Arhive pe autori: sleepy

Poate

Standard

La Sara, școala a rămas prietenă cu toti copiii din clasa pregătitoare (6 la număr). Au gașca lor (chestie care mi se pare mișto). Mai mișto de atât, și relativ incredibil, e că mie nu îmi vine să îi ucid cu furculița pe niciunul dintre părinții lor. În general, nu sunt taman pe aceeași lungime de undă cu restul părinților așa că ne evităm delicat. Ok, it s me, evit oamenii în general, fie ei părinți ai ba. Mbut Ripley s believe or not, părinții ăștia sunt ok. Atât de ok că n-am fugit din grupul de uatșap în care m-au băgat, ba chiar vorbesc cu ei din când în când. Ei, și unii dintre ei erau ușor îngrijorați (da chiar doar ușor, s-au liniștit repede, atâta că mi-am adus eu aminte acum din motive independente- as in citesc o carte) cum că la școală se vehiculează ceva cuvinte nu tocmai holy printre copii, se mai și ceartă, uneori mai rău, își mai arunca căciulile, chestii din astea.

Și aud chestia asta (la scara mai mare) oarecum des, chiar și în mica mea bulă de internet. Catalogăm, mi se pare, atitudini care erau normale atunci când eram noi mici, ca fiind deviante când e vorba de plozii din dotare. Nuș dacă din cauză că suntem noi părinți elicopter sau poate că așa e moda anului 2019, să fim cu toții cât mai fricoși și mmm comozi, cred că ăsta e de fapt cuvântul. Se plâng des părinții de certuri între copii, iar unul din cuvintele des vehiculate e bullying.

Există fenomenul, sigur, dar nu cred că există atunci când vorbim de orice ceartă repetată între copii. Copiii, la 7-8 ani cum au fii-mea și prieteni ei these days, dar nu numai, se vor certa, se vor împăca, se vor jigni și trăda. Vor face alianțe și le vor rupe. Vor suferi și vor fi la rândul lor răutăcioși (nimeni nu-I perfect). Vor fura căciuli și li se vor fura căciuli. Vor auzi, repeta și învăța cuvinte cu p (mai târziu ca mine, dacă stau bine să mă gândesc). Și cum spuneam și în grupul nostru de uatsap, scriu și aici. E normal. Au nevoie de toate etapele astea la 7-8 ani ca să învețe empatia, tăria de caracter, precauția, perseverența, mărinimia, blândețea și sigur, prietenia. Indiferent câte cărți ar citi Sara și câte i-aș povesti eu, cele de mai sus trebuie trăite ca să fie învățate. Și, din nefericire, trăitul, ăla adevărat, care te face să crești și să te umfli ca un balon galben, doare. Uneori chiar al naibii de tare. Dar nimic bun nu vine ușor. Sau mă rog, cine știe, poate asta doar la mine. Ce e clar însă, for me at least, e că ei au nevoie de experiențele astea. Să crească. Să învețe. Să ia aminte. Să repete ce aduce rezultate positive și să evite ce îi face să sufere.

Deci da. Deși Sara încă îmi povestește cu lux de amănunte toate prostiile pe care le face la școală, aleg să nu intervin deloc, dar deloc. O ascult pe Sara, o trag de limbă uneori să îmi spună și ce a făcut ea greșit, niciodată nu e doar vina altora, ca să își asume partea ei, mai râd, mă mai mir, și o întreb dacă mi se pare ceva destul de serios dacă are nevoie de ajutor. Din fericire, nu pentru mine, ci pentru ea, răspunsul e întotdeauna: Nu, mă descurc singură.

And she does. Și cred că orice copil are nevoie să. Se descurce singur nu atunci când e ușor, nu atunci când e cu mamițica în spate, sau cu invatatoarea de mana ci în general, să facă fața la toate dramele și provocările vieții de școlar, pentru că rămâne, veșnic rămâne doar o pregătire, o repetiție pentru viața de om mare. Plus locul unde mi-am găsit (aproape) toți prietenii mei.

So poate îi lăsăm, deci. Să sufere, să își facă prieteni, și să învețe să îi prețuiască. 🙂

IMG_1272

Reclame

No gifts

Standard

Nu îmi plac cadourile. Adică desigur, îmi place câte un cadou o dată la o sută de ani, dar nu îmi plac cadourile de ziua mea. De fapt, nu îmi place ziua mea. Nu de acum, de când m-am făcut bătrână, îmi amintesc precis coșmarul când urma să împlinesc 18 ani și m-am simțit obligată să petrecere sau cel de la 5 când trebuia să chem prietenele din spatele blocului la tort. Nu îmi place ziua mea. Mai precis, nu că aș avea ceva cu ziua cu pricina, e doar o zi ca toate celelalte, doar că nu îmi place atenția aia de ziua mea. Cel mai frumos cadou de ziua mea e să mă lași în pace, să te porți normal, dar frumos cu mine și să nu mă terorizezi cu torturi surpriză și cadouri. Din stomac urăsc chestiile astea, nici măcar nu glumesc. Cu tortul e mai trăibil de când e Sara mare, pencă ea se bucură atâta de el că merită.

Ei, cu colegii mei de la birou e complicat. Nuș dacă așa e și la voi, dar la noi e un lanț din ăsta de petreceri de zile de naștere unde toată lumea vine în birou, te pupă, socializează, se spun bancuri, și mai ales, mai aleees, de ziua ta toată lumea te tzoc tzoc. Nu reiau cât pot să urăsc tzoc tzoc-ul. Și am încercat să evadez din ciclul ăsta. În primul rând, nu m-am mai dus la petrecerile altora. Mă duc doar la cei care îmi sunt prieteni și în viața reală, unde m-aș duce oricum. S-a supărat lume pe mine, au zis că sunt ciudată (sunt). Sincer, cu partea asta aș fi putut trăi cât de cât, era însă mai ales o strategie să mă lase în pace de ziua mea (când atenție, oricum îmi iau concediu vreo 2 săptămâni, dar nu pare să conteze). Strategie care a eșuat. Anul trecut chiar am urlat și m-am supărat. Pentru că spun de vreo 2 ani că urăsc cadourile de ziua mea și insist să nu îmi ia nimic. Și refuz să fac petrecere cu tzoc tzoc. Am sperat deci, din tot sufletul că mă vor ierta. They did not. Poză mai jos (cute, e adevărat, colegii mei sunt cute, they are, but still).

Nu e o strategie de psihologie inversă prin care îmi doresc de fapt atenție. Nu vreau cadouri, torturi sau atenție de ziua mea. Dacă cineva s-ar gândi să se întrebe însă ce vreau de ziua mea, de exemplu, de la colegii de birou, ar fi mai bine, pentru că aș putea spune:

-vreau să pot să vin la birou dimineața și lumea să nu vorbească cu mine până nu am băut cafeaua

-vreau ca, atunci când mă enervează rău cine știe ce nedreptate mondială și scot flăcări pe urechi să scoată și ei cu mine

-vreau să stau cu colegii mei de bancă la restaurantul cu pisici și mare, într-o seară de vară

-vreau ca cei din biroul de lângă să continue să zâmbească când intru ca Kramer  la ei și mai și înjur mai rău ca un birjar

-vreau în continuare glume la momentul potrivit care mă fac să rând 2 zile în continuu (ca proasta când îmi amintesc de ele, da)

-de la fetele mele vreau aceleași cafele greu armonizate

Și încă alte multe lucruri, pe care nu mi le amintesc acum. Însă problema e că toate cele de mai sus și încă o mie le primesc deja, în absolut fiecare zi. Faptul că rezist să mă trezesc dimineața și să nu intru în depresie că trebuie să stau 8 ore prizonieră în fața unui ecran e exclusiv datorită lor. De asta nu am, dar chiar nu am, nu mă joc, nevoie de un cadou de ziua mea. Toate zilele mele, de luni până vineri sunt suportabile datorită lor. Serios, nu sunt siropoasă, e doar adevărat. Și asta e infinit mai bine decât orice cadou, fie el cute au ba, din Univers.

Safety

Standard

Deși în medie mamele sunt mult mai precaute și mai protective decât tații (and it makes sense they are), eu nu-s. Nu știu precis de ce nu sunt, posibil pencă și eu, la rândul meu, am fost crescută ca un băiețoi. Deci sunt prima care să o încurajez pe Sara să sară, să se cațere, să înoate, să încerce lucruri noi (mai ales asta). Desigur, e și datorită Sarei, care e un copil precaut, deci probabil simt nevoia să compensez.

Mdar nu exact exact despre asta voiam să zic. Există o grămadă de pericole out there care le ridică părinților părul pe șira spinării. Chiar există. Atâta că, statistic, ele sunt undeva sub 0.009% (da, am calculat, pe baza statisticilor de pe net din România, nuș precis în alte țări). Riscul ca  o tragedie care implică răufăcători să se întâmple unui copil sunt, deși nu inexistente, desul de reduse. Există însă un alt risc care e mai fezabil: ca Sara să se rătăcească de mine/grup aso. Ăsta e un risc real. Ca să nu mai vorbim că în curând sper să poată merge singură în stânga și în dreapta, nu vreau să fie veșnic cu mamițica de braț. Ei, și pentru toate astea, am învățat-o pe Sara câteva lucruri pe care le turuie fie zi fie noapte. 1. Numărul meu de telefon. 2. Adresa completă. 3. Dacă se pierde vreodată de mine, trebuie să meargă la o femeie pentru ajutor.  Mai știe că dacă cineva îi spune să nu țipe atunci e fix cazul să țipe cât de tare o țin puterile. In hindsight, asta nu mi-e taman de ajutor în meseria mea de parenting, dar na 😀

Nu că sunt relaxată, dar mi se par niște chestii minime și am zis să le scriu și aici. Poate sunt de ajutor. Gata. Articol scurt și serios, deci relativ neobișnuit. Nuș de ce îmi vine să scriu de chestii din astea numai.

Studii

Standard

Aș fi vrut să scriu articolul ăsta altcândva, adică mai precis când aș fi avut oleacă mai mult timp să pun link la o serie de articole. Dar am dat ieri de ăsta despre care vreau să vorbesc și pe de altă parte voi oricum nu prea intrați pe link-urile de le las eu :P, deci asta e.

Există o părere unanimă pe care nu poți să o zdruncini orice ai face cum că plozii din familiile destrămate îs vai de steaua lor. Am scris intenționat familii destrămate, ca să subliniez conotația negativă a oricărei despărțiri dintre o mamă și un tată. Femeile și bărbații care se despart (fără copii) nu sunt familii destrămate, doar cei care au avut ghinionul să se reproducă.

Am încercat de mai mult timp să zic mâr la teoria de mai sus, dar mi s-a zis zât, statisticile.

Și da, există statistici nu prea încurajatoare, care arată că plozii din familii destrămate sunt mai predispuși la: consum de droguri, rezultate mai slabe la învățătură, infracțiuni diverse, hm, ce mai era, overall lower satisfaction in life șiii oare ce.. a da, predispuși să divorțeze la rândul lor. Ăstea sunt statisticile. Ăsta sunt și n-avem ce face.

Mbon.

Atâta că. Statisticile de mai sus au ca punct de pornire divorțurile de prin 60 sau 70. Pencă doar ălea de pe atunci au produs plozi maturi în 2010 plus.

Și. Divorțurile de prin anii 60, 70 au o oarecare caracteristică. Mai multe de fapt.

  1. Femeile nu beneficiau de independența (financiară) de acum. Relativ totul, desigur, dar independența financiară a femeilor, în medie, a crescut.
  2. Cauzele divorțurilor erau ușor mai dramatice decât acum (tocmai pentru că femeile nu aveau puterea necesară de a pleca de lângă ăla de punea pâinea pe masă și plecau, în genere, există și excepții, desigur, doar când era groasă rău): bătăi, alcool și similare.
  3. Familiile monoparentale rezultate erau sărace (a se vedea punctul 1, corelat că de multe ori tatăl nu cotiza corespunzător, de aici și pleiada de legi noi de protecție a mamelor, care uneori duc la cazuri extreme dar iar altă poveste).

Da. Copiii crescând în familii monoparentale în condițiile de mai sus sunt într-adevăr predispuși la cele din paragraful 4. Au fost și în 1970 sunt și în 2019. Da, copii (indiferent de sex, dar cu precădere cei de sex masculin) au nevoie de prezența tatălui (sau, dacă nu, măcar a unei figuri masculine apropiate gen bunic). Cu asterixul că divorțul pare a fi corelat cu predispoziție genetică, nu cu factori de mediu (copiii celor care au divorțat/ au vrut sa desi nu au facut-o, divorțează și ei la rândul lor, chiar dacă sunt crescuți în familii adoptate care rămân împreună și invers). E mai mult de povestit aici, dar o să iasă prea lung, oricum o să iasă prea lung :D. Și atențiune națiune, trist dar adevărat, sărăcia are cea mai mare influență asupra rezultatelor la școală, indiferent de tipul de familie (din factorii de mediu, genetica rămâne și aici la putere, ne moștenim inteligența de la părinți, fie că ne place au ba).

Ceea ce s-a schimbat însă, independența financiară a femeilor, a condus pe de o parte la o rată mai crescută a divorțurilor, dar și la diversificarea cauzelor. Nu neapărat bătaie și alcool, mai nou sositul incompatibilitate de caracter (deși în legislația românească e mai greu să ieși dintr-un divorț neagreat de ambele părți decât să treci ordonanța cu amnistia).

Familiile monoparentale recente (worldwide) au caracteristici ușor diferite față de media celor de acum 30j de ani. Ambii părinți rămân implicați în creșterea copiilor, copiii au acces la figura paternă, familiile monoparentale rezultate nu sunt sărace, au nivel de trai apropiat de cel anterior.

Ok. Acum vine întrebarea cheie. Schimbarea condițiilor ăstea se reflectă în vreun fel în situația copiilor? Evident, da, altfel tăceam în păpușoi :P. https://www.sheffield.ac.uk/polopoly_fs/1.812161!/file/Sheffield_Solutions_Modern_Families.pdf

Ăsta e cel recent, dar când am studiat eu subiectul, acum vreo trei ani, găsisem mai multe (sigur le găsiți și voi dacă vreți) care arătau că în familiile monoparentale unde exista o siguranță financiară și prezența ambilor părinți în viața copiilor, rezultate acestora la școală/viata nu arătau nicio diferență față de copiii din familii tradiționale și nici predispoziție la consum de droguri.

Rezumat link pentru leneși: copiii ai căror părinți au divorțat raportează niveluri similare (chiar mai ridicate decât copiii din familii tradiționale) la satisfacție privind viața și sentimentele referitoare la familie.

Nu militez pentru divorț, să ne înțelegem. Militez, cum am militat de când m-am apucat de scris blogul ăsta, pentru părinți întregi la cap. Dacă părinții pot fi întregi la cap doar divorțând, ideea e că nu e un capăt de țară pentru copil. Copiii au nevoie de medii emoționale stabile, calde, calme. Kudos pentru părinții care reușesc să facă asta împreună. Dar fără lături în cap pentru cei care nu reușesc. Soarta copiilor nu e afectată de un divorț, mă rog presupunând că ambii părinți sunt întregi la cap și înțeleg că terminarea unei relații între adultul A și B nu echivalează cu terminarea relației între adultul B și copilul C (știm cu toții cazuri de lupte infernale pentru nici eu nu știu ce, luptă practic pentru toate consecințele negative de mai sus asupra copiilor). Dacă părinții divorțați rămân prezenți  și implicați, dacă ambii sunt practic niște oameni sănătoși mental, atunci copilul va fi bine.  Altfel, oricum ar arata foile, copilul nu va fi ok. Deși există încă studii care caută neapărat să arate cauzalitatea între divorț și diverse efecte negative asupra copiilor (reușind să arate, în opinia mea, doar o corelație, și asta în cazurile bune), au început să apară și studiile contrare, cele solide, cu ani de monitorizare și mii de indivizi în sample care arată că atâta timp cât mama și tatăl își iubesc copilul și au grijă să îi arate asta, copilul ăla va fi ok. Not exactly rocket science, dacă mă întrebați pe mine, dar hei, nimeni nu mă întreba pe mine până acum pentru că, desigur, statistici.

PS. Nu mai zic că există și alte beneficii. Familiile monoparentale formate din mame și copii fetiță cu ochi mari și galeși primesc în mod repetat upgrade-uri gratuite la mai toate hotelurile din vacanțele în care ajung 😛 (și dulciuri cadou pe bandă rulantă, dar asta nu e neapărat bine). Și nu, nu au făcut un studiu pentru asta. Deși ar putea 😛

Cub

Standard

Rămân la fel de sceptică cu rezoluțiile de anul nou ca și în trecut. În continuare mi se pare ciudată modalitatea astea în care oamenii sărbătoresc o dată aleatoare și se îmbracă frumos ca să stea până la o oră fixă când se pupă și beau șampanie. Și mai ciudați mi se par cei care dau sume de bani prea mari pe hoteluri mediocre doar ca să fie într-o anumită noapte acolo (nu văd de ce n-am sta până dimineața în orice altă zi din an când hotelul ar fi la jumătate de preț, pârtia liberă și drumul ar dura o oră nu șapte). Dar mă rog, nu insist, e probabil ceva ce îmi scapă mie.

Însă a început să mi se pară oarecum util impulsul involuntar pe care ni-l dă data asta din calendar de a privi lucrurile în retrospectivă. Cred că dacă nu ar fi 31 decembrie sau 1 ianuarie oamenii nu s-ar opri două secunde să se gândească la ce au făcut în ultimele x zile, săptămâni sau luni. Dar așa, pentru că toată lumea o face, se face. Nu mi se pare un obicei rău. M-am trezit cu imaginea asta în cap azi-dimineață, un cub transparent, nu foarte mare, dar nici mic, pe biroul meu din sufragerie, împachetat cu fundă roșie. Cu toții avem propriul cub, în care vedem instantanee din anul trecut, fie și doar prin prisma selfie-urilor stocate pe cloud sau în telefon. Dar pentru un scurt moment în timp, ne uităm la el, la cubul ăsta transparent în care vedem (doar temporar) ce s-a întâmplat în viața noastră într-un orizont prestabilit de timp. Temporar pentru că pe măsură ce anul cu pricina se îndepărtează, pe măsură ce alte cuburi transparente îi înlocuiesc locul central pe biroul maro, imaginile din el dispar, se estompează, rămân câteva doar, amintiri de amintiri (nu as in manele de manele ci as in amintrile amintirilor :D). Nu sunt sigură dacă eu reușesc să învăț ceva holbându-mă tâmp la cubul meu transparent cu latura de 55 cm, nu știu dacă Sara reușește și nici dacă voi reușiți. Dar înainte să plec azi la birou, în timp ce îmi beau cafeaua cu liniște de la 6 dimineața, o să mă opresc să mă mai uit puțin la el, să vâd când am fost fericită, când am fost tristă, cât de des a râs Sara, cum s-a schimbat ea, poate cum m-am schimbat și eu, când am fost bună, când am fost rea ca un drac. Apoi, inevitabil, 2019 o să înceapă și vom fi ocupați să adunăm alte imagini. Până la urmă, viața noastră se întâmplă, și rămâne o alegere personală, deloc ușoară, dacă ne întâmplăm împreună sau rămânem doar niște pasageri pe un vagon de marfă fără acoperiș, aflat într-o veșnică prea mare viteză spre o destinație fixă și imposibil de schimbat.

IMG_0987

pe repeat

Standard

3 cărţi am citit de cel puţin o sută de ori când eram mică, nu ştiu precis după ce criterii, dar ăstea au fost şi nu altele: Jocul de-a Vacanţa, de Mihail Sebastian (l-am recitit ultima oară anul ăsta, mi-a plăcut la fel de mult :D), Cazul Magheru de Mihail Drumeş (nu, nu e poliţist) şi Mary Poppins. LE. Sunt corectata de prietenii de pe fir: si Ciresarii am citit pe repeat. Nu sunt teribil de mândră de ele, aş fi putut să aleg altele mai bune, dar sincer, ăstea au fost şi nu altele. Ca atare, le recunosc, îs ale mele, le-am iubit mă. Mediocrii cel mult, e adevărat, dar hei. In hindsight, prima mi-a plăcut că era despre lene (<3), iar celelalte două erau cu magie, două chestii la care nu am putut niciodată să rezist. Cel puţin pe Mary Poppins de asta am iubit-o, iar Sunetul Muzicii şi aceiaşi Julie Andrews au fost doar meh (deşi am preferat cartea filmului, nu era Mary din capul meu). Rochii făcute din perdele vs. aventuri în desene cu cretă. No brainer. Mi-am adus aminte de ele pentru că Sara a văzut acum, prima oară Mary Poppins, cel din 1964, iar apoi am constatat că Mary Poppins se întoarce apare chiar acum :), e în cinematografe din 19 decembrie. Nu ştiu sigur dacă e un film bun că nu l-am văzut, dar am vrut să vă zic de el. M-am gândit că poate vă dau idei de filme de văzut cu minorii în serile de Crăciun. Şi mi-ar plăcea să ştiu ce cărţi aţi citit pe repeat când eraţi copii. Să i le propun şi Sarei (care şi ea citeşte doar unele cărţi pe repeat).

Dar. E vineri şi vine Crăciunul. V-aş zice vreo două, dar mai bine haipapapa, fără siropoşenii. Să nu mâncaţi prea mult (I sure will).  😛

 

PS. Chim chim cheree sau cum draci îi zice a luat Oscarul pentru cel mai bun cântec. dafuc.

PPS. https://www.youtube.com/watch?v=8T1toif1GRM

 

Răsfăţ

Standard

Ştiu că scrie multă lume de asta, dar chiar vreau să scriu şi eu, că nu îmi e clar de unde până unde.

 

Mai precis.

 

RĂSFẮȚ, răsfățuri, s. n. 1. Faptul de a (se) răsfăța; mângâiere, alintare;

RĂSFĂȚÁ, răsfắț, vb. I. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe exagerată;

RĂSFĂȚÁT, -Ă, răsfățați, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat în mod exagerat; capricios, cu toane; (depr.) răzgâiat. ♦

 

Nu văd ce e rău la a răsfăţa. De aia m-am uitat în dicționar, să văd ce îmi scapă. Primele definiții sunt cele de mai sus şi în continuare nu văd nimic rău la ele. Nu văd nimic rău la mângâia. Nu văd nimic rău la a alinta. Nu văd nimic rău la a înconjura pe cineva cu dragoste. Şi nici la tandrețe exagerată. De ce exagerată? Care e verbal pentru atunci când arăţi porţia exact potrivită, nici un miligram în plus sau în minus? Deci da, tandreţe.

 

Şi totuși, deși substantivul şi verbul sunt relativ drăguțe şi neostracizate, adjectivul ne taie macaroana din scurt. Dezmierdat, prea alintat. Capricios, cu toane.

Deci DEX se pare că e hotărât (şi trebuie să iau în serios DEX, că pentru mine un cuvânt e mai tare ca litera de biblie, dacă un cuvânt a căpătat o conotație negativă e mai important ca litera b a paragrafului 3 din Legea X, indică un cumul de înțelepciune populară, că altfel nu se făcea cuvântul ăla aşa, rămânea bun şi gata).

Poate că e obligatoriu. Şi neindicat ca atare. Adică poate că e obligatoriu ca atunci când arăţi foarte multă dragoste şi tandreţe (unui copil) va deveni capricios şi cu toane.

Atâta că nu înțeleg precis de ce s-ar întâmpla aşa. Eu, de exemplu, sunt capricioasă şi cu toane uneori, dar întotdeauna, întotdeauna atunci când cineva mă calcă pe coadă (infinite exemple, când în percepția mea o altă persoană e agresivă) şi atunci scot flăcări pe nări (nu mult). Dar niciodată, niciodată, în toată existența mea de om mic şi rău dacă cineva a fost mega drăguț cu mine nu m-am apucat din senin să îl strâng de gât. Mai mult, nu ştiu nici un om care să o ia razna când e tratat frumos. Oamenii o iau razna de multe ori, când se simt în multe feluri (trişti, singuri, puşi la colţ, umiliţi etc) dar nu ştiu nici un om care să se apuce să îl bată pe unul care vine să îi spună că îi stă bine azi pălăria. Suntem animale sociale. Serios. Nu suntem programați să reacționăm agresiv la bunătate, ci invers.

Eu de exemplu torc. Când sunt răsfățată. Cred că ăsta e cuvântul potrivit. Râd mult, îmi sclipesc ochii, zâmbesc mult, sunt mai bună cu toată lumea, nu mă enervez, cânt, mă prostesc mai mult cu Sara prin casă şamd.

Sara, de exemplu, dacă o răsfăț, dar de fapt spun prostii că la Sara asta e norma nu excepția, o răsfăț tot timpul. Încerc tot timpul să fiu tandră şi atentă şi drăgăstoasă cu ea (în continuare dacă nu zâmbesc într-o zi Sara e dezorientată şi vine să îmi dea îmbrățișări repetate, poate mă repar-I do). E un copil răsfăţat? Cu cea mai mare certitude. Dar nu e un copil cu toane. Chiar dimpotrivă, Sara are o dispoziţie extrem de constantă (şi pozitivă). E încăpățânată, hotărâtă în convingerile ei, navighează încă în stăpânirea uzanțelor sociale şi de bună purtare (ce se face să spui în situația X), dar nu e capricioasă. Nici răutăcioasă. Nici agresivă. Nuş, mie mi se pare că se pregătește să devină un adult funcțional şi adaptabil. Nu văd cum i-ar folosi de exemplu să fie indecisă.

Deci. De ce e rău să răsfeţi? De ce e rău să fii răsfăţat? Pe bune că întreb serios, adică mi-ar plăcea cineva să îmi explice argumentul părţii opuse pentru că îmi scapă. Bine, acuma pe principiul cine se seamănă se-adună, n-am cine ştie ce şanse să mă lămuriţi voi, dar poate ştiţi un prieten? :))

IMG_2254