Arhive pe autori: sleepy

Doar una

Standard

Ce mă enervează că nu știu cum să încep. Îmi vine să încep cu finalul și atunci why writing the rest?

Well. Să încercăm. Mă enervează așteptările astea de mame perfecte.

Ok, încerc să explic.

Mi se pare că pentru mame există o presiune, o așteptare, din partea oricui, dar oricui, de la familie până la vânzătoarea de la supermarket să fie za best mom there is.

Serios. E acceptabil pentru tată să iasă la bere cu băieții din când în când, să nu prea știe care a laptele și care-i piureul de prânz, e perfect feazabil ca bunicii să nu fie parte din viața plodului pentru că încă muncesc și-s persoane importante care hei, n-au cerut să aibă un nepot, deși sigur că le prinde bine la bătrânețe pentru veșnicul pahar de apă, dar pentru mamă?

Mama e doar una, băi.

Chiar citeam acum câteva luni, îmi și pare rău că am șters un articol pe facebook sau ceva în care era linșată, dar linșată o mamică că se ducea la coafor săptămânal și arătat tot timpul ca scoasă din cutie. Impardonabil. În loc să stea cu plodul? Atâta timp pierdut?

Și nu e doar asta, mama trebuie și știe totul, e tot timpul acolo, fără pauze sau alte gânduri (ptiu ptiu, doamne fer). Singura rațiune de a fi a unei femei ajunse mame e să știe orarul de gustărele și prânzurele (apropos, musai să știe să gătească, e cutremurător să ai un copil și să nu știi să gătești-ce mănâncă copilul ăla? :o), temele la matematică, hainele rupte-n cot și cât caca a făcut copilul de 10 ani ieri. Cu gramaj, culoare și consistență.

Am simțit-o și eu uneori, poate toate am. Privirile dezaprobatoare că nuș, plodul e fără căciuliță toamna la 15 grade de la bătrânica din part, reproșul tăcut că plodul plânge și tu habar nu ai ce dracu are și nici cum să îl liniștești, șocul și groaza din privirile (am vrut să scriu prietenilor, dar nu, ei nu) amicilor când vă întâlniți singuri prin oraș și te întreabă: Dar copilul cu cine e? Păi copilul are și el un tată, bunici, grădiniță șamd. Dar nu, toate astea sunt adiționale, copilul trebuie să rămână în marsupiul matern până la adânci bătrâneți (din punct de vedere doar al mamei, el trebuie să aibă toată libertatea din lume).

Toate astea mă enervează. E adevărat că atunci când naștem ne transformăm. Complet și iremediabil. E adevărat că după că devenim mame copilul (sau copiii) devin principalul tab deschis în mintea noastră, unul ce nu se închide niciodată, e adevărat că am știut un rahat despre iubire până să o cunosc pe fii-mea, și e adevărat că știu ce gândește și ce o supără de la 3 km distanță, de-i aud numai o inflexiune a vocii sau văd o sprânceană ridicată.

Dar, la fel cum am mai spus despre copii, băi, serios, și mamele sunt oameni.

Unii de sine stătători, știți? Adică care există. Ca atare.

E o chestie care nuș cum să zic, dar nu prea e negociabilă.

Și e ok dacă unele femei sunt mame din ălea prin născare. Cărora le aduce bucurie să își dedice toate cele 24 de ore serviciului și copiilor, să le gătească, să stea să se joace cu ei, să meargă în vacanțe cu raze de soare și rățuște, mame pentru care viața și fericirea sunt toate astea.

Serios, o spun fără urmă de ironie pentru că știu femei așa.

Dar again. E perfect ok și dacă nu ești o femeie așa. Care are nevoie ca să nu înebunească nu știu, de o carte citită, de o cafea cu prietenii, de o vacanță în doi, sau poate singură, de un film, sau chiar de coafor săptămânal. În care să nu se joace. Să nu gătească. Să nu ghicească cu coada ochiului cauza tanturmului actual. În care să fie ea.

Poate că femeile din prima categorie sunt mame mai bune. Nu sunt sigură nici măcar de asta, dar poate.

De fapt uite că nu știu, mă gândesc tot timpul că îi sunt, vreau nu vreau, nu model, dar punct de reper Sarei. Ce vede la mine va replica oarecum (și datorită genelor, nu doar mediului, dar și ăluia), în viața și comportamentul de adult. Și mențin că aș vrea să o văd fericită, indiferent cum ar arăta acel fericit pentru ea. Poate ea o să fie ce n-am fost eu niciodată, o femeie construită să fie mamă, să fie asta esența ei. La modul egoist însă, mie mi-ar plăcea să o văd independentă, să o văd cum încalecă pe cai (pătați, nu albi) și aleargă să își urmeze visurile, încăpățânată și umpic nebună.

Închidem paranteza. Dar chiar dacă, poate, femeile din prima categorie sunt mame mai bune, femeile din a doua categoria a doua nu sunt deloc mame rele.

Cred că pentru noi e esențial să nu renunțăm la bucățele alea care ne fac pe noi noi. Pentru că altfel (și vorbesc din experiență), încercând să devenim acea mamă ideală și omorând capra încăpățânată din noi, devenim, automat, măcar puțin triste (și uneori mult mai mult de atât).

Și abia atunci devenim mame rele.

Cred că mamele bune sunt femeile fericite. O văd în Sara. Când eu sunt bine, când sunt echilibrată și galbenă, ea e echilibrată și galbenă. Când nu, Sara nu e ok.

Nu ne putem face copiii fericiți dacă noi nu suntem așa. As easy as that.

So de aia o să aplaud ca o focă când prietena mea Scooby Doo îmi spune că a decis să aibă grijă de ea și să meargă la masaj și să își cumpere nuș ce draci de creme minune, când Semințe vorbește de vacanțe în doi pe la concerte pe cine știe unde. Și de asta o să citesc în continuare, și câte o carte pe zi, și o să fac restul listei de lucruri care mă fac pe mine mine. Pentru că fără ele, nu sunt eu, iar fără eu, nu e nimeni acolo să o facă pe Sara să zâmbească.

IMG_3344

O zi de vacanță

Standard

09:15 Sara ajunge în camera de hotel și ia cele două prosoape aranjate în formă de fundiță, rotindu-le în aer și țopăind în pat. Mă cheamă lângă ea. Mă duc.

10:03 O tanti de peste 60 de ani, slabă, cu părul complet alb, face curat în camere. Contrasteaza puternic cu tricoul de bumbac, pe maneca caruia scrie Let’s go. E atât de cald că până și Sara tace. 

10:23 Sarei îi place la piscină, unde e un tobogan scurt și lat pe care se dă de sute de ori. O păzesc cu o carte în mână. Uneori intru cu ea în piscina, alteori vine ea cu mine în mare și se uită cum dispar în zare, făcându-mi cu mâna. La fiecare întoarcere își face curaj și înoată până la mine, cu colacul.

11:11 O mamica tanara si frumoasa, dreapta si cu parul lung sta langa mine la coada la bar. Ma ignora si se baga in fata, inaltimea probabil are prioritate. Icetea glasuieste clar si fara emotie. Si fara te rog sau multumesc. Ii zambim si eu si barmanul. Aparent in aceiasi limba. Imi primesc apa inaintea ei. 

12:37 O familie cu doi băieți mănâncă lângă noi. Hotelul e mixt, poți opta pentru all inclusive sau pentru mic dejun. Ei au optat pentru all inclusive. Mama pleacă să ia mâncare. Apoi tatăl. Apoi băiețelul cel mare, George. Bubu rămâne singur și se intaorce catre masa noastră să baloseasca spătarul scaunului de lângă mine. Asta până ce si Bubu se hotărăste sa plece. Se întorc mama și tata. Unde sunt George si Bubu, intreaba tata. I-ai lasat singuri? se uita urat mama. Panica. Pleacă în căutări. Se întorc cu Bubu și George. Bubu vrea porumb, ca George, dar a primit paste se pare, aduse de tată. Refuză să le mănânce și are a total meltdown. Sara ridică din umeri și zâmbește înțelegător. Probabil își amintește cum e. Parintii si George il ignoră. După 15 minute tatăl se hotărăște să  il intrebe ce vrea. Porumb, raspundem si eu si Sara sincron (in gand) din spate. Pleaca sa îi aducă porumb. Nu vrea Bubu, vrea să îl ia el singur. Plânge din nou.

13:38 Ies pe balcon de unde îmi văd marea, cât Sara citește Ratatouille, înainte de somn. Un tată de baietel si fetita (sau poate sunt prieteni, nu frati, sunt de aceeasi dimensiune), încearcă să înalțe un zmeu portocaliu cu galben. Fără succes. Copiii se joacă în nisip, la 15 pași distanță, complet dezinteresati. Mama se alătură efortului parental. Aleargă din ce în ce mai repede cu rombul în mână, făcându-i semne disperate și urland indicații tatălui aflat la comanda sforii. Din nou, fără succes. La cam a 10 încercare, zmeul se hotărăște totusi să zboare. Pentru maxim 5 secunde. Mama își aruncă mâinile a lehamite și pleacă. Tatăl strânge zmeul. Copiii sunt în continuare în nisip.

17:01 Ieșim din nou spre mare.  O vedem căzută pe un scaun pe doamna cu părul alb, capul pe spate, într-o cameră de serviciu de la parter. Epuizata. Cata nevoie o avea de putinii bani pe care ii primește. Punem semnul Do not disturb pentru restul zilelor.

18:07 Un domn ascultă manele la telefon cu prosopul în cap, pe șezlongul de lângă noi.

18:08 O doamnă se pensează într-o oglindă rotundă, gri, crăcănată pe un șezlong cam la 4 m în fața noastră.

18:09 Un alt domn, trecut bine, strigă o doamnă Maria. I-a păstrat un șezlong la umbră. Doamna, mai corpolentă dar și mult mai tânără ca domnul, vine cu fetița ei (nu si a lui) de vreo 12 ani și bea elegant dintr-un pahar cu apă. Nu își dă rochia jos. Domnul își masează pectoralii și burta cu ulei de plajă în exces.

18:15 Sara și eu plecăm să facem un castel dar ajungem, invariabil, ca eu să o îngrop în nisip.

19:00 Sara se joacă cu jucăriile la umbra șezlongului meu. Din când în când, își vâră capul pe deasupra mea, între nasul meu și carte. O trag pe deasupra și mi-o tăvălesc în brațe. Ar vrea să fugă dar nu o las, o țin prizonieră. Râde în hohote.

20:10 Băiatul care curăță mesele se numește Ari și poartă niște teniși foarte vechi și foarte murdari. Zâmbește tot timpul, exagerat, și face contact vizual cu toți turiștii. Prea puțini îi întorc favoarea.

21:51 Facem concurs de îmbrăcat în pijama.  Eu pierd. Iar. Ma mâțâi: dar nu e corect, tu ai doar o rochie și eu tricou și pantaloni (fac și bot). Sara fuge repede spre mine si îmi ia capul intre mânuțele ei. Dar eu tot te iubesc mami! Ma iubești chiar dacă pierd de fiecare data? Foarte mult de iubesc.

So do I 🙂

Playlist de august. Aș vrea două jumătăți de iulie și niciun august. Și visez la un septembrie cald, lenes si blând.

 

 

O introducere

Standard

Mă uit uneori la Sara și mă gândesc cum ar fi ea de aș putea să o văd fără perdeaua de iubire care are grijă de privirea mea. Oare e frumoasă cu adevărat? Sau doar mie mi se par atât de calzi ochii ei și adorabile mutrițele astea care ar topi și un munte? Ei oricum nu îi place cuvântul, e hotărâtă să disprețuiască? e mult spus, să ignore poate frumusețea, ca pe ceva ce nu îi trebuie și nici nu vrea să aibă de a face cu. La fel și cu laudele, dacă vrei să o faci să mâțâie o rețetă adevărată e să o lauzi cu sinceritate. E fericită când reușește lucruri și caută fericirea oglindită în privirea mea (și întotdeauna o găsește), dar nu-i plac cuvintele. Nici nu știu de ce, nu cred că vine de la ceva spus de mine. Recunosc că nu mi se pare neapărat un lucru rău, deși mi-aș dori și eu uneori să știu rețeta de  a accepta elegant un compliment. Îmi place să-mi înșir minutele cu ea, dar îmi place nu că e a mea și le-aș iubi oricum, îmi place pentru că îmi place. O veghez când se dă curajoasă ca un iepuraș pe cel mai mic tobogan și îi fac cu mâna din cca 45s în 45 de secunde când se pregătește să își dea drumul. O ascult spunându-mi mii de povești (mii, milioane de povești și invenții și râsete are copilul ăsta în ea) și o alint Șeherazada mea iar apoi îi sorb din priviri gura căscată când aude cine e și vrea pe loc să audă mia de povești și încă una. Nu vrea să crească și nici eu nu prea mă grăbesc, aș salva zilele astea cu ea și le-aș pune într-un tanc cu gheață, la păstrare, doar ca să mă pot strecura între ele, îndurând frigul, doar pentru a mai avea o zi cu ea așa. Îi plac îmbrățișările tot cum le iubesc și eu și avem grijă amândouă să le presărăm lungi și late și cu ochii-nchiși pe parcursul unei zile. Și, în plus, seara, la culcare, când e rândul meu să îi citesc câte o poveste, de-ar fi să ningă sau să plouă sau să nu am voce, măcar una în fiecare seară, se lipește toată de mine și își lasă capul pe umărul meu, prea mic și cu siguranță incomod la modul obiectiv, dar cred, perfect pentru ea, la modul subiectiv.

Voiam să scriu doar 3 poante dintr-o zi cu ea, că face atât de multe de nu le pot ține minte și asta de mai sus ar fi trebuit să fie o scurtă introducere :). Poate vrând-nevrând mă transform și eu într-o Șeherazadă.

-Mergem la masă și apoi ne culcăm?

-Da.

-Nu vreau să mă culc așa de repede!

-Nu e repede mami, e târziu deja, e ora 1.

-Mami, ce legătură are repede cu târziu?

***

-Vezi mami? îi arăt extaziată cine știe ce (nori, copaci și marea, de obicei, mă extaziez la astea și de 888 pe zi)

-Normal că văd mama, am doi ochi perfect capabili să vizualizeze obiectele din jur.

***

Văzând un grup de duamne făcând gimnastică într-o piscină:

-Tu nu vrei să faci gimnastică, mami?

-Nu mama, eu fac alte sporturi.

-Care? Citit, știință și dormit?

Acuma, între noi fie vorba, m-a cam nimerit cu dormitul 😛

IMG_4915

Scurt. Sper :D

Standard

Scurt pe doi că-s cu fundu-n sus. Mi se termină vara și îmi vine să bat pe cineva. Niște neni sau tanti de la Mega au scris mare pe revista aia care se holbează la mine când îmi fac cumpărăturile Ultimul strop de vară. Mi se pare atât de stupid să spui chestia asta pe post de titlu de revistă promoțională că n-o să îmi mai fac niciodată cumpărăturile la ei. Serios. Mă reorganizez cumva și o să îi ocolesc. Apoi am terminat o carte de vreo 400 de pagini pe care am început-o ieri (și nu, nu e bine când pot să citesc o carte atât de repede). Pe lângă faptul că era scrisă cel mult mediocru a avut și cel mai enervant final posibil. Interzisă de două ori și am picat ca musca-n bot as if ar fi fost o garanție pentru o carte bună. Nu e. Iar bomboana de pe colivă e că abia mai pot să o ridic pe fii-mea în brațe. La 6 ani și 8 luni fără 2 zile îmi e imposibil să o țin mai mult de un minut și și atunci mai mult atârnă decât o țin. Îmi vine să bat pe cineva. Sau să mă apuc de haltere ca să o pot ține mai mult. Regardless, îmi vine să bat pe cineva. Am mai zis cumva asta de 840398430294832094 de ori? Bine.

Și despre asta voiam să scriu.

Nu mai pot cu lozinca asta modernistă să ne lăsăm copiii să își gestioneze conflictele singuri. Deci NU mai pot. A devenit pavăză pentru toți neanderthalienii să își tragă bastoane-n cap.

Una e când fii-mea la cele aproape 20j de kile dispută Teoria lui Pitagora cu o altă ființă de același gabarit. Atunci da, e super ok să își gestioneze conflictele singuri.

Dar știi ce? Nu se întâmplă atât de des ca doi plozi de 20j de kile să dezbată cele de mai sus.

Cel mai des plozii mai mari și agresivi vor căra pumni în cap plozilor mai mici. Punct. Unii dintre ei, nu toți, că unii sunt blegi ca fii-mea.

Sunt unele presupuneri psihilogice cumcă un copil care lovește are o traumă și trebuie tratată aia.

Breathe in, breathe out.

Da și nu. Lovitul face parte dintr-o pleiadă de comportamente indezirabile pe care uneori copiii le manifestă (cu mai mult drag în jurul vârstei de 2 ani), aia în care testează limitele.

La vârste mai mari, da, foarte probabil să fie mai mult de atât și atunci e de văzut care-i chestia din spate.

Însă. Atât acasă, cât și la grădiniță, școală, bunici sau tabără, reacția ar trebui să fie aceeași: e inadmisibil.

Da, pot să dezbat cu fii-mea douăj de ore dacă e ok să mănânce un al doilea dulce și da, are o libertate care încrețește multe fire de păr, da, o respect și o iubesc și o ascult și o înțeleg și știu că și atunci când un copil lovește este ceva mai serios acolo decât că e un prichindel vânturatic ala Habarnam. Dar nu voi sta niciodată pasiv cu îmbrățișări calde, șoptind empatic printre dinți (eventual câțiva lipsă) Te iubesc în timp ce fii-mea mi-ar căra picioare (and I have read it so many unbelivable times, ca să nu mai zic că am și asistat îngrozită).

Nu este tolerabil să ne lovim. Repeat after me. Ever ever ever ever ever ever ever. EVER. Indiferent. Și când? Da. EVER am zis. Nu lovim.

Deci unica reacție la lovituri  e oprirea celui care lovește. Imediată și categorică. Fie că suntem mame, tați, educatoare sau profesoare. Apoi reacția nr. 2 e consolarea ăluia de și-a furat-o (dacă nu cumva are deja un părinte prin preajmă, caz în care e treaba lui, noi cel mult ne putem cere scuze).

Nu, nu cred că are cel mai mic sens din lume să discutăm cu un copil care tocmai a pălit unul și să îi facem teoria chibritului. E complet pe lângă, ca și cum mi-ai spune mie acum să nu fiu supărată că e jumătatea lui august că mai vine o vară și la anul. Pe moment e suficientă reacția categorică. Continuă? Părăsim incinta.

O discuție e esențială, dar vă asigur, inutilă, atâta timp cât lumea e în spirit de KungFu realoaded.

Da, după ce apele s-au calmat e musai de văzut ce roade acolo în sufletul ăla de a făcut un copil să lovească, dar atunci când atât noi cât și ei ne-am liniștit și suntem realmente dispuși și capabili să înțelegem unde dracu-i baiul. Repet, nu când ne sunt cărate picioare-n cap nouă sau altora. Să-i spuneți lui Mutu că sunteți calmi și înțelegători și empatici în atare condiții, cred că și bietul Budha ar zice că exagerați puțin.

Revenind la copii, cei mai agresivi dintre cei mari îi vor cafti întotdeauna pe cei mai mici. E studiat și pe șoarecii de laborator. Serios. Și iote de aia trebuie să îi oprim.

Revenind la Sara, da, are jde mii de conflicte la grădiniță cu drame și paradrame în care X e cea mai bună prietenă până nu mai e și nu mai vrea să o vadă veci și apoi ghici ce a doua zi X e iar cea mai bună prietenă. Da, aici fix nobody should step in. Fii-mea are voie să își programeze oricâte drame personale pe zi dorește. Ca și mă-sa de altfel.

N-o să zic nici pâs, n-o să mă duc la grădi cu părul vâlvoi să mă plâng că fii-mea nu mai studiază corespunzător că se joacă prea mult sau cine știe ce. O să ascult și marți și miercuri și joi trenul prieteniilor și voi zice Mhm de fii-mea va cere exasperată un dicționar pentru atâtea Mîhîuri (true story).

Dar nu mai suport moda asta cu lăsatul gestionării conflictelor ca scuză pentru cafteli și lovituri. E normal. Sunt copii. Mniu, nu e normal. Deeelooooc.

Ah. Și să nu uit. Una e rough play, tumble and co. Și fii-mea face din astea. Se tăvălește pe jos și se luptă ca un cățelandru cu prietenele ei (și, periodic, cu mă-sa, pe salteaua din dormitor, ba chiar cred că e super mișto și destul de esențial pentru o fată, cu atât mai mult cu cât e mică ca fii-mea, ca na, n-ar avea cu cine să semene să știe tehnici de autopărare) și e suuuupeeeer ok. Ba chiar încurajez joaca așa și la fete, nu doar la băieți (unde e mai pregnantă).

Dar. Când plodul X desenează senin și vine plodul Y și-i trage una după cap și îi smulge foaia din față, that is bully-ing și părintele aparținător de plod atacator (nu eu, ăla de plod atacat) sau educatoarea sau cine-i adultul responsabil de față ar trebui să intervină după pașii de mai sus. 1. Oprit atacatorul. 2. Consolat victima. 3. Arătat dezaprobarea (prin expresie, e suficient, trust me și izolarea dacă atacatorul perseverează) iar pasul 3. Discuția și identificarea problemei (obligatorie, dar abia când și noi și copilul care a atacat, fie că e al nostru au ba, avem deschiderea să o facem pe bune).

Oare am fost cât de cât clară cu distincția? Foarte probabil nu. Dar, la dracu, ur smart, figure it out, sunt ciufută azi, carte proastă, vara se termină, fii-mea crește prea repede și colac peste pupăză n-am melodia aia care îmi trebuie, unica care îmi trebuie pentru playlist-ul de august și fără aia nu-i niciun playlist și deja Sara a învățat pe de rost piesele de iulie și aaaaaaaaaaaaa!!!! am draci.

Fără bullying mascat și fără lovituri între plozi, ne-am înțeles, da? 😛

img_3235

 

Bagaje

Standard

Îmi place să fac bagaje. Nu bagaje pentru deplasări (ălea-s întotdeauna un rucsac), bagaje pentru vacanțe și bagaje pentru mutat. Până la 18 ani am trăit în 4 orașe. După 18, m-am mutat într-al 5-lea, București unde am schimbat și aici vreo 5 locuințe. 

Și Sarei îi place să facă bagajele, nu facem nimic nimic în ziua de dinaintea vacanței, dacă o roagă vreun copil să meargă la ceva joacă refuză politicos, întreaga după-amiază e rezervată făcutului de bagaje, de parcă ne-ar lua ore întregi.

Probabil e anticipația vacanței, același motiv pentru care îmi place să cumpăr bilete de avion și cu un an înainte, doar ca să am ceva la care să visăm.

So ritualul e așa. Iau un geamantan din dulapul de geamantane de pe balcon și îl trântesc în mijlocul casei, în hol, între dormitorul meu și al Sarei.

Prima oară vin cărțile, nici nu se pune problema. Sara fuge la biblioteca ei și eu la biblioteca mea.

-Câte cărți ne luăm vacanța asta? urlă din camera ei.

E nevoie să stabilim un plafon maxim, pentru amândouă e nevoie, altfel am umple bagajul doar cu cărți (am plecat în câteva vacanțe așa și nu-i taman fun să cari 40j de tone de cărți după tine prin aeroport).

5, 8 sau 12, răspund tot urlând, în funcție de lungimea vacanței.

Și ne întâlnim pe hol bălăbănindu-ne printre uși cu teancul de cărți în mână.

-Ce urmează mami?

Bluze, rochițe, sandale, costume de baie, medicamente, jocuri, fiecare după același ritual.

Sara întreabă câte, eu răspund, ne revedem la mijloc și le aruncăm într-un munte uriaș în geamantan pe care apoi trebuie să-l descompun și recompun cu răbdare ca să intre în locul pătrat.

Întotdeauna avem un singur geamantan. Eu ocup cam 1/10 din el, restul Sara. E adevărat că și cărțile ei sunt mai mari decât mine.

De cele mai multe ori fac și liste, cam cu o săptămână înainte, de parcă aș schimba ceva de la o vacanță la alta. De cele mai mule ori, le pierd înainte de ziua când aș avea nevoie de ele.

Dar și dacă nu le pierd, întotdeauna, dar întotdeauna uit să iau câte ceva. Nu e o problemă de dacă am uitat ceva ci ce am uitat de data asta.

Odată am trimis-o pe Sara într-o vacanță de iarnă la un hotel cu piscină fără colac. Altădată fără șlapi. Eu am plecat fără costum de baie (am cumpărat ceva absolut monstruos din Dechatlon).

Altădată am plecat fără nici măcar un tricou pentru Sara, de a trebuit să merg la prima așezare cu magazin, aflată la vreo 30j de km distanță să cumpăr vreo 10.

Într-o deplasare de la birou, cu vreo 3 evenimente unul după altul am plecat ca o floare într-o fustă. Aveam în bagaj vreo 3 tricouri, teniși și chiar ceva cu mânecă lungă pentru perechea unica de blugi, fix aia pe care am uitat-o acasă. Am împrumutat de la o colegă o pereche care picau repetat de pe mine, lăsând la vedere budigăii din dotare. Dar hei, erau cu Batman.

Mso, vouă vă place să faceți bagajele? Și ce uitati acasa? 🙂

img_2830

A crack

Standard

Abia intrasem pe autostradă și s-a auzit tare: POC!

-Ce s-a auzit?

Cred că a pocnit sticla de apă din spate, am răspuns.

Dar nu fusese sticla de apă, era o pietricică care sărise în colțul dreapta jos al parbrizului și acum pornise cutezător și fără drept de apel spre mijlocul geamului. O crăpătură destul de curajoasă de altfel, în 5 minute avea deja vreo 15cm.

-Vrei să ne întoarcem să încercăm să o reparăm?

Nu, am răspuns hotărâtă. Pierdem minim o oră.

-Poate și mai mult. Dar dacă nu o oprești o să se tot întindă.

Mergeam spre mare. Două ore pierdute vs. un parbriz crăpat. No brainer.

Până ne-am întors avansase deja până la jumătate, unde s-a și oprit, nehotărâtă. O suspectez că nu se poate decide dacă să cotească sus, înainte, sau jos. Dar e ok, nu mă grăbesc, o aștept și oricum nu mă deranjează deloc, abia o zăresc cu coada ochiului și m-am obișnuit cu ea.

Nu m-am necăjit deloc. Din momentul în care am văzut-o am acceptat-o acolo. Cred că de la Sara am învățat lucrul ăsta. Realitatea se rotise cu un sfert de grad și nu mai putea fi dată înapoi cu indiferent cât efort aș fi depus. Așa că doar mi-am acceptat noul parbriz, acum cu o crăpătură în el. Mai mulți oameni l-au văzut și pe rând s-au îngrozit, m-au compătimit și m-au întrebat ce am făcut pentru el, nu fără a îmi spune ce ar fi trebuit să fac sau ce ar trebui să fac cu el. M-am uitat fascinată cum problema parbrizului meu părea mai importantă pentru ei.

Reîntoarsă în București am sunat, după vreo 3 zile, niște repărători de parbriz. Am nimerit un nene foarte amabil, care mi-a explicat senin că fie ajungeam cu ea până în 10 cm fie nu mai au ce să îi facă și trebuie să schimb tot parbrizul. Deci o să schimb parbrizul. Cândva. Când oi avea chef sau va fi o nevoie imediată să o fac.

Săptămâna trecută stăteam în mijlocul unei discuții despre naiba știe, viață poate, în care un cineva cvasi necunoscut mărturisea cum făcuse some soul searching sau cum draci se zice la treaba asta de e la modă și se ocupă toate lumea cu ea și descoperise că traseul vieții sale fusese influențat de un profesor necorespunzător de matematică.

Cumva, mi s-au părut legate, profesorul de matematică și crăpătura din parbrizul meu.

Cred că pietricele din parbriz se întâmplă în viață. Uneori ca atare, alteori sub alte forme, dar toate au potențialul de a schimba traiectoria pe care ne aflăm.

Și mi se pare tare important cum reacționăm. Întoarcem mașina și întârziem ajungerea pe plajă ca să încercăm să oprim inevitabilul? Nu o facem dar ne uităm tot timpul la crăpătura din parbriz și regretăm că nu am întors? Ne pierdem buna-dispoziție pentru restul vacanței? Dăm vina pe ea ca fiind singura responsabilă pentru o vacanță eșuată, pentru că ne uitam la ea când am intrat în camionul din față și am rămas în scaunul cu rotile sau pentru că ne gândeam la ea când am văzut anunțul pentru job-ul corporatist care ne-a mâncat viața și sufletul?

Cred că pe lângă sau mai bine zis în loc de lecții sau pretenții de cunoștințe avansate în chimie, geologie sau istorie, ar fi tare bine să învățăm copiii noștri cum să se descurce cu pietricele care le vor ciobi ferestrele din viață.

Echilibrul dintre a accepta imprevizibilitatea momentului apariției dar și certitudinea existenței lor și de a ști cum să gestionezi ce ți se întâmplă o dată ce au ajuns pe parbrizul tău. Să învețe că nu au control asupra a multor lucruri din cele ce le vor influența viața dar au control total a cum reacționează atunci când unul din aceste lucruri li se va întâmpla, și li se vor întâmpla o grămadă, cu siguranță. Nimeni nu e vinovat sau responsabil de locul bun sau rău în care ne aflăm azi. Nimeni în afară de noi, deși nu suntem nici vinovați nici responsabili de multe din lucrurile care ni s-au întâmplat. Nu că aș avea pretenția că dețin secretul gestionării crăpăturilor din viața personală, doar că cea din parbriz mi s-a părut un început bun. Și sper să reușesc să o învăț pe Sara cum să se descurce cu ele, chiar dacă poate eu însămi n-oi învăța suficient de bine pe parcurs.

Mi se pare ușor mai important decât cati ani a domnit Stefan cel Mare. Dar, așa cum mi-am dat seama și în discuția de mai sus de care pomeneam, it’s again probably just me ;).

Ps. Si tot nu stiu ce e de facut cand se intampla unele mai grave, nu ca o pietricica in parbriz but more like dispare drumul si te trezesti cazand intr-un ocean. Creca atunci nu prea ai de ales. Tragi adanc aer in piept si inoti 🙂

Prima zi de școală

Standard

Da, știu că mai avem o lună și, dar mai mult mă gândeam la ce a fost înainte de prima mea zi de școală comparativ cu ce trăiește acum Sara raportat la prima ei zi de școală.

Mso, când eram eu mică (și cred că și la voi tot pe acolo era) prima zi de școală era ZA SHIT. As in primul pas spre maturitate, the beginning of the road (to nowhere, btw), emoții și tremurici, uniforma apretată și mirositoare a proaspăt călcat.

-Lasă că o să vezi tu când mergi la școală!

-Gata cu jocurile.

-La școală nu mai merge așa.

aso aso

So naturally când am ajuns la rahatul ăla de școală eram deja uber stresată de ce pisici o să mă lovească.

Mai mult, toți adulții din jurul meu erau profund emoționați, că deh, prima zi de școală. Nu mai știu dacă maică-mea a bocit, nu cred, dar îmi aduc aminte așa:

-avea o pereche de pantofi cu toc cui, pe care îmi imaginam că a regretat că și i-a luat având în vedere că am stat în picioare în curtea școlii minim o oră și 30 de eternități (bănuiesc să ascultăm ceva glăsuiri festive)

-drepte ca niște soldați în paradă păzea în mână 5 sau 7 gladiole. roșii, desigur

-pe cap aveam un rahat de cordeluță albă cu pompoane care îmi făcea capul să explodeze

-eram captivă într-o mare de picioare și șolduri, că mai sus nu vedeam la vârsta aia, care păreau să fi devenit un organism cu discernământ, de sine stătător

-am găsit ceva copii/copil cu care m-am jucat oare ce? până au glăsuit adulții

-am ajuns în clasă unde mirosea a cretă (da, are creta un foarte miros) și unde a trebuit să livrăm tributul (gladiolele roșii) pe altarul noului zeu (învățătoarea) și unde inima mea îmi bătea să îmi explodeze din piept de emoție. Mă așteptam să fiu agățată de tavan și jupuită de viu.

-dar nu. am fost repartizați pe bănci și colegi (fată-băiat, fată băiat, ca atare mi-am cunoscut în ziua aia cea de-a doua iubire a vieții mele, C.V., după Teo de la grădiniță, prima) și ni s-a spus să desenăm cum ne imaginăm noi peste 4 ani când vom termina. Tot timpul am urât chestiile astea, poate de acolo mi se trage: cum te vezi în 5 ani? Grasă, proastă și urâtă. Donno, de unde dracu să știu ce o să fac în 5 ani.

Și gata. Mi s-a rupt filmul (actually învățătoarea mea a fost mișto și gramatica de o știu de la ea o știu, dar prima zi de școală a fost a fucking nightmare ca și școala în ansamblu, am urât-o cu fiecare celulă de dinainte să înceapă până mult după ce am terminat, de fapt o mai urăsc și acum și mi se pare că mi-a furat o grămadă de timp din viața asta limitată a mea cu rahaturi. rahaturi și norme și stupizenii). Hate school. Hate it.

Mbon. Acuma revenind la fii-mea. Știți că ea a ales când va începe, ea a ales unde va merge, și eu nu i-am zis nimic. Nici că să vezi ce-o să fie, nici că acuma gata, trebuie să te faci om responsabil și să tocești cărți pătrate, nici nimic. Deci, ca atare, nu cred că prima zi de școală înseamnă ceva pentru Sara. Și sper să rămână așa. N-o să mă duc cu gladiole sau cu alte flori de alte culori și cu siguranță nu o să port pantofi cui. O să facem rutina obișnuită și sper să facă la școală ce face și acum la grădiniță (ca na, tot Montessori): să se joace cu niște chestii de acolo, să alerge cu o prietenă, poate să își facă una nouă. Să nu simtă că o să fie agățată de tavan sau că învățătura e o responsabilitate.

Pentru că nu trebuie să fie. Nu pentru ea, nu pentru mine. E doar o călătorie care nu începe pe 9 sau 15 septembrie în prima zi de școală ci a început când avea 1 an și nici nu știa să vorbească dar cerea să îi spun literele care cum sunt. It is fun. And it takes a lifetime. Sunt precisă că o să citesc și în ziua în care oi muri, oricând o veni aia.

Hai ziceți-mi, cum stați cu prima zi de școală? Aveți emoții? 🙂

IMG_4774