Arhive pe autori: sleepy

Repede

Standard

Voiam sa scriu altceva ce imi sta in cap, dar:

-azi am avut doua sedintoaie

-am urcat si coborat un deal

-aseara am coborat si alergat (in fuga, pe ploaie) acelasi deal

-am constat ca in orasul asta cu luna si mare au aparut cainii si au disparut pisicile

–nu a fost luna plina

-nu stiu unde sunt diacriticile la calculatorul asta nou

-am mancat prea mult

-maine alta sedintoaie

-am sarit cam o ora din stanca-n stanca (seara)

-apa e calda, puteti merge linistiti

-mi-au blocat (iar) roata la masina

-am vazut o stea cazatoare

Deci nu scriu ce as fi vrut sa scriu.

Dar sa stiti ca Cernobil pe HBO e misto. Chiar daca scenariul sufera pe alocuri, e misto. Si nici BM5 nu e chiar asa de rau.

E vara mai 🙂 Not bad.

Reclame

Altfel

Standard

Am citit prima oară de testul ăsta parcă mmm acum vreun an și am zis că mie n-o să îmi iasă cum a ieșit. Apoi, săptămâna trecută l-a găsit Radu și ovios că m-am înșelat.

Dar întâi testul:

https://implicit.harvard.edu/implicit/selectatest.html

Alegeți unul, eu o să scriu despre cele legate de rasă și homosexualitate. E important să urmați cu atenție instrucțiunile (să apăsați cât de repede puteți și overall să fiți atenți)

 

 

Mbon. Sper că l-ați făcut (cu atenție, nu ca văr-miu care a gresit prea multe ca să îi dea un rezultat și m-am ofticat că n-a fost în stare să îl facă că el e printre ultimii oameni pe care l-aș suspecta de discriminare).

Majoritatea oamenilor (albi) arată o preferință  automată medie spre albi. (si straight pentru straight)

Cei care au făcut testul (some Harvard folks) argue că rezultatele de mai sus confirmă că avem un bias împotriva oamenilor de altă culoare sau a homosexualilor, chiar dacă la nivel declarativ spunem că nu.

Inițial, când am citit despre rezultatele testului am crezut sincer că poate îs pur și simplu mai mulți rasiști și mai mulți oameni care nu înțeleg homosexualitatea (after all trăiesc în RO și la noi na, cele de mai sus chiar sunt adevărate, mulți o spun și declarativ, nu că le iese la teste), iar discriminarea rămâne o problemă și nowadays, uite:

White applicants get about 50 percent more call-backs than black applicants with the same resumes; college professors are 26 percent more likely to respond to a student’s email when it is signed by Brad rather than Lamar; and physicians recommend less pain medication for black patients than white patients with the same injury.

Apoi, după ce am făcut testul (da, și mie mi-a ieșit o preferință medie spre), și fiind perfect sigură că mi-ar fi egal de Sara, de exemplu, ar fi gay sau dacă s-ar căsători cu un negru (m-ar interesa mai sus dacă orice persoană cu care ea alege să fie o iubește cu adevărat au ba), am început să mă întreb dacă rezultatele de la testul de mai sus, care sunt notate ca bias împotriva unei categorii de persoane chiar echivalează cu potențialul de a discrimina.

Și hm, e greu de spus pentru că nu sunt în posesia unor date concludente despre asta, mdar. Testul de mai sus calculează practic viteza de reacție cu care facem asocieri pozitive (sau negative) cu persoanele dintr-o categorie sau alta. Albii fac asocieri pozitive mai facil cu persoane albe și mai greu cu persoane negre, respectiv mai ușor asocieri negative cu persoanele negre și mai greu asocieri negative cu persoanele albe.

Cred că e ceva parțial greșit în cele de mai sus. Mi se pare că e unul din cazurile alea în care cercetătorii au vrut să demonstreze ceva și apoi au făcut experimentul, nu au pus o întrebare la care erau sincer curioși să descopere răspunsul. Cred că oamenii sunt înclinați să facă asocieri mai rapide cu elementele care le sunt mai familiare decât celelalte, nu neapărat cu cele pe care le consideră mai bune. De fapt nu numai cred, sunt sigură, pencă are deja un nume fancy: the familiarity heuristic.

Dacă testul ar fi făcut, de exemplu, cu animale des întâlnire în Europa (ex. iepure, căprioară etc). vs. animale neîntâlnire în Europa (ex. gorila, hipopotam etc) europenii ar manifesta o „preferință automată” pentru animalele din Europa. Din simplul motiv că sunt mai familiare.

Și nu cred că asta echivalează cu a spune că europenii urăsc tigrii (poate românii lebedele dar lets not get down that road).

Cred că testul de mai sus, înainte de a demonstra că majoritatea oamenilor discriminează puțin, chiar și involuntar, demonstrează doar că suntem înclinați să facem asocieri pozitive cu lucrurile cu care suntem familiarizați.

Mdar, trecând peste cele de mai sus, at the end of the day, fie că rezultatele testează impactul gradului de familiaritate (cum înclin eu să cred) sau discriminările ascunse adânc în inconștientul lui Freud sau poate venite epigenetic de la strămoșii strămoșilor noștri de la neuronii ăia de se bagă-n gene de tocmai îi descoperiră ăștia zilele trecute, problema rămâne cumva.

Acum, și cercetătorii de mai sus recunosc că preferința automată nu e o predicție pentru comportamente individuale. Chiar dacă manifestăm o preferință automată pentru o categorie, la nivel rațional putem decide să controlăm modalitatea de acțiune și să ne comportăm egal cu ambele categorii (deci non-discriminatoriu). Și eu cred (pentru că, am mai scris, rămân o idealistă prostuță) că majoritatea oamenilor buni încearcă să facă exact asta.

Însă revenind la plozi, că ăsta rămâne un blog care e legat de ei, mi se pare o lecție pentru părinți. Mi se pare foarte important să nu le limităm familiaritatea. Adică, în traducere, să îi expunem la cât mai multe idei noi. La oameni diferiți de ei. La abordări aparent ciudate. Să îi familiarizăm cu normalitatea lucrurilor cu care ei nu sunt obișnuiți. Să îi facem să înțeleagă că altfel nu e niciodată egal cu rău.

Mda. Asta voiam să zic. Altfel nu e egal cu rău. 🙂

img_4382

Muzichie

Standard

Sara  acultă ce muzică ascultă mă-sa. Știu părinți care dansează pe Cutiuța muzicală și ascultă Elefantul și dragilor, vă admir. Eu nu pot.

Sunt dispusă să renunț la multe, mă joc intensiv ore în șir pe covor, mă împrietenesc vreau nu vreau cu părinții prietelor ei, sunt dispusă inclusiv să merg în vacanțe all inclusive pentru fii-mea, dar nu pot să renunț la muzica mea. Îmi pare rău, dar nu pot. Până aici. Problema e că nuș cum să zic, dacă sunt obligată cine știe cum să ascult muzică care nu îmi place mă transform, mă mănâncă pielea la propriu, devin nervoasă, ce să mai, fac urât. Am nevoie de muzica mea ca să fiu om.

Deci,spuneam, Sara ascultă ce ascult eu. Acum ce ascult eu nu e deloc ce ascultă majoritatea lumii și cu siguranță nu ce ascultă copiii de la școală. Mă gândesc cu groază cum o fi când o ajunge la adolescență și va vrea să facă pe dos decât facemă-sa. Poate se apucă să asculte manele.

Mă rog. Ieri a venit acasă țopăind dintr-o excursie cu școala și mi-a zis că un adult le-a pus muzică în autocar. A căutat melodia pe telefon și a pus-o tare, începând să danseze prin casă. Era Happy, o știți, sigur. M-am uitat chiorâș la ea și evident că am făcut ce ar face orice adult responsabil. Am lăsat tot ce făceam, am pus melodia pe TV, am dat-o la maxim și am început să dau din fund prin casă. Twice, că desigur, a fost cu bis.

După 2 ture de Pharell m-am prăbușit epuizată pe canapea și am zis că nu mai pot, dar ea a continuat să zburde pe melodia următoare, aleasă aleator de Youtube. Recte Justin Timberlake, I ve got sunshine in my pocket. Mi s-a părut decent, că after all suntem contemporani eu și domnul Justin și am un tricou pe care scrie fix titlul melodiei cu pricina. A treia însă a fost Miley Cirus (dacă așa o cheamă pe creatură). O ceva cevaaa nu știu ce melodie era, dar ceva absolut lălăit și sinistru în opinia mea. M-am uitat cu groază la fii-mea, să văd dacă dănțuie în continuare, dar Slavă Cerului, she did not. S-a oprit, s-a așezat pe canapea lângă mine, s-a uitat curioasă câteva minute la dudia Miley (sau Cirus sau Stratus sau cum o cheamă) și apoi s-a întors spre mine și a zis: Duamne mami, ce naiba de muzică e asta?

That’s where she draws the line. La donșoara Norișor. Not bad for an 8yo. Trag speranțe că poate evităm manelele la adolescență :D. Ai voștri ce muzichie ascultă?

IMG_7642

Misfits

Standard

Sara și-a reamintit că îi place la nebunie să se dea în roller coaster în Orășelul Copiilor. Nu știu dacă ați fost, eu zic sa nu vă duceți. Nu în ăla mic, de copii, ntz, în ăla mare de 3.2 G. Adoră să se dea în drăcia aia (she is mine after all, de mai am uneori dubii ce gene a moștenit). Atâta că după 8 ore la scârbici în care 700 de oameni trag de mine în 1800 de părți de mă simt de multe ori ca o bucată uriașă de plastilină ultimul lucru pe care am chef să îl fac e să mă dau în drăcia aia care îmi duce tot stomacul în creier.

Mă duc cu ea oricum? Evident că mă duc, ce dracu să fac.

Trecând însă peste recomandarea de a nu vă duce în drăcia aia de orășel, nu veți avea decât de suferit, credeți-mă, voiam să povestesc altceva. Mă uitam, că încă mă uit,la oamenii din jurul nostru. Sunt obosită rău azi și nu o să reușesc să reiau tot ce am văzut, pentru că deja s-au transformat într-o mare amestecată, dar mi-a rămas lipită pe retină imaginea unor adidași albi care se prelungeau cu o brățară lată, argintie, ce cuprindea anevoios gleznele (nu de gazelă) ale unei doamne mult prea puternic machiate. Tricouri cu sclipici, mestecat de gumă, telefoane pe post de înaintaș la mers șamd. La copii.

Eu și fii-mea? Niște tricouri lălâi, blugi și teniși, eu rucsac în spate, al ei în mașină. Mă holbam la ea în marea aia de oameni și mă uitam la mine în marea aia de oameni și mă gândeam că ne potrivim nu. Adică nu că eram mai roz sau mai albastre, mai sus sau mai jos, mai blonde sau brunete decât toți oamenii ăia, doar atât: nu ne potriveam în peisaj.

Și e o realitate cumva. În peisajul majorității nici eu nici Sara nu ne potrivim. Majoritatea rămâne majoritate fie că ne convine au ba cum e ea. Noi? Noi doar nu ne potrivim. Probabil că viețile noastre o să continue să arate așa. Nu e nici bine nici rău. Întotdeauna găsești alți nepotriviți. Rar ca dracu, e adevărat, dar întotdeauna. Și da, (și) de asta scriu. Pentru nepotriviți. Ca noi. 🙂

IMG_7960

 

Will we fuck up? Most probably.

Standard

FB pe telefon are un butonaș nou. Probabil l-ați văzut până acum. Eu recunoc că sunt într-o bulă pe FB, în sensul că sunt prietenă cu foarte puțini oameni, din care 99% au unfollow, și sunt abonată la chestiile de mă interesează pe mine (nerd stuff mostly și chestii de călătorit). Cele din urmă mă țin pe FB pentru că nu există pagini similare pe Twitter. Dar revenind la butonaș. În prima zi când a apărut butonașul (e pentru grupuri) am dat pe unul dintre grupurile în care sunt (vreo 2 de mămici, vreo 2 de călătorit, vreo 2 de placă și vreo 2 de știință) de o postare. Fix prima chestie care mi-a apărut când am da click să văz ce draci face butonul ăla. Mwell. Era pe un grup de mămici cred (am și ieșit imediat, că oricum nu știam că sunt în drăcia aia de grup). Și postarea era de o mămică care nu mai știu, dădea parcă ceva sfaturi de părințeală. Însă ce mi-a atras atenția a fost scurtul rezumat al copilăriei ei. Tatăl era foarte autoritar, deci îl ura (mă rog, exagerez, nuș exact ce, dar clar nu era de bine). Mama i se comporta ca cea mai bună prietenă, ceea ce nu era iar bine deloc, întrucât ajunsă la maturitate doamna își dăduse seama că era de fapt o modalitate de control.

Acum n-aș vrea să o bârfesc pe tanti cu pricina, ci doar m-a amuzat că mi s-a părut că oricum ai da-o tot nu e bine. Prea dur, prea blând, prea ca la…?

Și cred că așa se va întâmpla și cu noi. Indiferent câte cărți de părințeală citim sau cât de așa și pe dincolo ni se pare că ne purtăm cu plozii din dotare, tot vor găsi ceva să-i nemulțumească la noi. Nuș voi, dar vasta majoritate a adulților pe care îi cunosc au câteva probleme cu (măcar) unul dintre părinți. Și nu, nu cred că e din cauză că toți părinții noștri au făcut căcatul praf la părințeală. Cred că e cumva parte din viața somehow.

Uite că mă încrunt acum pentru că nu știu exact care e explicația din spate (dar promit că o să o caut), dar așa la primă gândire pare ca o modalitate de a mmm te face adult cumva? Poate e mai ușor să îți asumi rolul de adult dacă renunți la super-eroii din copilărie. Și renunțarea asta e mai facilă uneori dacă îi facem din eroi personaje negative.

Dar cert mi se pare că șansele să ne spună plozii noștri crescuți cu Montessori, jucării organice de lemn și lână merinos că we fucked up sunt foarte mari.

Mbon. Ce draci ne facem? Mai citim cincizeci de cărți? Spunem doar da? Sau doar nu? Contorizăm da-urile și nu-urile și încercăm să le facem egale? 🙂

Băi, nuș voi, dar eu nu. Nu de altceva, dar sunt mult prea leneșă pentru orice variantă din asta de mai sus. Adică mda, o să continui probabil să citesc (și) despre părințeală, că this is what I do, cărțile sunt refugiul, aliatul și prietenul meu cel mai bun. Dar nu citesc neapărat ca să fiu un părinte mai bun. Atâta că uneori aflu chestii interesante care au și aplicabilitate practică. Nici nu încerc să îmi impun un comportament. Încerc să fiu sinceră cu Sara, asta am încercat de când s-a născut. Nu o mint și recunosc când greșesc (că da, greșesc). Mi se pare destul de evident că nu mă comport cu Sara cum se comportă alte mame cu copiii lor și posibil ca asta să mă facă o mamă mai proastă sau măcar mai ciudată, dar și cu asta am încetat să mă agit, sunt ce sunt și n-am chef să mă schimb doar pencă restul lumii e altfel. Dar mai presus decât toate, îmi răsună în cap un răspuns pe care l-am primit acum câțiva ani și care rămâne cel mai bun răspuns la dilema asta. O cresc pe Sara cu dragoste. Nu cu scopuri mărețe și nu cu reguli sau mai știu eu ce. Doar atât. Cu dragoste. Greșesc? Aș zice că destul de des. Dar cred că dacă îi creștem așa, dacă oferim asta, chit că facem greșeli, va fi ok. Even if I might fuck up. Still wouldn’t do it any other way 🙂

IMG_1272

 

Life with a reader

Standard

 

Știu mulți părinți care vor ca plodul din dotare să citească. Și eu sunt unul din acei părinți. Pare-mi-se că am scris chiar pe aici că sper că Sara va citi. Știu părinți care fac cititul obligatoriu (fie ca nr. de pagini fie ca o perioadă de timp din zi) și le-am spus deschis în față că mi se pare o tâmpenie.

Sara citește. Știți asta, că mă laud des cu. Și o să mă mai. Tot mi se pare mișto. Băi și nu că citește. Înghite cărțile mai rapid ca ciocolata. Cred că recordul l-a stabilit vacanța asta când a citit o carte de vreo 200 de pagini plus în jumate de zi.

Ce nu spune lumea e cum e să trăiești cu un cititor în casă.

Well. E cam așa.

În primul rând că nu există altceva decât cărțile. Ce vrei de Paște, Crăciun, ziuata, 1iunie, oriceofi? Cărți.

Ce face în fiecare zi când ajunge acasă? Citește.

Ce face seara (după ce am citit împreună) când eu mă retrag în vastele apartamente sperând că ea o să se culce pencă școală a doua zi? Citește. Ghici cine-i adormit a doua zi la școală sau ciufută seara pencă a dormit mult sub orele ce i-ar trebui e somn.

Ce face în vacanțe? Când tu ca părinte din dotare speri că veți descoperi munți, văi și anotimpuri? Citește. Pe plajă? Citește. La masă, până vine mâncarea? Citește.

Știți cum încap 10 cărți în bagajul ăla minuscul de la Ryanair sau Wizzair? Greu.

Auzitul mesajelor de la mine/alți adulți? Selectiv. Nici măcar nu se preface, efectiv nu mă aude atunci când citește.

Ce face când e plin de oameni în jurul ei care ar vrea să se joace cu ea (adică când mergem la țară)? Da. Evident, citește.

Vacanța asta cred că minim 80% din timp a citit. De toate. Mătușă-mea (mama lui Andrei), exasperată de cât poate să stea cu nasul în căți, i-a cumpărat o carte cu titlul “Cum să faci să nu citești”. A citit-o într-o zi și apoi a mai citit încă vreo cinci.

Până și eu (care să ne înțelegem, tot din aceeași nație), exasperată că nu mă băga în seamă cu zilele i-am zis: Hai fată afară să ne jucăm ceva. Pitulușu, Dixit, mă joc orice numai hai să mai faci și altceva.

Iar mâța m-a privit ușor iritată, dar blândă și răbdătoare în același timp și mi-a explicat așa:

-Mama, e o etapă, înțelegi, o etapă! Acum citesc. Îmi place să citesc și citesc. O să citesc cât o să îmi placă iar când o să vreau să mă joc o să vin să îți spun că vreau să mă joc. Înțelegi? Așa funcționează chestiile astea. E doar o etapă.

Am tăcut. Acuma, între noi fie vorba, eu am cu 29 de ani mai mult ca ea și tot n-am depășit etapa asta, deci nu-s chiar precisă că e doar o etapă.

Deci asta. Vin la pachet cu auz selectiv, ore pierdute în alte lumi și accesibilitate limitată. Sigur vreti unul? 🙂 😛

img_0789

π

Standard

Am încercat de mai multe ori să explic, și aici și în viața reală de ce e atât de mișto viața mea cu Sara și de ce n-aș schimba-o niciodată pe cea de dinainte de ea. Nu am reușit. Nu știu cum să le spun oamenilor fără copiii ce dracu e atât de mișto la viața cu un copil și nici să prind în litere cum sau de ce o iubesc atât pe Sara. Iar instinctele materne mă fac să-mi rotesc ochii. N-am instincte materne, când s-a născut Sara n-am simțit nimic și nici măcar n-am recunoscut-o că e a mea deși tocmai ce o născusem până nu i-am văzut tălpile. Da, o recunosc după tălpi.

Dar sunt încăpățânată, nu știu dacă se observă :D, nu-i nici bine nici rău, doar e, sunt tare încăpățânată.

Și m-am gândit să fac o listă. Cu viața mea de dinainte de Sara. Și viața mea de după Sara. Poate reușesc să demonstrez așa.

Viața înainte de Sara

-cheltuiam banii pe pantofi (știu, nici eu nu știu cine eram eu uneori)

-dilemele mele vizau cu cine să ieșim la masă în seara asta sau ce restaurant să alegem, sau ce film să vedem

-weekendurile erau zile lungi de holbat la TV, ieșit la cinema sau de grătare cu prietenii

-munceam, mi se părea interesant că cineva mă plătește PE MINE și mă enervam că oamenii nu mă ascultă pentru că eram prea mică

-nu-mi plăcea să gătesc și n-o făceam

-nu-mi plăcea să fac curat și n-o făceam

Viața cu Sara (la 8 ani, la alți ani ar fi fost altfel, dar nu mai bună, rămân la ideea că fiecare an e mai ușor)

-cheltuiesc banii în principal pe rate, școala Sarei , cărți multe pentru amândouă și vacanțe de leneveală. Nu îmi mai plac city-break-urile.

-nu mi se mai pare nimic interesant la birou, aștept în fiecare zi să plec acasă. Muncesc pentru banii de mai sus. Mă enervez tot mai rar când cineva nu mă ascultă.

-gătesc zilnic pentru Sara

-strâng de 7298379q87432984732894 de ori pe zi după ea, care, deși ordonată (genele), nu înțelege rațiunea măturatului sau a spălatului de haine (și chiar de ar înțelege-o, probabil n-aș lăsa-o să)

-ies cu prietenii rar, și atunci planificat cu cine știe cât naiba de luni înainte

E vreunul din aspectele vieții mele obiectiv mai bun acum decât înainte? Nu. Am mai puțini bani, sunt mai obosită, am mai puțin timp pentru mine sau pentru prietenii mei, am mai multe (mult mai multe) fire de păr alb și o tonă de riduri. Totodată, orice pahar de apă băut se transformă imediat în burtă.

Atunci de ce naiba îmi place atât de mult viața cu ea? Pentru că nu mă prefac, nu sunt spălată pe creier și sunt foarte sigură că viața mea e infinit mai mișto așa.

And then it hit me. Încercam să găsesc rădăcina lui 2 (a lui 5 mai degrabă, after all Pitagora la o steluță cu 5 colțuri se uita și mie mi-a plăcut tot timpul mai mult rădăcina lui 5) cu o riglă. Vă mai aduceți aminte de acum trei vieți ce se întâmplă atunci când încerci să găsești rădăcina lui 5? Nimic. Descoperi că te holbezi la un număr irațional. 🙂

Nu există niciun motiv obiectiv pentru care viața mea e mai bună cu Sara în ea. Dar faptul că nu există un motiv obiectiv, nu înseamnă că nu este, într-adevăr, mult mai bună cu Sara în ea. La fel ca rădăcina lui 5, complet irațional dar cât se poate de real.

Deci n-o să mai încerc să măsor, să descriu sau să arăt cum e viața cu Sara sau ce formă și culoare are dragostea mea. Ca și numărul din titlul, chestiile astea iraționale rămân reale iar uneori sunt și cheia celor mai faine lucruri din Univers.

IMG_8583