Arhive zilnice: 17 iunie 2021

Changed

Standard

Ieri am fost la o ședință/conferință/chestie cvasi ca pe vremea de dinainte de Covid. Cu distanțare socială, dar mai mulți oameni într-o sală mare, fără măști (că distanțare plus vaccinați).

Și cum a fost, mă întrebați?

Oribil.

Desigur, mie nu îmi plăceau întâlnirile nici înainte de Covid, dar după atâta timp mă gândeam că prima ședință va fi mai ok, mă voi bucura să simt că viața e din nou „normală”.

După 4 sau 5 ore de ședință (în care nu am fost speaker sau ceva), am ajuns acasă și nu am mai putut efectiv să fac nimic, abia m-am târât să produc cina.

Mă gândeam, aseară, ajunsă victorios în pat la 9 și ceva, că ne-am schimbat. Sau poate doar eu, fie, dar eu m-am schimbat.

Nu că nu mai putem obține normalul de dinainte din cauza acestui mic virusache, ci nu îl mai vreau și nici nu mai pot să mă întorc la el.

Schimbările sunt grele. Și ne e frică de ele de fiecare dată (da, chiar și mie, deși zâmbesc când e miros de schimbare), de multe ori sunt incontrolabile (cum a fost și de data asta), dar chestia e că sunt și ireversibile.

Am aproape 40 de ani. Nu sunt identică cu Sleepy de la 30 de ani și nu aș fi semănat cu sau fără virus. Opiniile mi s-au schimbat, ideile care îmi circulă prin cap sunt altele, am un copil cu care îmi place de mor să îmi cheltuiesc secundele (la 30 aveam un nou născut urlător care înghițea ore de nesomn). Noroc cu blogul ăsta, mă uit uneori la postări de acum 10 ani și nu am nici cea mai vagă idee cine e creatura care tasta. Din exterior, par, acum, după 10 ani, destul de enervantă. Poate și peste 10 ani o să par la fel acum.

Revenind la viața de dinainte și post Covid (paranteză: nu că aș crede neapărat că ne aflăm deja în era post Covid, dacă nu reușim să vaccinăm suficientă populație la nivel mondial, e irelevant că noi aici în bula europei sau a americii suntem vaccinați și circulăm fără măscuțe pe bot) nu cred că e reversibilă. Nu mai vreau să stau închisă cu cheia după gratii 8 ore pe zi la birou. Nu mai vreau. Și nu mai pot. Nu că nu aș mai fi productivă, nu știu cum aș mai putea respira. Nici nu înțeleg precis mecanismele care ar împinge pe cineva să oblige oamenii să se întoarcă la programul de fabrică, acum când am dovedit cu acte în regulă că aceeași muncă se poate face și de acasă (sigur, nu toate muncile se pot face așa). Poate doar obișnuința, frica de schimbare și dorința de a fi din nou normali.

Posibil mie să îmi fie mai ușor că nu mi-a prea ieșit niciodată bine, dar chiar nu vreau să fiu, din nou, normală.

Voi?

PS. Don’t forget to watch Sweet Tooth 🙂