Arhive pe autori: sleepy

Un tea tru

Standard

De fapt e unteatru dar nu se făcea să-l scriu la fel. Ok, repede repede că am curat de făcut în casă și vreau să termin cartea aia ca să mă pot să apuc de cealaltă și Sara sigur va avea chef în curând să jucăm ceva.

Vă rog să mergeți la unteatru.

Acum, că tot e weekend gras și lat. E unul din locurile mele preferate din București. E mic și urâțel și întunecos și îl știu cam de când s-a deschis și e tot unul din locurile mele preferate din București. M-a târât Andrei la diverse teatre din București (și pe asta tot el l-a descoperit) și am mai fost și eu singură la încă câteva, am mai fost și prin alte orașe, ba chiar și pe afară. Ăsta e de departe preferatul meu.

M-am tot gândit de ce. E posibil să fie oamenii care au grijă de el. Pentru că orice piesă am văzut acolo, chiar dacă nu mi-a plăcut (scenariul, sau un actor), tot mi-a plăcut. Tot au făcut timpul să se oprească. Cred că ajută pe de o parte scena (inexistentă), stăm lângă actori, cu ei, pe scenă, nu ei pe un podium și noi în altă lume, suntem acolo toți împreună. Și cred că un alt aspect mic mic dar foarte important e că sunt deja acolo, pe non-scenă, când intră oamenii în sală. E ca și cum aș ajunge la cineva acasă și nu mă vede nimeni, sunt invizibilă. 🙂

Nici măcar nu cred că e așa de importantă piesa (deși am văzut aseară Before Breakfast și a fost tare bună), ci locul.

Mso, am zis să vă zic acum că doar e rost de multe de făcut în 3 zile și în loc să stăm acasă cu cracii-n sus și să ne uităm la alții cum petrec 1 decembrie, mi s-ar părea ceva mult mai frumos și nuș, frumos, rămânem la asta, să mergi la unteatru.

Haidipa. Rost de leneveală.  😛

PS. Am pus și melodia cu care am descoperit locul la începutul lui 2015 (cânta prima oară când am ajuns la ei). Ca să știți în ce vă băgați 🙂

IMG_8419

Reclame

Sistemul nervos

Standard

M-au enervat niște neni lately (de care de altfel îmi place în general) că s-au apucat să facă mișto de expresia follow your heart.

Acuma, înțeleg perfect de ce fac mișto de expresia asta, că și mie îmi vine să. Adică pare așa, genul de chestie pe care ar spune-o o tanti vopsită blond și cu buze rață în timp ce se urcă galeș în următorul Mertzan jeep cu geanta vuitoană în mână.

Și în condițiile astea sunt de acord să facem mișto de ea.

Doar că, trecând peste chestia asta, nu cred că e tocmai ok să facem mișto de inimă. Nu de inimă în sensul siropos, repet, de aia putem să facem mișto, mă bag oricând. De inimă ca totalitate a sistemului nervos. Inima în sine e prost spus, că anatomic nu simțim neam cu inima. Simțim mai puternic în zona cu pricina senzații diverse. Stai că era și un filmuleț. Gata. https://www.youtube.com/watch?v=uL_AMus8vb0.

Nu cred că e ok să facem mișto de sistemul nervos, cu toate ale lui, de la creier până la gut și ultimul receptor. Pencă sistemul nostru nervos are tatuat în el mii de ani de evoluție și lecții deja învățate, pe care una majoritatea dintre noi habar nu le avem (conștient) și chiar dacă le avem habar, doar ca teorie, nu și când sistemul nostru le procesează. De exemplu, ne e frică de șerpi pencă ăia de au trăit înaintea noastră și nu le era frică de șerpi au murit o leacă mușcați de ei. Ca atare, noi moștenim niște gene de băieți cărora le e frică de șerpi. Și chestia asta merge sincer înspăimîntător de adânc, până la ultimele sentimente pe care le considerăm proprii, personale și mai ales liber alese.

Dar. Asta nu înseamnă neapărat un lucru rău. Și nici nu înseamnă că partea rațională, conștientă a creierului meu (sau al tău) ar trebui să aibă prioritate. Spre exemplu, dacă văd o persoană care nu îmi inspiră încredere și care îmi dă fiori pe șira spinării când se uită la mine, e posibil să fie de la prea multe filme de groază (atâta că nu mă uit la filme de groază) sau e posibil să fie doar creierul meu care interpretează microexpresii de fracțiuni de secundă și depistează persoana respectivă ca bună sau rea, înainte ca eul meu conștient să se prindă de ce mama dracu mi se pare ăla rău.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, mi se pare că expresia e asociată așa cu hedoismul ăla sec. Cu vânatul plăcerilor de dragul plăcerilor. Ceea ce iar mi se pare doar parțial corect. Pentru că da, vânatul păcerilor pentru plăcerea în sine e tranzitoriu și o tâmpenie care nu ar trebui să ne ghideze, dar pe de altă parte momentele în care te simți cu adevărat bine, cele pe care le căutăm și vrem să le duplicăm nu vin din simple plăceri (să te uiţi la seriale, să mănânci îngheţată, să cumperi chestii inutile), ci din mult mai mult atât, sunt corelate cu efort sau cu valori morale (m, foarte debatable termenul, dar să zicem cu chestiile care sunt universal acceptate, fără urmă de îndoială, ca și chestii de partea binelui și nu ne partea răului), de exemplu să găteşti pentru prieteni, să asculţi un om pe care îl iubeşti (vs. să fi ascultat), să înveţi ceva nou care face timpul să dispară, să ajuţi dezinteresat, să zâmbeşti chiar şi celor cu colţi şamd.

Ce încerc să spun e că nici pentru noi nici pentru copii o viață în care nu urmărești bucuria ci doar ce e rațional de făcut nu mi se pare chiar o minunăție de trăit. So cred că we should follow well, not our hearts, but our .. nervous system? 😛

IMG_0674

Sleep more. And stop being mean.

Standard

Nu citesc despre compoziția plasticului care îmi alcătuiește cada și nici despre rocile ce compun solul din Brazilia. Aș putea să citesc, desigur, dar nu mă prea interesează. Poate mă va interesa la un moment dat, dar deocamdată nu, deci nu citesc despre asta. Cred că citim (și facem) doar (despre) lucrurile care sunt interesante pentru noi.

Citeam, deci, despre somn. Mă interesează somnul (big surprise) că na, și titlul blogului (încă nu am nici cea mai vagă idee de ce am botezat blogul așa, că somnoroasă nu sunt, cred că doar pentru că mi-a plăcut întotdeauna să dorm :D) și pentru că uneori e o resursă mai rară ca apa în Gobi (de exemplu, acum scriu la 3 dimineața :D).

Și somnul ăsta face o grămadă de chestii deștepte, că altfel nu l-am fi avut. Ne reglează procesele din corp si creier  (hormonii, nivelul de zahăr, tensiunea și o muuulte altele). Rămâne în continuare dovedit pe pielea proprie și personală că o noapte fără somn ne va face mai neatenți și mai agresivi (interpretăm greșit micoexpresiile altora ca semne de război chiar și atunci când nu sunt). Pune doi oameni care se iubesc de numa împreună după câteva nopți nedormite și chiar și ei se vor ciondăni. Dacă doctorul tău a dormit au ba 8 ore înainte de operație contează mai mult decât aproape orice alt factor (ani de experiență, titluri și alte drăcii) în statistica ca operația să dea greș. Dar nu voiam să scriu despre asta, pentru că unu mi-ar lua foarte mult timp și doi nu are sens, sunt cărți scrise deja.

Voiam să scriu însă despre amintiri. Nu știm precis mecanismul prin care se formează amintirile. Chiar nu știm. Știm bucățele din puzzle, dar nu înțelegem imaginea completă. Amintirile de peste zi sunt înregistrate în hipocamp, care e un fel de depozit așa, totul de-a valma. În timpul nopții amintirile sunt prelucrate în depozit (din amintiri de scurtă durată în amintiri de lungă durată) și sunt trecute mai departe în alte regiuni de creier (nu știm exact unde, pare că mai peste tot). Ceea ce mi se pare mie, însă, fascinant, e procesul prin care selectăm ce ne amintim pe termen lung. De fapt, habar n-avem cum și ce prioritizează creierul nostru. Sigur, stările emoționale puternice se asociează cu selecția amintirilor (de asta vă amintiți că v-a mușcat cățelul ăla la trei ani dar nu și ce culoare aveau pijamalele de la patru). Elementele de noutate ajută iar (când sunt puține într-un mediu familiar, altfel e iar bahaos). Ne vom aminti că avem un birou de culoare deschisă când o pată mare de cafea va rămâne de la ceașcă pe el, altfel nu prea băgăm în seamă mobila pe care tastăm 8 ore la buro.

Somnul are poate cel mai mare rol în formarea amintirilor. Fără el, nu am reuși decât să aglomerăm depozitul cu amintiri de scurtă durată (hipcoampul de mai sus), care are și el săracul, ca orice depozit, o capacitate limitată. Deci somnul ne ajută să ne amintim. 🙂 Cum era să nu îmi placă, na? Somnul e format din stadii de somn NREM și REM (bine, știați asta deja probabil, doar vă reamintesc că e legat de ce vreau să scriu imediat). Non rapid eye movement și rapid eye movement. Un ciclu de somn dureaza cam 90j de minute și are în el 4 NREM (stadiul 1, 2, 3 și 4, fiecare diferit) și al 5-lea, REM. Nu mai e nevoie să zic că al 5-lea e preferatul meu. Dar mă grăbesc. La începutul serii, NREM ne mănâncă cel mai mult din un ciclu de somn, iar spre dimineață, REM își ia revanșa. De aia power naps nu funcționează pe termen lung și de aia e important să dormim 8 ore pe noapte (să ajungem la the yummy and long REM). Doamne nuș cum să scriu asta mai scurt :)). Ok, ce rol au NREM și REM. Nu prea știm nici asta cu precizie, dar din ce știm până acum eu am priceput așa (mi-a plăcut explicația asta așa că o fur). So, dacă tot ce am trăit într-o zi ar fi o masă mare din lut din care ar trebui să sculptăm cea mai fină statuie, atunci NREM se va ocupa cu prima parte a muncii unui sculptor, eliminarea bucăților mari de material astfel încât să dobândim cap, mâini și corp pentru o domnișoară imaginară de lut. REM se va ocupa cu detaliile fine: genele, unghiile, forma buzelor. REM e corelat cu creativitatea (da, atunci visăm) pentru că stadiul REM e cel în care creierul nostru o ia razna în cel mai fain mod posibil, începe să se aprindă tot și să facă conexiuni neașteptate între amintirile de peste zi. De aia uneori soluția la problema la care ne chinuim de 3 zile vine în somn. Cred că dacă trăiam în altă viață mă făceam cercetător de somn, aș putea să scriu despre asta trei zile non stop. Serios, e fascinant :))

Spuneam deci, că deși știm bucățile de puzzle de mai sus nu știm încă cu precizie mecanismul în care se formează, se aleg amintirile. Gândiți-vă la o persoană. Încercați să îi evocați trăsăturile. Sigur veți reuși, dar mi se pare interesant că momentele pe care alegem să ni le amintim sunt de multe ori aleatoare. Uneori sunt cele asociate cu emoțiile puternice, sigur (de exemplu donno, dacă v-ați gândit la o colegă cearta aia din sala de ședințe, dacă v-ați gândit la cineva mai plăcut poate primul sărut), dar de multe ori sunt doar  fracțiuni de secundă din mijlocul unei conversații sau din una din cele trei sute de prime momente în care v-ați întâlnit pe strada. Îmi place să fiu atentă la felul în care îmi amintesc oamenii, să studiez amintirile ce îi (re)compun în imaginația mea, chiar și, sau mai degraba mai ales pe Sara.

Pentru că, desigur, la ea voiam să ajung. Dar întâi să scriu și că amintirile sunt extrem de subiective, nu sunt litere pe foaie albă de hârtie și nici poze în album. S-a dovedit că cea mai proastă probă posibilă sunt taman relatările martorilor oculari, pentru că sunt foarte convinși că își amintesc precis, dar they almost never do (fix trei sferturi din totalul condamnărilor greșite). Nu ne putem baza pe amintiri, pentru că ne amintim doar ce și cum vrea creierul nostru (a nu se confunda, vă rog, cu ce ar vrea eul nostru conștient) să ne amintim. Nu controlăm ce ne amintim și nici ce uităm. Deși ar fi plăcut și mai ușor. Dar, revenind la Sara, tocmai de asta cred că e atât de important felul în care trăim cu copiii noștri. Pentru că nici ei nu controlează ce își vor aminti la maturitate. Ar fi bine să își amintească ălea 5 minute din vacanță în care am avut în sfârșit timp să facem castel de nisip cu ei și nu cele 100 în care le-am zis nu acum, mai târziu că sunt ocupat/obosit/gătesc/muncesc/sunt pe WC. Dar nu putem să controlăm asta. Nici noi, nici ei.

Și atunci mi se pare că nu prea avem de ales, nu? 🙂 Dacă vrem să aibă amintiri frumoase din copilărie, să nu ne urască când ajung oameni mari, suntem condamnați să le oferim o copilărie mișto. În majoritatea timpului, nu doar în bucăți anterior programate de vacanțe sau minute de quality time cu alarma setată. Și nu doar cu ei, cu toți oamenii din viața noastră de care ne pasă. Pentru că nu știm niciodată ce amintire vor alege din depozit să urce în vagon și să ducă mai departe în cotloanele aproape nesfârșitului. 🙂

So sleep more. Dream more. And be kind. 😛

IMG_6674

De ce-am purtat eu tocuri și de ce se îmbrăca Sara în bluze cu Elsa

Standard

Prietena mea Scooby Doo a scormonit în ceva poze de acum 10-15 ani (după o vârstă nu mai știi precis acum câți ani era) și a leșinat de râs. Ea oricum râde mult (și tare contagios), part of the reasons I like her. M-a întrebat cine mama dracu eram că iote, aveam un ghiul pe deget și purtam un sacou lucios.

Aș vrea să aduc următoarele precizări:

  1. Ghiulul nu era ghiul, era un ineluș mic și pricăjit.
  2. Sacoul nu era lucios, era un sacou din catifea și catifea plus blitz = reflectare aiurea a luminii. Deci fizica era de vină. 😀

Întrebarea rămâne însă, cum poate cineva care se îmbracă azi mainly în bocanci, blugi rupți și tricouri cu mesaje tâmpite să fi purtat la un moment dat ghiuluri, sacouri lucioase și pantofi cu toc înalt.

Dacă m-ar întreba cineva repede așa, n-aș avea alt răspuns decât că I was an idiot. Dar aici nu mă întreabă nimeni repede, deci am timp să răspund pe îndelete.

Sacoul întâi că e cel mai ușor. Nu mi-am cumpărat în toată viața mea de adult haine serioase. Sacoul cu pricina era cumpărat de tata :D, care era exasperat de halul în care mă puteam îmbrăca la birou, fiind convins că fac de râs toți strămoșii (care de altfel trăiseră perfect liniștiți în opinci). Poza cu pricina era de la prima mea conferință în primul meu an de buro. Deci tot timpul am fost genul blugi rupți, atâta că n-am fost tot timpul suficient de mare sau de curajoasă să mă cert cu lumea pentru hainele mele.

Ghiulul. Inelele, inelușele, cerceii, cercelușii, mi-au plăcut. Nu știu cum e posibil, dar chiar mi-au plăcut, dădeam banii pe așa ceva. Până la o carte (tot timpul cărțile-s de vină), poate chiar Sapiens, de care am scris aici, care parcă mi-a șters niște ochelari aburiți cu un șervețel moale și alb, de bumbac. Și m-am uitat la inelele mele și mi-am da seama că nu-s altceva decât niște pietre cu niște metal. Și de atunci n-am mai putut să mai port niciunul.

Pantofi cu toc am purtat ceva perioade mai lungi. Plus că nu poți să porți o pereche de pantofi cu toc, cum port eu acum o pereche de bocanci toată iarna, la pantofii cu toc îți trebuie vreo 12 perechi. Nuș precis să explic de ce, dar sunt pretty sure că pantofii cu toc umblă în perechi de 12. Am purtat pantofi cu toc mainly în 2 momente: adolescență (după perioada haine lălâi și înainte de perioada all black) și când m-am întors la buro după ce am născut. La 16 ani purtam pantofi cu toc pentru că așa credeam eu că fac femeile. La 16 ani, deși citeam noaptea Cioran și plângeam cu muci la poeziile lui Baudelaire, eram convinsă că sexul, salariul, menstruația și pantofii cu toc sunt obligatorii în viața de adult. Fără ele, nu ești uamă. Plus că mi s-a părut o provocare să învăț să merg pe ele fără să par o barză-n râu la țară. După ce-am născut a fost tot din ceva motiv asemănător. Purtasem 2 ani de stat acasă cu Sara numai adidași, pencă nu poți să plimbi căruciorul prin parc în toace de 12 (well, mă rog, poți, că am văzut dudui, dar eu doar femeie, nu și pitzi). Așa că atunci când m-am întors la buro rochiile și pantofii erau parte din încercarea de a mă recupera pe mine. Fusesem așa de mult timp doar mama Sarei că acum voiam să mai fiu și eu. Și iar mi-am imaginat că pantofii cu toc fac parte din ecuația asta.

Nu încerc să zic că e rău sau bine să porți inele, pantofi cu toc și sacouri lucioase. Nu de altceva, dar mi se cam fâlfâie cum se îmbracă lumea și în plus acum folosesc chestiile astea ca să pretirez uamenii. Porți ghete a la Spice Girls în 2018 pencă sunt la modă? Mok, probabil nu vom fi cele mai bune prietene. Ești dud și ai cravată roșie și sacou cu dungi? Pretty safe bet că n-o să ne spunem vreodată tu. Dar nu despre asta era vorba.

E despre faptul că oamenii cresc. Și copiii cresc. Parte din procesul de învățare, sau chiar de conturare a personalității proprii sunt și greșelile. Nu înțeleg cum și de ce ar vrea cineva să nu facă niciodată o greșeală, altfel cum dracu înveți cu adevărat? Și nu cred că ar trebui să ne fie rușine de greșelile noastre. E ok că Sara a purtat bluze cu Elsa. Nu o face mai puțin Sara și nu o făcea mai puțin Sara nici la vremea respectivă, chiar dacă eu muream puțin la fiecare bluză cu sclipici purtată. Testa, gusta, încerca, trial and error. De asta n-o să ascund niciodată că am purtat pantofi cu toc, pe care dădeam un rinichi pe an, că multă vreme am scris fie-mea nu fii-mea pe blog că mi se părea că sună mai aproape de realitate și mai departe de fals, că hmm nuș, dar sigur am mai făcut prostii.

Nu-mi regret prostiile. Cum nu regret nici că m-am schimbat. Nu o cert pe Sara când face prostii. Și îmi place că își schimbă culoarea preferată bianual. Being an idiot when growin up is ok. Și nu cred cu adevărat că ne oprim din crescut vreodată. Mulți oameni se, dar nu cred că e obligatoriu.

M? Voi ce prostii ați făcut când erați mici?

IMG_6604

 

Timpul trece

Standard

Aş vrea să anunţ, cu sinceritate, de la început, că e un articol în care o laud pe fii-mea. Musai să povestesc şi cum mă enervează uneori, să nu pară că doar o laud. O cam laud lately, nu? Adevărul e că pare un copil ok şi de asta o cam laud, dar nu e perfectă, doar aproape perfectă.

Aşa. Ce spuneam?

Da. Sarei îi place să gătească, parcă am mai declarat. E un mister pentru mine cum şi de unde a năvălit chestia asta peste noi, pentru că eu nu gătesc, tatăl nu găteşte, bunică-sa nu găteşte, nici unchi-so (văr-miu) şi părinţii lui, taică-miu se dă bucătar în ultimii ani, dar mie şi Sarei nu ne prea place oricum ce face că inundă mâncarea în condimente şi noi suntem doar două ţărănci. Deci nimeni nu găteşte. Nimeni.

Nu am nici cea mai vagă idee de unde i-a căşunat cu gătitul, că nu o plantam la TV la Master Chef când era mică.

Nu vă imaginaţi că face sos hollandaise sau berbecuţ în crustă de ierburi (am  nimerit-o cu berbecuţul?) că nu face.

Îi place în general să facă biscuiţi, saleuri (nici astea nuş sigur dacă aşa se numesc, beţe din alea cu carbohidraţi :D), brioşe şi mai nou tort. M-a pus și pe mine să îi fac un tort când era mai mică și vă jur că a ieșit cea mai reușită imitație de balegă de cal din toate operele existente. Sara e drăguță și zice că era gustoasă, dar probabil pentru că zahăr și plozi. O balegă nu poate fi gustoasă. Never.

În weekend am făcut tort împreună. Şi când spun împreună vreau să spun mai precis că Sara a făcut tort iau eu i-am stricat tortul.

So cu reţetele de pe net Sara a făcut blatul şi crema. De la α la ω, adică de la spartul oălelor la bătutul cremei până îşi dubla volumul şi şi-o putea turna în cap.

Eu am stricat tortul (şi mă ceartă de numa de atunci, în absolut fiecare zi), pentru că unica mea sarcină a fost să fac siropul, cel cu coajă de lămâie. Care coajă de lămîie a rămas în sirop pencă eu am uitat să îl strecor la final. Ok, nu chiar am uitat să îl strecor, nu mi-a trecut prin cap să îl strecor. Şi când Sara l-a gustat şi a dat de bucăţele de coajă de lămâie a zis că this is unacceptable, că am stricat tot şi that was that. N-a mai mâncat. Exigentă frate, când reiau ăştia emisiunea la Proteveu o trimit în locul ăluia slab şi rău.

On the bright side, am adus tortul la birou şi colegii l-au păpat pe tot. Cică a fost bun.

Cu tot cu coji mama, ai auzit, daaa?

So. Timpul trece, dragostea (pentru gătit) rezistă. 🙂 Ba pare chiar să crească. 😛

Poze din 2015 şi 2018. Deşi cred că pe la 3 ani s-a apucat, dar abia la 5 am pozat-o prima oară şi acum iar, la aproape 8 ani.

IMG_8397-210498537_553959811406026_4243509132379794304_o

Slow

Standard

Ştiaţi că oamenii care trăiesc în oraşe mai mari merg mai repede decât cei care trăiesc la ţară? Eu habar n-aveam, am aflat acum un an or so, deşi ar fi trebuit să ştiu, primul studiu e de prin 80 parcă. Nu că m-a mirat informaţia, makes a lot of sense. Şi chiar e observabilă. La fel cum e observabil, deşi nu s-a făcut încă un studiu pentru asta, dar sunt dispusă să pariez pe, că respiraţia oamenilor din oraşe e accelerată comparativ cu a oamenilor care trăiesc la ţară. Cel mai uşor e de observat în lift. Data viitoare când vă urcaţi într-un lift, fiţi atenţi la respiraţia oamenilor din jurul vostru. Marea majoritate vor gâfâi. Mi se pare fascinant cum respiră oamenii, jur :).

Şi chestia asta cu mersul m-a făcut puţin mai mult aware de felul în care merg eu. De mers, am mers întotdeauna (relativ) repede, deşi m-am născut în Motru cel cu doar 18k locuitori, unde toată lumea ştia pe toată lume. Am continuat să merg repede şi în celelalte 4 oraşe în care am locuit, nu aş zice că mai repede, doar la fel de repede. Merg încet, chiar prea încet, atunci când vorbesc cu cineva şi îmi place conversaţia, dar asta se întâmplă tare rar (să îmi placă conversaţia, nu să merg cu careva), deci nu se pune.

Una din explicaţiile pentru mersul ăsta rapid în oraşele mari e „valoarea economică a timpului”, cum ar veni, în oraşele unde puterea de cumpărare (şi GDP) sunt mai mari, oamenii se grăbesc pentru că timpul lor e mai important, au chestii de pierdut dacă merg încet.

Şi am căscat ochii cât casa. Cââât casa. Timpul, timpul meu rotund şi creţ şi galben are valoare economică? Sfinte căcat, nu-s suficiente cele 8 ore pe zi când sunt prizonieră la birou pentru măsurat secunde cu cenţi, acum tot timpul meu e afectat de asta? What else, o să aflu că numărul de prieteni e direct corelat cu monedele din portofel?

I hated that. Rău.

Aşa că, deşi toată viaţa mea am mers rapid (pentru că în general sunt rapidă, fie că intru ies pe uşi, fie că tastez la calculator sau conduc maşina sau mă grăbesc spre următoarea catastrofă din viaţa mea :D), am încercat ă merg tot timpul mai încet. Pe culoarul de la birou. În drum spre Mega şi înapoi. Pe trecerea de pietoni. În parcare. 🙂

Şi îmi place rău. Rău de tot. Nu doar că observ cu minim 30% de chestii în plus faţă de cele pe care le observam anterior, dar sunt mult mai relaxată şi mi se pare puţin mai suportabil prizonieratul de 8 ore. Acum îmi dau seama că puteam să iau exemplul Sarei care aşa se mişcă de când s-a născut şi nu să aştept cine ştie ce studii, da na.

Mso, cât de repede mergeţi? Unde vă grăbiţi pe bulevardele din Bucureşti (or elsewhere)? 🙂

PS. Să se consemneze tough că îmi menţin viteza de condus, la asta nu renunţ, too much fun 😛

IMG_9738

Average

Standard

Când eram eu mica ai mei (mai mult tata) m-au crescut cu ideea precisă că e cumva musai să fiu prima, și dacă nu prima, măcar printre primii. La școală, desigur.

Nu știu dacă pare ceva rău, dar gândind, acum, cu responsabilitate (nuș dacă cu responsabilitate, nu mă prea caracterizează responsabilitatea, poate cu atenție mai degrabă) nu mi se pare neapărat ca ceva rău din partea lor. Tata încerca să mă învețe doar ce funcționase în cazul lui, el a putut să scape din cel mai mic sat din lume doar pentru că a fost tare deștept și a învățat mai bine ca toți ceilalți copii din satul ăla. Era normal să încerce să mă învețe și pe mine să fac același lucru, să își dorească binele, așa cum îl știa, pentru mine. Chiar nu cred că era un lucru rău.

Din păcate însă, mi-am dat seama relativ curând că nu sunt altceva decât plain old average. I really am. Sigur, am fost printre primii pe la școală, dar nu neapărat pentru că eram mai deșteaptă decât ceilalți, doar că arătam a copil cuminte (încă arăt, înainte să ajungă cineva să mă cunoască :D) și m-am prins destul de rapid care e rețeta pentru a învăța cât mai puțin astfel încât să scap de profi. Dar, cum spuneam, mi-am dat seama relativ rapid în viață că sunt doar average.

90% dintre elevi se consideră peste medie. 90%. Majoritatea șoferilor (80%) se consideră, cum altfel, peste medie. Desigur, nu mai rămâne suficient să facem media, dar cui îi pasă :). Parcă am mai scris despre asta, toți ne considerăm puțin mai buni decât ceilalți. Probabil și eu am chestia asta, hm, desigur, muzica pe care aleg să o ascult e, cu siguranță, peste medie :P. Cărțile mele sunt, cu siguranță, peste medie, doh :D. Oh well, the illusory superiority condition. Nimeni nu scapă :).

Dar eu nu sunt peste medie (nu mai zic că sunt an absolute idiot many many times). Nu o să descopăr leacul pentru cancer, nu voi susține concerte la pian cu sala plină, și deși tastez destul de repede și scriu, în general, trei texte pe săptămână, e destul de sigur să spun că nu o să ajung următorul Steinbeck. Ei sunt peste medie. Restul, noi, suntem doar media :). Nu știu să gătesc foarte bine (aici sunt chiar sub :D), nu mă machiez peste medie (ok, nu mă prea machiez) și am părul (cum altfel) mediu.

Acuma, nu mi-au plăcut niciodată exemplele alea proprii: uite, eu am făcut X și nu-s chiar așa prost (in most cases yes you are). Dar în cazul de față nu sunt doar eu, sunt majoritatea oamenilor, pentru că majoritatea suntem, cum altfel, average. 🙂

Și sigur, n-o să fim Einstein sau Aristotel sau Bach dar n-o să fim nici cei mai proști din curtea școlii, pentru că suntem undeva la mijloc. Mijlocul nu înseamnă prostie și nici măcar mmm, limitare sau uniformitate. Suntem, aşa medicorii, unici, încă, la fel ca amprentele proprii şi personale. Încă pot să vorbesc fără sfârșit despre cartea aia, sau încă pot să râd în hohote la cele mai aiurea glume din Univers care mi se par, doar mie, amuzante ;).

Îmi aduc aminte ceva idee dintr-un film oare?, sau o carte, de când eram adolescentă, care întreba, pe un ton acuzator: Chiar vrei să îți petreci restul vieții fiind nimic altceva decât mediocru?

Și la fel de bine îmi amintesc că eu mă gândeam: Băi, da, nu văd nimic rău în a-mi petrece restul vieții într-o absolută mediocritate.

O viață mediocră înseamnă prieteni, oameni pe care îi iubești, copii, râsete, raze de soare, mare, stropi sărați pe buze, castele de nisip (uneori dărâmate, mok), miros de iarbă cosită, pagini albe de cărți pe sub pături călduroase, căței care își lasă capul în mâna ta, salată de vinete și cireșe. Pepene verde.

Deci da, recunosc, nu îi spun Sarei, deși e singurul ou din coș, că vreau să fie mai deșteaptă ca, să fie prima la. Mi-ar plăcea să fie puțin mai bună decât media, dar chiar dacă și la bunătate va fi exact ca media, after all, încă cred că nu e nimic rău la asta.

Voi? Doar puțin, puțin de tot peste medie? 😛

IMG_6387