajuta, și sper că e adevărat, nu doar o chestie cu care mă mint singură ca să pot să muncesc), nu pentru că șefa mea mi-ar spune că trebuie să fac ceva.

Urăsc termenele și targeturile și Sara urăște temele. Dacă am termene si targeturi e probabil că o să greșesc ceva iar Sara nu aș zice că învață așa mult din teme, mai degrabă direct din ora (fie ea și pe zoom).  În schimb, lăsate libere, poate reușim să facem câte ceva 😊.

Întotdeauna mă suprinde cum ies articolele atunci când nu le gândesc înainte. Multă vreme le scriam în minte, în drum spre casă, dar acum nu mai am drum spre casă și ca atare nu le mai gândesc înainte, deschid o pagină și scriu. Mi-aș fi dorit să scriu ușor altfel, mai mult despre cum oamenii fac bine lucrurile pe care vor să le facă, din diverse motive, poate uneori chiar din simțul datoriei (mai des întâlnit în trecut, mai rar azi, mă gândesc că datorită trecerii de la paradigma predominantă de valoare a comunității la puterea curentă a individualismului) și nu pentru că le spune cineva că trebuie să facă ceva. Datorie. Doamne ce cuvânt sinistru.

Nu cred în trebuie. Asta voiam să zic. Cred că e verbul pe care îl disprețuiesc cel mai mult. Pot să trăiesc doar cu a vrea.

IMG_2308

Breathe

Standard

Îmi aduc aminte acum câțiva ani când ne certam Andrei și cu mine cu taică-miu pe meditație (nu mai știu exact de ce), și l-am întrebat pe taică-miu ce înțelege el prin meditație. Și a zis că să te gândești profund la ceva, iar eu am căscat ochii cât casa și i-am zis că e fix opusul și el mi-a dat cu dexul în cap.

Nu mai știu exact când am început să meditez, cred că undeva acum 5 ani. Ca de obicei, a venit din mai multe părți, dar cred că cel mai mult m-a influențat o carte pe care o primisem de citit. Cum era mă citatul ăla frumos că cel mai important om pentru mine e cel care îmi aduce o carte citită de el. Of, nu l-am notat când l-am văzut și acum uit tot. Sunt de acord, mi se pare unul din cele mai frumoase lucruri din lume să îi dai altui om să citească cărți pe care le-ai iubit tu.

Dar revenim. Deci, ziceam, meditez de vreo 5 ani. Acum 5 ani mi-a prins tare bine, că viața mea nu era taman roz și apoi a rămas cu mine. Cred că și asta m-a schimbat puțin. Cred că toți ne schimbăm pe măsură ce trece timpul și recunosc că e tare ușor să adâncești trăsăturile nasoale vs. să încerci să creezi unele noi. Nici ălea vechi nu dispar complet, dar se mai estompează dacă ești norocos.

Mă rog, ce voiam să zic de fapt e că am mai zis câtorva oameni de asta (de obicei chiar nu dau sfaturi, dar când îmi spuneau că sunt stresați de pandemiaizolare mi se părea un remediu atât de la îndemână și așa de funcțional încât chiar mi-am permis să zic). Și zici că le ziceam unor atei să se ducă la moaștele lui Parascheva (am nimerit-o?). Dădeau din mâini ca după muște și îmi ziceau să îi las cu prostiile. Și i-am lăsat, ovios.

Atâta că de unde nici nu mă așteptam, Sara m-a întrebat acum vreo săptămână ce e aplicația aia de pe telefonul meu. Și i-am răspuns că e o aplicație de meditat. Așa că a zis că vrea și ea. So i-am pus căștile (aplicația aia are multe funcții, dar eu o folosesc doar pentru fundalul sonor) și i-am explicat (la cerere), ca ideea e să se concentreze pe felul în care respiră, în timp ce stă întinsă, cu ochii închiși. Și că o să îi vină în minte tot felul de imagini, ba cu mine, ba cu cățeii, dar ideea e să nu se ducă cu ele ci să se reîntoarcă la felul în care respiră. Long story short, de atunci meditează în fiecare zi și a zis că e tare utilă aplicația, mai ales atunci când merge în tabără și îi e dor de noi, i-ar prinde tare bine.

Așa că am scris și articolul ăsta, ca o ultimă încercare, poate cineva e curios și încearcă sau poate cineva își aduce aminte că n-a meditat azi și o face. În ambele ipoteze, mi se par litere tastate cu folos. Încă visez, ca o tută ce sunt, la o lume în care oamenii se ajută și încearcă dracului să fie doar puțin mai buni.

PS. Meditatia mea preferata e cea in care te gandesti la oameni (poti sa ii alegi doar pe cei pe care ii iubesti, dar mi imi place sa includ de fiecare data si nesuferitul zilei/saptamanii) si sa le transmiti ganduri bune. Nu imi imaginez ca le foloseste lor la ceva. Adevarul e ca eu si doar eu sunt cea care se simte mult mai bine dupa. E, in realitate, cea mai egoista dintre toate meditatiile out there :P.

IMG_2676

On the road

Standard

Nu stiu daca are neaparat legatura cu ce ma gandeam sa scriu, dar chiar mi-a placut cartea asta. Deci eram pe drum, in plina desfasurare a activitatii 5 din declaratia pe proprie raspundere, plimbandu-ma cu Sara, cand m-a intrebat: de ce crezi ca oamenii se gandesc ca e mai bine sa puna in fata varianta rea a lucrurilor care urmeaza sa se intample?

Nu avem astfel de discutii des. Eram intre mi s-a desfacut siretul si mi-e foame. Deci mi-a luat putin sa inteleg ce zice, si am rugat-o sa repete, which she did. M-am gandit putin si am zis: pai nu stiu, cred ca e ca sa se apere, se pregatesc de ce e mai rau, si atunci daca vine ce e mai rau vor fi pregatiti, iar daca vine ce e mai bine atunci vor avea o surpriza placuta, nu?

S-a gandit si mata si a zis ca ea nu e de acord cu mine. A zis asa: daca ne pregatim tot timpul pentru esec atunci e posibil sa nu reusim ce ne propunem doar pentru ca avem in cap doar scenariul in care esuam. Deci ar fi mai bine sa ne pregatim pentru ce e mai bine, si nu pentru ce e mai rau.

Mwell. I-am zis ca s-ar putea sa aiba dreptate. Si nu m-as supara deloc sa isi traiasca macar ea viata asa. Eu raman in logica prepare for the worst, hope for the better.

Ma gandeam cum a schimbat virusache asta mentalitatea oamenilor. Nu viata, ca viata stiu cum vi-a schimbat-o. Mentalitatea. Si daca a schimbat-o au ba. Eu cred ca orice eveniment din asta, urias, lasa urme, fie ca le analizam au ba. Si e adevarat ca nu stiu daca acum, cand anxietatea ramane la cote alarmante, e momentul sa ne gandim la asta, dar eu ma gandesc la asta. Pentru mine e important.

Pe mine una m-a facut sa vad anumite lucruri diferit. M-a ajutat sa imi dau seama ca nu imi prea place sa locuiesc in Bucuresti de exemplu. Pandemie au ba. Si ca singurul lucru care imi lipseste din Bucuresti sunt concertele. Prietenii nu i-as pune, gasim noi o cale sa ne vedem indiferent pe ce colt de lume s-ar ascunde ei sau eu.

Mi-am mai dat seama ca sanatatea mentala o luam de multe ori prea usor si ne credem invincibili la capitolul asta, dar nu prea suntem, si e bine sa ii acordam atentia cuvenita. Vad multe lume realmente afectata de ce se intampla, fie ca isi dau seama au ba. Si as vrea sa ii ajut, doar ca nu stiu cum. Stiu doar ce functioneaza pentru mine.

Ma mai gandeam ca, desi sunt extrem de aware ca sansele raman minuscule, daca as lua virusul asta si as muri, m-as oftica, in pizda ma-sii de virus, pentru ca imi place sa traiesc si imi place viata mea si mai am ceva chestii pe care as vrea sa le fac (de exemplu sa o vad pe Sara cum se face un adult misto), dar daca as muri nus, n-as fi nici extrem de suparata cumva. Mi-a placut viata mea de pana acum, n-am trait-o usor si nici n-am luat-o peste picior. Am facut tot timpul ce-am crezut eu ca-I corect si-am incercat sa nu ma mint, nici pe mine nici pe Sara in ce traiesc zi de zi. Si a fost greu si poate a fost chiar gresit, dar cred ca e ok ca am trait asa. Deci na, ar fi ipotetic ok.

M-am mai gandit mult la lucrurile care imi plac cu adevarat, doar mie (mi se pare in continuare ceva extrem de dificil de stabilit, pentru ca multe chestii le facem doar pentru ca se fac, nu pentru ca ni le dorim) si parca le-am mai strecurat putin printr-o sita, s-au mai stabilizat putin. Imi place sa o fac pe Sara fericita, sa adun ore cu oamenii care imi sunt dragi, imi place sa stau unde nu-s betoane si sosele, imi place sa rad in hohote, sa inot si imi place sa citesc. Imi mai plac mult de tot imbratisarile (nu universal totusi, doar ale catorva oameni, desigur).

Si ar fi tare bine sa nu mai traiesc in lumi imaginare, dar nu prea cred ca pot sa schimb naravul lupului asa usor.

Mda. Poate va ganditi si voi. Eu inca cred ca orice dezastru e doar un potential pentru ceva mai bun in viitor. Sper se impaca cu abordarea Sarei de la inceputul textului, o sa ma duc chiar acum sa o intreb daca e ok asa 😊

IMG_2528

Telescoala

Standard

Sara e multumia cu telescoala. In sensul ca nu pare deloc deranjata ca nu mai viziteaza stabilimentul. A zis ca ii lipsesc materialele (deh, Montessori) si cativa copii.

Nu insa acelasi lucru l-as zice si eu despre scoala de la distanta.

Sincer, am cam obosit cu ea.

So nus la scolile voastre cum e, dar la scoala Sarei se intampla asa: pe vineri primesc un mail cu ce au de facut pe saptamana viitoare (nu pe zile, amestecat. De genul: 3 compuneri, 4 fise cu fractii, un experiment la biologie, 5 exercitii la engleza, o inregistrare la franceza din care nu auzi nimic nici cu boxele la maxim dar iti mananca 1 giga cat ai clipi). Si ne-au zis ca incearca sa incurajeze autonomia la copii, sa lucreze singuri, desigur, iar noi sa le spunem daca sunt probleme.

Mblop. Pai. In primul rand erau o tona de dracii. In al doilea rand, nu toate erau deja explicate, deci la parte din ele era nevoie de prezenta reala a unui invatator care sa explice ce si cum. Cum n-avea niciun invatator prin preajma, explicatiile erau cautate la mine, de 50 de ori pe zi :D. In al treilea rand, pentru ca in mod evident nu are niciun copil chef de facut teme pe banda rulanta cat e acasa (sau ma rog, ce stiu eu, most kids I presume) trebuia sa ii aduc eu aminte de cateva ori pe zi sa isi faca temele (chestier pe care urasc sa o fac).

Deci as vrea sa anunt public ca urasc scoala acasa, probabil mai mult decat Sara. Sarei ii place, a zis ca intelege mult mai usor chestiile cand I le explic eu si chiar a reusit sa faca niste ecuatii la mate de suspectez cativa adulti ca nu ar reusi. De unde am retinut ca, ipotetic, de am merge vreodata pe homeschooling nu mi s-ar parea chiar misiune imposibila (mai ales ca eu chiar stiu unde are Sara nevoie sa repete si ce chestii e inutil sa le faca ca deja le stie perfect, aspect care nu se intampla la scoala, penca toti plozii primesc acelasi TDL).

Le-am dat desigur mail in care am incercat sa zic ca daca tot platim scoala (ca deh, privat) aproape integral perioada asta ma astept ca cineva sa ii ofere un calendar pe zile, sa o monitorizeze ce face si sa ii ofere un feedback. Au zis sigur. Calendarul a ramas tot pe saptamana, atat ca acum eu trebuie sa monitorizez tot ce face si sa trimit poze cu zecile sa dovedesc ca nu am frecat menta in saptamana trecuta. Ma simt sincer, mai verificata ca la scarbici.

Si in continuare as vrea sa se hotarasca cineva cu scolile astea ca eu una nu am inteles. Ok, ne chinuim acum sa facem acasa parintii cu ei materia pe care trebuiau sa o faca la scoala, desi deh, muncim si full time in timpul asta. Dar macar se pune la socoteala? Sau noi muncim acum doar in cazul in care ne plictisim? Penca nus cum sa va explic, dar am prefera sa nu, noua ne place sa lenevim. Deci daca cumva o iau iar de la capat si le cer sa vina la scoala vara (improbabil deja la ora asta) sau sa reia anul (mi-e teama ca din ce in ce mai fezabil), noi de ce mai muncim acum? Si ei ce vina au de trebuie sa faca materia de doua ori, o data acasa si o data cand s-o relua scoala? Anul asta il inchidem pe 15 iunie, ca mai sunt 2 luni, il trecem la catastif ca si cum a fost incheiat, chiar daca 3 luni din el vor fi stat acasa? Sau o luam de la capat la toamna? Caz in care as dori sa stiu sa nu mai terorizez copilul cu pagini albe si litere negre, sunt chestii de invatat si trait si pe langa.

Voua cum va place in telescoala? 😊

IMG_6358

 

n

Standard

Sara a facut, in cadrul unui proiect la scoala, cartea literelor alfabetului. Ea a ales sa faca n (da, de la NU :D) si S (de la Sara). Dragute amandoua, dar azi vreau sa va arat n-ul.
Felul in care reactionam, adulti si copii, la situatia asta, care, indifferent in ce tabara ai sta, ne-a schimbat felul in care traim, e diferit.
Cred ca toti suntem anxiosi. Citesc despre multi oameni care au atacuri de panica. Mai sunt cei care se dau viteji, desigur, dar cred ca deep down inside toti sunt speriati.
Si stiti ceva? E normal. Excuse me, dar daca nici cand vine o pandemie peste noi nu suntem anxiosi si nu dormim bine noaptea, cand o sa o facem? Plus ca realmente, sa nu fii anxios in vremuri din astea duce deja spre sociopatie sau similar, trebuie sa fii un pic nebun.
Eu cel putin am luat-o razna relativ devreme. Respectiv incepand cu weekendul 28-29 februarie, cand ma certam cu Radu pe rati de mortalitate. Penca atunci mi-am dat seama ca imaginea din capul meu, cu oamenii asteptand rational si luand cu totii masurile ce se impun sa ne protejam era o utopie draguta si naiva (de altfel cum imi functioneaza creierul in mod obisnuit), si ca vor urma masuri legale de stat acasa, cumparaturi isterice si toate cele pe care le negam. Daca era dupa mine, nimeni nu era obligat sa stea acasa dar toti stateam din bun simt, si gaseam drojdie la magazine pentru ca fiti seriosi, nu faceti paine in casa atat de des.
Deci 2 saptamani I freak out. Trimiteam acasa de la birou colegii are tuseau, desi ei insistau sa vina, si ceream sa fim lasati sa stam acasa in telemunca. Am facut si ceva cumparaturi, dar nu as zice irationale, doar am luat mai mult decat de obicei astfel incat sa nu trebuiasca sa mai ies din casa pentru cca o luna.
Pe urma m-am potolit. Acum sunt in limita obisnuita a sanatatii mentale (si anxietatii), ceea ce probabil oricum nu e foarte normal, let’s face it. Momentam ma ingrijoreaza ca ne place prea mult sa stam in casa, dar despre asta alta data.
Nu voiam sa scriu despre ce am facut eu, mai mult decat de a scrie ca si eu am fost mega anxioasa. Ci sa scriu ca e normal sa va simtiti fucked up these days. Insa la fel cum e normal sa va simtiti speriati, la fel ramane si sa intelegeti ca teama voastra ramane usor irationala. Rata mortalitatii dupa cel mai recent studiu (mi-l arata Radu ieri) e 0.37%, sansele sa il luati atata timp cat limitati iesitul afara, va spalati isteric pe maini si (hopefully) toata lumea va purta masti in curand, ramane redusa, iar chiar daca il luati, sansele sa muriti din el raman in continuare mici. Asa cum spunea Sara, in desenul ei, nu va fi daramat podul nostru suspendat. 😊
Tot inainte sa inchid. Mi se pare usor ingrijoratoare atitudinea asta in care ne uitam la curbele care se pleostesc prin Europa si mai avem putin sa facem hora (oh wait) si cerem sa restartam economia. Curba noastra ramane abia la inceput. La noi, raul cel mare nu a inceput. O sa ajunga si la noi momentul in care ne vom relaxa, dar this is not it. Deci inca nu iesim din case si inca e aburd sa o cerem. Let’s chill. Si daca tot e sa stam acasa, chiar sunt lucruri misto de facut si simtit, zau. 😊

IMG-9223

When one climbs a mountain

Standard

Nu stiu daca voi va catarati pe munti, dar eu ma catar cand am ocazia. Uneori, prea rar dupa gustul meu, e si Sara cu mine. Nu stiu de ce imi place atat sa ma catar pe munti, pentru ca nu o fac cu un scop anume (nu imi doresc sa ajung in punctul X, sa fac poza Y sau mai stiu eu ce). Imi place sa urc pe munti pentru ca imi place sa urc pe munti. Mok, probabil pentru ca am pamant sub picioare si copaci langa mine. Sunt, asa cum imi spunea un prieten din copilarie acum cateva zile, in elementul meu. Am alergie la cladiri si betoane, recunosc.

Intai de toate, cand te apropii de muntele tau, pare mic si facubil. Asta am eu de urcat? Pai deja vad varful, nu pare asa de abrupt, in juma de ora sunt acolo, ce mare scofala?

Insa cand ajungi la baza locului de pornire versantul pare la 90 de grade, nu pricepi cum dracu stau copacii infipti in el si brusc te apuca o dorinta puternica sa te intorci acasa, sa stai sub o patura si sa citesti pana saptamana viitoare.

Dar incepi. Incet, incet, intai un picior, apoi inca unul. Inima incepe sa pompeze sange si iti e frica sa te uiti in spate de frica sa nu ti se faca rau de inaltime. Te uiti doar in fata, si cand te opresti, stai cu spatele la hau, din acelasi motiv. Pe la jumatatea drumului incepi sa te intrebi cine naiba te-a pus sa faci asta, te gandesti ca nu vei ajunge niciodata in varf si de intors nici nu se poate pune problema, e mult prea abrupt.

Deci continui. Si inainte sa iti dai seama, esti sus, pe platou. Respiri. Ti se pare ca ai cucerit lumea, sau cel putin o parte semnificativa din ea. Observi florile, fructele ciudate si iasca pe copaci. Muschii verzi, iarba prea grasa si pasarile care ciripesc. Te relaxezi.

Atata ca nu poti sa stai acolo la nesfarsit, se face seara si trebuie sa ajungi inapoi acasa. Acum trebuie sa gasesti un drum pe care sa cobori, altul decat cel de la urcare, care e prea abrupt. De data asta inima nu mai bate, dar picioarele e posibil sa tremure. Iti faci o nota mentala sa cumperi totusi o pereche corespunzatoare de bocanci cu prima ocazie. Evident, nu o faci niciodata, urci tot in aia vechi de 10 ani.

Pe la apus, ajungi jos. Esti obosit, jegos si nemancat, dar fericit. Ai ajuns la mama dracului, in niciun caz pe unde ai pornit si mai ai o tona de mers pe drum drept pana sa ajungi acasa. Dar a meritat.

Ati rezistat pana aici? 😛 Bine.

Voiam sa spun ca am senzatia ca experienta asta cu pandemia seamana cu urcatul pe munte. Intai, inainte sa ajungi in mijlocul ei, ti se pare nesemnificativa si nu te sperie. O data ce incepi sa te lupti cu ea incepe sa iti bata inima cu putere, sa ti se faca frica, sa crezi ca nu o sa reusesti niciodata sa o depasesti si ca poate chiar o sa ai ghinionul sa mori in the process. Dar inaintezi, ca nu ai de ales. O data ce urci curba, plafonarea pare o recompense nesperata si esti fericit. Apoi cobori curba si ajungi inapoi pe pamant. Atat ca nu in locul de unde ai pornit. Undeva cu totul nou, tot pe teren plat, dar cu siguranta schimbat. Nimic nu mai e la fel. Nici tu. Tocmai ai escaladat un munte si ai supravietuit. 😊

IMG_2528

 

 

Normal

Standard

Cica orice obicei nou are nevoie de o luna ca sa devina rutina si obisnuinta. Mie recunosc ca imi prieste autoziolarea (si cred ca pentru toti introvertitii adevarati nu-i deloc o suparare). Imi frec palmele la gandul ca telemunca va deveni standard. Pentru cine vrea de dupa virus inainte, nu ca acum, pentru toata lumea.

Ieri am fost sa fac cumparaturile necesare, delegat per familie. Pe drum (e lung drumul) am vazut asa: un copil de 2 ani care mergea singur pe marginea drumului (complet singur). Era infofolit si haios. Asta pe partea dreapta a drumului. Ceva mai in fata, pe partea stanga, un curcan infoiat, la fel de singur si tot pe marginea drumului. Fast forward fast forward, ambulanta care parcase la o poarta (banuiesc ca veneau la un caz de COVID-19, asistentul sau ce era era infoliat din cap pana in picioare). La magazin, pentru ca am avut proasta insipiratie sa merg in weekend, puhoi de lume. Nimeni cu manusi, prea putini cu masti. Aveau de toate, chill.

Paranteza. Nu am fost convinsa de la inceput ca mastile nu fac nimic sa ajute. Intre timp am lecturat si niste studii. Daca aveti masti, purtati-le. Daca aveti manusi, purtati-le. Daca nu aveti nici masti si nici manusi, as zice sa inventati, tot sunt mai bune ca nimic. Esarfe, pungi pe post de manusi. Virusul se transmite prin picaturi, deci chit ca le purtam doar pentru cazul in care suntem contagiosi si nu stim, tot merita purtate. In continuare presa se axeaza pe cazurile rare la tineri, de genul nimeni nu e ferit. Well, da, cum si copiii pot muri de la o gripa. Realmente sansele ca unul dintre voi sa faca o forma grava de virus sunt in continuare extrem de mici. Din pacate, sansele ca unul dintre voi sa fie in secunda asta asymptomatic, sa infecteze un batran care va deceda, sunt, din nou, statistic, prea mari. Deci purtati masti.

Revenim la obiceiuri. Conexiune cazuta, calculator care merge greu, mai radem putin de la distanta. La noi merge bine, cred ca daca ar fi sa masor cumva, muncim mai bine acum decat inainte. Poate si pentru ca suntem multi introvertiti in gasca de birou. In pauze, exercitii de mate si fise la romana. Mami, mami, mami. Tractiuni la copacul din curte. Inca doua documente. Mamiiii!!!! Nu acum pui, fac ceva urgent, 10 minute si termin. Pauza de masa.

Cam asa sunt zilele noastre. Ne obisnuim cu orice. Oamenii sunt mai puternici decat cred chiar ei.

Monitorizez in continuare curbe si astept sa le vad cum se duc dracu’n jos.

Ma uit la toata lumea care e distrusa (ca afaceri) de virusul asta si nu stiu cu cine sa incep sa ajut. Dar azi o sa pun locul meu preferat din Bucuresti. Singurul loc din Bucuresti unde timpul nu se grabeste, de aia ramane preferatul meu. Basme cu cai. Criza i-a prins ca dracu’, ca iarna nu fac bani deloc, primavera e sezonul lor. Deci momentan inteleg ca nu au bani nici sa hraneasca animalele. Pe langa ca traiesc linistit, sunt si oameni buni. Oameni din aia de-I simti prin palme ca-s buni, nu prin cuvinte.

Deci 5 lei, nu mai mult, oricat e binevenit. Lumea in general nu doneaza ca zice ca e prea putin. 1 leu, 3 lei, orice ajuta. Ca sa mai avem locuri frumoase, unde timpul sta pe loc, si dupa ce trece nebunia asta. Ca sa facem a darui si a fi kind si bland noul normal. 🙂

https://gogetfunding.com/sprijiniti-basme-cu-cai/

Inspiram, expiram. 😊

IMG_2656