Arhive zilnice: 29 septembrie 2020

Umani

Standard

Acum vreo două săptămâni îmi povestea o colegă cum a muncit vreo 6 luni pentru o chestie și acum că a obținut-o nu mai e sigură că e vrea. Glumind, mi-a zis că poate e bipolară. Neglumind, i-am zis că nu, doar umană.

Fără legătură aparentă (dar cu legătură reală, promit), când a venit panica pandemiei am plecat val vârtej din București de frica de a sta o lună închisă la etajul 6. Am avut grijă să luăm cu noi un singur lucru: cărți. Dacă fără haine sau fără mâncare ne mai descurcăm, nu știu cum poți să supraviețuiești unei pandemii fără cărți. So pe de o parte am comandat ce am văzut cu ochii iar pe de altă parte am dat o raită prin bibliotecă și am luat ce mi-a picat la mână și nu citisem. Una dintre cărțile pe care le-am cules era Fundația, de Asimov. Carte care ședea liniștită în biblioteca mea de aproximativ 10 ani, de când o primisem cadou de la un prieten. Și pe care nu am citit-o timp de aceiași 10 ani și nici nu aveam de gând, pentru că, desigur, sunt o mega snoabă la autori. Asimov? Să citesc Asimov la aproape 40j de ani? Poate dacă aveam 15, dar la 40j de ani am oameni mult mai importanți de citit. Asimov e pentru copii. Atâta că am pus mâna pe ea prin iunie și long story short by August citisem tot ce a scris Asimov vreodată (pentru că desigur, rămân incapabilă să fac lucrurile normal). Trecând peste faptul că e o lectură ușoară, taman bună pentru o vacanță leneșă de vară (chiar și cu coviduț pe cap), mi-a plăcut pentru că am regăsit unele din ideile recente, hai să nu zic la modă, dar destul de discutate azi (cooperarea ca explicație a succesului oamenilor, de exemplu), dar și unele noi. Și ca să revin la colega mea, ideea mea preferată din cărțile domnului de mai sus se referea la trăsătura caracteristică, în opinia sa, a umanoizilor, aceea de a fi perfect capabili să simtă sau să gândească două chestii perfect opuse în același timp.

Și mi-aș dori să fi regăsit ideea asta mai des, tratată mai serios decât în niște cărți despre Imperiu și Roboți (nu că le minimalizez, repet că am citit din scoarță în scoață). Dar mă fascinează subiectul pentru că îl găsesc extrem de real. Oamenii nu sunt buni sau răi. Suntem buni și răi. Nu suntem doar triști sau doar fericiți, decât arareori, în majoritatea timpului suntem și puțin triști și puțin fericiți. Și cu siguranță nu suntem niciodată curajoși fără a nu muri puțin de frică înainte. 😊 Și nu sunt sigură dacă am citit într-un meme pe facebook sau la steinbeck (mai probabil într-un meme pe facebook), opusul iubirii nu e ura, ci indiferența.

Îmi plac oamenii. Nu în sensul de oh, lăsați-mă într-o mulțime de oameni și voi fi cea mai fericită din lume (I won’t, the opposite, voi fugi, ca întotdeauna, în baie să mă ascund), ci în sensul că îmi sunt simpatici. Cred în specia asta, în ciuda dualității ei evidente, sau poate tocmai datorită dualității ei evidente.

Îmi plac oamenii pentru că rămân la ideea (prostuță poate) că sunt toți, fundamental buni (chiar dacă și răi uneori, simultan). Îmi place de colega mea, pentru că a mers înainte cu chestia pentru care muncise 6 luni, deși îi era și frică de ce urma simultan.

Îmi plac oamenii pentru că fac ceea ce simt (cu adevărat), deși de multe ori le e teribil de frică să facă asta. It makes me smile. Our very human nature.

Când a început să mă preocupe treaba asta aruncam nervoasă cărțile după ce citeam ultimul rând, furioasă de extrem de multele chestii care ne condiționează involuntar reacțiile și existența, aproape, da, ca lipsa puterii de a decide singuri. Mă enerva ideea că suntem niște marionete ale genelor, mediului, procentului de hormoni ce circulă la un moment dat prin creier, al influențelor sau uneori chiar a vremii.

Dar once again, nu eram decât prostuță. Mi se pare că toate cele de mai sus nu sunt chestii cu care să încercăm să luptăm, ci doar să încercăm să le echilibrăm cu ceea ce vrem să facem cu adevărat. Bine, iar acum îmi vine să mă întreb cine dracu știe ce vrea să facă cu adevărat.

Prea puțini probabil. Dar nuș, eu una sunt dispusă să încerc. Cu frică, și speranță, simultan, cu doi pași înainte și unul înapoi poate, dar tot timpul cu coada ochiului la lumina de la capătul tunelului :).

Prea de toamnă? Oh well, e aproape 1 octombrie. Stați să vedeți ce-oi scrie la 1 decembrie 😛

PS. Fără imagini azi, că s-a schimbat interfața de la WordPress și abia am găsit butonul de publish, dar barem ăla de pus poze.