Arhivele lunare: octombrie 2021

Failing

Standard

Mi-am adus aminte recent de chestia asta, de a eșua sau a da greș. Îmi spunea cineva că îi e frică să încerce ceva pentru că s-ar putea să fie greu și pentru că s-ar putea să întâmpine niște obstacole peste care să nu poată trece. Ambele, de altfel, posibile.

Și i-am zis că e exclus să nu încerce, că asta facem noi, încercăm.

În general. Am mii de amintiri cu ocazii în care am încercat rahaturi, unele absolutamente inutil, adică cu șanse minime de reușită, și mii de amintiri minus câteva în care nu s-a ales nimic din eforturile mele. Am eșuat. Lamentabil sau mai puțin lamentabil.

E obositor ? Al dracului de obositor și descurajant. Mă simt mai bătrână cu fiecare eșec.

M-am învățat minte și aleg mai bine hm,  nuș dacă luptele pe care le port că nu sunt lupte, ci mai degraba nu știu, începuturile pe care le prind de un capăt și le țin așa până reușesc să le desfășor toată ața ?

Nu.

De fiecare dată când apare ceva (în toate domeniile vieții mele) care mi se pare mie că ar putea fi ceva bun, și chiar dacă analiza cost benficiu spontană îmi arată că e posibil să sufăr de o să-mi meargă fulgii în proces, nu știu ce dracu e greșit la mine dar nu am nici cea mai mică ezitare în apuca de fix rahatul ăla. Doar așa. Că simt eu că e bine.

Îmi pare rău ? Băi nu. Deși suferința care vine la pachet cu eșecurile nu e întotdeauna plăcută. Nu cred că e valabilă aia cu am încercat asta e, doare al naiba de absolut fiecare dată. În momentele ălea când simt fizic în corp eșecul aș jura că nu mai fac a doua oară. Dar desigur, a doua zi dimineața o iau de la capăt.

Poate singura chestie pe care mi-a adus-o vârsta asta înaintată 😀 e acceptarea limitelor mele. Sunt mult mai îngăduitoare cu mine atunci când greșesc, atunci când sunt prostănacă, ridicolă, teribil de speriată sau doar foarte dar foarte stresată.

Nici nu știu dacă e pentru că din acele mii de încercări câteva mi-au reușit. Și am reușit să schimb lucruri. Uneori pentru mine, în viața mea. Alteori pentru alții. Chestii pentru care la început mi s-a spus : n-o să reușești niciodată. Sigur, după ce am reușit si lucrurile au devenit regula, totul a fost perfect normal și nimeni nu și-a mai amintit de vremea când o schimbare era imposibilă. Dar m-am bucurat că a fost așa, că în noul normal stiu ca e puțin si din inconstienta mea.

Asta o învăț și pe Sara, că e posibil să greșească de foarte multe ori. E parte din proces. E uneori descumpănită când nu știe să facă nuș ce problemă la mate, dar de fiecare dată mă uit la ea cu ochii mei încă mari și îi spun că dacă ar ști déjà tot nu s-ar mai numi învățat ce face acum și de fapt dacă am fi atotștiutori cred că viața ar fi foarte plictistoare. Îi spun că e posibil să greșească. Și că e normal. Dar că e mai important să încerce și să persevereze pentru sau în chestiile pe care și le dorește cu adevărat. Și că am încredere în ea (chiar am, mult mai multă în ea decât în mine 🙂 ).

Eu cred încă, în schimbări. Și încercări. Mă fac să zâmbesc, ca norii albi și grași la care mă uit acum pe feresterele supradimensionate ale apartamentului meu.

Si chiar daca una dintr-o mie se indeplineste tot e suficient. Ca la stele cazatoare. Sau la o cometa.

Radio silence

Standard

Pe voi vă enervează uneori copiii voștri? Pe mine mă enervează uneori Sara, dar clar din ce în ce mai rar. Mă mai enervam când era mai mică, nu îmi mai amintesc de ce, dar știu că de multe ori eram eu de vină că mă enervam și îi ceream scuze.

Stăteam ieri să mă gândesc că în ultimul an or so m-a enervat fii-mea de maxim două ori și de fiecare dată din același motiv. Foarte, dar foarte probabil ca eu să o enervez mult mai des. Nu mă enervează pentru că îmi place obiectiv de ea. Îmi place să stau cu ea, să nu facem nimic, doar să fim împreună, dar și să facem chestii. Am chef întotdeauna să fiu cu ea și să fac ce îi tună, nu știu sigur dacă sună normal, dar e adevărat.

În ultimele două dăți când m-a enervat a fost când nuș ce făceam (ultima oară știu sigur că ieșeam la un restaurant să mâncăm o pizza bună) și ea era foarte apatică și monosilabică (părinții de pre-adolescenți și adolescenți știu probabil despre ce vorbesc). Moa, deci singurul lucru care mă scoate din minți e când o văd așa bosumflată. Și o întreb: fată, de ce ești bosumflată? Ea zice întotdeauna, ca o femeie în devenire ce e: Nu sunt bosumflată (deși e vizibil de pe Lună bosumflată). Priviri în gol plus tăcere. Când noi ar trebui să mergem undeva drăguț și mi-aș fi imaginat că o să fie happy de o pizza yummy sau ce știu eu ce draci bălțați facem. Noup. Total silent treatement. Îmi aduce aminte de maică-mea care, atunci când eram  mică și făceam cine știe ce prostie, îmi aplica acest tratament de tăcere zile întregi. Mi se părea cea mai oribilă pedeapsă din Univers, preferam să mă certe, dar să vorbească. Nu înțeleg tăcerile.

Desigur, ca atare, eu nu îi aplic Sarei (și nici vreun altui umanoid) acest tratament, și de altfel nici nu îmi amintesc să o fi certat vreodată, ea îmi spune că o cert atunci când zic Mami!. As in citește printre rânduri și asta e suficient (și chiar eu). Evident, fac și eu ceva când mă enervez, respectiv bubui și mă înfoi la ea, insistând să aflu de ce e bosumflată, iar ea mai rău se supără și îmi explică că oamenii nu sunt întotdeauna happy și că are dreptul la momente de nefericire fără motiv (și încă n-a citit Minunata lume nouă).

Problema e a mea, eu chiar cred că oamenii sunt întotdeauna happy atunci când sunt cu cei pe care îi iubesc (cu toții sănătoși, e important de specificat mai ales pe vremea asta) și mai și fac chestii împreună. De ce să nu fii happy? 🙂