Arhivele lunare: decembrie 2020

What is

Standard

Dragoste sau iubire sunt cuvinte mult prea uzate, seamănă rău cu niște haine vechi (parcă chiar miros puțin a naftalină) de care noi, ăștia mai urâcioși din fire ne ferim cu încăpățânare. De altfel și mi s-a parut ciudat să mi se spună ca atare, chiar în clipele alea de iubire de cățeluș prin care trecem cu toții când ne îndrăgostim, doar pentru că nu mi s-a părut necesar. Dar dragostea nu e doar sentimenul ăla de la începutul unei relații și e și incorect pentru ea și pentru noi să o privim doar cu lentile astea.

Deci azi, de Crăciun, aș vrea să-i dau iubirii ce e al ei și să scriu negru pe alb că fără ea niciun om nu poate trăi. Dar mențin că nu se referă strict la iubirea dintre cearceafuri dintre un bărbat și o femeie (nu că ar fi ceva rău cu forma aia), doar că nu se limitează la asta. Habar n-am dacă e siropos, și de fapt nici nu mă interesează dacă e.

  1. un telefon de la un prieten care te sună când are ceva pe suflet și vrea doar să îți audă vocea
  2. o prietenă care îți caută printre 30j de mii de anunțuri unul care ți se potrivește ție
  3. un tablou albastru cu pisică și pian pictat e cea mai creață și mai bună spridușă, tablou care va călători cu mine mii de km pentru încă o viață
  4. cele 6 ore de pândit carnea la garniță pe care le împarți cu cea mai mică mătușă din Univers
  5. să pun globuri în pom cu Sara
  6. să citim la infinit (Sara și cu mine) regulile de la Dungeons and Dragons și tot să nu înțelegm cum dracu se joacă, deci îl așteptăm pe Andrei să le citească el și să ne învețe
  7. să împachetezi cadouri în hârtie lucioasă
  8. drumul spre țară, chiar dacă e aglomerat rău. Simplul fapt că mergi încet spre locurile și oamenii pe care îi iubești și care te așteaptă e suficient
  9. jocuri în jurul mesei pătrate din bucătărie, în miros de sarmale
  10. plimbarea zilnică prin sau pe lângă pădure, cu Sara și cățeii, în care toți aleargă bezmetic și haotic, în care nasurile îngheață și suntem puțin fericiți
  11. să îți iasă jumări bune deși tu nu mănânci doar pentru că știi că le faci pentru oameni cărora le plac
  12. să citim fiecare câte o carte, răzlețiți prin diverse colțuri de casă caldă
  13. un semn pe care îl aștepți de mult timp, fără să îl aștepți și fără să crezi în semne

Și aș putea continua la infinit, dar mi se spune că 13 e un număr norocos. Uităm, poate, să vedem câte bucurii există printre milioane de fragmente mici de viață. Ca cele de mai sus. Suntem norocoși. 

Acceptabil

Standard

Mi-a scris o tanti de la buro saptamana trecuta de ceva ca e inacceptabil. Mi-am ridicat o spranceana la cuvantul asta, ca trebuia sa fim colaboratori prietenosi nu pe pozitii de razboi. Cand imi zice cineva ca e ceva inacceptabil am o tendinta masiva sa fac fix acel lucru. Nus de ce oamenii cred ca obtin mai mult cu amenintari decat cu vorba buna. La mine functioneaza intotdeauna mult mai bine cea din urma. Inacceptabil. Ce cuvant prostut. Insa imi vine si mie in cap, poate de la tanti aia mi se trage, cine stie.

Estimam acum ceva vreme felul in care e impartit timpul meu: https://sleepy00.com/2017/06/15/lost-in-translation/.

Cam asa e standard. In mod obisnuit, maxim 13% din timpul meu e ocupat cu categoria Diverse (chestii practice, care tin de viata de oama: facturi, birocratie, rate sau rati, chestii de le fac oamenii mari si seriosi). Acceptabil. Restul e ocupat de timp cu oamenii pe care ii iubesc (familie, prieteni) si visat la bec aka chestii absolut inutile pe termen scurt cel putin (gandit, citit, cantat, ascultat). Cam asta e viata mea si imi place asa.

Momentan cred ca undeva la 85% din timpul meu e ocupat cu categoria diverse. Diverse rahaturi pe care le am de facut. Si in restul se ingramadesc familia, prietenii si ganditul la bec. Dumica am fugit pana in celalalt capat de Bucuresti sa vad cea mai mica si mai draga prietena de-ale mele si mi-e si acum ciuda ca am putut sa stau cu ea doar o ora. Ma rog, si de as fi stat 100 tot nu mi-ar fi ajuns. Dar sa revenim. Ceea ce ma enerveaza de mor, dar de mor, e sa nu am timp de chestiile mele inutile. Mi se pare, asa cum spunea cucoana aia, inacceptabil. Ieri imi zicea un amic ca si viata lui e undeva pe acolo dar el a ajuns la concluzia ca e de acceptat si acuma ii ok. Inteleg rational ca abordarea e de urmat dar jur ca nu pot. Sau pot, ca de fapt asta fac, dar tot nu vreau. Deci daca, pe termen lung viata mea ar ramane in categoria 85% diverse practice si patrate si plicticoase si doar 15% chestii inutile care imi plac si care ma fac oamă mi-as da demisia. Nus frate, as pleca in lume sa traiesc intr-un cort. Urasc sa fac chestii necesare, hartii oficiale si neoficiale, plati si formulare, sa ma gandesc la ce mananc maine si ce mai am de platit. Toate astea ar trebui sa fie pe System 1, ala automat si sa nu necesite niciodata gandire propriu-zisa. Nu sunt facuta pentru aspectele astea practice ale vietii, aproape 40j de ani si tot nu stiu sau nu vreau sa ma fac om mare. Raman un copil batran.  

Accept pe termen scurt ca asta e, n-am de ales, rezistam cu gandul la recompensa pe termen lung, dar as vrea sa ne intelegem draga viata ca daca vrei sa mai continuam impreuna e doar temporar. Vreau inapoi la un fotoliu gras si o patura moale si timp ce miroase de la o posta a lene in care ascult frunzele cum cad cu oameni dragi pe langa noi. Cer gri, ploaie sau ninsoare, pricioare inghetate, pana si pe acest virusache tembelache le accept, dar nu si sa fiu cotropita iremediabil de chestii patrate si plicticoase.

Voi ce faceti? Vine Craciunul? 🙂

Taxi driver

Standard

Îmi place să merg cu taxi. Probabil unde merg foarte rar, și pe distanțe mari (de obicei la aeroport sau la ceva service unde îmi repar mașina). Îmi place pencă fie Uber (unde șoferii iau note) sau Taxi X din București, nenii care mă duc la destinația Z se apucă să povestească, iar mie îmi place să ascult, mă relaxează mai mult ca aplicația Calm din telefon 🙂

Ultimul nene avea peste 80 de ani, și era terapeut din acela energetic. Avea două flacoane de substanțe luate de la farmacie cu care se trata de Covid (am uitat ce erau, deși mi-a spus). Era un tratament aprobat în Columbia despre care OMS și Guvernul RO nu voiau să ne spună de el pentru că nu s-ar mai fi vândut noul vaccin. Mi-am propus să caut tratamentul din Columbia doar ca să nu mă mustre conștiința după că am respins automat ce credea el fiincă mie mi se părea o prostie, dar nu am mai apucat. Nu îi era deci frică să facă Uber, pentru că se proteja de Covid. Drumul meu de 40 de minute până la service a durat peste o oră, pentru că a ignorat cu desăvârșire toate rutele propose de Waze și a mers pe unde știa el, pe unde era blocaj total. Nu m-a deranjat (deși mă enervează să fac oamenii să aștepte după mine), m-a făcut să zâmbesc când mi-a spus că e tot timpul curios și caută să citească lucruri, și chiar dacă citește ceva pe internet, verifică din mai multe surse.  Nu i se părea Coviduțul foarte periculos, dar a fost de acord că e foarte contagios și ar muri mulți oameni. Mai mult decât am obținut de la șoferul anterior.

Șoferul anterior era cam de o seamă cu mine și de altfel avea o fetiță și ea de o seamă cu Sara. Maică-sa (a lui deci nu mama fetiței, respectiv nevasta) îl bătea la cap să mai facă unul, dar el nu voia, abia reușeau să se descurce cu banii și așa. Soția muncea și ea, recepționistă la ceva companie, și tot degeaba. Mai credea că virusache e fabricat și o conspiație mondială să reducă nr. populației îmbătrânite, problemă globală pe care toate lumea o cunoaște de altfel, deci era evident și automat că de acolo ni se trage cu coviduțul. Nu mi-a spus dacă intenționa să voteze cu (h)AUR.

Cel de dinainte, tot șofer de Uber, avea două facultăți, lucrase ceva în cercetare dar se închisese laboratorul din țara unde era înainte și acum se mutase aici. Vorbea și 3 limbi străine, din care franceza clar mai bine ca mine, după 12 ani de toceală (trăiască Madam T. din liceu care ne-a terorizat și cu care am uitat și bruma de o știam dn generală).

Nu îi contrazic pe nenii care mă plimbă prin oraș când nu sunt de acord cu ei și nici nu le spun când mă impresionează, doar îmi place să îi ascult. Și, de altfel, prietenul meu L. face momentan chestia asta în paralel cu o afacere de mobilă, undeva în Anglia. Prietenul meu L. care e unul din cei mai deștepți tipi pe care îi știu (deși nu iubește cărțile, snif), care era mai bun ca mine la mate în generală (și eu eram destul de okish zău), deși și el, ca și mine, nu făcea deloc probleme în timpul liber (spre deosebire de colega A. care ne bătea la toate Olimpiadele, dar care și prefera să facă exerciții în loc să bată ca noi mingea prin spatele blocurilor minuscule și verzi, chiar nu erau gri, din Motru). El se mai jăluiește uneori că face Uber și eu îi mai spun uneori că e prostănac (doar pentru că se jeluiește de asta, e complet irelevant ce muncim azi sau mâine, e doar o muncă și el tot deștept și haios rămâne cum aș rămâne și eu mâine 😛 dacă m-aș hotărî să îmi dau demisia din toate joburile și să mă duc la țară să cresc nuci-idee care de altfel mi se pare din ce în ce mai atrăgătoare, în pofida dezastrului financiar conex implicit).

Dar de fapt mă gândeam că ocaziile astea în care intrăm în contact cu alți oameni, care nu sunt cei din bulă, sunt din ce în ce mai rare. Ne adâncim în opinii proprii confirmate de algoritmurile lui Zuck zi după zi după zi. Și în pandemia asta nici nu știu cum să scăpăm. Dar uite, mă gândeam să mă înscriu într-un club de carte. După care mi-am dat seama că să vorbești cu străini despre cărțile pe care le iubești e o prostie (pot să vorbesc cu doar cei foarte puțin aleși :P) despre cărțile mele, deci nu o să mă duc nici acolo.

Mvoi? Cum ieșiți din bulă? Cum vă asigurați că sunteți expuși la idei contrare celor pe care le aveți deja? Și dacă nu o faceți, sau nu vă preocupă asta, nu vi se pare ceva teribil de îngrijorător, mai rău de 10 mii ca virusachele? Or is it just me, again? 🙂