Arhive pe autori: sleepy

Răsfăţ

Standard

Ştiu că scrie multă lume de asta, dar chiar vreau să scriu şi eu, că nu îmi e clar de unde până unde.

 

Mai precis.

 

RĂSFẮȚ, răsfățuri, s. n. 1. Faptul de a (se) răsfăța; mângâiere, alintare;

RĂSFĂȚÁ, răsfắț, vb. I. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe exagerată;

RĂSFĂȚÁT, -Ă, răsfățați, -te, adj. 1. Dezmierdat, alintat în mod exagerat; capricios, cu toane; (depr.) răzgâiat. ♦

 

Nu văd ce e rău la a răsfăţa. De aia m-am uitat în dicționar, să văd ce îmi scapă. Primele definiții sunt cele de mai sus şi în continuare nu văd nimic rău la ele. Nu văd nimic rău la mângâia. Nu văd nimic rău la a alinta. Nu văd nimic rău la a înconjura pe cineva cu dragoste. Şi nici la tandrețe exagerată. De ce exagerată? Care e verbal pentru atunci când arăţi porţia exact potrivită, nici un miligram în plus sau în minus? Deci da, tandreţe.

 

Şi totuși, deși substantivul şi verbul sunt relativ drăguțe şi neostracizate, adjectivul ne taie macaroana din scurt. Dezmierdat, prea alintat. Capricios, cu toane.

Deci DEX se pare că e hotărât (şi trebuie să iau în serios DEX, că pentru mine un cuvânt e mai tare ca litera de biblie, dacă un cuvânt a căpătat o conotație negativă e mai important ca litera b a paragrafului 3 din Legea X, indică un cumul de înțelepciune populară, că altfel nu se făcea cuvântul ăla aşa, rămânea bun şi gata).

Poate că e obligatoriu. Şi neindicat ca atare. Adică poate că e obligatoriu ca atunci când arăţi foarte multă dragoste şi tandreţe (unui copil) va deveni capricios şi cu toane.

Atâta că nu înțeleg precis de ce s-ar întâmpla aşa. Eu, de exemplu, sunt capricioasă şi cu toane uneori, dar întotdeauna, întotdeauna atunci când cineva mă calcă pe coadă (infinite exemple, când în percepția mea o altă persoană e agresivă) şi atunci scot flăcări pe nări (nu mult). Dar niciodată, niciodată, în toată existența mea de om mic şi rău dacă cineva a fost mega drăguț cu mine nu m-am apucat din senin să îl strâng de gât. Mai mult, nu ştiu nici un om care să o ia razna când e tratat frumos. Oamenii o iau razna de multe ori, când se simt în multe feluri (trişti, singuri, puşi la colţ, umiliţi etc) dar nu ştiu nici un om care să se apuce să îl bată pe unul care vine să îi spună că îi stă bine azi pălăria. Suntem animale sociale. Serios. Nu suntem programați să reacționăm agresiv la bunătate, ci invers.

Eu de exemplu torc. Când sunt răsfățată. Cred că ăsta e cuvântul potrivit. Râd mult, îmi sclipesc ochii, zâmbesc mult, sunt mai bună cu toată lumea, nu mă enervez, cânt, mă prostesc mai mult cu Sara prin casă şamd.

Sara, de exemplu, dacă o răsfăț, dar de fapt spun prostii că la Sara asta e norma nu excepția, o răsfăț tot timpul. Încerc tot timpul să fiu tandră şi atentă şi drăgăstoasă cu ea (în continuare dacă nu zâmbesc într-o zi Sara e dezorientată şi vine să îmi dea îmbrățișări repetate, poate mă repar-I do). E un copil răsfăţat? Cu cea mai mare certitude. Dar nu e un copil cu toane. Chiar dimpotrivă, Sara are o dispoziţie extrem de constantă (şi pozitivă). E încăpățânată, hotărâtă în convingerile ei, navighează încă în stăpânirea uzanțelor sociale şi de bună purtare (ce se face să spui în situația X), dar nu e capricioasă. Nici răutăcioasă. Nici agresivă. Nuş, mie mi se pare că se pregătește să devină un adult funcțional şi adaptabil. Nu văd cum i-ar folosi de exemplu să fie indecisă.

Deci. De ce e rău să răsfeţi? De ce e rău să fii răsfăţat? Pe bune că întreb serios, adică mi-ar plăcea cineva să îmi explice argumentul părţii opuse pentru că îmi scapă. Bine, acuma pe principiul cine se seamănă se-adună, n-am cine ştie ce şanse să mă lămuriţi voi, dar poate ştiţi un prieten? :))

IMG_2254

Reclame

Standard

Nu m-am simți deosebit de mândră când Sara a început să citească raaaar pe litere, pe la 4 ani cred. Nici când, la 6 s-a apucat de tabla înmulțirii. Nici măcar la 3, când a învățat țările din Europa și așezarea lor mai bine decât o știam eu la 30j și nu mai știu cât aveam eu atunci. Surprinsă ușor, da, dar nu mândră neapărat. Inteligența nu mi se pare neapărat o chestie care să merite două lacrimi în colțul ochiului meu stâng. Mă bucură, desigur, dar nu mă emoționează.

M-a emoționat însă viermele anul ăsta de mai multe ori și uite, cel mai recent cu modul în care a ales să își petreacă ziua de naștere. În primul rând, că, ignorând complet că am născut-o în mijlocul iernii, Sara a cerut să fie ziua ei în natură și cu animale. Fată, îs minus zece grade afară, ce natură visezi tu? Ntz. Animale, natură, repeat. Na bun. Nu am găsit unde drac să stăm în natură iarna (pe pârtie poate dar nu mă vedeam conducând un microbuz plin de minori spre Poiană), însă am găsit un loc cu cai acoperit (Equestria, pe are îl recomand, oamenii de acolo au fost drăguți cu noi). Așa că Sara și-a petrecut ziua de naștere cu cai și cu câțiva prieteni, cei mai apropiați din cei pe care îi are. Deși se poartă zilele de naștere cu 30j de invitați, la care ea se simte ok (eu not so much, dar mă ascund pe la un colț de masă rotundă cu o carte-n brațe), a ales doar 6 copii. Prietenii ei vechi, dacă un copil de 8 ani poate avea prieteni vechi. Și a vrut ca fiecare copil să aibă în ziua ei exact același lucru pe care îl face și ea, să petreacă o oră călărind. Abia asta din toate cele din primul paragraf m-a făcut mândră. Că a ales, de ziua ei, când avea garanția răsfățului, să nu ceară nu știu ce cadou de mii de lei ci să împartă bucuria pe care o are ea când e cu caii cu prietenii ei. A fost frig, am mai și întârziat, ploua de numa, ne-au înghețat picioarele și nasurile, dar toți copiii zâmbeau. Iar Sara a fost atâta, da atâta de fericită, de nu încape în litere să scriu. Avea o bula mare, mare, enormă, de fericire în jurul ei (și de obicei e fericită, deci acum era fericire la puterea n).

Cam atât, că sunt somnoroasă, mai trebuie să dorm vreo două nopți ca asta să îmi revin după socializare intensivă, dar nu știu, mi-a plăcut de ea tare. A dăruit, nu a cerut, în ziua în care era cea mai îndreptățită să primească. Sper să rămână așa întotdeauna. Și să aibă noroc în viață de oameni care îi oferă înapoi ce dă și ea. Ceea ce sper să se întâmple tuturor copiilor noștri. Hai și nouă, că nu suntem așa de răi. 🙂

IMG_6674

 

Un an plin cu

Standard

Mai e puțin, vreo două săptămâni și se împlinește un an de când Sara s-a apucat să citească cărți cărți. Cărți cărți înseamnă pentru mine cărți de sute de pagini, romane să zicem, nu povești. Evident că o să o laud, dar nu neapărat că o laud pe ea, ci mai degrabă aș certa oamenii mari.

În aproape un an Sara a citit puțin peste juma de sută de cărți. 51 mai precis. Și am mai scris asta, a citit atât, cred eu, tocmai pentru că nu a citit niciodată la comandă, ci absolut doar atunci când a avut ea chef. Chiar au fost zile în care mă vedea citind și-mi zicea că n-are chef să. Și îi ziceam da foarte bine, fă altceva, niciodată să nu citești când ai chef.

Ce mă fascinează însă la numărul ăsta mare nu e că ce copil dăjtept am (although I do) ci cum a avut timp să citească atât. Sigur, o să zică unii că sigur că are timp, e un copil care are timp, nu ca adulții care trebuie să muncătelevizorratefastfoodsomn. Atâta că programul ei e oarecum asemănător cu al unui adult care muncește. Se trezește la 7:20, e la școală la 8 și termină la 5 în majoritatea zilelor (are opționale după amiaza). E chiar mai mult decât programul unui adult, dacă stau bine să mă gândesc. Deci nu cred că ăsta e motivul. Și da, gătește și ea, de exemplu, e adevărat că teme nu are (I do love that part about this school). Doar că atunci când e liberă face chestii care îi plac. Ei. Și e destul de hotărâtă cu ce îi place să facă. De exemplu, îi place să citească. Și așa mi se pare că unii oameni mari (din foarte fericire sunt și anomaliile mele care fac pe dos 🙂 ) nu mai știu ce le place. Pentru că nu cred că poate să îți placă cu adevărat să seriale sau să te uiți la Antena 3 (chiar și la mișto, cum încearcă un coleg să mă convingă, concomitent cu explicatul că n-a mai citit demult, deși îi plăcea o dată, pentru că are și alte chestii de făcut). Well. Nu prea înțeleg de ce e așa. Poate suntem obosiți cu toții să fim adulți? Cu comportamentul ăsta pe care ni-l autoimpunem cumva? Și de aia nu mai jucăm fotbal în fața casei (nu se face), nu mai stăm cu burta-n sus să ne uităm cum pică frunze din copaci (suntem ocupați) și nu ne bucurăm, cu adevărat, când primim cadouri de la Moș Crăciun (nu există).

Cred că nu știu, oamenilor mari, unor oameni mari (știu și oameni mari jucăuși și oameni mari zâmbîcioși și oameni mari care citesc și care sunt copii, de multe ori mai copii chiar decât niște copii cu ochi goi pe care îi văd) le-ar prinde tare bine să nu mai facă ce trebuie să facă sau ce s-au obișnuit să facă ci să își oprească timpul pentru a se gândi la ce le place cu adevărat să facă, dar ce le place cu adevărat să facă lor, nu reclamelor de la TV sau de pe magazinul Unirea sau hipsterului cu barbă și moț, chiar lor lor. Și apoi să facă pur și simplu chestia aia. Atunci când au chef. 5 minute poate, doar la început. Apoi, poate, doar poate, cele 5 minute cresc. Atât 🙂

IMG_8419

Da

Standard

Nu îmi place iarna. Cred că frigul și lipsa soarelui pe perioade lungi de timp sunt cele mai urâcioase chestii pe care le poate face un anotimp. Nu mai zic de serbările de la școală :P. Dar azi am zis să fiu drăguță și uite, îmi place până și iarna, uneori.

Când bocancul meu face scârț, foarte devreme dimineața, într-o baltă înghețată.

Când e atât de frig afară că dau căldura pe maxim în mașină și apoi trebuie să deschid geamurile. Mi-e frig la nas și cald la picioare. Perfect.

Când Sara ajunge la țară și toată lumea e deja acolo, așa că se preface serioasă și neinteresată dar țopăie ca o minge plină de bucurie pentru că nu se poate abține, e prea fericită.

Când taică-miu insistă să ne facă pomana porcului, mai ales când îl întreabă pe Andrei, care nu mai mănâncă carne de vreun an.

Când e pustiu orașul, că toată lumea a plecat, sau pentru că a nins foarte mult, și e liniște și tot timpul mi se pare că sunt într-o povestire de Cortazar și aștept ca drumul de la mine până la Mega să dispară și la mijloc să rămână doar o masă indefinită și încețoșeată de nimic.

Când Sara cântă. Fie și colinde de Crăciun. Sara cântă toooot timpul. Clopoței în urechea mea.

Când sunt prima oară în vârful unui munte și mi-e frică că nu mai știu să plec de acolo și o să rămân tot timpul aici, valea e atât de departe. Dar totuși pornesc și timpul face click și se ascunde. Iar, apoi, într-o secundă, am ajuns jos. Când Radu cade pe pârtie rostogolindu-se și eu râd prea tare, deși trebuie să fiu atentă la placă să nu cad și eu (deși, de altfel, Radu se dă mult mai bine ca mine). Când C. urlă la mine de la 100 m mai jos (insistând că el nu urlă, doar vorbește tare ca să îl aud) să fac S acum! și apoi și mai tare Bravo fatăăă, când reușesc unul. Vinul înjumătățit cu apă și prea mult zahăr de la jumătatea traseului.

Când Sara sfâșie hârtia de împachetat. Când tot ea face pe maestrul de ceremonii și dă cadourile tuturor, încurajându-i să le deschidă. Când, neașteptat, descoperă unul perfect, cu care doarme noaptea și îl ia a doua zi la școală. 🙂

Când merge cu tot satul la colindat. Când aleargă cu cățeii pe sub pătura de lumini de pe casă. Când stă în locul de sub scară, cu Charlie, citind și încălzindu-se unul de altul.

Cafeaua caldă și nasul roșu.

Să cumpăr un brad de Crăciun cu Sara și să îl împodobim, împreună, când avem noi chef (anul ăsta pe 2 decembrie).

Dar cel mai și cel mai mult îmi place când suntem împreună. Îmi place cel mai mult că fiecare e tare ciudat în felul lui, fiecare trăiește pe câte un fus orar, aparent incompatibil. Fiecare e preocupat în ceva activități proprii. Nu există mese obligatorii sau activități organizate. Există doar ore leneșe, pline vârf de nimic. Însă, în fiecare, dar în fiecare zi, ne rotim așa ca niște păsări mari și ne găsim unul pe celălalt, să petrecem timp împreună. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că vrem.

Vouă ce vă place la urâcioasa asta de iarnă?

img_1718

Grinch

Standard

Nu mai pot cu chestiile astea legate de Crăciun. De la școală de la fii-mea. Am impresia că e un test din ăsta al Universului să vadă dacă am ce e nevoie să fiu o mama bună și I’m constantly failing it.

Întâi au fost clopoțeii. Duminică pe la 12 am primit un mail. Că Sara trebuie să aibă la școală marți dimineața 2 clopoței. Făcubil. Atâta că nu erau orice clopoței, ci musai clopoței de metal. Clopoței de fucking metal. Evident că nu aveam în casă niciun clopoțel de metal, dar barem doi. Evident că duminică era cam închis (plus că nu știam unde dracu e magazinul de cumpărat clopoței DE METAL) și luni sunt la fucking birou.

I-am făcut rost până la urmă de clopoței de metal (as in a găsit o altă mămică și a cumpărat basically pentru juma de clasă), și ghici ce? Am întrebat-o ieri, după 2 săptămâni dacă i-a folosit. Not even fucking once.

Apoi, am primit un mail cu lista de bucate (!) pentru serbare. Sub forma unui Excel. EXCEL! Anul trecut, Ada, la non-serbare, ne-a zis să aducem ce vrem. And we did și a fost mișto (plus de departe cea mai mișto petrecere de Crăciun la care am fost). Canci anul ăsta. Vă citez din listă. Chec aperitiv sărat. Tartă cu fructe. Pâine DE CASĂ UMPLUTĂ (what the fuck does that even mean). Cârnăciori (dar nu de porc)-uai? we like pork. Și aș putea să continui. NU GĂTESC oameni buni, nu gătesc, m-ați prins, dați-mă afară.

La piece de resistence însă a venit ieri. Un mail de o pagină care descria costumația de care Sara “are nevoie” la serbare. Nu era foarte complicată (alții au fost mult mai ghinioniști), bascially o rochie alba, ștrampi albi, balerini uni și părul prins și un fulg în păr. I-am dat mailul Sarei să îl citească. Sara mea. Care călărește cai negri la trap (nu încă și la galop) și fredonează gingaș în timp ce face baie Chop Suey. Îmi pare rău că n-am filmat-o. Îi pica fața la propriu. A terminat de citit, s-a uitat la mine, și a zis: Ori mă lasă să merg în pantaloni, ori nu mă duc. (am cerut voie și deși era clar că nu e o fericire și că sutem două freaks, au lăsat-o în pantaloni).

Ok. Înțeleg că unora le place. Unor copii și unor părinți. Kudos to you. Dar noi, ăștia, care nu știm să gătim și nu purtăm rochii albe și fulgi în păr ce naiba de vină avem? Nu s-ar putea măcar ca anul viitor să fie 2 variante? O petrecere pentru fulgi de zăpadă și una pentru non-fulgi de zăpadă?

Dreaming of a standard evening @ home instead of a standard snowflake Christamas party.  Snif.

IMG_0112

Sfârșituri. Și începuturi.

Standard

Citeam (nu mă întrebați unde, că am uitat) cum că oamenii au tendința să își aducă aminte dintr-o experiență doar sfârșitul. M-a interesat subiectul, pentru că eu sunt pe dos la capitolul ăsta, îmi amintesc întotdeauna începutul. Dar revenind la majoritate. Era un experiment cu oameni care erau obligați să țină mâna în apă rece rece pentru 20 de minute. Primul grup ținea mâna în temperatură constantă, să zicem 15 grade, pentru 20 de minute. Cel de-al doilea grup ținea mâna în apă de 10 grade pentru 18 minute și în apă de 20 grade pentru ultimele 2 minute (more or less, evident că am uitat și minutele și temperaturile precise). Mai mulți oameni din al doilea grup erau dispuși să repete experiența, deși evident fusese obiectiv mai grea. Sau, un alt experiement cerea să fie apreciată pe o scară de la 1 la 10 viața a două femei, ambele care muriseră la 60 de ani. Prima avusese o familie frumoasă, fusese căsătorită cu un bărbat pe care îl iubea și care o iubea înapoi, avusese o carieră reușită și o casă cu vedere la lac. Atâta că la 55 de ani toată familia ei murise într-un accident cumplit, toată casa luase foc. Ea fusese singura supraviețuitoare, cu arsuri pe tot corpul și descoperise curând după că are cancer, Murise singură, în dureri cumplite. Cea de-a doua femeie avusese o viață grea, fără cursuri superioare, în sărăcie, muncise ca ospătăriță pentru 55 de ani din viața ei, trăind singură într-un apartament din suburbie. La 55 de ani însă câștigase la loto și își petrecuse restul vieții în hoteluri de 5 stele, călătorind în toată lumea. Murise la 60 de ani, în somn, în unul din ele. Oamenii au notat superior viața celei de-a doua femei față de cea a primei. Se pare că din același motiv oamenii notează un film ca fiind bun sau rău dacă finalul e ok, restul poate să fie absolut mediocru, dacă finalul e bun, oamenii o să aprecieze filmul ca bun. Toate astea de mai sus bugged me a lot, pentru că eu nu țin nicioadată, dar niciodată minte finalul unui film, ci doar începutul.

Probabil că e o chestie inbuild, să privim orice zi, experiență, viață, doar prin prisma finalului. E ok atâta timp cât luptăm pentru un final fericit. Nu sunt chiar așa de sigură că asta e rețeta corectă, fie pentru o zi, experiență sau viață. Ideal ar fi să acordăm fiecărei secunde însemnătatea cuvenită, dar știu la fel de bine ca următoarea persoană care are în față la coadă la Mega o persoană cu coșul plin și o casieră care tot greșește codurile că asta nu prea e posibil.

Dar nu despre asta azi că am dormit prea puțin azi-noapte să go down that road. Azi doar m-am gândit la zilele mele. Și e adevărat, majoritatea din ele sunt amețite într-o ceață imprecisă de alergătură și taste și scaune de birou. Dar ce e constant, absolut constant la fiecare din zilele astea, sunt începuturile și sfârșiturile. Diminețile mele sunt leneșe, cu liniște și cafea caldă, cu o melodie în căști și degete, care uneori iese, uneori e încăpățânată și apoi, nu prea târziu, cu primul zâmbet al Sarei când o trezesc dimineața. Întotdeauna, dar întotdeauna zâmbește puțin dimineața când o trezesc. Iar seara, în orice seară, fie că suntem aici sau în Honolulu, fie că sunt bolnavă fie că e bolnavă, fie că e 9 seara sau 2 dimineața, întotdeauna serile se încheie la fel. Cu ea pe umărul meu, lipită de mine, și eu citind câteva pagini dintr-o carte. Și cred că astea sunt punctele mele de echilibru, în zile sau în viață. Desigur, uneori, doar uneori, se mai întâmplă să nimeresc un punct din ăsta gras și în mijlocul unei zile obișnuite, dar zilele astea nu sunt chiar dese. Restul însă, rămân frumoase și mă fac să zâmbesc, indiferent cât de greu a fost uneori, mijlocul, pentru că îmi rămân, întotdeauna cele două momente. Preferatele mele. Care sunt ale voastre?

Fără titlu

Tamed chaos

Standard

Sara citeşte acum Black Beauty (şi e îndrăgostită de cai, dar asta în altă poveste). Ca de fiecare dată când citeşte o carte care îi place, mă pune să o citim şi seara, înainte de culcare, împreună. Deci ea e la final, eu la început. 🙂 Şi unul dintre primele capitole se numeşte Dresajul, unde Black Beauty povesteşte cum a fost lăsat pe o pajişte cu oi şi vaci unde totul părea idilic până o fiară neagră ce scotea un zgomot asurzitor a deranjat totul. Prima oară s-a speriat şi a fugit cât l-au ţinut picioarele, dar a zecea oară, după ce a văzut şi că toate oile şi vacile sunt impasibile, s-a liniştit. De atunci, ori de câte ori vedea un tren, era liniştit. Apoi a început să ningă şi să îngheţe în Bucureşti şi maşina mea a făcut ce face ea de obicei iarna când accelerez în curbe: a dansat. Iar eu am chichotit. Am chicotit pentru că atunci când învăţam să conduc prietenii mei mă duceau la prima ninsoare în parcări părăsite sau locuri goale să ne rotim cu maşinile. Deci atunci am învăţat cam ce face maşina mea iarna şi, ca atare, nu mai e o surpriză, nu îmi mai e frică :).

Mi se par tare importante lecţiile de mai sus atunci când creşti un copil. Am mai scris de asta, şi probabil că o să mai scriu de multe ori, atâta timp cât Sara e în etapa asta. Mi se pare exact asta vârsta la care trebuie lăsaţi liberi, expuşi (aproape) oricărei experienţe noi, chiar dacă unele dintre ele sunt grele sau poate chiar puţin pericoloase. Mi se pare că aşa e, de fapt, felul în care îi ajutăm cel mai mult. Nu protejându-i complet şi ferindu-i de orice, pentru că altfel s-ar trezi hăt târziu că nu ştiu nimic şi totul e nou şi pericolos şi înspăimântător. Ci acum, când sunt încă mici, şi au sprijinul nostru, când pot încerca lucruri noi ştiind că au întotdeauna pe cineva în spate să îi prindă dacă o să cadă. E greu de multe ori, e greu să îi vezi, nuş, supăraţi că unul la şcoală l-a făcut prost, sau când învăţătoarea îl ceartă pe nedrept, când încearcă să înoate şi nu reuşeşte, când cade pe pârtie pentru că e la început şamd. Dar nu cred că soluţia e să rezolvăm problemele în locul lor, mi s-ar părea stupid, singurul lucru pe care l-ar învăţa aşa e că mamiţica e de bază şi când mamiţica n-ar mai fi acolo, când ar ajunge adult şi un coleg ar fi măgar la birou, s-ar uita în stânga şi în dreapta după un ajutor, care nu există. Au nevoie să se descurce singuri. Chiar dacă e greu. Deci, haos controlat :). Pentru că e o certitudine că urmează unul necontrolat, în viaţa de om mare. Şi, pe de altă parte, nici nu mi se pare aşa rău, fără haos nu am creşte nicioadată, am rămâne la fel, iar asta abia mi s-ar părea oribil de trist.

IMG_8329