Arhive pe categorii: bebe

Copy&paste

Standard

Astă vară am intrat la buro și m-am apucat să întreb cine a auzit de CRISPR. 5 colegi în birou, niciunul. Am fost și în biroul de lângă, și acolo la fel. Am întrebat și oamenii cu care m-am văzut zilele alea, same same.

Mă nimeni. Nimeni. Editare de gene suna cunoscut pe ici pe colo, dar CRISPR nu. Mă și ăștia îs oameni like smart, care știu chestii și cu care pot să vorbesc și despre alte lucruri în afară de job, scutece și rate.

Nuș ce mi-a cășunat atunci, dar acum a ieșit și un documentar pe Netflix, so bănuiesc sau sper că o să vorbim mai mult la cină despre bebelușii editați.

Nu vreau să scriu ce e CRISPR-Cas9 sau asta nouă din octombrie care le permite editarea aia precisă. Pentru că îmi e lene. Doar mă enervează că nu știe lumea de asta. Mi se pare că orice uom ar trebui să aibă măcar o părere oarecare despre.  Chiar nu trebuie să fie aceeași cu poziția mea. Sigur, e mult mai interesant și aproape plimbarea cu bicicleta din campanie sau articolul defăimător despre candidatul plicticos (mie mi-au plăcut întotdeauna plicticoșii) și despre asta vorbește toată lumea.

Dar că am putem să edităm gene, like now, acuș acuș, pasionează pe careva? Mnoup, not quite. Vegani vs. omnivori, politică, hai Taxa pe Euro a lui Firea, fotbal, Simona, hm, cam astea nu? Trump hă hă. Astea sunt subiectele de discuție din perioada asta.

Modificăm genomul, genele fucking umane for fucks sake. A da, parcă am auzit ceva dar nuș exact ce că n-am citit că desiiiiiiguuuuuuur n-am avut timp.

Vreau să mă cert cu oamenii pe tema asta. Să fie unii care zic că e bine să edităm ca să scăpăm de boli că uite malarie și HIV și sadness și să fie alții care zic că nu-i bine ce dracu că evoluția are nevoie de diversitate și dacă eliminăm o genă complet ca să fie adaptată condițiilor de mediu actuale o să ne ia dracu peste 500 de ani (or less) când se vor modifica același condiții de mediu. Să dezbatem despre ochi albaștri sau verzi sau despre IQ vs talent la muzică. Despre dracului ceva. Să intereseze pe cineva.

Pentru că altfel tehnologia asta se întâmplă. Like now. E chiar aici, utilizabilă. Perfectibilă, sigur, dar utilizabilă. Și înainte să ne gândim pe cine votăm (în locul lui Trump sau chiar aici next week sau când sunt alegerile astea) poate vorbim o leacă și despre asta. Pentru că mi se pare mult mai important. Copiii noștri vor trăi în lumea asta. În care oamenii sunt editați genetic. Noi trăim deja în lumea asta. Serios. Nuș, mi se pare că tratăm ca mega importante lucruri care chiar nu sunt așa de importante (cele actuale, cu impact imediat) și le ignorăm pe cele majore (editarea genetică, schimbarea climatică, subiecte de-astea de pari umpic ciudat și dus cu pluta când le menționezi pen că nu ne taie nimeni din salarii cu ele, mpoaaate o să se lovească copiii noștri de ele, dar cui dracului îi pasă azi?). Well. I kinda do. Nu în sensul că mă tăvălesc prin casă de durere că au făcut ăștia spermatozoizi fosforescenți ci în sensul că creierul meu înțelege că sunt chestii care o să schimbe lumea. For good. Și vreau ca animalele astea cu 2 picioare să spună dracului ceva despre subiect. Să ne certăm cu careva. Să ne pasioneze și altceva decât reducerea de săptămâna viitoare de pe epantofi sau sezonul nou din filmul cu dragoni.

Da, îs nervoasă. Și voi ar trebui să fiți măcar umpic și măcar uneori. Edităm geneeeeeeeeeeeeee for fucks sake.

PS. Și Greta aia mi se pare mega enervantă. Chit că I do pay attention to climate change și car o pungă după mine every day, non stop. Nu îmi place de ea neam. Da neeeaaaaaam.

IMG_0772

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935

 

A lot

Standard

Am scris despre norii gri care m-au bântuit după nașterea Sarei. Uneori mă surprinde că în ciuda multitudinii de pagini pe care le înghit reușesc să fiu extrem de proastă.

Sigur că citisem de depresia post natală, dar nu mi-a trecut prin cap pentru nicio secundă că ceea ce simțeam eu în lunile alea chiar era depresie post natală, pentru că nu se simțea ca depresie. De fapt nici nu știam cum dracu se simte depresia, pentru că nu cred că am mai avut vreuna înainte, și (debate still out), nici după.

Simțeam doar că sunt un om rău și că e ceva stricat la mine pentru că nu mă puteam bucura de chestia aia de 2 kile jumate pe care taman ce o născusem. Mi se părea că sunt legată, pe veci, cu zale de fier și că toată responsabilitatea din lume e pe umerii mei. Iar eu, am ajuns să recunosc, nu sunt nici foarte responsabilă și mult prea independentă (again debatable dacă există prea mult de asta, dar mi se pare destul de cert că are dezavantaje).

Nu vreau să reiau subiectul, ci doar să scriu că m-am înșelat.

Dar pentru asta trebuie să povestesc altceva. Sara și eu facem lupte caaam în fiecare săptămână (adică sigur în fiecare săptămână, uneori de mai multe ori). Am început cred când avea sub 2 ani și continuă și acum, la aproape 9.

Nu mai știu dacă am citit undeva sau dacă doar mi-a trecut mie prin cap (de obicei e un mix), dar mă luptam cu ea la 2 ani fără ca să îi clădesc încrederea în sine. Cred că e o chestie care lipsește uneori (mie sigur da, deși sunt și arogantă simultan) și care m-am gândit că ar fi bine să nu, mai ales la un copil introvertit ca Sara.

Cum drac clădesc luptele încrederea în sine? Păi, la 2 ani mințeam. Stăteam așezate turcește, una în fața celeilalte, și eu îi spuneam Sarei: Nu o să reușești niciodată, dar niciodată să mă dobori.

Apoi ea venea și se opintea din toate forțele celor nuș, aproape 10 kile iar eu cădeam pe spate, și ea râdea în hohote, crezându-se cel mai puternic toddler din Univers.

La 9 ani, nu mai e nevoie să mă prefac, chiar are forță în ea și ne luptăm pe bune.

Did it work?

Well, eu cred că da. Și mă gândeam că excursia din weekendul trecut dovedește cumva asta. Da, e o legătură. 😀

Weekendul trecut Sara a vrut sa mă ducă la munte, pe un traseu unde ea mai fusese cu școala la începutul lunii septembrie, traseu care ducea la o mică cascadă. I-a plăcut tare și cum face ea de obicei cu lucrurile care îi plac mult, a vrut să le împartă cu oamenii pe care îi iubește, în speța de față mama din dotare.

Așa că am mers la munte. Eu am fost responsabilă de condus și de alimentele din rucsac, Sara a fost responsabilă de traseu. Traseu care era relativ nesemnalizat. As in m-a băgat pur și simplu printre niște rădăcini de copaci și apoi pe lângă un râu și apoi naiba știe … pe niște cărări. Jur că habar nu aveam unde eram și mă bazam în totalitate pe ea. Uneori chiar aveam senzația că ne-am rătăcit așa că o întrebam (ușor isteric) dacă e sigură că pe aici e drumul. Sara zicea că Parcă da. Și da, râdea după, as in făcea mișto de mine. Am ajuns la cascadă și toată excursia a fost o plapumă caldă într-o dimineață friguroasă de iarnă. Sara era tare mândră că și-a amintit drumul și că m-a dus pe el, iar eu tare mândră de ea. Și ne-a fost bine. 🙂

So it hit me, the name tag pentru senzația pe care o am în ultimii ani. Sunt liberă împreună cu Sara, nu legată de ea și nici ea de mine. And that I kinda like. A lot.

 

cu ochii

Standard

Mai plec uneori în deplasări cu scârbiciul. Știu uameni la care e o tragedie la plozi când pleacă un părinte în deplasări, dar la noi nu e. Sara e perfect zen când sunt plecată, nu e supărată, nu nimic. Oricum plec în zilele când ea e la școală. Sincer mă gândesc că e datorită faptului că primii doi ani din viața ei nu am lipsit niciodată mai mult de 2/3 ore de lângă ea, și asta de maxim vreo 5 ori. O investiție care a meritat.

Dar nu despre asta, nu știu de ce naiba încep cu chestii despre care nu voiam să povestesc.

Voiam să povestesc că mă enervează ea pe mine când sunt plecată. Pencă nu suportă (ca și mine, de altfel), să vorbească la telefon. Nici măcar la mesaje nu răspunde. Uneori nuș ce face da nici măcar seen pe amărâtul ăla de whatsapp nu îmi dă. Iar dacă Doamne fer îi trimit un mesaj mai iubăcios (fii-mea îmi reproșează des că-s cam siropoasă cu ea și chiar sunt, aproape doar cu ea, în rest sunt o Zoe dârză) chiar e în stare să nu-mi răspundă veci la el.

Iar eu când sunt fără eaaaaaaaaaaa, well, îmi e dor de ea. Când era mai mică nu era neapărat că îmi era dor de ea, era ca o necesitate, nu puteam să respir dacă nu era lângă mine. Acum nu e așa, pot să respir fără ea, doar îmi e efectiv dor de ea pencă e mișto viața mea când sunt lângă ea și pur și simplu abia aștept să o văd cu cracii ăia exagerat de lungi (serios, nu fac mișto, are cracii de 12 ani și partea de sus de 6) cum baletează prin casă și face mișto de mine.

Ajung să o văd de obicei când termină școala. Avionul meu aterizează (cu tot cu întârzierea de rigoare, deja tradițională) cu fix vreo oră juma înainte să termine ea orele, timp suficient să ies din aeroport, să prind un taxi, să las bagajele și să ajung la ea la școală.

Acuma, v-am mai explicat că la școală (și în general, în public) orice manifestare de afecțiune e strict interzisă. De Sara, desigur. Deci nu pot să o pupăcesc, nu pot să îi spun că o iubesc, nu am voie ni mi cu ța. Și la fel de absolut evident că ei nu îi trece prin cap să mă pupe sau să îmi spună că mă iubeşte.

Dar nici nu am nevoie. Când mă vede așteptând-o toată fața i se luminează și ochii ăia mari și negri strălucesc de numa. Fără pupici, fără declarații, de obicei zice doar Mami. Sau Mami meu. Sau Mami ai venit. Și Mami + ochii ăia fericiți sunt mai mult decât orice aș putea vreodată să cer sau să aștept.

Nu cred că avem nevoie de cuvinte. Nu-i rău nici cu ele, dar uneori mă gândesc că ele sunt necesare între oameni care nu se cunosc așa de bine. Când știi sufletul unui om, e ok și doar cu priviri. Cel puțin cu priviri ca cele ale Sarei când mă vede întorcându-mă dintr-o deplasare.

Și cred că nu e doar ea. Și în ochii mei sunt același luminițe când o revăd. Și nu doar pe ea, probabil de fiecare dată când văd oameni pe care îi simt acolo, în cercul ăla mic mic, cel mai mic.

Deci la zâmbete din ochi. La asta mă gândeam azi 🙂

IMG_0128

Never impossible

Standard

Școala unde merge Sara dezbate zilele astea dacă să continue și la clasele mai mari (5-12) au ba. Toți părinții aparținători sunt consultați. În calitate de purtător de gene responsabile și sociabile, părintele cu 2 cromozomi cu litere diferite (adică tatăl Sarei, pentru cei cărora nu le-a plăcut genetica) a fost la toate ședințele aferente și a studiat problema.

Eu, în calitate de purtătoare de cromozomi cu 2 litere identice și gene iresponsabile și hai să zic introvertite și nu antisociale, nu am fost la nicio ședință și nici nu am studiat problema, în afară de a citi ce mi-a trimis el.

Acuma trebuie să dăm un răspuns. So aseară i-am zis Sarei că we need to talk, cuvințele care o fac să îi vină să o ia la fugă. Am asigurat-o că nu e de rău și am purces la prezentat opțiunile, diferențele între sistem de stat vs. sistem particular și nu în ultimul rând posibilitatea de a pleca la vreun moment dat din țară (la care ne gândim, de s-or alinia condițiile și planetele).

O să o las pe cea din urmă deoparte pentru articolul ăsta, pentru că și afară tot aceleași opțiuni le are.

Între primele două i-am expus ce știu eu.

Option 1 (privat): sistem axat pe proiecte, interdisciplinar, fără teme în principiu, cu posibilitatea de a învăța chestiile care o interesează, cu care ar trebui să meargă în teorie până la BAC, că mai greu să treci de la una la alta printr-a 10, deși nu imposibil. Riscul ca accesul la o facultate din RO (deși i-am zis că noi sperăm să nu facă o facultate în RO) să îi fie dificil. Nu în ultimul rând costurile. Cu banii pe care i-am da pe școală privată până în clasa a 12-a i-am putea cumpăra un apartament, două mașini sau porni o afacere.

Option 2 (stat): sistem axat pe predare și repetiție, lecții cu ascultat pasiv și teme multe. Moca, desigur (minus oareșce bani de cărți caiete și ce-o mai fi). Timp redus. Note.

Nu opțiunile sunt relevante, că dacă ar fi să scriu un articol cu avantaje și dezavantaje între stat și privat ar ieși mult mai lung de atât, ci voiam să povestesc de Sara.

Întâi și întâi m-a întrebat de ce dracu (minus partea cu dracu, ea vorbește frumos în continuare, probabil tot pentru că eu mai înjur, tot în continuare :D) trebuie ea să se gândească acum la ce-o să facă la 18 ani când are numai 8.

I-am zis că dacă nu se gândește ea ne vom gândi doar noi, ceea ce bănuiesc că nu ar coafa-o. A confirmat că nu, cum adică să hotărâm noi pentru ea.

Apoi a întrebat dacă școlile de stat au WC în curte. Jur că nu știu de unde are informația asta, posibil ceva mit urban ce se vântură în școlile private. I-am zis că cele din București nu, posibil însă să mai fie unele prin țară. A întrebat de lista de facultăți pe care le poate urma. Am citit lista, i-am explicat iar despre fiecare, a zis că nu știe încă. I-am explicat (iar) că în ăștia 9 ani de îi mai are (până în clasa a 11-a) trebuie să afle ce pisici i-ar părea interesant să învețe că altfel timpul la facultate n-o să fie very fun, dar că nu trebuie totuși să aleagă facultatea azi. M-a întrebat de ce și i-am zis că uite, ție îți plac cărțile cu aventuri. Imaginează-ți că 3 ani ai citi doar cărți de aventuri vs. 3 ani de cărți cu prințese. S-a strâmbat dezgustată de ipoteza de a citi cărți cu prințese timp de 1000 de zile plus și a întrebat plină de speranță dacă există o facultate unde poate citi doar cărți de aventuri. Am dezamăgit-o răspunzându-i că nu as far as I know. A mai întrebat dacă aș ajuta-o la teme și i-am zis că ofc. I-am mai zis și că ni se fâlfâie de note dacă optează pentru sistemul stat.

A rămas că se gândește, discută și cu tatăl ei și revine cu întrebări.

Ce voiam să scriu cu articolul ăsta e că da. E greu și oarecum complicat pentru un copil de 8 ani să se gândească la lucruri ce o să i se întâmple peste încă 12. E dificil nu doar pentru ea, dar și pentru adulți (deși suntem printre puținele animale care putem planifica pe termen lung, nu excelăm la imaginat chestii de peste x ani). Chiar și pentru adulți orizonturi de timp de un an sau doi reprezintă echivalentul unei discuții despre rai (fiind la fel de îndepărtate și ireale). Nu avem capacitatea de a trăi azi pentru ce se va întâmpla peste 20 de ani (mă rog, majoritatea dintre noi și instinctiv, nu neapărat că e imposibil de făcut).

Dar tot cred că e necesar. Cred că atunci când vine vorba de viața ei ar trebui să fie (măcar) parte din decizie. Și încerc să nu iau hotărâri fără ea. Prezint argumente și contraargumente, explic de ce eu aș alege A vs. B, răspund la nelămuriri, când e vorba de amândouă îi amintesc că trebuie să ia în calcul și partea care mă vizează pe mine, nu doar pe ea (n-aș vrea să fie egoistă, viața e tristă rău când ești așa) aso.

Greu? Da. Imposibil? Meeeh, nu m-am omorât niciodată după cuvântul ăsta 😛

IMG_0128

30 septembrie 2019

Standard

Am scris cam rar în ultimul timp. Nu că n-aș fi vrut să scriu mai des, îmi lipsește că nu am scris la fel. Dar na, știți? vară. Și vara suntem tot plecate și nu prea iau laptopul cu mine, pe telefon e greu și apoi de, lenevești. Orice are nevoie de repetiție ca să nu dispară. Vara citesc, probabil mai mult decât în toate celelalte trei anotimpuri adunate, pentru că vacanțe. Dar de scris nu prea scriu.

Dar gata, promit că îmi revin. Sara e bine, stă turcește acum pe canapeaua verde și citește volumul 16 din ceva cu niște pisici războinice (mai nasol e că înțeleg că sunt peste 30 de volume). La școala ei e bine, și aș vrea să scriu cumva și de cum e la școala ei, tot din rațiuni de ordine în cap și poate și gândit cum e de procedat mai departe.

Adevărul e că sunt descumpănită, chiar cred că ăsta e cuvântul, descumpănită de faptul că iar vine toamna. Mă uit așa la ea, cum se instalează complet nepăsătoare. Și mi-e ciudă pe ea că întâi vine cu haina asta colorată, ba uite, mai păstrează și o săptămână de vară cum e asta de urmează, doar ca să mă amăgească, și apoi jap. Cizme, bocanci, fulare și mânuși. Măcar primăvara începe prost dar se termină bine. În toamnă nu ai cum să fi altfel decât descumpănit.

Mă face să mă gândesc la cum nu știu, cum facem toate lucrurile de pe lume cu gândul că mai e timp, mai e timp, unde ne grăbim. Dar chiar ne grăbim, eu chiar cred că trebuie să ne grăbim, toamnă după toamnă, una mai rapidă ca cealaltă. Pe toți ne prinde o toamnă din urmă, chiar dacă credem în veri nesfârșite.

Sigur, pături calde și picioare înghețate, pulovăre pufoase și vechi, Sara care e leneșă și nu mai vrea să meargă pe munte deși ieri avea chef, sunt bune și astea. Dar tot mă simt așa, pe un trotuar cu mâinile atârnate pe lângă mine, în pijama și picioare goale uitându-mă la o autostradă unde se îngrămădesc cu 240km pe oră frunze uscate, ploi, temperaturi de sub 10 grade, roșii cherry de import vs. cele de la țară, mașini turbate în goana după ajuns la ore fixe, veșnic fixe la birouri goale cu lămpi artificiale care ne mănâncă zi după zi după zi orice urmă de bucurie. Toate amestecate.

Ăăă da. Prefer vara? Cred că era mai bine să leave it at that.

PS. Sarei îi place iarna. Iarna cu i. Sfinte sisoe. Iarna. Deși eram de față, uneori nu știu dacă chiar sunt eu mama ei. Iarna, auzi.

IMG_9683

Fără

Standard

Nu o cert niciodată pe Sara. Chiar niciodată. Mă enervează uneori, desigur. De fapt știu și precis când mă enervează, când o rog de 5 miliarde de ori să facă ceva și ea pur și simplu nu mă aude pentru că deși e 11 noaptea și am lăsat-o să facă și aia și aia când o rog să mergem la culcare ea se duce să deseneze 😀 Și atunci zic Maaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și ea mă întreabă da ce am, de parcă am aterizat de pe lună și acum mă vede pentru prima oară. Mă mai enervez pe Sara când sunt eu obosită, fie n-am dormit noaptea fie cine știe ce rahat m-a supărat, dar atunci sunt doar eu tâmpită, ea n-are nicio vină. Când mă enervez pe Sara din cauza mea e cel mai nașpa sentiment din lume. Încerc să nu o fac, dar chiar nu reușesc întotdeauna, mai greșesc. Îmi cer scuze după și mă iartă. E un omuleț bun.

Dar când face ceva cu adevărat greșit? Mpăi atunci nu o cert. Deloc.

Nu vreau să zic să facă lumea așa, știți că nu scriu în felul ăsta. Nu cred că se aplică tuturor copiilor, doar cred că se aplică copiilor care intră în aceeași m. prost am început asta. Copiilor care seamănă cu Sara.

Am filmat acum ceva vreme 2 surori, ceva filmulețe scurte, pentru o prezentare. Întâi a fost cea mare, pe care o știu mai bine, și știu că dacă vreau să obțin ceva de la ea trebuie să o fac să se relaxeze. So nuș ce i-am zis, că e ok, că repetăm de oricâte ori e nevoie. A ieșit fimulețul din dubla 2 parcă. Apoi a venit sora mai mică, pe care nu o știam așa de bine. Și am încercat aceeași tehnică. Relax, e ok, avem tot timpul din lume, yaddy yadda. După 20 de duble întrerupte de chicoteli și poticneli, mi-am dat seama că nu ajungem nicăieri și i-am zis pe o voce serioasă și arțăgoasă că this is it, trebuie să se concentreze că mai am și alte căcaturi de făcut. A ieșit șnur în următoarea dublă. Și e doar un exemplu, am mii. Oamenii sunt diferiți.

Pe Sara nu o cert. Și cred că niciun copil așa sensibil ca ea nu ar trebui să fie certat.

Pe ea și doar pe ea nu o cert pentru că știu că dacă face ceva greșit se simte atât de nașpa și de aiurea că dacă i-aș mai zice și eu ceva aș doborî-o. M-aș transforma eu în agresor. Pur și simplu nu aș face nimic decât să o fac să mă urască puțin dacă aș certa-o atunci când face ceva chiar greșit (și zău că face rar chestii aiurea, și în general chiar din greșeală, adică fără intenție) pentru că am lovit-o când era deja jos. Și știu atât de bine astea pentru că și eu sunt la fel. Sigur, o să îmi spuneți, Sara nu e eu. Cu siguranță nu, dar la chestia asta seamănă. Am zeci de exemple.

She fucks up sometimes. I fuck up sometimes. Dar ne simțim amândouă atât de căcat când o facem că orice pedeapsă e de-an boulea. Deja ne simțim ca ultimii oameni de pe Pământ.

Cred sau sper că oamenii care citesc întâmplător blogul ăsta sunt genul de oameni cu empatia necesară să înțeleagă, ca părinți, când un copil nu are nevoie să fie certat. Dar știu că nu toți părinții se opresc din a face asta. Pentru că regula socială? culturală? e că atunci când un copil sau un om încalcă o valoare îi ții o predică pentru a-l aduce pe calea cea bună și a nu mai repeta greșeala. Again, perfect plauzibil ca regulă generală, dar nu și universal aplicabilă.

Da. Deci nu o cert pe Sara.

img_4273