Arhive zilnice: 1 februarie 2021

Schimbări

Standard

S-a întâmplat că perioada asta am petrecut mult mai mult timp decât de obicei vorbind cu oameni. Și vechi, și noi. Întotdeauna îmi place să fac asta, doar că acum a fost o aliniere de planete și s-a întâmplat și mult mai des și mult mai lung decât de obicei. Din aproape fiecare conversație mi-a rămas câte o idee în cap, doar că uneori e mai greu să nu fiu leneșă și chiar să le scot de acolo. Suntem (și) oamenii cu care vorbim (alături de cărți și filme și orice ne înghite timpul și atenția). 🙂

Dar asta de azi chiar vreau să o scot că nu mi-ar plăcea să rămână înțepenită acolo. So un om drag mie m-a întrebat dacă am senzația că nu mă ascultă atunci când îi povestesc ceva că i-au spus asta vreo 2 muieri (sorry, nu pot să le zic altfel :P).

Și i-am zis că nu, ba dimpotrivă, în unele din cele mai grele momente din viața mea (nu că aș fi avut o viață extrem de grea, dimpotrivă, mă consider un copil râzgâiat al vremurilor ăstea) a fost tot timpul acolo lângă mine. Nu făcând ceva măreț sau arătându-mi calea spre lumină, ci doar ascultându-mă.

Mi se pare că deseori oamenii au așteptări de la alți oameni. Despre cum ar trebui să se comporte alți oameni cu noi. Și când nu primim comportamentul din capul nostru suntem extrem de șocați și supărați. Ne simțim nedreptățiți pentru că nu primim ceva ce ni se cuvine.

Eu n-am văzut niciodată relațiile dintre oameni așa (sau de fapt dracu știe dacă niciodată, am o falsă impresie despre cum funcționa creierul meu acum 20j de ani). Dar nu le mai văd acum.

Mie mi se pare că doi prieteni sau doi oameni între care există sentimente de (urăsc limba română că nu e un cuvânt potrivit) deeeeeeeeee bine pentru celălalt. Știi? Când vrei ca altcuiva să îi fie bine. Așa. Deci mi se pare că relația dintre doi oameni între care plutește sentimentul ăsta de bine e maleabilă, imprevizibilă și perfect incontrolabilă.

Ca două linii. 🙂

Și liniile astea uneori merg împreună, în paralel, aproape una de alta (când cei doi oameni au interese și preocupări comune). Alteori se despart, din diverse motive (fie fizice, fie legate de aceleași preocupări care nu mai sunt aceleași no matter what). Uneori nu se mai întâlnesc niciodată oricât de tare s-ar strădui proprietarii să le schimbe cursul. Uneori, doar poate, cine știe, poate chiar formează o singură linie.

Mă enervează deci așteptările. Nu mă aștept la absolut nimic de la niciunul din oamenii din bulă. Dacă se întâmplă să avem chef în același timp să fim împreună sau să ne sunăm mă bucur. Dacă ei vor asta atunci când eu nu am chef, nu mă simt vinovată. Dacă eu vreau asta atunci când ei nu au chef, mă simt uneori tristă, dar nu nedreptățită (și eventual mi se pare și că sunt și puțin egoistă). Și mă bucur cu atât mai mult când ne regăsim în același Univers. 🙂

La fel, am oameni cu care se întâmplă să nu ne fi văzut de mult timp. Semințe de exemplu. Nu ne-am văzut de două vieți. Dar îmi e dragă în continuare. Nimic din ce ar face ea în viitor sau cât de rar ne-am vedea nu va schimba niciodată faptul că eu am decis din cine știe ce motive (nici eu nu știu și nu avem cum, chimie, gene, mediu, naiba știe) că îmi place de ea și că o vreme liniile noastre au mers împreună. Am dat-o pe ea ca exemplu (deși cu siguranță nu e singura) că i-am scris chestia asta recent și m-a certat că i-o spun prea rar (i-am reamintit că i-am spus-o și față în față, dar s-a alintat și a zis că nu e suficient). Deci am zis să o scriu chiar aici, de față cu toată lumea (tocmai pentru că nu se aștepta), o găleată mare, să îi ajungă mult timp.

Mi se încolăcește de multă vreme ideea asta în creier. Nu știu dacă cel mai mare rău (acum mi se pare un rău destul de mare, dar posibil doar pentru că petrec timp cu ideea asta de ceva vreme) dar cu siguranță e rău să încercăm să influențăm, să schimbăm alți oameni prin ceea ce spunem noi, prin ceea ce credem noi în momentul T1 că e dezirabil. A face altcuiva bine prin prisma ideilor proprii (indiferent cât de bullet proof ar părea) e eronat. Marx much?

Am senzația că lumea ar fi un loc teribil dacă toți am încerca să schimbăm oamenii în versiunea noastră de bine și un loc mult mai bun dacă am înceta complet să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți în cel mai mic fel.

Oricum e infinit mai greu să schimbi la tine cel mai mic lucru decât să ai pretenția de la ceilalți să se schimbe radical (asta din urmă e tot timpul perfect rezonabil, doar ei sunt greșiți conform părerilor noastre actuale).