Arhivele lunare: august 2021

Sunshine

Standard

M-a întrebat ieri cineva dacă mi-a plăcut vacanța, și i-am răspuns că practic trăiesc ca să nu muncesc. Apoi a declarat că ar trebui să ne facem tricouri cu asta și am fost de acord. Am mai zis că asta nu înseamnă că nu fac nimic la birou, dimpotrivă poate, doar că aș prefera să nu muncesc pentru bani. Să îmi vină din Lună. Muncesc pentru că e necesar și nu pentru că îmi place. Așa a fost o mândrie atâta timp să fii un om pasionat de muncă că mă bucur că parcă începe să nu mai fie.

Dar de fapt mă gândeam, ca întotdeauna când se termină, la vacanțe. La 15 iunie, 3 luni mi se păreau o eternitate. Nimeni și nimic nu mă putea supăra, aveam trei luni înainte de făcut nimic. Nu voiam excursii la mare sau la munte, nu plănuiam escapade cu prietenii, cele trei luni erau raiul pe pământ doar pentru că nu eram la școală (chiar și pe vremea când nu o uram, adică pentru 5 minute, în generală).

Ne formăm amintirile din momente (însoțite de miros și senzații), nu descrieri detaliate a acțiunilor noastre din data de 15 octombrie 2015 sau 1985. Nu avem capacitatea să reținem tot și atunci creierul nostru alege câte ceva, ce ne-a făcut să ne simțim, poate doar puțin mai înalți. Nu ținem minte drumul cu mașina sau zilele nesfârșite de telemuncă din fața unui ecran de laptop presărate de întâlniri (întotdeauna mult prea lungi, pe zoom). Rutina nu e deloc memorabilă. Dar ținem minte cum am ieșit din aeroport când ne-am mutat într-o țară nouă, primul interviu pentru un job, când am aflat că am fost admiși la facultate (niciodată nu mi s-a părut mai reală posibilitatea de a deveni un homeless pe mal de mare ca în vara aia) sau, desigur, cum era îmbrăcat băiatul primului nostru sărut. Poate prima zi de școală? Îmi amintesc că mama avea o fustă lungă și pantofi cu tocuri și ținea niște gladiole albe și extrem de slăbănoage. Cred că m-am uitat toată prima zi de școală doar în jos, la asfalt. Și uneori ținem minte cum ne-a făcut o carte să ne simțim. Nu?

Din an, țin minte poate cel mai bine vara. Deși și zilele de vară sunt repetitive, dar într-un fel presărat cu nou. Doar o dată poți să mergi o oră prin apa unui râu să găsești un loc nou de scăldat și doar într-o seară prea caldă de vară ți se întâmplă să îți moară un cățel (călcat de mașină) în brațe. Chiar și diminețile târzii de vară pot fi uneori udate în negru.

Mă întreb des care vor fi amintire pe care le va selecta creierul Sarei din momentele pe care le petrecem împreună. O să am noroc, să fie cele în care râdea în hohote pentru că sar extrem de caraghios (se pare) în trambulină sau o să aleagă o seară în care eram obosită și poate nervoasă de ceva din micile chestii de le birou (și toate sunt mici, chiar dacă nu par așa atunci). Sper totuși să aibă un hipotalamus drăguț cu mama ei.

Iar acum? Acum începe ploaia, și, ca în fiecare 15 septembrie, văd numai bălți și picături mari de ploaie, chiar dacă afară se întâmplă să fie soare. Dar poate de data asta n-o să fie așa. O să încerc să presar zilele nesfârșite de ploaie cu momente de vară, pe care să ni le amintim amândouă. Poate o să mergem la grădina japoneză când înfloresc cireșii, că anul ăsta m-am trezit prea târziu, sau poate o să găsim, așa cum îmi spunea cineva zilele trecute, un loc unde putem mânca o omletă prea bună. Poate o să revedem un prieten vechi sau o să întâlnim unul nou. Poate învățăm totuși amândouă să mergem pe skateboard.  

Or maybe we won’t. Prea multă noutate e anxioasă uneori. Vom vedea.

Voi ce-mi faceți? Cum sunt verile voastre? Dar zilele cu ploaie? 🙂