Arhive pe autori: sleepy

Se știe

Standard

V-am mai povestit cum am urât cu pasiune fiecare secundă petrecută în școala românească. Brace yourselves, că o să vă povestesc iar, de dată asta din postura de părinte.

Nu cred că mă poate enerva ceva mai mult decât școala, chiar și acum.

Plecând de la programă, la predare și la absolut orice.

Sara e în clasa a 3-a, materiile standard, vă spun eu, sunt așa: română + mate (la greu), educație civică (Sauron știe ce drac e asta, ăia de-au făcut manualul sigur nu), desen (rebranduit arte vizuale și abilități practice), biologie (da ovios că nu-I zice așa, științele naturii sau ceva), engleză, muzică (care oricum nu se face, pentru că covid), sport și desigur, religie.

Dintre toate astea singura care mi se pare ok e sportul. Jur. Chiar și în online, proful ăla urcă ceva exerciții pe platformă iar Sara și cu mine ne distrăm executându-le (și dansând în pauzele de relaxare) pe salteaua mea din sufragerie. Hai și engleza, deși e la un nivel absolut mononeuronal, pentru orice copil crescut în România filmelor pe Netflix încă nedublate.

Așa. Desenul. La ce ne-o folosi să pictăm copaci și sori nu am nici cea mai vagă idee din Universul apropiat. În niciun caz nimeni vreodată nu le va vorbi copiilor de Picasso, Van Gogh, sau măcar Grigorescu. Desenul nu este despre asta. Se pare că e necesar să știe fii-mea să picteze, nuș precis pentru ce, dar clar necesar. Întâmplător, Sarei îi place să picteze și chiar mă bucur că măcar au o materie în care se relaxează, deci nu militez să omorâm desenul, vă rog în genunchi să rămână în programă dar nuș, le putem arăta și un tablou faimos, eventual ar putea să încerce să reproducă pentru partea de fun. Dar așa, dupa zeci de ore de desen în școala generală, ne întreabă primul iubit dacă ne place Matisse și scoatem repede telefonul să gugălim.

Muzica. Similar, ferească sfântul să le zică cineva ceva de un Bach, Beethoven sau hai, un Schubert. Nimic nada zippo niente. Pentru corectitudine istorică, la peste 50 de cântece de diverși autori români (de care nu am auzit în viața vietișoarelor mele), e adăugat și unul de Mozart și juma de pagină despre Enescu. Atât. În rest, înțeleg că se cântă (teoretic, desigur, nu pe pandemie). La ce ne-o folosi să știm să cântăm când unii dintre noi, majoritatea chiar e clar că niciodată nu vom fi nuș cine dracu mai cântă azi, da hai, Axel Rose, că pe ăsta am crescut. Sau poate cineva și-ar imagina că vor zdrăngăni o chitară sau pian sau niște tobe? Evident nu, stați jos, nota 2.

Mai departe. Educația civică. Vă redau. Memorează versurile: “Eu, tu, ceilalți/Persoanele toate/Avem propria identitate:/NUME, PRENUME, se știe,/ RELIGIE, CETĂȚENIE,/ Căci din toate pe Planetă/ PUI DE OM nu se repetă.” Pe lângă faptul că e absolut incorect științific , frate, SE ȘTIE. SE ȘTIE. E e poezie cu se știe Am murit puțin.

La științele naturii e în general ok manualul, dar oricum nu primește deloc atenție în clasa a 3-a (ca și cele de mai sus) pentru că ne axăm pe mate și română. Ar trebui să adaug se știe, ca să fiu în ton cu educația civică.

Română și mate ziceam deci facem în schimb pe bandă rulată. Sara a terminat în o lună un caiet de română și unul de mate. La română am despărțit în silabe miliarde de cuvinte și cuvințele, ultima oară chiar și o poezie întreagă. Absolut stupide poeziile, m-a marcat pe veci una în care se făcea mișto de o fată care citea prea mult și socializa prea puțin (jur, asta era poezia, atât și punct). La ce ne-o folosi să știm să silabisim, la 38 de ani tot nu știu să răspund. Fii-mea scrie, v-am mai povestit, mai corect gramatical ca parte din unii din indivizii cu care interacționez la muncă (de la citit, nu de la tocit). Dar e complet irelevant atâta timp cât nu știe să silabisească piuneză. Și google that, nu e ce vă așteptați.

La mate, repetio mater studiorum este, mi li ar de (e desprărțit correct boss?) de adunări, înmulțiri și împărțiri. Desigur, o fi util pentru cei care n-au fost convinși că 1 și cu 1 fac 2, dar vă jur că unii au crezut de prima dată și chiar am fi dispuse să dăm în scris că suntem de acord și nu ne împotrivim numai să nu mai facem atâtea teme. Catralioane infinite de teme.

Între timp, orice copil normal are curiozități proprii și personale, pencă așa sunt oamenii, așa venim programați, indiferent ce decide madam făcătoare de manual să îi învețe standard, pe toți, uniform și egal și pătrat. Printre curiozitățile recente ale Sarei la 9 ani: nazismul și Matahari (au mai fost și altele, dar astea le-am ținut eu minte, pencă uit tot la onorabila vârstă antemenționată). Credeți că învață la școală sau poate măcar să discute cu cineva despre Nazism sau Matahari? Ovios. Nu. Caută acasă și face proiecte singură și discută cu mă-sa. Asta, desigur, dacă avem cumva timp pentru că majoritatea timpului ne-o ocupăm cu teme infinite la română și la mate.

Și nici școlile care nu urmează programa românească nu mi se par mult mai breze, pentru că premisa e oarecum aceeași: această plajă de informații trebuie să ajungă în capul tuturor copiilor, la X și la Y trebuie să fie atenți și nu la Z sau la K. În opinia și în capul meu rămâne însă că învățăm și reținem atunci când vrem, atunci când ne interesează, atunci când suntem curioși pencă fix așa ne-a tunat nouă și nu pentru că ne spune cineva că asta e ză shit și e musai să visăm noaptea. Am mai scris și de ce nu militez pentru homeschooling (între timp nici n-aș mai putea să îl fac): pe scurt, pentru că e nevoie de socializarea din școală (creștem din ea). Dar cu pandemia asta nici de socializare nu se mai poate vorbi. Măcar face online, trăiască școala online, o consider absolut inutilă dar o prefer oricând celei fizice în pandemie (din simplul motiv că nu îi lasă deloc să interacționeze sau să se joace). Mai bine acasă, unde râdem împreună.

Vă jur că dacă Sara va reuși să reziste la aceasta spălare ritualică de creieri și omorâre de orice fărâmă de curiozitate, dacă îi va mai plăcea să citească și mă va mai întreba din senin chestii care îmi învârt capul și în anii următori până scăpăm de școală, mă voi duce și voi cumpăra prima sticlă de wiskey din viața mea, o voi bea pe toată și voi cânta poezia cu se știe de mai sus pe ritm de manea. Promit.

Reguli

Standard

Cred că fiecare persoană are o limită legată de reguli, care variază de la om la om sau de la om la oamă.

Pentru unii e poate chiar infinita, știu eu un caz mic de înălțime (și de altfel care îmi e simpatic) care pare a iubi orice regulă oficială sau neoficială.

Însă nu e și cazul meu. Respect regulile care coincid cu valorile mele proprii și personale, și am reguli autocreate (din aceea motivație, chestii care țin de ce consider eu că e bine să fac) care nu sunt reglementate de cultură sau legislație (de fapt pe alea legiferate le cam respect, pencă, aşa cum spunea proful meu de penal în facultate, dreptul e doar bun simţ, mă rog, cred că 20 de ani peste, am fi de acord că interpretarea unora a regulilor de drept e cel puțin lipsită de bun simţ, dar trecem peste că iar divaghez).

Overall, am o oarecare limită de reguli.

Și momentan mă simt cu ea ușor overloaded.

Ok, port mască (of course I do, am mai mult de 2 neuroni în cap și scriam și pe vremea în care OMS behăia că nu e cazul că ar fi bine să purtăm oricum).

Dar alte reguli mă confuzează. O dată că sunt obișnuită să mișun liber prin Europa (și nu numai) și dacă înțeleg carantina atunci când vii din zone roșii în zone verzi, nu o înțeleg dacă vii din zonă roșie în altă zonă roșie. Apoi, nu îmi e clar de ce nu pot să mânc în oraș sau să mă văd cu prietenii dar la birou sau şcoală avem voie să mergem. Dacă sunt atât de idioată încât să iau virusul când mă văd cu prietenii voi fi la fel de idioată şi o să îl iau şi de la birou.  Nu mai vorbesc de țări unde sunt niște bule sociale limitate la un nr. anume de oameni care mi se par venite fix din 1984 (a lui Orwell, nu când aveam eu 2 ani).

Deci estimez că în viitorul apropiat, mi se vor scurtcircuita toate aceste reguli infinite în cap.

Şi îmi e frică de ce o să uit. Cele legate de coviduţ au prioritate, desigur. Deci poate o să trec pe roşu la trecere dimineaţa. Sau o să arunc şerveţelul pe jos. Sau poate când o să mă întrebe colega de birou dacă îmi plac cizmele ei noi o să răspund sincer că sunt cele mai hidoase chestii pe care le-am văzut în viaţa mea. O să pun muzică tare la 2 dimineața. I am worried.

Mdeci, purtaţi măscuţe şi aveţi grijă la Coviduţ, că e din ce în ce mai aproape de noi. Şi hai cu vaccinul ăla mai repede.

Umani

Standard

Acum vreo două săptămâni îmi povestea o colegă cum a muncit vreo 6 luni pentru o chestie și acum că a obținut-o nu mai e sigură că e vrea. Glumind, mi-a zis că poate e bipolară. Neglumind, i-am zis că nu, doar umană.

Fără legătură aparentă (dar cu legătură reală, promit), când a venit panica pandemiei am plecat val vârtej din București de frica de a sta o lună închisă la etajul 6. Am avut grijă să luăm cu noi un singur lucru: cărți. Dacă fără haine sau fără mâncare ne mai descurcăm, nu știu cum poți să supraviețuiești unei pandemii fără cărți. So pe de o parte am comandat ce am văzut cu ochii iar pe de altă parte am dat o raită prin bibliotecă și am luat ce mi-a picat la mână și nu citisem. Una dintre cărțile pe care le-am cules era Fundația, de Asimov. Carte care ședea liniștită în biblioteca mea de aproximativ 10 ani, de când o primisem cadou de la un prieten. Și pe care nu am citit-o timp de aceiași 10 ani și nici nu aveam de gând, pentru că, desigur, sunt o mega snoabă la autori. Asimov? Să citesc Asimov la aproape 40j de ani? Poate dacă aveam 15, dar la 40j de ani am oameni mult mai importanți de citit. Asimov e pentru copii. Atâta că am pus mâna pe ea prin iunie și long story short by August citisem tot ce a scris Asimov vreodată (pentru că desigur, rămân incapabilă să fac lucrurile normal). Trecând peste faptul că e o lectură ușoară, taman bună pentru o vacanță leneșă de vară (chiar și cu coviduț pe cap), mi-a plăcut pentru că am regăsit unele din ideile recente, hai să nu zic la modă, dar destul de discutate azi (cooperarea ca explicație a succesului oamenilor, de exemplu), dar și unele noi. Și ca să revin la colega mea, ideea mea preferată din cărțile domnului de mai sus se referea la trăsătura caracteristică, în opinia sa, a umanoizilor, aceea de a fi perfect capabili să simtă sau să gândească două chestii perfect opuse în același timp.

Și mi-aș dori să fi regăsit ideea asta mai des, tratată mai serios decât în niște cărți despre Imperiu și Roboți (nu că le minimalizez, repet că am citit din scoarță în scoață). Dar mă fascinează subiectul pentru că îl găsesc extrem de real. Oamenii nu sunt buni sau răi. Suntem buni și răi. Nu suntem doar triști sau doar fericiți, decât arareori, în majoritatea timpului suntem și puțin triști și puțin fericiți. Și cu siguranță nu suntem niciodată curajoși fără a nu muri puțin de frică înainte. 😊 Și nu sunt sigură dacă am citit într-un meme pe facebook sau la steinbeck (mai probabil într-un meme pe facebook), opusul iubirii nu e ura, ci indiferența.

Îmi plac oamenii. Nu în sensul de oh, lăsați-mă într-o mulțime de oameni și voi fi cea mai fericită din lume (I won’t, the opposite, voi fugi, ca întotdeauna, în baie să mă ascund), ci în sensul că îmi sunt simpatici. Cred în specia asta, în ciuda dualității ei evidente, sau poate tocmai datorită dualității ei evidente.

Îmi plac oamenii pentru că rămân la ideea (prostuță poate) că sunt toți, fundamental buni (chiar dacă și răi uneori, simultan). Îmi place de colega mea, pentru că a mers înainte cu chestia pentru care muncise 6 luni, deși îi era și frică de ce urma simultan.

Îmi plac oamenii pentru că fac ceea ce simt (cu adevărat), deși de multe ori le e teribil de frică să facă asta. It makes me smile. Our very human nature.

Când a început să mă preocupe treaba asta aruncam nervoasă cărțile după ce citeam ultimul rând, furioasă de extrem de multele chestii care ne condiționează involuntar reacțiile și existența, aproape, da, ca lipsa puterii de a decide singuri. Mă enerva ideea că suntem niște marionete ale genelor, mediului, procentului de hormoni ce circulă la un moment dat prin creier, al influențelor sau uneori chiar a vremii.

Dar once again, nu eram decât prostuță. Mi se pare că toate cele de mai sus nu sunt chestii cu care să încercăm să luptăm, ci doar să încercăm să le echilibrăm cu ceea ce vrem să facem cu adevărat. Bine, iar acum îmi vine să mă întreb cine dracu știe ce vrea să facă cu adevărat.

Prea puțini probabil. Dar nuș, eu una sunt dispusă să încerc. Cu frică, și speranță, simultan, cu doi pași înainte și unul înapoi poate, dar tot timpul cu coada ochiului la lumina de la capătul tunelului :).

Prea de toamnă? Oh well, e aproape 1 octombrie. Stați să vedeți ce-oi scrie la 1 decembrie 😛

PS. Fără imagini azi, că s-a schimbat interfața de la WordPress și abia am găsit butonul de publish, dar barem ăla de pus poze.

Broken heart

Standard

Săptămâna asta ne-au murit doi căței. Nu știu cum sunt familiile și cățeii voștri, dar cățeii ăștia doi erau ai noștri, ai fiecăruia din familia noastră și măricică și ciudățică. Oficial, Ciobanu era câinele bunică-mii, iar Charlie al lui unchi-miu și al mătușă-mii. Dar neoficial, și în realitate, erau și ai mei, și ai Sarei, erau ai noștri.

Prima oară a plecat Ciarli. Despre care am mai scris. Charlie e dragostea mea cea mai mare dintre toți cățeii, pisicile și porcușorii și orice animale am avut și om mai avea. Și da, am scris intenționat la prezent deși Charlie nu mai e de sâmbătă noapte.

Nu l-am iubit pe Ciarli pentru că era creț și moale. L-am iubit pentru că el iubea oamenii mai mult decât orice cățel pe care l-am cunoscut vreodată. Și nu cerea nimic în schimb (nici măcar mâncare, nu îmi amintesc să îi fi dat vreodată să mânânce, deci clar nu de astea mă iubea). Și nu era niciodată nici supărat și nici nervos. Poate doar speriat uneori, când avea nevoie să se lipească de tine sau mai făcea prostii. Și prostănac, l-am iubit că era prostănac, da. Acum vreo doi ani am plecat doar noi doi la plimbare, Ciarli nu se dezlipea de mine când eram împreună la țară. Eu cu bicicleta, el cu alergătura. La un moment dat, aproape de casă, pe drumul de întoarcere, m-am uitat în spate și nu mai era. Deși l-am strigat de numa, nimic. M-am întors cu bicicleta și l-am găsit tare departe, mă pierduse din priviri și începuse să alerge, căutându-mă, fix în direcția opusă. Prostănac. Cum să nu-l iubesc. Ciarli era cel mai fericit când ajungea la țară. Alerga în toată curtea și venea plângând la mine de fericire că ne vedem iar. Iar eu, vă asigur, eram cel puțin la fel de fericită ca el. Întotdeauna era fie la picioarele mele, fie la ale Sarei, când citeam pe șezlongurile noastre alăturate. Și întotdeauna lipit de noi. Nu era mulțumit decât dacă o bucățică de el atingea o bucățică de noi. Și iubea apa, am înotat împreună în fiecare vară. Când simțea că mergem la râu (cu mult înainte să fim gata), începea să sară și să latre.  Deci da, era și teribil de deștept. Amândouă simultan, fix așa. Sforăia ușor în timpul nopților lungi în care jucam noi cărți și mergea în orice plimbare, indiferent cât de lungă sau de grea, deşi era destul de grăsuţ :). Dar cel mai mult îmi plăcea la Ciarli că bucuria lui eram noi. Plus, cred că după tati mami și apă, unul din primele cuvinte spuse de Sara a fost Șiali. Atât de mult l-a iubit și ea. Nu știa niciun cuvânt sau nu le putea pronunța dar Șiali a învățat să spună. În teleșcoala din mai l-a chemat la ea în camera la ora de mate să le arate tuturor colegilor cățelul ei, așa le-a zis, că e al ei, și chiar era. Mândră până la cer și înapoi. De mica îl strângea în îmbrățișări așa de mari și de ferme că întotdeauna mă miram cum naiba rezistă câinele ăla fără să zică nici pâs, ba chiar părea să îi placă. Nu-l îmbrățișa ca pe un câine, ci cum își îmbrățișează copiii de la școală când se revăd. Ca pe un prieten adevărat.

Ciobanu, câinele bunică-mii, era cel mai drept și curajos și demn și mândru și blând și educat câine, desi era crescut la țară. Dacă ar exista aritsocrație în lumea câinilor Ciobanu ar fi fost cel mai bun rege. Când aveam eu vreo 16 ani și el probabil 1 s-a luptat cu un urs. A tărit, estimăm noi, cam 23 de ani. A murit încet, zi după zi toată vara asta. Acum, la bătrânețe, mai voia doar mângâieri. Venea, cu aceeași demnitate cu care sărea poarta de peste 1 m acum vreo câțiva ani, ceva mai nesigur pe picioare, la noi, să își pună capul pe genunchi și să se lase mângâiat. Când Sara avea un an, i-a băgat o boabă de strugure în bot. Apoi s-a răzgândit și înainte să pot reacționa, s-a răzgândit, a luat-o înapoi și a mâncat-o. 🙂

Toate verile astea, amintirile mele și amintirile Sarei din copilărie sunt cu cățeii ăștia doi. Nu știu, sincer, cum vom mai avea veri fără ei.

Mă gândeam că toți am folosit zilele astea expresia asta, de inimă făcută bucățele. Și poate părea exagerat, pentru cei care n-au avut onoarea să fie iubiți de un animăluț și să-l iubească înapoi, dar pentru ceilalți nu e. Ca de obicei, orice dragoste mare, vine la pachet cu inimi făcute zob. Dar asta nu înseamnă că ne pare rău că am iubit.

Deși vom mai avea căței, nu va exista un alt Ciarli și nici un alt Ciobanu. Pentru mine, recunosc, mai mult un alt Ciarli.

Nu cred în viața după moarte să mă consolez că aleargă acum amândoi prin ceva câmpii infinite, dar cred că atâta timp cât au trăit și unul și altul au avut o viață fericită. Cu înot în apa râului rece și alergat printre copaci. Iubiți, și iubind.

Ceea ce ne doresc și nouă. Știu că am scris urât, dar am vrut să scriu de ei doi. Ok, poate și cu scop terapeutic, poate n-o să îmi mai dea lacrimile chiar de fiecare dată când îmi aduc aminte de niște cârlionți galbeni. Și na, sunt lecții în toate astea, în tot ce trăim. Tristețe și fericire.

Deci da. M-am hotărât. Când mă fac mare, nu vreau să fiu nimic mai mult decât Ciarli și Ciobanu.

Viața în vremea covidului

Standard

Probabil s-a dat titlul ăsta de zeci de mii de ori până acum, și cumva e urât că îl folosesc și eu, dar la naiba, mi-a plăcut cartea aia, probabil e preferata mea de la GM, așa că o să îl folosesc și poate chiar o să recitesc cartea (tocmai ce am scos-o din bibliotecă).

Mă gândeam să vorbim, acum, la 5 luni plus după ce ni s-a schimbat viața din cauza coviduțului, cum e.

În primul rând, viața noastră, a majorității, chiar s-a schimbat (există sate din România în care viața trece la fel, nu sunt măști și nici griji, dar nici protecție, alta decât izolarea). Dar pentru noi, restul, s-a cam schimbat.

Unele persoane sunt încă în denial. Am înțeles denial-ul prin martie, când stăteam la o cafea cu colegii pe FB și mă întrebau de deplasarea aia de o aveau planificată pentru septembrie și eu le ziceam că anul ăsta nu prea, iar ei râdeau și îmi spuneau că la vară trece.

Acum, în august, însă, e puțin târziu să negăm existența sau impactul domnului coviduț (deși încă se întâmplă, gen tanti de la peco din penultimul articol).

Apoi, am trecut prin faza enervare. Că ne-au izolat în case două luni (parcă atât a fost, nu?) că trebuie să completăm declarația, că se dau amenzi prea mari, că s-a dus dracu economia, că sunt două zile de vid legislativ, că trebuie să purtăm măști.

Normală și asta.

Ulterior, am început să testăm limitele. Ok. A venit coviduț și trebuie să purtăm măști, dar mergem la birou, putem să mergem la mare la greci dacă avem rezistența să stăm cu 50% mai mult pe drum în mașină, mergem la cumpărături dar doar cu măscuță aso. Ne-am negociat, cumva, viața în noile condiții de coviduț.

După asta, eu am picat sincer în depresie sau un soi de tristețe teribilă, asta undeva prin iunie, dar la fiecare vine într-un moment diferit. În mai/iunie mi-a devenit clar că anul ăsta și cel mai probabil și tot anul următor vom trăi așa. Sunt infinit de mult mai multe chestii nasoale care s-ar fi putut întâmpla, și ăsta nu e un virus ultra periculos, în care să moară juma din populație sau ceva. Dar asta nu înseamnă nici că e de neglijat. Voi sta cu botnița aia pe bot când sunt în spații închise (pentru că e realmente util să stau cu botnița pe bot și aleg să o fac) și nu mă voi mai sui în avion de două ori pe săptămână dacă am chef. Oamenii din jurul nostru, uneori chiar apropiați, vor suferi din cauza acestui individ virus numit coviduț. Îmi pare rău, da e destul de căcat, dacă nici acuma nu suntem oleacă triști că viața ni s-a schimbat, nuș când să fim.

La final, previzibil deja, urmează acceptarea. Asta e. N-o să avem vaccin în românica prea curând, poate cu ceva speranțe la finele anului viitor. După asta, realistic vorbind, cel puțin încă un an, o vom duce tot așa (e nevoie de timp, chiar și de ar exista un vaccin funcțional să se vaccineze o masă critică de oameni). Apoi, și acest apoi e deja finele lui fucking 2022 și între timp, o să mai sufere milioane (la propriu) de oameni, unii din cauza virusului, alții din cauza foamei, o să putem începe să uităm. Unele chestii o să rămână probabil (telemunca, digitalizarea, sper), unele, din fericire, o să dispară (purtatul măștilor, distanțarea).

Nu mă încântă viața cu acest coviduț. Mi-aș roti de două ori bagheta magică și l-aș trimite înapoi în pădurile din China dacă aș putea. Dar nu pot. Trebuie să accept că viața mea, a noastră, va rămâne așa în urmtătoarele luni, poate chiar ani.

Și atunci, a trebuit să stau să mă gândesc care sunt chestiile pe care le voi face în viața mea, chiar dacă ar impune un risc suplimentar și potențial periculos (momentan în context coviduț).

Am ajuns la două. Nu că a trebuit să mă gândesc prea mult la bec pentru asta, mă aştepta răspunsul sub formă de panou de lemn lângă o plajă destul de pustie. Nu o să renunț niciodată să îmi văd marea sau oamenii pe care vreau să îi văd. Astea, dragă coviduț, sunt nenegociabile. Și dacă erai de 10 ori mai nasol, tot nu aș fi putut renunța la ele. Altfel, viața pe care o trăiesc ar ajunge la un grad de tristețe mult mult prea mare. Cumva, nu ar mai fi viață.

Mda, știu că e cam tristuț articolul ăsta, dar, cum spunea și Andrei săptămâna trecută (e pe FB, nuș cum draci să dau link că aș da), tristețea e uneori și necesară și frumoasă.

Voi? Care sunt lucrurile fără care nu puteți trăi și pentru care ați accepta cam orice risc?

IMG_6130

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095

 

 

 

 

 

Clanul Sicilienilor

Standard

Am promis că vă spun povestea clanului sicilienilor.

Dar mai înainte, inventarul animalelor care locuiesc la noi în curte/casă.

-2 porcușori de guineea (maxim am avut 7)

-un câine care are pe puțin 23 de ani (nu exagerez, documentat, abia se mai târăște, dar trăiește încă)

-Luna (cățeaua salvată de Andrei și botezată de Sara, care suferă de epilepsie).

-nenumărate păsări și cuiburi de păsări din care cad în mod repetat plozii -acum au crescut, deci am scăpat de asta, în schimb încă se înfig în ferestrele mari (nu știu dacă tot plozii care cădeau când erau mici, dar foarte posibil, vă zic)

Vizitatori permenți:

-2 câini de-ai lui bunică-mea

-câinele numit (doar de noi): Vulpi, al vecinei de lângă, care e convins că aici e casa lui, o păzește pe a noastră, nu pe a ei, în fiecare noapte și pentru că nu are voie în curte (se ceartă cu cățelul de 23 de ani de mai sus), doarme sub mașina mea

-un pisoi negru și doi portocalii

Și nu în umtimul rând, Clanul Sicilienilor.

Il capo di tutti cappi (sper că am scris vag bine): pisoiul Fritz. Proprietar în acte (vecina de lângă, stăpâna sus-numitului Vulpi).

Fritz a fost primul care s-a mutat la noi (acum vreo 2 ani), mă rog, nu permanent, doar vine pe aici de vreo 5 ori pe zi. Vrea mâncare, dar mai des mângâieri. Are ochi verzi și nu reușesc să găsesc o poză cu el acum, deși am multe.

Apoi, în primăvară, a urmat Pisa, și ea cu proprietar în acte (vecinul de peste râu). Întâi ne-am văzut pe drum, unde am vorbit și ne-am mângâiat reciproc (noi pe ea pe cap, ea pe noi pe picioare), apoi a depistat cumva unde locuim și prin primăvară, nepăsătoare în ceea ce privește valul de pandemie și restricțiile legate de distanțarea socială, Pisa a început să ne viziteze, tot așa, zilnic, cam de două ori (deci mai rar decât Fritz).

Apoi Fritz și Pisa s-au împrietenit și deși nu au mâncat spaghete lungi împreună cum au făcut cățeii ăia din film, au făcut împreună și niște copii.

Inițial, doar am suspectat, după apariția ei (ca și umanoizii, femelele before and after plozi arata complet diferit, iar Pisa arăta mai nou jalnic, deci am presupus că a ploduit). Pe Fritz l-am suspectat drept tată de drept întrucât a încercat să-i mai lase câțiva urmași Pisei și de față cu noi (dar nu i-a reușit, tot la fel ca umanoidele, Pisa i-a tras două peste ochi de l-a potolit).

Iar apoi, într-o zi, au început să vină tiptil tiptil și copiii: Sicilianul (cel portocaliu, motan) și Siciliana (cea multicoloră, pisică).

Întâi au venit rar, cam o dată pe zi, apoi long story short după o săptămână locuiesc aici, pe perna pusă jos pentru câinele casei (cel de 23 de ani). Sincer, am fost foarte onorată, pentru că practic au ales să locuiască aici, nu de nevoie (pentru că aveau deja, fiecare dintre ei o casă), ci de voie (sper eu, pentru că simt că sunt iubiți aici). Și mi se pare o alegere înțeleaptă 🙂

Acuma, problema e că sunt convinși că țarcul și procușorii de guinea nu sunt altceva decât niște chestii create special pentru distracția lor, iar noi ne-am mutat pe post de apărători (apărăm porcușorii de sicilieni și pe sicilieni de câini – doar cei vizitatori, rezidenții nu îi amenință).

Vă las mai jos niște poze cu ei, mă gândeam că deși sunt sigură că vor fi fericiți aici, dacă vrea cineva să îi ia acasă și să îi iubească, cred că le-ar plăcea mai mult să trăiască așa (noi nu vom fi aici tot timpul anului). Deci dacă cumva, vrea cineva un Sicilian sau o Siciliană, mă găsiți ușor dacă vreți (mesaj pe FB/mail @ sleepyphoto@gmail.com).

 

When I grow up

Standard

La ora de baie (nouă ne place să povestim când face Sara baie, eu stau lângă ea, pe capacul de WC lăsat și vorbim, în general, prostii).

Mai ieri îmi povestea despre cartea pe care o citea atunci și îmi spunea că e vorba de 2 copii de 12 ani care munceau la un târg.

– Ți-ar plăcea să lucrezi undeva peste câțiva ani, să câștigi bani? am întrebat-o curioasă, mai mult pentru că mie mi-ar fi plăcut să fac asta când eram puștoaică, că deh, cititsem în cărți că munca e mișto și toți oamenii buni muncesc (debatable now, 30 years forward).

Ăăăă, nu, nu cred. Poate când mă fac mare.

– Și crezi că îți va plăcea să muncești când vei fi mare? o întreb de data asta mai mult cu disbelief (again, cu experiență în câmpul muncii)

Cred că da, dacă îmi place ceea ce fac cred că mi-ar putea plăcea să muncesc.

Fair enough.

– Și te-ai mai gândit la ce ți-ar plăcea să faci? (pentru mine e important să încerce să descopere ce o pasionează cu adevărat so o mai întreb din când în când din astea :D)

Păi fără supărare mami (pentru că tocmai urma să bată apropos la ce job derulez eu :D) dar în niciun caz nu aș vrea să ajung o băbuță ridată la un birou, cu degetele cârcite, care spune de două ori pe zi cu glas tremurat: “uuuuiiiiteeee cooOOooontraaaAAaactul șeeefulEEee”.

I-am zis că mi se pare corect, nici eu nu-mi doresc așa ceva deși e fix după colț.

Dar tu ce ai vrea să faci mami, dacă ai putea să muncești orice?

Am mai avut discuția asta și i-am zis în trecut vreo două meserii care mi-ar fi plăcut (să fiu fotograf, dar probabil muream de foame, sau să studiez ce se întâmplă prin creier, mi se pare mai facinant ca filmele despre sfârșitul lumii care nu glumesc, sunt fascinante by default). Dar de data asta i-am zis că de fapt mi-am dat seama că dacă banii ar pica de undeva din cer, aș fi perfect mulțumită să nu fac nimic. Să stau acasă, să mă joc cu ea, să hrănesc pisicile care vin în vizită (o să vă povestesc de Clanul Sicilienilor) sau să mă plimb sau să stau pur și simplu.

So Sara mi-a spus, prompt: – Mami, tu aștepți pensia!

Adevărul trist e că altă speranță nu e, iar cel absolut devastator e că mai am 30 de ani de așteptat.

Vouă ce v-ar plăcea să fiți când vă faceți mari? 😛IMG_2528

Ciufută

Standard

Din categora mituri, sau părințeală din cărți sau prea mult mers la psihologi proști (rămași încă în lumea lui Freud de la 1900 toamna), lumea e de părere că un părinte adecvat anului 2020 e cel care nu urlă nicioată la propriul plod, are întotdeauna un ton blând și împăciutor, oferă doar dragoste (dar nu prea multă, că nici așa nu e bine, copiii ajunși adulți le vor reproșa că au trăit doar prin ei și că era o dragoste bolnăvicoasă de care nu aveau nevoie și ba care chiar nu îi lasă acum să adoarmă la timp), nu are niciodată alte treburi (sau alte interese) și la pauza de prânz shit rainbows.

Pe lângă o viață profesională de succes, gătit în bucătărie ca la Topchef, o casă bec și mers în vacanțe (musai cu rulota, în căutarea sensului în viață), desigur.

Și vreau să vă spun că m-am săturat de tâmpenia asta de numa.

Newsflash. Părinții, ca și copiii de altfel, sunt nimic mai mult sau mai puțini decât oameni. Vă anunț pe această ocazie că și Budha se enerva uneori.

Mi se pare cu atât mai îngrozitor să maschezi o stare de nervi cu politețe falsă și tonul ăla de îmi ridică părul pe șira spinării folosit pe copii, care se vrea politically corect.

Sunt zile, momente, clipe în care ne tună și ne fulgeră. Asta e frate. Așa e construit creierul nostru și de altfel nici nu am mai exista azi ca specie dacă nimeni nu s-ar enerva niciodată.

Deci repeat after me: e normal să ne enervăm uneori.

E normaaaaal.

Nu promovez, desigur, descărcatul nervilor pe copii, e de căcat și eu mă simt ca un căcat când o fac.

Atâta că uneori, inevitabil, se mai întâmplă să nu fii atent, să ridici vocea, atunci când n-ar fi taman cazul.

Și știți ce se întâmplă atunci? Îmi cer scuze Sarei. Chiar dacă nu imediat, dar cu siguranță o să îmi dau seama că am fost o vacă imensă și o să îi spun chiar așa, că am greșit.

Plus că treaba asta ne-a făcut pe amandouă conștiente că uneori avem ore sau zile în care suntem ciufute, chiar fără motiv aparent.

Și atunci ne spunem: Mami, sunt ciufută!

Sara știe că la mine ciufuțenia se remediează cu îmbrățișări repetate. La Sara se remediează cu jocuri și râsete. Dar se remediează.

Problema nu cred că e că greșim. E firesc. Problema e că nu reparăm.

Da. So asta voiam să zic. Uneori sunt ciufută. Și îmi pare rău anticipat 😛

IMG_2743

 

Nothing

Standard

Acum ceva vreme vorbeam cu Sara si ma trezesc ca imi spune ceva de genul: Mami, tu stii totul.

So am bulbucat ochii, mi-am mai adancit putin ridurile de expresie de pe frunte si i-am zis repede: Mama, nu stiu aproape nimic, nici nu imi imaginez cate lucruri nu stiu.

Acuma, pentru un copil de 9 ani e firesc sa creada ca parintiilor stiu totul. After all navigam lumea lor, executam joburi care aduc bani si cumpara mancare si vacante, raspundem atotstiutori la intrebari de genul ce inseamna incomprehensibil, tern sau caduc.

Dar apoi m-am gandit la o seama de oameni mari care cred despre ei insisi ce spune Sara despre mine: ca stiu totul. Adica daca mergi la o facultate, ai o parere despre partidul la putere si ai auzit de Trump pare ca this is it, stii tot ce e nevoie sa stii.

Acuma, habar nu am ce e nevoie sa stim. Posibil sa nu fie nevoie sa stim ceva in plus fata de cum sa punem mancare in burta.

Dar totusi mi se pare nu ciudat, ca e normal. Mmmmhhhhhh mi se pare descumpanitor cum oamenii aleg sa creada ca stiu suficient.

Am mai vorbit despre asta cu prietenii mei si le-am zis ca mi-ar placea ca toata lumea sa fie curioasa, sa descopere zilnic ceva, sa caute, sa inteleaga placerea din a afla. Si C. m-a intrebat la ce mi-ar folosi mie, as fi mai fericita cu ceva?

Si stiti ceva, chiar as fi. Imi place sa vorbesc cu oamenii, sa ii ascult (ma rog, nu tot timpul, atunci cand am eu chef), cred ca am mai povestit pe aici ca fata mea are ceva care face ca oamenii sa isi povesteasca viata cand ma vad (ceea ce ramane o onoare si o placere, fiecare om e fascinant si ascult cu inima deschisa, fara sa judec – poate de asta si simt ca pot sa imi spuna chestii 🙂 ).

Dar mi-ar placea sa am mai multi oameni cu care sa pot sa discut idei, nu fapte. O conversatie fara aspecte pratice (unde mancam, in ce vacanta am fost, ce am mai cumparat, cum e la job yaddy yadda) unde se ciocnesc doar ganduri, cu incruntari ca nu intelegem chiar tot si zambete cand reusim sa facem clar ce e in capul nostru, o conversatie care creste si se incolaceste ca iedera pe un zid vechi de casa abandonata ramane portia mea preferata de inghetata intr-o zi calduoasa de vara (sau iarna, se mananca inghetata si iarna, nu?).

Si nu vreau sa zic ca oh boy ce stau eu doar cu nasul in carti. Nu stau, ma uit la seriale mononeuronale pe Netflix cand sunt foarte obosita si omor zombie pe telefon cand sunt nervoasa. Dar raman curioasa. Pentru ca stiu, asa cum ii spuneam si Sarei, ca, de fapt, stiu mult mult mult prea putin. Si as vrea sa stiu macar o bucata mare din tot.

Deci cat de mult credeti ca nu stiti? 🙂

IMG_2308