Arhive pe categorii: barfe

Statistic

Standard

Statistic, la șase luni copiii ar trebui să stea în fund.

Statistic, până la un an, ar trebui să se ridice singuri în picioare.

Statistic, până la un an și câteva luni ar trebui să facă primii pași.

Nu ştiu dacă voi statistici, eu statistici, imi plac oamenii care statistici. M-au fascinat întotdeauna (ba chiar făceam un ban în plus în facultate lucrând pentru  un institut de sondaje, de asta încă răspund oricui mă sună la telefon cu orice întrebare la modul cel mai politicos posibil, deși numai de o discuție despre gradul de satsisfacție după ultima convorbire cu robotul de la bancă n-am chef). Mai orice articol serios pe care îl citesc (nu citesc presă, mă rog, minus NYT și BBC, dar mai mult secțiuniile de știință, la restul sunt egal de varză) are link la sursă, adică la articolul mamă, din revista de specialitate. Și acolo găsești numerele. Deci mă uit la ele, îmi place să sap prin ele. Din nou, nimic bun, doar dependența mea de dopamină.

Statistic, copiii încep să vorbească la un an jumate.

Statistic, copiii care vin din familii de intelectuali au mai multe șanse să ajungă intelectuali.

Statistic, pentru copiii din familiile destrămate riscul să ajungă delicvenți juvenili este sporit.

Statistic, femeile sunt mai bune la comunicare decât bărbații, dar nestatistic toți scriitorii mei preferați sunt (din păcate) bărbați.

Statistic, am o genă care mă făcea să mor de ceva cancer în copiărie.

Statistic, poate au dreptate.

În realitate, I call bulshit, nu doar pentru că încă sunt aici sau pentru că Sara a ignorat toate milestone-urile de mai sus sau pentru că, statistic, Planeta asta cu noi pe ea avea niște șanse ale dracului de mici, ci pentru că de fiecare dată când cunosc o persoană aleg să o iau ca pe o pagină albă, pe care o scrie singur.

Fără legătură cu cine îi sunt părinţii, ce număr poartă la pantofi, sau ce maşină conduce.

Datele, numerele, cifrele pe care le vedem nu reflectă întotdeauna realitatea (din diverse motive, prea lung pentru aici, cauzalitate vs. corelație, date ascunse, factori necunoscuți, confuzii, interpretarea și încă o mie), și nu cred că ar trebui să ne influențele opiniile înainte de a ne uita cu tot capul propriu și personal la problema în cauză.

De fapt, urăsc statisticile. Îmi dau ochii peste cap de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. 🙂 Urăsc să fiu pusă într-o categorie doar pentru că o persoană ştie o bucăţică de informaţie despre mine.

So. Data viitoare când o mamă transpiră că: plodul e cu 50 e grame sub greutate sau peste greutate, căăă n-a stat în fund la 6 luni bătute pe muchie sau căăă n-a învățat engleza la 3 ani și nuș ce studiu care arată că, statistic (yes, my eyes rolled again), cei care învață engleza la 3 ani o să ajungă la Oxford, don’t.

Ba mai mult, prove statistics wrong, fiti patratica aia neagră care le strică toate calculele :P.

Then sit back and just enjoy being the misfit. ;))

 

 

 

Reclame

Pic me

Standard

Fac poze. Știți că fac poze. Pur și simplu îmi place să fac poze. N-am prea mai avut timp de ședințe foto lately (fuck, și nici să le prelucrez, am promis unele de o lună :() ,dar poze am mai tot făcut, Sara bate cu siguranță ceva record la poze deținute, pentru că pe ea îmi place cel mai mult să o fotografiez, pe lângă faptul că pentru mine e cea mai frumoasă ființă din lume, mai are și 9999999 de mutrițe și de expresii care merită cu prisosință posteritatea.

Dar nu numai pe Sara o fotografiez. Unele (și unii :P) își fac selfie-uri, eu îmi pozez cărțile (nu toate, doar unele). After all, the books we read do define us to some extent și urăsc cum ies în poze, fie ele și selfie-uri. Acum ceva vreme, o doamnă de 72 de ani mi-a întrerupt conversația să îmi spună, printre altele a) secretul fericirii (obsesivul trăit în prezent, nu mai scap de el) și b) că sunt frumoasă (era doar amabilă, reply la faptul că eu i-am zis că arată fabulos la 72 de ani, and she did, plus că lua masa singură într-un restaurant, ceea ce era enough kick ass). Și i-am zis că îi mulțumesc, dar nu sunt, sunt deșteaptă în schimb (asta ca să știți că în niciun caz nu mă dă modestia afară din casă). Deci pozatul cărților, cumva, chiar e un fel de selfie, doza mea de vanitate.

Așa căăă, pentru că mi-era cam lene (că doar vine vara, vă spun în fiecare an că ăsta-i anotimp de dormit) am pus pozele cu cărți (ok, am strecurat și una cu o cafea, after all books and coffee really are a perfect match dar și una făcută de Sara, în una din plimbările noastre, o să vă povestesc și de ele cândva) făcute cu telefonul în ultimele luni. Poate vă fac poftă de citit,cu Sara funcționează, a se vedea poza de mai jos. Chiar e curioasă despre ce citesc, mă întreabă cu ce e povestea, ba uneori îmi fură de-a dreptul cartea și ciește din ea. Și a declarat că vrea să citească toate cărțile din bibliotecă și de fapt nu, milioane de cărți. Sure hope so. Monkey see, monkey do I guess 🙂

 

PS. Și playlist de iunie :).

Copil

Standard

Vouă vă spuneau adulții când erați mici că atunci când veți fi mari veți regreta că nu mai sunteți copii?

Mie îmi spuneau. Mă enerva îngrozitor, părea o chestie inevitabilă, o să mi se întâmple indiferent ce o să fac, nu aveam cum să scap.

Urma să regret copilăria la fel cum aveam să mor, cum urma să îmi crească păr în nas și să fac rate la bancă.

Pur și simplu așa trebuia să fie. 2 și cu 2 fac 4.

Și chestia asta, când eram mică, mă măcina. Poate fac ceva greșit acum, mă gândeam.

Poate ar trebui să simt altfel. Să mă panichez că o să cresc. Sau să nu dorm. Serios. Mă gândeam asta. N-o să mai dorm, îmi spuneam. Ca să nu pierd niciun moment din ce ar trebui să fie o perioadă a vieții mele pe care o voi regreta veșnic.

🙂

Nu știu dacă voi, acum, regretați. Nu știu dacă Sara o să regrete.

Eu una nu. Nu prea am regrete pentru lucrurile pe care le-am făcut sau le-am trăit, unele dintre ele, cu desăvârșire prostuțe, dar na, ale mele sunt toate 😀 (mi-e frică însă că aș putea regreta ceva ce n-am făcut).

Și sper ca Sara să nu aibă vreodată sentimentul ăsta. Nu îmi plac nostalgiile și nu înțeleg trăitul în trecut.

Suntem aici, acum, în secunda asta. Putem să zâmbim sau să ne întristăm și orice am alege e ok. Dar să repetăm la nesfârșit imagini trecute de acum zeci de ani sau să ne imaginăm cum ar fi fost viața noastră acum dacă dădeam la Mate în loc de la Drept nu cred că are sens.

Așa că n-o să îi spun niciodată Sarei asta. Și sper să nu o audă din altă parte. Să ia copilăria așa cum e, ca o parte din viață cu bune și cu rele.

În plus, who the hell said we have to stop? Eu una, sunt, la modul cel mai serios, unul din oamenii complet neserioși (și sper să nu ajung niciodată serioasă).

Pentru mine, azi nu e doar despre copiii voștri. E și despre voi. Depre cei care, la 57 sau 36 de ani sunteți încă copii. Cei care încă se joacă. Cei care sar șotron în parc. Care nu se cred importanți. Cei care încă cred că nu știu nimic. Cei care își toarnă cafea pe hainele albe și râd în loc să se enerveze. Cei iresponsabili care vor să plece la mare mâine (și o și fac). Cei care cred că ploaia o să spele creta de pe aleea casei. Cei cărora încă le plac poveștile. Cei care încă se miră de un fir de praf într-o rază de soare. Cei cărora le citesc jocurile și ghidușiile și curiozitatea în ochii rotunzi și sinceri, ochi de mămici sau tătici (sau nu).

I see you. 🙂

PS. Și mi-ar plăcea, ca undeva, pe la vreoooo 82 de ani să joc un bambilici sau uuuun Țară țară vrem ostași sau hai, măcar un Need for Speed cu aceia dintre voi care încă veți fi copii și peste 50 de ani 😛

IMG_0955

 

 

 

13 antialbastre

Standard

Repede repede, scurt și la obiect. Am rar (raaaaaar) zile când sunt lungă și albastră. De fel, fiind, cum am stabilit, mică și roșiogalbenăportocaliocărămizie.

Voi? 🙂

Nu îmi place să fiu tristă şi nici să văd oameni trişti, îmi vine să spun bancuri (deşi nu ştiu niciun banc) ca să-i înveselesc.

13 chestii care cred că funcționează, poate hei, ajută pe cineva și poate, și mai hei, îmi lăsați altele în schimb :P.

În ordinea inversă a eficienței.

13. Să citești o carte. Problema e că dacă aș alege ceva să zic de cărțile pe care le citesc, n-aș prea zice că mă fac fericită. Mă fac o mulțime de lucruri, o mie într-o secundă, mă fură și mă pierd în ele, dar mmm n-aș zice că mă înveselesc. Dar dacă e de uitat, cu o carte sigur se rezolvă :D.

12. Să dansezi de nebun, de preferat cu un copil mic și la fel de nebun pe lângă tine. Când Sara are chef să alergăm prin casă pe Nirvana și să facem tot felul de smucituri, este imposibil, dar imposibil să rămâi supărat.

11. Să te plimbi, hai hui, pe jos, singur, fără o adresă sau un scop, doar de căscat gura (cam cum m-a certat Sara și v-am povestit luni). Pentru o albăstreală mică spre medie funcționează perfect.

10.Remindere. Uitat la poze cu vacanțe trecute și fericite sau cu persoanele cu care le iubiți (eu am un calendar cu Sara pe birou, mă uit la moaca ei dacă am nevoie de un zâmbet și nu-l găsesc) saaaau, uneori ies afară pe culoar și îmi pun un filmuleț cu cățelul meu preferat din Univers (Șiarli). Pentru că e cald și blând și prietenos și moale și lumea zice de el că-i prostuț dar eu știu că nici vorbă 🙂 (și da, întreb și câinii dacă-s fericiți, cred că am o obsesie cu asta :D). Mă binedispune instant, doar pentru că era așaaa frumooos și Șiarli era așaaa de vesel, și sincer și eu la fel. Stai că vi-l și arăt.

9. Să scrii despre ce te supără. Chiar e dovedit că are scop terapeutic. Ajută. Și cu siguranță eu eram și mai dusă cu pluta dacă nu aveam blogul ăsta.  Însă la fel ca și cărțile, scrisul nu prea te face fericit instant, doar umpic mai zen. Locul 9 deci 😀

8. Condusul cu muzica tare. Muzica ta preferată, oricare ar fi, dar tare. Pentru mine una, ideal noaptea, vara.  Și să stau când conduce altcineva îmi place. Numai muzica să fie bună. M-a plimbat văr-miu acum ceva vreme să căutăm ceva păduri de lilieci ofiliți, cu o muzică bunuță pe fundal, am fost așa de fercită de ziceai c-au luat ăștia banii de la biserici și-i dau la spitale.

7. Muzica veselă (din nou, dovedit științific). Am melodii care lift me up (le mai schimb, dar nu sunt așa de multe, cred că am avut frooo 3? hai 4, maxim). Cea mai recentă e asta (tot de la văr-miu venire, asta ca să-mi fac mea culpa că am zis că ascultă muzică de 6-7. ok, tot e 6-7 e, în general, mai greșelște din când în când cu câte una de 10 :P):

6. Chitara. 🙂 Sau mă rog, ce vă place vouă să faceți, la mine e chitara. Tare multă fericire îmi aduce, cel mai mult îmi place să cânt cu Sara lângă mine, pe undeva pe afară, pe la aer, ea să se joace, și eu să îi cânt. Am înregistrată o melodie pe care o cântam eu pe un leagăn, ea pe altul, eu scot niște sunete de pisică chinuită la chitară încercând să învăț un cântec și Sara se conversează cu mine și chuie uiuiuiuuuiuuuuuuuiuuuiiii pe fundal. 🙂 Happiness.

5. Să te uiți la unul din filmele tale preferate. Știți asta? http://john.do/care-little-sad-person/

🙂 La mine funcționează (ba chiar n-ar stica să fiu și hrănită cu sushi în timpul ăsta în loc de snacks-urile alea). Am văzut The perks of being a wallflower de cel putin 30j de ori (n-am pus link la imdb sau la trailer, it sucks btw, ci la scena mea prefrată, pe asta am văzut-o de cel puțin 100 de ori :D. make that 101 102 103 104 105 106 somebody stop me), doar pentru că mă binedispune cam oricând.

4. Să bei cafea (sau mă, rog bere, pentru cele 2 persoane de gen masculin care au ajuns aici din greșeală :P)  cu un prieten. Am mai scris asta, nu mai repet. Urăsc uamenii, însă mă încarc ca o baterie la cafelele cu prietenii mei :). Și asta nu e sirop, e știință, prietenii și vorbitul cu ei ajută enorm (citeam un studiu că pacienții diagnosticați de cancer au supraviețuit în medie mai mult cu nu știu câte luni dacă aveau cu cine să vorbească despre asta). Atât, nimic mai mult :).

2,3. Să înoți. Oriunde, dar, bineînțeles, incomparabil de mai bine la mare. De fapt marea ar fi o chestie separată, nici nu trebuie să înot în ea ca să mi se umple mintea de liniște, să uit orice mă necăjește.

1.Your child. My child. Sara. În zilele alea lungi și albastre am un gol în stomac. Și nimic, nimic pe lumea asta nu-l astupă mai bine decât greutatea ei în brațele mele.

Mai vreau. Mai aveți?

PS. Data viitoare vă povestesc ce funcționează la Sara 🙂

IMG_9785

Playground

Standard

Ajungem la un loc de joaca dintr-un aeroport.

Sara ezita. Un baietel blond, cocotat deja in avionul de jucarie, ii spune:

-Viens, viens! de parca o astepta de o viata intreaga (de aproximativ 6 ani) si Sara intarziase la intalnire.

Fii-mea se intoarce spre mine in pozitia ghiocel.

-Ma cearta.

Nu te cearta mama, iti spune sa vii sa te joci cu el.

-Dar nu inteleg ce zice!

Vorbeste franceza mama, raspunde-i si tu in limba ta.

-Dar daca nu intelege nici el?

O sa va descurcati cumva mama, ai incredere.

Un pas, ezită iar, se întoarce.

Băiețelul coboară după ea, Sara se agata de piciorul meu si nici ca ii arunca vreo privire, la naiba, nici macar un sfert de privire.

Nervos că nu este bagat in seama, pleaca să se joace singur.

Lasata in pace, Sara prinde curaj și se duce ea după el. Acum însă, face el pe niznaiul, pilotează avionul ca și cum n-ar avea nicio fetiță șatenă de 109 cm lângă el (o fetiță șatenă de 109 cm foarte foarte frumoasă if you ask me).

Îmi ia cam doua guri de cafea si cca. 5 minute in human time ca cei 2 sa piloteaze impreuna avionul verde intr-o conversatie bilingva perfect coordonata.

Eu și mamica blondului pazim in tacere (thanks heaven) gardul locului de joaca pana ce vocile metalice din difuzoare curma crud relatia abia inceputa.

Nu știu la ce se gândește ea in timp ce se indeparteaza, dar eu una nu incetez sa imi reamintesc conversatia recenta pe care am avut-o cu o prietena cu cativa zeci (nu prea multe zeci) de ani mai mare ca sara si sa ma mir cum nimic nu se schimba. 😛

IMG_9660

Look @ people

Standard

I look at people. I do. Mi se par interesanti, citesc povestile din spatele mainilor albe, bucatarii, balcoane, tristeti si sperante. 🙂 Mi se intampla uneori sa mi se intrerupa conversatiile de oameni de la masa de langa care au tras cu urechea (mult prea des, zau) si alteori sa mi se povesteasca la prima vedere vieti sau bucati de vieti.

Acum ceva vreme, o doamna s-a asezat langa mine la statia de metrou Demey si, dupa ce i-am zambit (o fac involuntar, nu ma pot abtine), a inceput sa imi povesteasca cum traieste singura in o garsoniera cu vedere la o curte interioara din Paris. Luminile de Craciun de pe Champs Elysee i se par triste si refuza sa se plimbe acolo in perioada sarbatorilor. Lucreaza in birou cu inca 2 colege si pleaca des in deplasari, dar, fiind singura, ii place asta. Are in jur de 50 de ani, parul gri cu multe fire albe, ochi mici, cu riduri, jucausi. E imbracata in uniforma de calatorie a functionarelor europene. Pantofi comozi, bot rotund, pantaloni, curea, camasa, esarfa, un sacou. Palton maro deschis pe deasupra. Servieta. Nu-i place deloc sa vina in Bruxelles, e prea aproape si trebuie sa plece dimineata si sa se intoarca seara.
Isi ia la revedere la Schuman si isi cere scuze ca a vorbit atat. Nu stie de ce. Ii zambesc iar.

Acum, chiar acum cand scriu asta pe telefon, sunt intr-un Airfrance. Nu imi plac stewardesele si nici stewarzii. Ma enerveaza politetea pe care o percep drept falsa si aerul de superioritate pe care il gasesc nejustificat, parca as face parte din ceva trib de bastinasi suspectati a fi cumplit de prosti, fortati sa stea captivi in centuri de siguranta in timp ce niste capetenii cu coc ii indoapa cu mancare proasta. Dar el e altfel. Nu are eticheta cu numele, Security Crue scrie pe o bucata rosie de tabla. E francez. Ma asteapta pe randul opus fata de cel pe care stau si imi dau jos castile din urechi cand ajung langa el pentru ca mi se pare ca imi spune ceva. Gresesc, doar canta (destul de tare) o melodie vesela. Canta si cand imparte mancarea, se converseaza despre vin cu tipul din fata mea, bate darabana pe compartimentul de bagaje cand cocoana de langa mine nu se hotaraste daca vrea apa sau cafea. 🙂

Uneori insa, doar ii observ, si desi nu stiu absolut nimic despre ei, raman personaje cel putin la fel de vii. Dupa amenintarile teroriste din noiembrie din Bruxelles lumea in aeroport se grabea chiar mai mult decat de obicei. Nevestele isi instruiau sotii plecati in deplasare sa evite locurile aglomerate si hotelurile din centru. Speaker-ul de la eveniment ii spunea unui coleg in pauza ca nu vrea sa moara.
Ma lasam plimbata, cu mainile in buzunare si castile in urechi pe banda rulanta ce ducea spre iesire. 20 de persoane mai in fata, imi atrage atentia un tip inalt, mult mai inalt decat ceilalti. Nu ii vad deloc fata si nici nu ma grabesc, ca sa o pot descoperi. distanta dintre noi ramane constanta, pentru ca nici el nu se grabeste. Deasupra benzii sunt agatate niste figurine decupate in forma de biciclisti. Le atinge, una cate una, facandu-le sa danseze, pana ajung eu la ele si inca ceva dupa. Sunt singura pentru care figurinele dansatoare exista doar pentru ca nimeni altcineva nu se uita in sus. Pare ( e) complet rupt de realitatea costumelor negre. Se joaca, ca un baietel, la 9 dimineata, intr-o miercuri, intr-un aeroport dintr-un oras amenintat de teoristi.

Merge sa isi viziteze mama, usor uimit, de parca ar fi o surpriza cu funda roz, de cat de mica devine. Traieste la parter, pe strada cu spital, intre un hotel boutique si o ciocolaterie,  si daca ar inchiria apartamentul ei cu 3 camere, sa fie transformat in pravalie, si-ar permite o casuta si niste pamant in suburbii. Refuza insa, pentru ca e casa in care s-a nascut, casa in care intai l-a iubit, urat apoi, si la final uitat pe tatal lui, care a murit la varsta de 64 de ani de cancer de colon, dupa o perioada grea de zacut la pat. Pe tot parcursul bolii el  a refuzat sa il viziteze.  Ii spune mamei glume din cantonamentele de baschet si o minte ca are o prietena roșcata, blanda, cu ochii verzi care il iubeste mult. Ii inventeaza chiar un nume, Ida, si 2 kg in plus, doar 2, asezate pacatos in jurul burtii, 2 kg de care Ida incearca, fara succes, sa scape de aproape 3 ani. Mama ii gateste tocana de vita, desi el nu suporta mirosul carnii de vita, nu l-a suportat niciodata. In momentul in care firisoarele de abur ii ating narile se transpune instant in dupa-amiezile de acum 19 de ani, cand arunca bocancii la usa si cerea mamei sale orice cu porc, dar primea in schimb, insuportabila vita. La plecare, ii ofera bani si mama lui, exact jumatatea sa acum, refuza, revoltata si ii spune, in schimb, ca vrea un nepot de la el si Ida. In timp ce iese din apartamentul micut si intunecat, cu ideea ca femeile imaginare, blande, cu ochii verzi care il iubesc si pe care le iubeste in ciuda celor 2 kg in plus din jurul burtii, fac mai greu copii reali, lasa pe dulapul cu vesela din holul intunecos plicul cu bani.

Ajunge o data cu mine la biroul control pasapoarte de pe Aeroportul Zaventem, iar la ora 18:15 fix isi intoarce, incet, capul in directia mea, iar eu, la randul meu, mi-l intorc cat de repede pot astfel incat sa nu ii vad niciodata nici forma nasului (prea mare) nici culoarea ochilor sai calzi, caprui.
IMG_2619

 

Against all odds

Standard

Visam cu ochii deschiși la vacanța de vară și mare când proful de economie dintr-a 11-a îmi explica cu răbdare (nemeritată) cum că gradul de satisfacție scade pe măsură ce primești ceea ce îți dorești și că un bun e cu atât mai râvnit cu cât e mai rar (da, diamantele).

Dacă nu ai mâncat ciocolată de 100 de ani și iubești ciocolata, prima lingură va fi raiul pe Pământ, a doua va fi delicioasă, iar a 47-a va fi…oh well, va fi.

Tot el mi-a spus că întotdeauna când văd o femeie care mi se pare extraordinar de frumoasă, cea mai frumoasă femeie din Univers să îmi amintesc că acolo undeva e un bărbat cate s-a săturat să facă dragoste cu ea.

Ambele lecții mi-au rămas în cap, în ciuda viselor la vacanța de mare și incapacității mele (dovedită cu trecerea timpului) de a învăța boabă de economie (ca și istorie, geografie sau politică, toate chestii elementare fără de care trăiesc extrem de liniștită în prostia mea).

Ajunsă însă în floarea vârstei (gawd), mi-am dat seama că greșea (nu, nu cu femeile frumoase).

Există câteva lucruri care, cel puțin pentru mine, dar poate și pentru voi, sfidează cu nerușinare regulile, mai precis, oricât, dar oricât de multe lingurițe aș primi, mai vreau, și mai vreau și mai mult, și încă mai mult, și nu mă mai satur.

-în primul, dar în primul rând, pupicii Sarei. Da, pupicii ei sunt irezistibili și cu cât primesc mai mulți (îhî, e pupăcioasă cu mine și doar cu mine fii-mea) cu atât mai vreau și mă gândesc cu groază că poate va veni o zi în care nu va mai vrea să stea cu mine de gât și să mă hrănească în calitatea mea de Mașină de Pupici autodefinită. Nu? Primul lucru care vă trece în cap când vă gândiți la mine: Mașină de pupici 😛

-cărțile. La fel, pe cât citesc mai mult, pe atât mai multe cărți vreau, nu las bine una și mă apuc de încă două, cărțile sunt ca o hidră căreia îi cresc două capete când tai unul, ba chiar trăiesc cel mai concret sentiment de anxietate când mă gândesc câte cărți aș vrea să citesc și nu le-am citit încă și nici nu știu dacă o să apuc să le citesc și nici nu știu dacă nu cumva nu ratez cea mai minunată carte, cartea mea, pe acolo, pe undeva, în miile de cărți care mă așteaptă răbdătoare să ajung la ele. Ok. Știu că o să vă dați ochii peste cap. Dar e adevărat.

-muzica, melodiile încă necunoscute și cele pe care le-am descoperit, care sunt numai și numai ale mele (şi ale voastre), cu cât caut mai multă muzică, și cu cât aflu mai multe melodii care îmi fac zilele frumoase, cu atât mai multe vreau și caut (și găsesc). Nu cred să mă satur vreodată și să zic: oh well, azi o să ascult radio în mașină.

-prietenii mei. rar, rar îmi fac prieteni, și mai puțini îmi rămân (4.1 e media prietenilor cu adevărat apropiați pe care îi ai:D, am citit eu), dar, jur că nu mă satur vreodată de vorbit cu ei, indiferent de câţi ani ne ştim sau că am vorbit deja despre tot ce se putea imagina. Ce-om vorbi atât nici eu nu știu. Aşa cum atunci când stau de vorbă cu alţi uameni vreau să dorm 3 zile după,   cu ei mă calmez, mă liniştesc, sunt sursa mea de zen :). Nuș sincer dacă mi i-am ales eu sau ei pe mine sau doar ne-am găsit, cert e că, de multe ori, sunt aerul pe care îl respir. Şi sper ca Sara să şi-i găsească pe ai ei. Nu e grabă, nicio grabă la asta.

-marea. nu trec zile după zile de stat la mare și zic: ah la naiba, dar ce m-aș mai duce-n București să merg la job, m-am săturat de atâta apă și soare. Nope, cu cât primesc, cu atât mai mult vreau, cu atât mai des visez la ea și cu atât mai mult fac pe dracu-n patru să mi-o (re)văd. Şi o să fiu cu ea până la urmă, o să trăiesc pe un mal de mare. I will.

Pentru voi ce e? Acel ceva de care nu vă mai săturați?

Playlist de mai. Cum dă un pic soarele cum apar melodiile zbânţuite prin playlisturile mele. 🙂