M-a enervat o carte

Standard

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să vă enerveze o carte? Mie nu. M-au dezamăgit, plictisit, devastat, hai, cărți, dar nu mi s-a întâmplat până la această onorabilă vârstă să mă enerveze una.

Acum vreo două săptămâni Sara a vrut iar la cărți. Deci am mers la librăria nr. 2 preferată (e mai aproape decât librăria nr. 1 preferată). Ea și-a ales trei (printre care Sapiens ediția benzi desenate apropos, nu îmi vine să cred că fii-mea a citit Sapiens la 10 ani și eu la 35 parcă) și eu tot trei.

Una din cele trei se numea The Meritocracy Trap. Și am citit eu pe spate plus că titlul, se pupa mânușă cu gânduri ce îmi mișună mie prin cap de ceva (multă) vreme. Chiar am ezitat dacă să o iau dacă nu cumva să fie prea confirmation bias așa și să o citesc degeaba, dar nu am putut rezista.

Și am purces. 11 pagini, 22, 55. Băi spunea ăsta numai tâmpenii. Și o înghițeam și greu. Sara terminase deja două din cele trei cărți ale ei și pe mine nu mă trăgea ața. Am zis că e pe dos, nu sunt de acord cu ce scrie si de asta nu îmi place, deci am perseverat de zici că mâncam brocoli la cină – adică cu foarte greu. De fapt am mâncat o singura dată în viață brocoli, când avea Sara vreo 2 ani și era în faza alimente verzi: spanac și brocoli. Nu mă întrebați al cui copil e, că nu știu.

Pe la pagina 123 am aruncat-o cât colo în bibliotecă. Ba chiar mă gândesc de atunci cum să scap de ea pentru că nu poate să locuiască pe rafturile mele lângă cărți care mi-au schimbat viața.

Pe scurt, nenea ăsta e teribil de arogant, dar teribil de arogant (fuarte tare mă enervează indivizii aroganți), prezintă o serie de date trunchiat, și niște idei (tâmpite) ca axiome. M-a scos din minți. Mă rog, se jeluiește că ăștia de câștigă peste medie (ca el, prof de drept la Yale say ceva) și reprezintă 10% din cea mai bogată populație a lumii au ajuns acolo doar pentru că muncesc peste o sută de ore pe săptămână, sunt foarte dar foarte inteligenți și așa nu se mai poate. Duamne cât mi-am mai învârtit ochii. Și pe scurt și noi suntem în cea mai bogată 10% populație din lume și aș putea da sub semnătură niște exemplare nu foarte inteligente iar eu nu muncesc și nici nu voi munci vreodată sute de ore pe săptămână. Și sper că la fel și voi. Iar asta nu înseamnă că muncesc prost. Doar că nu îmi place să fiu „ocupată”. De mi-ar da cineva 10 euro pentru fiecare dată când mi s-a plâns cineva că e ocupat doar anul ăsta plăteam minim juma din vacanța la mare.

Ce speram eu să găsesc în carte (după titlu), dar n-am găsit, era următoarea dilemă : e corect să ne creștem copiii cu țelul de a obține o slujbă more or less ca a noastră ? Corporate stuff, costum, mailuri cu Dear și Best regards, Thank you for your cooperation și As per my last email. Ah și infinite ședinte. Săptămânale de coordonare, desigur.

Chiar e? Pentru că honestly asta e pretty much the average result al unui copil care termină liceul și mă rog, faculta cu niște note bune plus puțin (sau mai mult) de noroc. More or less ajunge într-o slujbă pe aici plătită puțin mai mult sau puțin sub medie. Dar pe acolo. Are bani de chirie, mâncare, 5 cărți pe lună și maxim 2 vacanțe pe an.

Nu că ar fi rău, nu mă înțelegeți greșit. Nu mă plâng, dimpotrivă, sunt o răsfățată a vremurilor cum am  mai zis. Dar chiar merită ca asta să fie țelul în viață ?

Îi spun des Sarei că nu mă interesează ce note ia, iar ea e șocată. Îi explic că mă interesează dacă ea e tristă dacă ia note mici și de altfel fac teme cu ea și explic în continuare atunci când e la mate ecuații cu necunoscute prin desene a unor doamne singuratice cu pălării (nu știu de ce le-am pus pălării, dar o doamnă singuratică și necunoscută pe deasupra ar trebui să aibă pălărie, nu credeți ?). Dar realmente nu mă interesează dacă Sara nu ia FB la fiecare test (a luat de altfel, doar pentru că ea e ea). Și Sara mă întrebă dar nu e adevărat că viața ei va fi distrusă dacă nu iau note bune la toate materiile și dacă nu merg la o facultate de top ? Nu pot să îi spun că e adevărat au ba. So îi spun adevărul : habar n-am.

Felul cum se despart crengile vieții ei e imprevizibil. Poate termina prima la Harvard și să fie nefericită. Poate chiar și săracă. Poate să nu facă o facultate pentru că vrea să facă benzi desenate și adult, nu doar acum copil și ajunge ce știu eu, să scrie scenariul următorului SpiderMan (nu mă omor după filmul ăla dar nu mi-a venit alt exemplu mai drăguț).

Sau poate merge la țară, să crească albine cum creștea bunicul tatălui meu. Sau poate va fi bucătar. Sau cosmeticiană. Sau tâmplar. Nu mi s-ar părea nimic rău la toate astea, dimpotrivă. Cred că s-ar putea să fie fericită, mai fericită decât într-un costum negru și cu fundul pe birou cu ochii într-o cameră de Zoom minim 8 ore pe zi.

O ajut la teme ? Da. De fiecare dată când o cere. O pun să facă teme ? Doar dacă mă pune ea să îi aduc aminte, altfel nu. Mă supăr când ia o notă mică ? Mă rog, nu pot să zic nu că nu s-a întâmplat încă, dar promit că nu. Pentru că nu știu. Nu știu dacă trebuie să ia note mari la toate materiile. Și nu cred că notele sunt corelate cu inteligența, succesul în viață sau cifra de venituri dintr-un an. Cred că pot fi, dar nu e obligatoriu. Și chiar dacă și-ar dori o slujbă  ca asta, cum avem noi, ar putea să o obțină învățând doar atunci când e nevoie și doar la materiile care o interesează cu adevărat. Nu cred că e nevoie de 10 pe linie.

Voi știți ? Știți sigur sigur ce vă doriți pentru ei ? Dar pentru noi ? 🙂

9 răspunsuri »

  1. De obicei, părinți doresc să-și realizeze prin copii propriile vise și sunt dezamăgiți atunci când copiii au alte idei. E greșită atitudinea, dar e totuși un început. Altfel, ce te faci cu un copil care la întrebarea „Ce ai vrea să faci în viață?” și îți răspunde „Aș vrea ca toată viața să mă joc, să nu fac nimic altceva!” ???

    Apreciază

      • Poate că ai dreptate. Dar m-a pus pe gânduri faptul că unul dintre copii, cel mai mic, a știut din clasa a 6-a ce vrea să facă în viață, iar celălalt m-a blocat cu replica că nu vrea decât să se joace( în clasa 11-a). A terminat și acesta o facultate pe care a ales-o doar pentru că presupunea matematică și fizică. În acest moment lucrează în cu totul alt domeniu, dar se pare că e apreciat la locul de muncă…

        Apreciat de 1 persoană

      • 🙂 unii stiu, unii nu. si eu fac parte din categoria 2. n-am stiut niciodata ce sa fac si inca as raspunde si la 40 de ani cam la fel. poate de asta mi-e mai usor sa ii inteleg

        Apreciat de 1 persoană

  2. Nu îmi doresc eu pentru ei, ci aștept sa isi dorească ei înșiși ceva. Le răspund la întrebări pe parcurs, ii stimulez sa analizeze situații și feluri de a trăi cu avantaje și dezavantaje. Dar nu mi-as permite sa aleg pentru ei. Nu e viata mea. Eu am acceptat destul de devreme în viața de părinte ca copiii mei sunt oameni de sine stătători și au voie sa devina ce vor.

    În schimb, teoria mea despre ce ar fi bine sa facă fiecare om este urmatoarea: daca ai un talent, o aptitudine, o chestie care iese din normă, indiferent ca e o manualitate ieșite din comun sau un creier analitic deosebit sau o voce frumoasa sau un simt artistic aparte, atunci e păcat sa nu o dezvolți. Sigur ca poți deveni și vânzător la aprozar, deși ai vocea lui freddi mercury, dar dacă tot ai vocea aia minunată, atunci canta, domnule, cu ea. 🙂 dar e doar o teorie, în definitiv fiecare face ce vrea.

    Apreciază

  3. Hm, eu nu cred că moda/succesul corporațiilor va dura veșnic așa că personal nu aș pregăti un copil pentru o lume așa improbabilă ca a noastră. Pentru noi a fost destul de simplu, dar experiența generațiilor trecute (părinți, bunici, scriitori, artiști din toată lumea și din toate timpurile) este că viața nu e deloc simplă. Au fost vremuri în care era greu să îți găsești de muncă și cu studii și cu bunăvoință și cu disponibilitate, nu cred că următorii 80-90 de ani, cât vrem să credem că vor trăi copiii noștri vor fi toți atât de roz cum par acum. Chiar și această pandemie mie personal mi-a amintit ce uitasem în ultimii ani de trăit zen și fără lipsuri: că viața e imprevizibilă, că ce considerăm acum de la sine înțeles (posibilitatea de a călători de ex, să nu mai spun de plecatul definitiv din țară) în alte vremuri era rezervat doar celor puțini și norocoși.
    Nici eu nu ma supăr când fiica mea ia calificative care nu sunt Foarte bine (a mea a luat câțiva de bine și chiar un suficient🤭), dar asta pentru că nu țin neapărat la note. Țin în schimb la cunoștințe, țin la mersul la facultate, țin la limbi străine și la altele pe care le consider o pregătire pentru profesie, oricare ar fi ea; pentru că eu chiar nu cred că atunci când fiica mea va fi de vârsta mea opțiunile vor fi aceleași ca azi.

    Apreciază

  4. Tocmai, care e sensul sa mearga la facultatea x cand habar n-avem ce o sa se caute pe piata muncii in 15 ani? Nu pledez pentru prostie, nus cum dracu s-a inteles asta, cred in curiozitate si placerea lui a afla, dar scoala (fie ea 1-4 sau master) nu va reprezenta niciodata o preconditie si nici o garantie. E bine sa le lasam timpul sa fie copii si sa fie ei insisi, sa piarda vremea. Am mai scris de multe ori despre asta. 🙂

    Apreciază

    • A, nu s-a înțeles asta. Eu una am înțeles că diplomele nu contează, ele nu sunt o precondiție a fericirii și realizării, și că nici vreo carieră pompoasă nu e neapărat de dorit
      Eu sunt de acord dar mai și cred că viitorul este atât de necunoscut și viața la modul general așa de imprevizibilă încât vreau să îmi înarmez copilul cu orice „unealtă” ce i-ar putea folosi în viitor, fie ea o diplomă, cultură generală etc pentru că nu se știe de ce va avea nevoie în viitor

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s