Arhivele lunare: martie 2021

Sacrificii

Standard

Săptămâna trecută (sau acum două săptămâni? Timpul ăsta se grăbește prea tare zilele astea) a fost ziua mamei. Sara mi-a făcut la școală un fel de felicitare tablou (care a fost destul de haioasă pentru că m-a desenat muncind și am o mutră încruntată și niște cifre zburând în jurul meu – foarte accurate).

Paranteză. Neapărat să scriu și despre de ce e nevoie să meargă copiii la școală (și de altfel și de ce e nevoie ca adulții să se întâlnească cu alți oameni, de preferat din cei care le plac). Închidem paranteza.

Mi-a scris și un mesaj, jumătate pe stilul ei (haios și nesiropos, care mi-a topit inima mea mică și neagră) și jumătate influențat de ce scriau probabil copiii din jurul ei (chestie pe care de obicei nu o face, dar acum încearcă să se integreze într-un mediu nou și probabil de asta).

Mă rog. Jumătatea aia care mi s-a părut să nu fie a ei era legată de sacrificiu. Cum că am născut-o, o cresc și merg la munci ca să pun pâinea pe masă gen.

Partea asta mi-a încrețit cuta aia dintre ochi (nu e rid încă pentru că mă încrunt foarte rar).

Nu sunt de părere că mă sacrific (și nici mamele în general) și nici nu intenționez să o fac. Nu aștept recunoștință și nici măcar un pahar de apă la bătrânețe. Nu fac ce fac pentru Sara plângând după alte lucruri pe care nu mai pot sau nu mai am timp să le fac și nici nu o fac ca o investiție pe termen lung (nu renovez case să le  vând, cresc un copil).

Pentru mine să o cresc pe Sara nu e un sacrificiu. E doar ceva normal. Greu uneori? Da. Mă face să renunț la alte lucruri? Posibil, dar sincer abia observ.

Mi se pare că e ca și cum aș spune că e un sacrificiu să respir, să dorm sau să merg. Fix la fel.

Sigur, să respir e consumator de energie. Să pun un pas înaintea altuia necesită o comandă din creier și calorii consumate, care altfel ar fi putut fi folosite să învăț mai repede nuș, o melodie sau să mai citesc o carte. Să dorm e uneori neplăcut, îmi consumă atâta amar de timp din viața asta scurtă.

Dar respiratul, mersul, dormitul și crescutul Sarei sunt activități pe care le fac natural, neforțat și în general neplanificat. Cu Sistemul 1. Dacă nu ați citit cartea aia cu Sistemul 1 și Sistemul 2 vă rog să o citiți ca să pot să scriu aici liniștită că mă înțelegeți :).

Nu mi se pare că am niciun merit că o cresc pe Sara (nici nu înțeleg exact de altfel ce înseamnă crescutul ăsta). Ce înseamnă? Îi fac de mâncare, mă joc cu ea, o trimit la școală, sunt disponibilă pentru asistență la teme dacă dorește și petrec timp cu ea (uneori ne uităm la filme, alteori ne jucăm sau ne plimbăm). Și nu dorm dacă e bolnavă. Dar nu e ca și cum aleg să nu dorm. Nu dorm pentru că nu dorm. Ah da, și îmi fac griji constante pentru ea. Partea cu făcutul de griji oricum e de la mine, nu are legătură cu ea, dacă nu aș avea copil probabil mi-aș face griji că mănâncă oamenii prea multă carne sau ceva.

Nu știu dacă o să mă răzgândesc. Probabil că atunci când Sara va fi mare și cu viața ei iar mie îmi va fi tare dor de ea voi fi nemulțumită că nu mă sună prea rar (știu de pe acum că mă va suna foarte rar, are o aversiune moștenită față de vorbitul la telefon iar la mesaje răspunde doar uneori și după ceva ore bune) și atunci o să pun și eu placa cu vai dar m-am sacrificat să o cresc și acum nu mă bagă în seamă smiorc smiorc. Dar poate nu. After all, în acești 10 ani mi s-a spus foarte des că o să fac A și B când o să ajung la punctul X (de ex. să mă aliniez la gândirea școlii de stat, la sistemul note  + Concursuri Cangur și că nu o să pot să dorm dacă nu ia note mari la școală pentru că tot viitorul ei depinde de asta; I don’t. și am fix aceeași părere despre sistemul educațional din România ca atunci când eram copil: dezastru absolut).

Deocamdată însă, nu cred că merit nimic de ziua mamei și nici vreo apreciere în general legată de treaba asta. Nu mai mare decât că nuș, am părul șaten cu niște fire albe în el. Nu ține de mine.

Mai degrabă e un sacrificiu să citesc sau să ascult muzică decât să o cresc pe ea (pentru că nici literele nici notele nu sunt pe Sistemul 1, pot să trăiesc liniștită ani după ani fără ele, poate mai tristă, sigur, dar tot funcționând normal, cum o fac atâția alți oameni).

Mă simt destul de des însă vinovată pentru multe alte lucruri pe care nu le fac cu Sara (dar despre asta altă dată, și așa am scris prea mult).

Deci. Fără sacrificii. Nu îmi plac. Deloc. Aș interzice cuvântul ăsta alături de trebuie. Poate chiar pe primul loc.

Niciodată dar niciodată când iubești un om (în cazul de față propriul copil, dragoste care da, nu se pre compară cu nimic altceva) nu e un sacrificiu. Zău.