Arhive pe autori: sleepy

5 secunde. 5 minute. 500 ani.

Standard

Când am fost astă vară pe plaja noastră pustie, de fiecare dată după o furtună era plină de plastic. Din Turcia, din câte puteam citi pe etichete. Ne lua cam o oră să curățăm bucata noastră de plajă, și nu eram singurii, mai toată lumea făcea același lucru, însă nu era nimic cu adevărat productiv, pentru că, așa cum ziceam, la fiecare furtună se umplea iar.

Mă enervează plasticul. Obiectiv. Nu sunt cine știe ce nebună cu mediul (maybe even the opposite, poate reușesc să scriu și despre asta), am folosit cu succes pamperși și de ar fi să o iau de la capăt aș face fix la fel. Dar nu îmi place plasticul. Sticlele de plastic, pungile de plastic, hainele de plastic, copacii de Crăciun de plastic (și da, am unul, doar pentru că îl am de vreooo 12 ani și mi se pare stupid să tai câte un copac care crește în cca. 12 ani pentru 5 zile de tăiat porci). Am o pungă în traistă și în aia iau cumpărăturile, refuz orice pungă de plastic de pe oriunde ar veni și am renunțat la apa din sticlă (obiectiv vorbind, BPA și nu numai, mi se pare un risc să bei apă din plastic punct).

5 secunde.

Atât, dar atât durează să produci o pungă de plastic (și mai orice obiect de plastic de unică folosință).

5 minute? Pentru cam atât le folosim majoritatea, de la Mega până acasă și apoi jap la gunoi sau în sertare ticsite de unde, mai devreme sau mai târziu, tot acolo vor ajunge.

25 de milioane de tone de plastic. Atât producem, numai noi, în Europa. Doar o treime e reciclată.

În 50 de ani, dacă nu ne oprim din demența asta cu plasticul o să avem mai mult plastic decât pești în mări și oceane.

500 de ani. Cam atât îi ia unei pungi de plastic să se descompună (deși am citit recent despre niște viermișori care ronțăie plasticul transformându-l în materie biodegradabilă din nou, dar ne-ar trebui o mulțime de viermi să ne ocupăm de tot plasticul de l-am produs deja).

Acuma, nu militez să ieșiți cu lopățica în spate să săpați gropi și să plantați copaci (although n-ar fi rău dacă fiecare om ar planta măcar o dată în viață un copac, măcar pentru ăia jdemii de i-am halit în Crăciunurile vieții noastre), dar mi se pare atât de simplu și de la îndemână să renunți la a cumpăra pungi de plastic sau apă suc oatevăr în sticle de plastic. All it takes e o pungă din aia de donno 10 lei din Jumbo, probabil e și mai ieftină de atât pe care o ții în mașină sau geantă și there. Sute de pungi pe an economisite. Chiar nu e cine știe ce, e mai mare efortul să scapi de ele o dată ajunse acasă. Mi se pare pur și simplu o chestie de obicei. Și obiceiurile sunt ușor de schimbat, as long as your mind is set on it.

Nu sunt genul care să preslăvească UE. N-am fost nici când am aderat, și mi-am păstrat o doză de scepticism în toți anii ăștia. Nu e doar lapte și miere, și sunt multe de ar trebui să fie schimbate. Dar. Câteodată it makes me smile :). UE a adoptat o strategie pe 16 ianuarie care zice că până în 2030 toate ambalajele din plastic vor trebui să fie reciclabile sau refolosibile. Va fi urmată de o directivă (as in o să fie obligatorie pentru statele membre cărora li se adresează, și cu siguranță va fi adresată tuturor statelor membre). Și donno, sunt zile ca asta în care mi se pare ok. Singuri nu știu câte din statele astea membre ar fi adoptat o lege în sensul ăsta în 2018. România cel puțin mă îndoiesc profund, părem a avea alte priorități. So there. Nu e deloc ce scriu de obicei pe aici, dar chiar am vrut să. Stop buying those fucking plastics. Please? 😀

IMG_2968

 

Anunțuri

Cum faci un copil să citească?

Standard

You don’t. End of story 🙂

Mai sunt pe câte vreun grup din ăsta de mămici cu chestii care mă interesează (Montessori, de exemplu) și mă enervezomirez de fiecare dată când văd câte o mămică care caută rețete. Cum să fac copilul să scrie? Să citească? Să asta sau ailaltă?

Mintea mea e una simplă. Nu înțeleg de ce ar vrea cineva să grăbească un copil să facă ceva. La fel de stupid mi s-ar părea și să întrebe cum fac să îmi învăț copilul despre neutroni. Mi se pare total, dar total ineficient și contraproductiv.

Poate pentru că mie mi se pară tot ce ține de curiozitate o plăcere (și nu mi se pare, we’re kinda wired that way), atâta că nuș ce se întâmplă cu oamenii când cresc, poate școala, poate altele, și le cam dispare chestia asta, parcă sunt amorțiți. Și nu poți să obligi pe cineva să îi placă ceva. Fie îi place, fie nu. A matter of choice.

Dar copiii nu sunt, zău că nu sunt. Amorțiți zic. Nu sunt toți interesați de aceleași lucruri cum nu-s două amprente pe aifon la fel, sunt diferiți, dar toți sunt curioși. Și atunci chiar nu știu de ce m-aș lupta cu Sara să facă chestii standard (gen scris, citit), sau să o oblig la lecții de arte marțiale sau contrabas dacă ea e interesată de sky diving și xilofon. Doar o las să facă ce vrea ea și îi pun prin casă multe chestii din ălea pe care o interesează.

Deci nu am învățat-o pe Sara să citească. Tot așa, nu i-am zis niciodată, dar niciodată, dar niciodată să citească și nici nu aș obliga-o vreodată să citească o carte anume. O să îi spun de m-o întreba ce cărți m-au făcut bucățele, pentru că doamne, câte cărți am care mi-au schimbat lumea și pe care le iubesc în cel mai propriu sens al cuvântului de numa din cauza asta. Ba chiar, deși știe să citească de ceva ani deja, nu m-am oprit (și nici nu o să mă opresc din inițiativa mea vreodată) din a-i citi. E ritualul nostru de vreo 5 ani, în fiecare seară, de nu am voce sau de abia îmi țin ochii deschiși, îi citesc minim vreo 15 minute. Cu seriozitate și fiind acolo, ca și cum aș citi o piesă de teatru pe scenă (asta nu înseamnă că citesc bine, doar că încerc). Continuă singură după ce ies eu din cameră, dar asta nu schimbă cu nimic că eu îi citesc. La fel, nu are oră de citit ziua. Deși eu citesc când pot, când ea se joacă sau colorează, ea nu trebuie să citească când nu are chef.

Nici nu m-am grăbit cu cărțile. Mi-a zis colega mea de bancă înainte de Crăciun de cartea asta. Și i-am zis că mi se pare Sara prea mică pentru ea, citea doar cărți din alea cu maxim o poveste, sau câteva, dar mici, o carte cu coperți groase, cartonate mi se părea prea departe. Dar întâmplarea a făcut să o primească exact pe asta de la Moșul. And then it happened :). S-a îndrăgostit de ea, a înghițit-o cu totul. Deși vacanța de Crăciun (ca și altele) sunt paradis pentru Sara, pentru că e înconjurată de mulți oameni care o iubesc și care se joacă cu ea, și ei îi place să stea cu ei și să nu facă altceva, după ce a primit cartea asta câteva zile a uitat de tot. A citit-o. Dimineața, în pat, când ne trezeam, la masă în bucătărie la micul dejun sau la prânz (și da, sunt pline de pete și cărțile ei tot ca ale mele și cred cu tărie că fix așa ar trebui să arate orice carte pe care ai iubit-o), în loc de somnul de prânz și seara, încolăcite amândouă pe sub câte o pătură. În patru zile era gata și trecuse deja la alta. Ok, și eu citesc repede, always did, dar ea e mică mă! Are 7 ani abia și cartea asta era mare rău, cum dracu a citit-o așa de repede? She did. I-a plăcut. Și de atunci nu se oprește. A mai citit toată colecția asta, iar acum e la Fetita care a salvat Crăciunul și o mai așteaptă câteva Roald Dahl în bibliotecă. Și mai caut, de mai știți, ziceți-ne și nouă cărți din astea mai măricele care au plăcut copiilor voștri.

Nu cred, ca alți oameni mari, că e o listă de cărți acceptate și una de cărți proaste. Cred, așa cum ziceam și mai sus, că cititul e o plăcere și că fiecare ar trebui să citească ce vrea. Și da, unora le va plăcea să citească Sandra Brown, altora Marcel Proust. Nu e toată lumea la fel. Sigur, nu o să stau la povești de ore cu cei care o citesc pe Sandra Brown (și între noi fie vorba nici nenea Proust nu e genul meu), dar sunt oameni cu care mă pierd în timp vorbind despre cărțile noastre (puțini, e adevărat, dar nu mi se pare așa rău că-s puțini până la urmă, poate nu mi-ar mai plăcea așa de mult de i-aș găsi pe toate drumurile). Deci Sara citește și va citi ce cărți vrea ea. Nu Robinson Crusoe sau Coliba Unchiului Tom și nici măcar Harry Potter. O să își aleagă ea, și doar ea, ce cărți va citi. Nimeni altcineva. Și eu, una, n-o să o judec niciodată pentru ce citește. Doar o să fiu foarte, dar foarte foarte foarte foarte foarte fericită că alege să o facă. 🙂

Mbun. Întâmplarea face ca ultima carte mică pe care a citit-o Sara, să fie cea pe care i-am ales-o eu de Crăciun (deși nu a cerut cărți de Crăciun și deci nu plănuiam să îi iau), nu am rezistat când m-a întâlnit cu ea la librăria de lângă munci. Am citit-o pe toată acolo, în picioare, și m-am făcut mică mică mică și infinită. Deci am luat-o. Și am filmat (prost) când i-o citeam Sarei, pentru că nu cred că poți să faci niciodată suficiente poze sau filmulețe copilului tău, they should have billions of them, they should. Nu pentru ei, pentru noi, pentru mine le fac, pentru că și acum când mă uit la un filmuleț sau la o poză cu Sara de când avea 1 an sau 3 e ca și cum aș găsi o picătură mare, galbenă, de bucurie, în care mă ascund toată.

Și am vrut să o pun aici, ca un fel de reminder. Mi s-a părut o coincidență tare faină că tocmai cartea asta a fost ultima carte mică a Sarei și că exact după ce mă întreba ce înseamnă să te pierzi într-o carte a aflat :). Reminder și rugăminte. Să lăsăm copiii să citească când și ce vor ei, să nu îi grăbim și să nu îi creștem cu rețete ci cu pagini albe, care așteaptă să fie colorate (de ei, nu de noi). 🙂

PS. E și un filmuleț în spatele poveștii, pe care îl găsiți aici

PPS. Da, mă corectează de fiecare dată când greșesc 😀

Footsteps

Standard

Mergeam ieri tropa tropa amândouă, încotoșmănate, la școală. La școala Sarei regula (sau practica?) e că toți părinții își lasă copiii la intrare și ei se duc singurei prin curte la clădire apoi se dezbracă și merg sus. Mie nu îmi place regula asta. Deloc. Așa că nu o respect (nu m-a certat nimeni până acum, dar și de m-o certa, tot n-oi respecta-o). Mso o duc în fiecare, dar fiecare dimineață pe Sara până la clădire, intru cu ea, o îmbrățișez, îi spun că o iubesc, îi urez distracție plăcută (she should try to have fun over there, she really should) și apoi fug înapoi la mașină.

Azi dimineață era toaaată curtea acoperită cu ăia 5 cm sau 10 amărâți de zăpadă. Toți copiii merseseră cuminți, pe drum, fără să fie în tot spațiul ăla unde se joacă măcar o urmă mică mică. Mă uit la fii-mea. Ea se uită la mine. În mod evident ne trece același lucru prin cap. N-a călcat nimeni acolo, zice ea. Mhm, zic eu. Hai! Nuuuu, zice ea, uitându-se îngrijorată stânga dreapta. Haaaaaaaai! Și am făcut amândouă un o mare în zăpadă (intenționam să îl fac zâmbilici dar mâța m-a tras prompt spre școală, mustăcind totuși de fapta comisă).

Acuma, noi seara avem același ritual de pe la vreo 2 ani, ne chinuim să ne oprim din jucat să mergem la baie, ne chinuim să ieșim din baie unde joaca e așa mișto, ne chinuim să ne oprim din citit (deși aici de când citește singură nu ne mai prea chinuim, eu citesc un capitol și apoi continuă ea cât vrea, da, oricât vrea, i-am zis să nu lase pe nimeni niciodată să îi spună că e prea nuș cum să citească. poa să citească oricând. și la 3 dimineața) și apoi discutăm cam o juma de oră despre nimic și despre tot și apoi ne dăm seama că am uitat să ne spălăm pe dinți și o luăm iar de la capăt. Mso la momentul cu nemurirea sufletului m-a anunțat că nu mai vrea să facem zâmbilici în zăpadă la școală. Muai? am întrebat eu suspicioasă. Ți-a zis cineva ceva? Mniu, zice ea, doar nu mai vreau. Mbine, zic, nu mai facem zâmbilici. Data viitoare facem un ursuleț. Un ceeeeeeee? (și râde în hohote gâlgâite). Ursuleț. Și apoi o vulpe. Și un iepuraș. Și în fiecare an un animal nou. Nuuuu, râde ea și eu continui seria animalelor imaginare pe zăpadă. Degeaba îmi acoperă gura cu mânuțele să tac că privirea mea continuă (cred că relativ ghiduș și concludent) enumerația. Nu la școala mea! zice. Mbine, zic și eu, mă duc la altă scoală. Stai, nu, nici la altă școală nu e ok mami! Mnu, mă pune să îi promit. Promit, ce să fac. 🙂

The point I was trying to make e că ei sunt ei, nu noi. They won’t (nor should they) automatically follow our footsteps. Fiecare copil face ce vrea el să facă și este așa cum e el, nu cum suntem noi sau cum am vrea noi să fie ei :). Deși eu aș face numai animale într-o curte goală de școală acoperită cu zăpadă, Sara preferă să keep it quiet și să facă urme altundeva. Mba mai e și foarte îngrijorată să nu întârziem dimineața (nu întârziem, norocul e că mă-sa e prietenă cu diminețile). Ei îi place să gătească, mie nu. Ea verifică dacă am plătit facturile, eu le programez să se plătească automat că altfel chiar aș uita. Ea se îngrijorează de ne spune un paznic să nu parcăm acolo și mă pune să mut mașina, eu aș muta-o 2m mai în față. Ea e calmă și responsabilă, eu amețită și zăludă. Deși eu am crescut-o cu donno, crecă maxim 5-10 reguli (am mai scris, alea legate de siguranță și de oamenii din jur) ea alege să respecte (aproape, nu chiar toate :D) regulile pe care i le pun adulții de la școală. Mi-a plăcut unde a decis să încalce regulile. So a aflat Sara (nu de la învățătoarea ei, o alta) că la această școală (ca și la altele I guess), nu le plac vacanțele în timpul anului programat sau cum draci îi zice. A fost foarte torn o perioadă pentru că era o regulă și deci nu voia să o încalce, dar, la dracu, eu îi propuneam o vacanță în schimb (nu lungă, scurtă, dar vacanță, că le iubesc și zău că nu o să ne oprească școala din ele, mai ales la clasa 0. Sara m-ar putea opri, școala nu). So s-a perpelit câteva zile până a decis că this is where she draws the line. Vacanțele au prioritate. They surely do 😛

PS. Deși chiar nu mi-ar plăcea să fie genul de copil care le face pe toate ca mă-sa (deși tot zic că mă-sa nu e chiar atâââât de îngrozitoare), sper totuși să păstreze crush-ul pentru litere și cărți. Și fie, accept că la 7 ani proaspăt împliniți decide să fie o persoană responsabilă care nu face ursuleți în zăpadă, mbut recunosc că sper că până la 36 se va răzgândi 🙂

IMG_9045

Loser

Standard

De pe laaa hmmm, 3 sau 4 ani ai Sarei ne jucăm jocuri din astea în 2 sau mai mulți (gen Piticot), dar are groaznic de multe. De fapt, cred că în afară de cărți și colorat (inclusiv inventat povești) și desene și lupte, doar asta face.

Nu știu ai voștri cum sunt, dar Sarei nu îi plăcea să piardă. Plângea, se supăra, vai și amar. Chestie care bineînțeles mă enerva pentru că nu mi se pare deloc așa de important în viață să câștigi la orice rahat, și nici nu pricepeam de unde și de ce face așa. Când era mică mică și jocurile erau de așa natură, o lăsam să câștige pentru că pur și simplu nu îmi plăcea să o văd așa, dar mă întrebam dacă e ok ce fac, mi se părea că mnu prea.

Apoi, când a mai crescut, i-am zis că ori respectă regulile și nu trișează și acceptă de câștigă ea sau eu (mai mult gândindu-mă la momentul în care se va juca cu alți copii) ori nu mă mai joc cu ea. S-a conformat, dar se vedea pe ea că tot suferă profund când pierde.

So am început să o las din nou să câștige, intenționat și vădit. Adică nu mă ascundeam, vedea clar că o las să dea de 10 ori cu zarul până dă numărul care îi convenea șamd. Asta în timp ce citeam pe Quora un răspuns super aclamat de la un tătic care spunea că nu își lăsase niciodată, dar niciodată băiețelul să câștige un joc de șah și că atunci când, ajuns la 12 ani a reușit în final să câștige, a fost cea mai fericită zi din viața lui pentru că reușise să câștige pe bune.

Now that seemed the way to go. Prin muncă și responsabilitate către victorie, clearly the values anyone wants to implant in their childs.

Numai că mie nu îmi venea să fac așa. Nu îmi place deloc dar deloc să văd oamenii pe care îi iubesc (iar pe Sara evident că mai mult ca pe oricine) necăjiți și mă necăjesc mai mult decât ei de nu am cum să îi ajut. Dar pe Sara aveam cum să o ajut, puteam să o las să câștige și să o fac fericită, deși asta implica mustrări de conștiință că sunt o mamă rea ce crește copilul prost și o să ajungă un copil din ăla ofticos cu care nimeni nu vrea să fie prieten :D.

Except it didn’t. At all. Acum, Sara nu se mai supără când pierde, deși încă își dorește să câștige. Și cred că ceea ce a făcut-o să se schimbe a fost faptul că am fost sinceră cu ea.

Când am început să o las să dea cu zarul de țâșpe ori, m-a întrebat:

-Mama, mă lași intenționat să câștig?

-Da, iubita mea.

-De ce, tu nu vrei să câștigi?

-Nu, chiar deloc, nu mă interesează să câștig, prefer să te văd pe tine fericită, pentru mine e muuuult mai important. Și pentru că tu te necăjești când pierzi, te las să câștigi.

N-a zis nimic niciodată, a continuat să câștige de ori câte ori a vrut iar apoi a trecut pur și simplu la jucat normal, și deși uneori o bat și de 5 ori la rând, nu se mai necăjește. Iar anul trecut, de ziua mea, m-a lăsat să câștig concursul la îmbrăcatul de dimineață. It was the best present. Pentru că deși am eșuat în a îi insufla valoarea conform căreia prin muncă și prin responsabilitate ajungi la victorie (de altfel cam strâmb din nas la chestia asta eniuei), i-am dat în schimb alta, care pentru mine e infinit mai importantă: că micile victorii personale sunt neglijabile în fața bucuriei de a face un om pe care îl iubești fericit

Prea mergea melodia asta, una din preferatele mele când aveam 13 ani 😀

Ambidextru

Standard

Sara e un copil ambidextru :). Scrie cu dreapta, dar cântă (a se citi învață încet și doar ce îi place ei as in 2 acorduri) la ukulele și chitară cu stânga. Prinde ce îi arunci cu stânga. Mănâncă cu dreapta. 🙂 Totodată, când se dă cu trotineta, pedalează cu dreptul, invers decât dreptacii.

Mi s-a părut drăguț. Nici că că, nici că că. Era ca și cum aș fi născut un copil cu părul negru în loc de șaten. Complet egal.

Una din consecințe e că scriu mai mult timp cifrele (și uneori literele) inversate decât copiii dreptaci.

Nu m-a deranjat deloc și nici nu am încercat să o corectez (am mai scris parcă despre asta). Dar apoi asistenta învățătoarei i-a pus niște semne mariiii de întrebare (mi-a povestit Sara) la 2 pagini unde făcuse perfect calculele dar scrise pe 3 ca E șamd. Sara era puțin deranjata, dar i-am zis că mie una nu îmi pasă absolutamente deloc de semenele cu pricina și am întrebat-o dacă vrea să vorbesc cu ele să le explic de ce se întâmplă așa. A refuzat, a zis că se descurcă singură, trebuie doar să fie mai atentă să scrie corect. Mok am zis.

Daaar,  anticipând eventualitatea în care Sara va continua să scrie în oglindă și poate îmi vor spune ele despre asta, am zis să mă documentez puțin.

Turns out there is not much out there. E un singur studiu, ăsta care prezintă niște rezultate apocaliptice cum că sunt predispuși la ADHD, dislexie și alte dificultăți în învățare. E citat și paracitat și tradus cu titluri cu litere de o șchioapă prin reviste: Copiii ambidextri sunt mai predispuși la ADHD aso. I was like: reaaaalyyyy? Nuș, părea dubios, despre Sara poți zice orice da nu că are deficiențe de învățare, nici dislexie (citește cursiv de pe la 5 ani) și nici de atenție (e unul dintre cei mai calmi oameni, nu copii, din toți pe care îi cunosc). Acum, la 7 ani, a început dintr-o dată să citească cărți (as in romane, pentru copii, dar romane). Prima ei carte, la vreo 300 de pagini a citit-o în 4 zile. Următoarea, de vreo 200, într-o singură zi. Am fost tare fericită că a intrat așa, cu ambii bocanci în lumea cărților. :). Tare, tare fericită, și mândră, mok (și că seamănă cu mă-sa la treaba asta :D). Totodată, e fascinată de matematică, deși la școală (fie ea și Montessori) nu au depășit în clasa 0 adunările și scăderile, m-a pus să îi explic împărțirea și înmulțirea și mă hăituiește prin casă să îi dau exerciții (i se pare amuzant și e încântată că le face corect, plus că nu are noțiunea de teme, pentru ea e just fun) sau facem același lucru în timp ce face baie. Ok, it is a bit weird, dar în sens invers față de articolul de mai sus.

So I looked at the numbers. Prin citate apare că sudiul a fost efectuat pe 8000 de copii (wich is a pretty representative sampling), deci nu puteam să mă iau de asta. Mbut them m-am uitat câți dintre copiii ăștia foloseau ambele mâini. Doar 87. :). 1%. Not so representative anymore. Dar titlurile rămâneau apocaliptice, pentru că nimeni nu se uită la datele din spate. Diferența colosală de eșantion dintre copiii dreptaci și cei ambidextri face studiul un fel de glumiță proastă.

Și de asta am zis să scriu, poate mai sunt părinți care dau de el, sau poate sunt părinți care își fac probleme din cauza asta. :). Între timp, a mai apărut și asta, care, pe scurt, explică că premisele anterioare (pe care se baza și studiul de mai sus), care asociau folosirea uneia sau alteia sau ambelor mâini de creier, sunt oarecum greșite, ele fiind asociate de fapt cu o genă de care ține de măduva spinării. That was that. Nu că asta ar exclude automat corelarea folosirii dominate a unei mâini sau a ambelor cu anumite deficiențe (sau plusuri), doar că e ușor mai dificil de demonstrat, nemailegându-se direct de cortex, așa cum se presupunea anterior.

Mgata, asta am vrut să zic. 🙂 Articolul era bullshit, always check the data behind, șiiii copiii o să fie ok, o să învețe să scrie pe 3 corect. Might take a bit longer, dar eu una nu mă prea (mai) grăbesc. 🙂

IMG_0195

 

De obicei

Standard

Lumea la final de an pare să se lepede de anul vechi, veşnic supărată de cât de nesatisfăcător a fost şi să se uite grăbită şi cu speranţă la anul de vine, de parcă ar fi aducător de tot ce n-au putut să facă în cel de a trecut.

Pe de o parte, nici eu nu sunt adepta trăitului în trecut, oricât de simpatic ar fi uneori acest trecut. Şi cred că trebuie să ne stabilim oarece direcţii, dacă nu scopuri, ca să nu ne învârtim pe loc (chestie pe care recunosc că nu prea o fac şi mi se întâmplă uneori să mă învârt în jurul cozii).

Dar de ceva ani, şi poate cu precădere anul ăsta, la final de an mă gândesc puţin la cel de a trecut. Nu la lucrurile triste, nu văd de ce ar fi bine să rememorezi voluntar lucrurile care te-au durut (oricum ele sunt pe un replay autonom şi necontrolat), ci dimpotrivă, la cele care m-au făcut umpic fericită.

Încerc să fiu atentă, şi o rog şi pe Sara să fie atentă, la care sunt lucrurile care ne plac, la ce sunt lucrurile care ne fac fericite. Mi se pare că e nevoie de tare multă atenţie, pentru că uneori o pereche nouă de pantofi poate părea că e cheia unei luni roz, dar după două purtări ai şi uitat că i-ai cumpărat. Cel mai greu mi-a fost cu vacanţele, pentru că le iubesc şi credeam că vacanţele în sine, timpul în care scap din prizonieratul biroului, sunt reţeta perfectă. And they are, oarecum. Nu neapărat cele scumpe, vacanţele scumpe sunt uneori o prostie, în cea mai faină vacanţă din viaţa mea am fost homeless pe un mal de mare cu o singură pereche de haine la mine (şi două costume de baie).  Dar, am mai scris-o, şi nu ştiu de ce o mai uit uneori şi o caut iar, poate ca o reconfirmare, nu locurile sau ce faci e important, ci oamenii cu care faci lucrurile alea. Iar aici, din nou, părinţii sunt norocoşi (cel puţin pentru o perioadă de timp) pentru că avem lângă noi micile mari noastre iubiri.

🙂 Enough cu trecutul. Playlist de 2018 (mic rău, dar în decembrie am fost ocupată să trăiesc într-o pereche de pantaloni verzi de trening şi să mă uit la o lună plină şi  filme ciudate, să mă joc cu căţei şi oameni, să citesc şi da, să mănânc mult, deci înţelegeţi voi 🙂 ).

Ice breaker

Standard

Atunci când te apuci (vrei nu vrei) să crești un copil nu prea ai idee ce faci și nici nu se materializează în niciun fel în primii ani.

Sigur, sunt simpatici și când îți dau primul pupic sau prima îmbrățișare ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. De asemenea, sunt îngrozitor de drăguți și evoluția și genele din dotare ne fac să ne topim la mutrițele lor dulci și la cuvintele stâlcite. Dar overall, jucatul puzzle-urilor la nesfârșit pe podea sau coloratul în tandem nu sunt rewarding în sine și nici nu par a aduce cu sine un rezultat imediat.

Mai mult, începând cu faimoasa vârstă de doi ani și terminându-se probabil niciodată, au momentele lor de being total, mbut total assholes și te întrebi de crești o ființă umană sau următorul Fuhrer în devenire.

Și uneori așa, eu una mă uitam din exterior și mă întrebam: da ce dracu’ fac? Am idee ce fac? Pentru că nu e o rețetă fixă cu ouă sparte și miligrame de zahăr să crești un om, faci ce crezi tu că e bine și basically nu ai nici cea mai vagă idee care naiba va fi rezultatul. Plus că nu e ca și cum se apucă să salveze umanitatea la 6 ani sau să scrie cel mai minunat roman din istoria timpurilor la 13. Sunt copii, copilăresc, cu bune și rele și tu doar speri că ce ingrediente torni și alegând forma potrivită a paharului în care îi ții, o să iasă la un moment dat o poțiune magică de acolo, chiar dacă pe parcurs pare că o să distrugi casa in the process (senzație pe care o am destul de des atunci când unii oameni îmi spun sau îmi arată din priviri părerea lor despre modul absolut halucinant și mult prea libertin în care aleg să o cresc pe Sara).

Desigur că nu știu încă care va fi rezultatul, dar mergând azi cu mașina, singură, înapoi din vacanța mea terminată de iarnă, mă gândeam, ca mai întotdeauna, la ea. Și m-am surprins constatând că personalitatea ei devine vizibilă, se conturează. Și deși mi-a plăcut de ea la un an și trei și cinci, acum, de două săptămâni la șapte, mi se pare că se conturează o tânără persoană de gen feminin care o să fie așa și pe dincolo, cu o mulțime de culori (v-oi povesti în săptămânile următoare de timpul va fi puțin mai amabil cu mine ca azi). Îmi plac culorile în care se colorează Sara. Tare, tare mult. Și deși cred în continuare că influența mea e limitată în ceea ce e ea, în ceea ce devine ea, mă face să continui să fac ceea ce cred, să o cresc așa cum sper că e bine. Să o tratez ca pe un om egal mie, să îi spun întotdeauna, dar întotdeauna adevărul, regardless de cât de greu sau neplăcut e el, să îi fiu insulă dar în același timp să o împing ușor cu botul, ca o mamă morsă (not my spirit animal, in all fairness), să înoate singură.

Eram, în ultima zi din anul ce a trecut, pe malul râului nostru de pe un picior de plai, râu mic și nevoiaș care începuse deja să înghețe pe la mustăți. Eu mă uitam, ca de obicei, la vârfurile munților, care sunt făcute să-mi fure mie privirile, iar când m-am întors la Sara am constatat că, metodic, apăsa cu piciorușul în cizma mov bucățile de gheață, apoi le lua cu mâna și le arunca în râu.

– Ce faci mami?

– Sparg gheața.

– De ce? întreb nelămurită, acțiunea în mod vădit neavând un rost în logica oamenilor mari și pătrați.

– Ca să eliberez râul. îmi răspunde încet și calm Sara de parcă aș fi fost așa mică și prostuță că nu știu răspunsul la întrebarea asta.

Aș fi putut să îi mai explic o dată ceea ce oricum știe deja, că râul îngheață de la temperatură și că primăvara bla bla dar în schimb mi s-a părut că Sara avea dreptate, o dreptate mai mare decât cea care ține de grade celsius și că mai degrabă eu sunt cea care ar trebui să învețe ceva.

A doua zi, prima din 2018, soarele strălucea, gheața se topise și râul curgea din nou, după impresia mea, deloc obiectivă, destul de vesel.

O să continui și eu să sparg gheața pe râul Sarei, chiar dacă poate nu ține neapărat de mine cum o să fie în primăvara, vara, sau toamna vieții ei.  Mocănește o să îi dau înainte cu libertatea, cu considerarea ei ca egalul meu, cu blândețea și căldura și cu mirarea de felul în care noi, părinții, suntem uneori proști și egoiști și răi uitând cât de incredibil de norocoși suntem că cineva ne iubește așa.

La fel cum o să fac, uneori poate împotriva legilor fizicii, cu toate celelalte lucruri în care cred cu adevărat :P. În 2018 și 19 și 23 și la infinit. 🙂

IMG_0878