Arhive zilnice: 12 noiembrie 2020

O roată mare de brânză

Standard

Mă gândeam la cadouri dimineața asta, poate pentru că pe caietul mic (doar ăsta are loc pe biroul improvizat de telemuncă de la București aka măsuța din balcon care a ajuns în dormitorul Sarei-ea școlește la biroul imens și oficial) din dreapta mea scrie destul de mare, pe primum rând al TDL-istului meu (încă îmi plac listele, deși nu le respect), „Cadouri”.

Vine Crăciunul și sunt în întârziere cu cadourile, de obicei le iau din octombrie. What. Îmi place să cumpăr cadouri.

Și m-am gândit la cadourile care mi-au plăcut cel mai mult în anul ăsta răcit. Întâi, o roată mare de brânză. Cred că era caș totuși. Din martie până în septembrie am telemuncit pe-un picior de plai, unde avem și o grădină în care tatei îi plăcea să stea ore întregi să bibilească la plante. Pe la final de martie, a plantat și Sara niște țelină și fasole. Țelina nu cred că a ieșit, dar fasolea da. Însă grădina asta e destul de mare și ca să o sape, chema oameni din sat (încă se ajută acolo oamenii să aibă grijă de grădini). Și mă rog, după o zi de muncă, tata le umplea o sacoșă cu cadouri (chestii cumpărate din supermarket care îs rarități la țară pencă supermarketul e la 30j de km fix).

A doua, sau a treia? zi însă, domnul acela care ne ajutase la grădină, un domn tăcut, micuț, cu ochi vii, slăbănog și zâmbitor tot timpul (deși nu cred că avea vreun job stabil și chiar dacă avea în mod evident nu era plătit cine știe ce) a trecut pe la noi dimineața și ne-a adus o bucată mare, rotundă, de caș, pentru că tocmai venise de la stână. Din puținul lui. Mi s-a părut cel mai frumos lucru din Universul apropiat și îndepărtat. Plus că a fost, de departe, cel mai bun caș pe care l-am mâncat vara asta.

Am mai primit pești pescuiți din râul din fața casei, pâine făcută în casă și o găleată mare de cireșe de la alți oameni din sat.

Apoi, am venit la București, unde vecinii abia de se salută. Dacă la țară știi numele fiecărui suflet dintr-un sat mic, în blocurile astea nu știi nici cum îl cheamă pe vecinul de lângă. Eram precisă că aici nu o să primesc nicio bucată mare, rotundă, de brânză.

Însă ieri, Ioana, vecina mea care arată a fotomodel deși are trei copii (toți băieți, de 2, 9 și 12 ani), a venit să îmi ceară un blender vertical. De care evident că nu aveam că în continuare nu îmi e clar ce e și ce face obiectul ăla. Dar am chemat-o înăuntru și i-am arătat un robot de bucătărie, care, credeam eu, are același scop în viață, să amestece chestii (la el fac supa cremă a Sarei after all). Ioana a râs și mi-a explicat că nu îi bun la ce îi trebuie ei. Apoi, pe la 7 seara, a bătut iar la ușă și mi-a adus un bol mare, gri deschis, plin ochi cu fasole bătută (care îmi place foarte mult și de care nu știu să fac, deci mânânc extrem de rar). Mi-a zis că a făcut-o cu multe condimente și multă dragoste și eu m-am uitat înapoi tâmp și cu un zâmbet mare cât casa. Mă gândesc deja cum o să o întind pe o felie de pâine (după ce o să mă duc la Mega să iau pentru că nu am pâine în casă, nici pâinea nu prea o înțeleg) la masa de prânz. Și o să îi duc înapoi în bol niște nuci și mere de la țară (ionatane, muști dintr-o sticlă de parfum când le mănânci). Și o melodie. Am mai primit recent o melodie care m-a făcut să zâmbesc tare mult și pe care încă o ascult, tot zâmbind, pe repeat.

Îmi plac cadourile mici, neașteptate, fără valoare materială concretă care ne fac să zâmbim. Și sper ca de Crăciun să primim toți o roată mare, perfectă, de brânză (în varianta personală, desigur, și o lună plină ar putea fi o roată mare, perfect rotundă de brânză, nu credeți?) 🙂