Arhive pe categorii: barfe

Viermi

Standard

De vreo săptămână încoace traficul din București e chiar mai blocat decât de obicei. Nu îmi dau seama precis de ce. Nu ninge, nu a plouat, cele două catastrofe pe care oricine care trăiește pe aici mai mult de o lună le înțelege perfect. Am deseori senzația că șoselele din capitală sunt de fapt niște viermi gigantici iar mașinile nimic altceva decât sute de semințe mici, negre, de mac (oare viermii mănâncă semințe de mac?) care nu merg prin voința proprie a șoferilor lor ci doar sunt împinse înspre anus (hai că am fost delicată, ce mama naiba), prin mișcarea continuă, naturală, de digestie, a viermelui uriaș în care se întâmplă să se afle.

Sigur, toată lumea pare exasperată de problemă. Se claxonează, manelele duduie la maxim (ați zice că exagerez, dar noup, ieri am deschis geamul pe la unirii și fix manele blană asculta domnul, domnuuul, adică un ins la costum 40 plus din cutia de lângă mine), nervi, gesticulări, înjurături. Și e understandable, toți se grăbesc, toți vor să ajungă în punctul A sau B,  toți au copii de lăsat sau preluat de la școală, termene, deadline-uri.

Sunt ușor răutăcioasă, e adevărat (în general), dar eu am o carte nouă mișto în mașină (grație traficului curent am apucat să ascult 2 ore din ea în doar 3 zile) și în plus nu mă gândesc la termene, iar Sara ajunge în 5 minute la școală. Deci mă uit impasibilă la doamna care mă înjură pencă vreau și eu să merg drept înainte după ce am lăsat 30j de mașini să treacă și n-am mai apucat să o las și pe ea, îi accept pe goergeii care violează liniile de tramvai să mi se bage în față, ba chiar am timp să observ fundul grăsun al unei pisici bej de la fereastra veche a unei case de pe Popa Șapcă sau să mă holbez neîncrezătoare la următoarea intersecție că, în pătrățelul minuscul de pământ din jurul unui stâlp electric aflat pe colțul dreapta al străzii au crescut două tufe mari, și înflorite pe deasupra, de narcise albe. Avansarea înceată și mai mult statică mă duce, alternativ, prin zone de umbră și lumină. Când ajung la soare, închid ochii și încerc să gust cum se simte soarele pe piele mea. Blând. Evident că nu deschid niciodată ochii la timp, motiv mai mult decât suficient ca cei aflați prizonieri în spatele meu să mă claxoneze isteric că n-am avansat cei 10m pe care cei din fața mea au reușit, cu greu, să îi cucerească.

Vine primăvara. Îmi place. Săptămâna viitoare iau totuși bicicleta.

IMG_2251

Reclame

Genie

Standard

Nu prea citesc oameni care scriu pe internet. Văr-miu, desigur, și încă un blog din România. Afară, unul singur. Wait but why.

Tim Urban e funny. Adică mă face pe bune să râd (ceea ce e rar, chiar am un simț al umorului ciudățel). Și e a total geek (live se vede și mai bine, are și mișcări de geek). So ofc I like him. Are niște postări super documentate despre chestii care locuiesc şi la mine în cap, de la Paradoxul lui Fermi, religie, trecerea timpului, numere, până la care e rețeta să îți alegi un partener de viață potrivit (had me la testul traficului), prieteni sau nume de plozi .

Mbut trecând peste, că nu voiam să scriu un post despre cum scriu alți oameni mișto :P, am dat recent din link în link la el pe blog de asta: http://waitbutwhy.com/2014/09/genie-question.html.

Pentru cei extrem de leneși (quite a few, ținând cont că la ultimul meu articol în care hyperlinkuiam o serie de articole extrem de plicticoase, dar mișto, numai câțiva dintre voi au dat click pe ele), nenea ăsta s-a plimbat prin lume și a întrebat oamenii:

– Dacă ai avea un duh în lampă ce ți-ai dori?

Și lumea a răspuns așa: bani, bani, bani. dragoste, bani, reputație, aifoane, să călătorească, pace mondială, mașini, case, să fie tineri din nou, abundență pentru everibadi.

Și ideea, drăguță as fuck de altfel, recunosc, era că indiferent de prin ce colț de planetă suntem (oricum eu sunt varză la geografie, so who cares) toți vrem aceleași lucruri.

Însă m-a pus pe mine pe gânduri.

Pare ușor la prima vedere, să îți pui o dorință, nu?

Dar hei, e una singură, dacă o irosești pe ceva greșit (de fapt am dilema asta la fiecare stea căzătoare, stau să mă gândesc o oră CE să îmi doresc). Sau uite, chiar trei. Ca în peștișorul (românesc?) de aur.

Trei dorințe. Ce faci cu ele? 🙂

Așa că m-am gândit serios la asta.

  1. Sara

Ce mi-aș  dori pentru Sara?

Păi totul, de fapt.

O viață fericită. Atâta că nu poți să fii fericit ca o linie dreaptă. E imposibil. Creierele noastre nu sunt echipate pentru așa ceva. Când atingi un prag de fericire ce rămâne constant fie a) îți dorești mai mult fie b) cazi din diverse motive și atunci îți dorești pragul inițial din nou. Dar overall, nu poți fi fericit constant.

Sănătate. Ofc. Vreau ca Sara să fie sănătoasă, ce e mai presus de asta? But then again știu o grămadă de oameni care au trăit mult dar n-au prea trăit deloc. Au fost preocupați sau triști sau grăbiți și deși au fost aici 90 de ani, de fapt nu știu ce au găsit când s-au uitat în spate. Deci a picat și asta.

Inteligență? I am a total sucker for brains, I am, dar tot cred, așa cum mai spuneam acum vreun an, că e cea mai supraestimată calitate. Oamenii deștepți nu sunt neapărat și buni.

Ok, atunci să fie bună. Să fie kind. Cu adevărat kind. Ok. Da, vreau asta. Să fie empatică și blândă, mi-aș putea dori asta pentru ea. Dar (kind nu cred că sunt, dar empatică, din păcate da) asta m-a ajutat pe mine? Did it make me happier? No. Overall no. Ba dimpotrivă, m-a întristat de multe ori.

Bani e exclus, pur și simplu nici n-am chef să mă apuc să dezbat. Să nu fie săracă lipit pământului da, dar peste un anumit prag (minim) nu prea contează numărul de zerouri din bancă.

Așa că am ales să îmi doresc pentru ea să simtă fericirea. E diferit de a-i dori să fie fericită. Poți să ai o viață fericită după criteriile majorității și să nu o simți sau poți să ai o viață mizerabilă tot după criteriile de mai sus, să zică lumea bietul X și bietul X să actually shit rainbows all day long. E fix pix. Ce crede majoritatea că e o viață frumoasă. Statisticile arată că. Știu ce arată statisticile. Fuck (again) statisticile.

Vreau să simtă clipele alea, secundele alea când te simți hmmm, nici eu nu știu cum să explic cum. Întreg poate. Întreg. Există o hoardă de filosofi care teoretizează că fericirea e în trecut. Că nu poate exista în prezent, că devine fericire doar în momentul în care s-a încheiat și nu o mai ai ai, în care devine inaccesibilă prin trecerea liniară a timpului.

Well, cred că greșesc. Știu sigur, pentru că mie mi se întâmplă uneori, să simt cu fiecare por și fiecare celulă că timpul nu există deloc și că sunt fericiă acum. aici.

Deci asta vreau pentru Sara.  Să simtă când e fericită 🙂

2. Lumea

Na bun. Pacea suna bine. N-ar fi rău să fie pace forevăr, dar uite, acum e relativ pace (ok, terorismul and co e a huge part of the world today) dar noi pe aici prin Europa și America o ardem destul de liniștit on most days și come on, nivelul nostru de confort e al dracului de ridicat raportat la istoria recentă, nu mai vorbesc de cea îndepărtată. Și totuși nu pot să zic că lumea e un loc bun azi. So nu cred că pacea e soluția.

Absența religiilor. Chiar am luat în considerare să îmi doresc asta. Pentru că nasc patimi absurde și obiceiuri idioate și fac omenii falși și nu e nimic în spatele lor și uneori se omoară din cauza lor. So mdap, pretty sure world would be a better place without them. Dar nu mi-aș irosi dorința pe ele, doar pentru că le disprețuiesc, structural cumva. Sorry, but I do. Şi în plus, oamenii au nevoie de lumi imaginare, deci chiar dacă le-aş face să dispară pe cele prezente şi-ar clădi altele la loc.

Ce mi-aș dori însă pentru lume ar fi ca fiecare individ, fiecare om, să realizeze că să faci bine e the best dopamine shot u can get. Mzău. Nici măcar nu glumesc. Cred că suntem programați așa. Ne simțim bine, bini bini di tăt atunci când facem bine, când ajutăm, când suntem blânzi și calzi. Când zâmbim. So ipoteza mea e că dacă tot poporul ar pricepe o dată că ce ne vine natural să facem, să fim buni, ne face bine și nu mințitul, bârfitul sau toate celelalte rahaturi care ne oferă plăceri trecătoare și avansări în carieră, lumea ar fi un loc mai bun. Nu schimbăm lumea cu alții. O schimbăm cu noi.

So I would ask for kindness in everyone :).

3. Eu.

Hm. Aici m-am împotmolit. Nu mi-am dorit niciodată nimic. Serios. Nici cadouri când aveam 8 ani de Crăciun, nici mașină la 16, nici prieten la 20 (ok, aveam prieten la 20). Nici nimic. Nu prea îmi doresc chestii. Nu știu de ce. Stau și mă gândesc ce îmi place mie să fac și apoi fac aia. 🙂

Nu vreau bani, fericire, dragoste, case, mașini sau botox pentru că majoritatea din chestiile astea mi le pot aduce singură.

Vreau însă să nu obosesc niciodată. Pentru că nu e întotdeauna ușor, uneori mă gândesc că e greu și vreau să renunț și mi se pare că nu ajung nicăieri și că nu reușesc, că nu am timp, că ar fi mai bine să ajung acasă și să mă uit tâmp la ecranul TV-ului pentru 4 ore până vine vremea să adorm. Uneori chiar nu reușesc să fac ce vreau. Așa că îmi vine să renunț. De tot. Dar știu că de fapt, așa aș fi mult mai tristă, pentru că doar lucrurile astea care îmi plac mă fac fericită.

Deci aș vrea să nu obosesc niciodată să vreau să fac lucrurile care îmi plac.

Doesn’t make a lot of sense, huh? Well, who cares, to me it does 🙂

Now u. Serios că sunt curioasă. I’m your genie in a bottle. What do you wish for? 🙂

IMG_3501

 

 

Reparații

Standard

Îmi bubuia capul la birou încercând să termin o scârboșenie când mă trezesc cu niște neni peste noi. Au verificat luminile, ferestrele, nu mai știu ce. I-am ignorat cu succes. Până au început să bocăne tare în ușă.

-Da ce fac? întreb colega de bancă din dreapta.

Ridică și ea din umeri.

-Cred că schimbă clanța.

-De ce, era stricată? Nu m-ar mira să fi fost și să nu fi observat eu, mi se întâmplă.

-Nu.

Mă duc la nenea.

-Nu vă supărați, dar de ce o schimbați? și zâmbesc cât pot de dulce cu toți dinții mei strâmbi.

Nu cred că am văzut om să se enerveze mai rapid, cu ou și cu oțet a șters cu mine pe jos a și țipat și a și pufăit.

-Dacă o schimb înseamnă că era stricată!

Aha. Ne rugăm să ne repare cineva chiuvetele cu găuri în ele de fro juma de an, da crecă ălea nu erau stricate.

Recunosc superioritatea tactică a adversarului asurzitor și abandonez lupta, îmi iau traista să mă duc la Mega să cumpăr ceva, că de lucrat nici pomeneală în atare condiții.

Pe drum spre Mega îmi dau seama că nu am nimic de luat de la Mega. Cotesc dreapta spre librărie. Dar mi-e rușine de tona de cărți care mă așteaptă cuminți și răbdătoare acasă și știu că fără minim 3 nu rezist să plec de acolo. Deci mă așez pe o bancă să-mi citesc cartea (da, Sapiens) și sun o colegă să mă bipăie când termină teroriștii.

Nuș cum citiți voi pe bănci dar eu mă înșir cât sunt de lungă (nu-s) cu cracii-n față, unul peste altul. Eram complet pierdută între două pagini când observ că o bătrânică cu baston se pregătea să îmi ocolească picioarele, așa că mi le trag rapid și mă întorc de unde plecasem.

Peste câteva minute revine și se așează lângă mine.

Acuma, în mod normal când se întâmplă așa ceva mă ridic și plec. Să împart o bancă cu un străin, chiar la capete opuse, chiar în tăcere, depășește cu mult (cu muuuuult) standardele mele extrem de reduse (ok, inexistente) de sociabilitate.

Dar de data asta am stat 🙂

Pentru că am știut, cumva, de ce s-a așezat acolo.

Ne studiam reciproc cu coada ochiului și știu că ea mă plăcea și eu o plăceam înapoi.

Mai știu că era singură și că se plimba cât încă era dimineață și răcoare, urmând să își petreacă restul zilei într-un apartament pustiu.

Mai știu și că îi plac oamenii și să fie lângă ei și că i-ar plăcea să vorbească cu cineva. Nepoții, dacă îi are, sunt prea ocupați pentru asta.

Și eu aș vrea să vorbesc cu ea. Sunt curioasă. Cum o cheamă. Cum era când era mică. Cu cine se juca. Pe cine a iubit. Dacă regretă ceva ce a făcut sau ceva ce nu a făcut. I-aș asculta în liniște toate poveștile.

Dar, desigur, sunt doar eu. Complet incapabilă să deschid o conversație cu un străin, even if my life depends on it.

Așa că o studiez în continuare, în tăcere, cu coada ochiului, în timp ce înghit, încet, pagini.

Nu știu cât am stat împreună. 15 minute poate?

Dar au fost 15 minute perfecte. În care, cumva, între mine și ea s-a creat o legătură și o bunătate :). Serios. Era la fel de palpabilă ca lemnul băncii pe care săteam.

La plecare, mi-am luat inima în dinți și i-am zis, zâmbind: La revedere, vă doresc o zi frumoasă.

S-a întors repede și incantata, mi-a răspuns la fel: La revedere domnișoară, și eu vă doresc o zi tare frumoasă.

Și știți ceva? Chiar a fost. M-a reparat. Am radiat fericire și am zburat pe raze de soare toată ziua aia, fără absolut niciun motiv în afară de povestea asta de mai sus.

Și acum, încă zâmbesc când scriu (la câteva zile după).

Cred că unii oameni fac asta. Ne repară cu adevărat, cumva, printr-o magie. Oameni buni, care dăruiesc.

A little bit of sunshine. Just for you.

IMG_2115-001

 

 

Reality check

Standard

Îmi place să le spun oamenilor că suntem bătrâni şi că murim.

V-am mai spus si voua cred :D.

O arunc aşa, în mijlocul conversației.

Ce, nu e adevărat? E. Ambele sunt.

Suntem bătrâni. Am deja multe fire albe-n păr şi nici măcar nu mă obosesc să le ascund. Văd în poze că mi se adună riduri în colţul ochilor cand rad. Se pare ca rad cam mult ;)).

Mi se pare ca a venit la pachet cu o lipsa de griji: că nu te-au chemat la petrecerea X, daca tipul Y te place, oare picioarele tale sunt prea slăbănoage, ce-o să faci în viață, dacă o să mori de foame? U actually hate parties si picioarele slăbănoage sunt the new shit, ai ș-un job care plătește ratele, cartile și mâncarea din frigider, ba chiar si cate o vacanta pe plaje pustii.

Apoi, nerăbdarea aia să faci să vezi să alergi să dregi mie mi se pare că e înlocuită de liniște. Atâta îmi place liniștea asta de nu pot să vă spun, sunt dependentă de ea. Să stai, să simți, să privești, ok, doar să fii, recunosc că sună bine.

Sunt lucruri la care nu ne place să ne gândim. Ce dacă murim? E departe.

Mie nu mi se pare nici aşa de departe, şi mă trezesc uneori după-amiaza că sunt cu o zi în minus.

O spun şi pentru mine. As vrea să nu ne trezim că mai avem cu adevărat nu ştiu, un an de zile, 3 sau 10 şi că simţim că ceilalţi, ăia din spate, au trecut degeaba sau fără lucrurile pe care ni le doream cu adevărat să le traim.

E timp.

Oribilă afirmație.

Nu e timp deloc, aşa ar trebui să ne spunem în fiecare secundă. Mor azi.

Nu ca să facem lucruri, sa construim case si sa ne ducem la doctor, ci ca să fim aici. Parte din. Să nu privim din afară cum viața noastră se întâmplă fără noi.

Să plecăm la mare mâine că ne e dor de ea, să îi spunem tatei că-l iubim, copilului că suntem mândri de el, să dăm toţi banii ăia puşi bine la bancă ca să călătorim unde ne doream, să renunţăm la jobul ăla stabil şi bine plătit dacă ne omoară pe dinăuntru şi să-l acceptăm poate pe ăla care ne lasă mai săraci dar mai împăcaţi, să vedem păsările care zboară pe deasupra firelor lungi şi verzi de iarba, sa ne lasam incalziti de lumina soarelui de vară la apus, să mirosim la ţara bunicii dealurile cosite sau să muşcăm, cu poftă, din cireşe sălbatice.

Sa avem, serile, zile in plus. 🙂

Lazy like a Sunday morning

Standard
Cafea cu lapte. Paine cu magiun. Eroi in Pijama.
Carte ce încă poartă în ea apă și nisip.
Apucat de gătit. Lăsat mâncarea pe foc, adus aminte de poze vechi, prelucrat la ele.
Lăsat poze, râs de Andrei între juma de oră și o oră în timp ce își căuta colac.
Uitat de poze, de gătit.
Luptat cu Sara în dormitor.
Am vrea să mergem la magazine să luam pahare și farfurii de hârtie pentru petrecerea de ziua ei.
Dar pentru asta ar trebui să de îmbrăcăm. Și e tare cald.
Chitară.
Râsete.
Adus aminte de mâncare, terminat mâncare. Carbonizat complet (da, iar) prima tură de crutoane.
Cumpărături pentru ziua Sarei. Uitat să cumpărăm jumate de chestii, pentru că uitat lista acasă. Cumpărat în schimb 300 de chestii care nu ne trebuiau. Deloc.
Îngrijorat dacă e normal să uit atât. Oprit tot. Luat telefonul. Căutat pe sfântul goagăl dacă e normal să fii atât de cu capul în nori. Apoi poze cu nori. Melodii cu nori pe youtube. Melodii cu avioane. Angus and Julia Stone. Citit wikipedia despre nori. Identificat cu Sara norii de pe geam. Dezbătut dacă sunt Cirrus sau Cirrostratus. Uitat complet de ce am luat telefonul.
Salvate de clopoțel.
Plătit întreținerea. Semnat 30j de hârtii. Nu vrei să-ți spun pentru ce semnezi? Nu. Ești de acord cu? Da. Nu vrei să știi cu ce? Nu.
Mâncăm. Două porții fiecare că a ieșit bun.
Dormim peste cearceafuri, cu nasul întins către aerul condiționat.
Căutăm rochii cu bretele. Găsim, nu s-au pierdut în iarnă.
Mașină, parc, copaci, apă.
Mers la un mall să vedem Dory. Mall greşit. Mutat la mall-ul bun. Văzut Dory. În întregime (primul). Sara râde. Sara crede că Dory seamănă cu mine. Sara râde iar. Şi eu cred că semăn cu Dory. Uit tot şi nu ştiu pe ce planetă trăiesc dar dacă vreau cu adevărat ceva găsesc o cale. N-ar strica nişte scoici albe.
Taste apăsate. Vârfuri de creioane colorând pe  hârtii albe.
Ma gandesc că e nevoie de schimbat canapeaua. Căutat canapea pe net. Găsit canapea. Gândit că o canapea costă cât o vacanță. Renunțat la canapea. Decis cumpărat vacanță in loc.
Inventariat genți, curat în șifonier. Sara scrie invitațiile pentru petrecere.
Limonadă. Pepene roşu. Eroi în pijama.
Duminica noastră leneșă.
Ps. See Dory.
IMG_1861
 

Friday’s game

Standard

Citeste unchi-miu Inapoi ca racul de Umberto Eco, carte pe care i-am cumparat-o lui taica-miu, acum mai bine de juma de an si pe care n-a citit-o inca (rusine Dinu Patriciu).

Imi place ca o citeste el inaintea tatei. Cartile sunt facute sa fie citite. Acum ceva vreme credeam ca imi vreau cartile imprumutate inapoi, pentru ca-s parte din mine. Insa mi-a zis cineva ca i se par triste cartile citite in biblioteca si de atunci nu scap de imaginea asta. Nu vreau sa imi vad suparate cartile, tin la ele rau de tot. Asa ca le dau. Imprumut sine die sau cadou (chiar mai fericita sunt cand dau cadou carti precitite decat carti noi) Am 2 conditii. Unui om drag si doar daca simt ca o vrea. 🙂

Revenind.

Cica Eco (proaspat adaugat in coada listei de citit) zice ca oamenii au 5 nevoi: mancatul, adapostul, afectiunea, jocul si cunoasterea.

Sunt total de acord cu el, si topita pe deasupra ca a adaugat jocul si cunoasterea, cam nebAgate in seama. Poate la mine ordinea e usor amestecata: jocul, cunoasterea, adapostul (mmm, I need a good bed, I do), afectiunea si de mancat ma pot lipsi. 

Dar jocul e chiar important, ma joc tot timpul, cum sa nu te joci, dar ce altceva-i de facut? 🙂

Asa ca,  daca tot e vineri și nimeni n-are chef de muncă și sper că toți sunteți deja cu un picior spre mare.

Să treacă timpul mai repede, ok, nu ne grăbim nicăieri, dar dacă așteptați să plecați la mare sau altceva bun you could use the warp speed.

Vă las aici link la testul de personalitate Myer-Briggs.

https://www.16personalities.com/free-personality-test

Now, now, don’t roll your eyes, nu e complete mumbo jumbo.

Ok, e puțin (mai mult) superficial să împarți oamenii în 4 sau 16 tipologii, dar hei, zău că e pretty accurate :).

Durează cam 10 minute și, dacă  răspundeți sincer, o să ziceți după ce citiți profilul wow, how did it knew? 🙂

mmmmși, please tell me what u get/are (click pe linkul de mai jos, al meu dureaza doar o secunda :P), sunt curioasă de mor, după cum știți. Oare am mai multe mămici introvertite sau extrovertite? :).

https://surveyplanet.com/576223d1a7539ada6d462a2b

Eu l-am făcut prima oară acuuuum vreo 5 ani? Nu, mint, și mai mult, dar l-am redescoperit priiiin iarnă? Întâi l-am dat la 3 persoane dragi (culmea, toți 3 au avut același rezultat, sunt în acelați tip de personalitate, the kindest of them all).

Now your turn. 😛 Come on, don’t be mean, play with me 🙂

Promise you will like it.

IMG_3042

 

Wild thing

Standard

Vineri seara.

Tic tac tic tac. Zip zap zip zap.

Mă uit la Sara care colorează. Sara se uită la mine care nu colorez.

Mama! zic.

Da, mama. Zice, nepreabăgându-mă în seamă.

Nu vreai să mergem mâine totuși la mare?

That slow knowing smile (a slow knowing smile e unul doar cu jumătate de gură, cu pleoapele acoperind ochii, să nu știe nimeni ce-i ascuns acolo, de te întrebi be veci de-o fi albă sau neagră) îi apare pe mutriță.

Mergem mama?

Bineînțeles maaaamiiii!

🙂

Am plecat sâmbătă dimineață, pe la 8 și cred că pe la 10 eram deja pe plajă. Una pustie.

Anul trecut am ajuns de mai multe ori, cu Sara, pe lângă plaja mea din Bulgaria. Dar n-am putut să o duc acolo. O dată, că îmi era frică că n-o să îi placă, that would have broken my heart. A doua oară, că întotdeauna când îmi place un loc super super mult, îmi e frică să revin, dacă n-o să mai fie la fel? dacă o să mi se pară urât? dacă o să mă plictisesc?. I guess I won’t.

De data asta am fost în România, că era și mai aproape. Am ajuns cu greu, doar după ce am ratat drumul bun și am navigat cu mașina prin niște lanuri perfecte de maci (și, ca de obicei, m-am bucurat că m-am rătăcit).

Acuma, nu știu cum sunt ai voștri, dar fii-mea numai piscine visează. Îi plac și gata. Mare? Mmmmpoate dacă e transparentă și turcoaz și fără valuri.

So am înghițit de ceva ori în sec, gândindu-mă că o să plecăm rapid.

Aaaand..? Yep, I was wrong. Still like it when I am. 🙂

I-a plăcut la nebunie, a stat adunat cred că peste 5 ore pe plaja, abia am reușit să o târăsc la masă (și Sara iubește mâncarea). Turns out she does love beaches, just like me, atât că doar pe cele sălbatice (fair enough, I can do that).

Dacă pe plajele standard nu se dezlipește de șezlongul din dotare, aici a explorat non-stop. Se îndepărta atât de mult de mine că se făcea un punct mic. Da, o las să exploreze nelimitat, vreau asta pentru ea, să aibă încrederea să caute singură, să descopere, să fie independentă de mine (și de oricine).

Apoi, de zici că era cățel, își căuta locuri printre tufe unde se culcușea, ca un pui mic ce e, încolăcită cu capul pe nisipul fierbinte. Și eu doar o lăsam și-o mai căutam cu privirea printre file de carte. Fără jucării la ea, fără nimic. Cărți, desigur, nici nu se pun :).

Sara nu a făcut baie, eu da (doh) :). E ok, apa e caldă după standardele mele, puteți merge și voi :).

Am mâncat ceva pește la o cârciumă-n drum, unde felurile zilei erau scrise de  mână pe o coală albă. Bună rău, am lins tot din blid, deși pentru mine mâncarea nu-i deloc importantă.

Cică nu știi când ești fericit, doar când trece.

Bullshit. You do know.

Sara a dormit pe drumul de întoarcere și eu am condus cu CD-ul meu cu liniște. Aș vrea să zic că am condus încet, dar nu, tot repede.

Am adus acasă vreo 2 kg în plus, de nisip, în păr, ceva soare pe obraji și umeri și multă, multă fericire, să ne ajungă până data viitoare.

PS. Doar poze cu telefonul. Eram mândră că n-am uitat acasă aparatul foto, apoi și mai mândră că nu era descărcat când, de fapt, da, nu aveam card la mine 😀