Arhivele lunare: septembrie 2020

Umani

Standard

Acum vreo două săptămâni îmi povestea o colegă cum a muncit vreo 6 luni pentru o chestie și acum că a obținut-o nu mai e sigură că e vrea. Glumind, mi-a zis că poate e bipolară. Neglumind, i-am zis că nu, doar umană.

Fără legătură aparentă (dar cu legătură reală, promit), când a venit panica pandemiei am plecat val vârtej din București de frica de a sta o lună închisă la etajul 6. Am avut grijă să luăm cu noi un singur lucru: cărți. Dacă fără haine sau fără mâncare ne mai descurcăm, nu știu cum poți să supraviețuiești unei pandemii fără cărți. So pe de o parte am comandat ce am văzut cu ochii iar pe de altă parte am dat o raită prin bibliotecă și am luat ce mi-a picat la mână și nu citisem. Una dintre cărțile pe care le-am cules era Fundația, de Asimov. Carte care ședea liniștită în biblioteca mea de aproximativ 10 ani, de când o primisem cadou de la un prieten. Și pe care nu am citit-o timp de aceiași 10 ani și nici nu aveam de gând, pentru că, desigur, sunt o mega snoabă la autori. Asimov? Să citesc Asimov la aproape 40j de ani? Poate dacă aveam 15, dar la 40j de ani am oameni mult mai importanți de citit. Asimov e pentru copii. Atâta că am pus mâna pe ea prin iunie și long story short by August citisem tot ce a scris Asimov vreodată (pentru că desigur, rămân incapabilă să fac lucrurile normal). Trecând peste faptul că e o lectură ușoară, taman bună pentru o vacanță leneșă de vară (chiar și cu coviduț pe cap), mi-a plăcut pentru că am regăsit unele din ideile recente, hai să nu zic la modă, dar destul de discutate azi (cooperarea ca explicație a succesului oamenilor, de exemplu), dar și unele noi. Și ca să revin la colega mea, ideea mea preferată din cărțile domnului de mai sus se referea la trăsătura caracteristică, în opinia sa, a umanoizilor, aceea de a fi perfect capabili să simtă sau să gândească două chestii perfect opuse în același timp.

Și mi-aș dori să fi regăsit ideea asta mai des, tratată mai serios decât în niște cărți despre Imperiu și Roboți (nu că le minimalizez, repet că am citit din scoarță în scoață). Dar mă fascinează subiectul pentru că îl găsesc extrem de real. Oamenii nu sunt buni sau răi. Suntem buni și răi. Nu suntem doar triști sau doar fericiți, decât arareori, în majoritatea timpului suntem și puțin triști și puțin fericiți. Și cu siguranță nu suntem niciodată curajoși fără a nu muri puțin de frică înainte. 😊 Și nu sunt sigură dacă am citit într-un meme pe facebook sau la steinbeck (mai probabil într-un meme pe facebook), opusul iubirii nu e ura, ci indiferența.

Îmi plac oamenii. Nu în sensul de oh, lăsați-mă într-o mulțime de oameni și voi fi cea mai fericită din lume (I won’t, the opposite, voi fugi, ca întotdeauna, în baie să mă ascund), ci în sensul că îmi sunt simpatici. Cred în specia asta, în ciuda dualității ei evidente, sau poate tocmai datorită dualității ei evidente.

Îmi plac oamenii pentru că rămân la ideea (prostuță poate) că sunt toți, fundamental buni (chiar dacă și răi uneori, simultan). Îmi place de colega mea, pentru că a mers înainte cu chestia pentru care muncise 6 luni, deși îi era și frică de ce urma simultan.

Îmi plac oamenii pentru că fac ceea ce simt (cu adevărat), deși de multe ori le e teribil de frică să facă asta. It makes me smile. Our very human nature.

Când a început să mă preocupe treaba asta aruncam nervoasă cărțile după ce citeam ultimul rând, furioasă de extrem de multele chestii care ne condiționează involuntar reacțiile și existența, aproape, da, ca lipsa puterii de a decide singuri. Mă enerva ideea că suntem niște marionete ale genelor, mediului, procentului de hormoni ce circulă la un moment dat prin creier, al influențelor sau uneori chiar a vremii.

Dar once again, nu eram decât prostuță. Mi se pare că toate cele de mai sus nu sunt chestii cu care să încercăm să luptăm, ci doar să încercăm să le echilibrăm cu ceea ce vrem să facem cu adevărat. Bine, iar acum îmi vine să mă întreb cine dracu știe ce vrea să facă cu adevărat.

Prea puțini probabil. Dar nuș, eu una sunt dispusă să încerc. Cu frică, și speranță, simultan, cu doi pași înainte și unul înapoi poate, dar tot timpul cu coada ochiului la lumina de la capătul tunelului :).

Prea de toamnă? Oh well, e aproape 1 octombrie. Stați să vedeți ce-oi scrie la 1 decembrie 😛

PS. Fără imagini azi, că s-a schimbat interfața de la WordPress și abia am găsit butonul de publish, dar barem ăla de pus poze.

Broken heart

Standard

Săptămâna asta ne-au murit doi căței. Nu știu cum sunt familiile și cățeii voștri, dar cățeii ăștia doi erau ai noștri, ai fiecăruia din familia noastră și măricică și ciudățică. Oficial, Ciobanu era câinele bunică-mii, iar Charlie al lui unchi-miu și al mătușă-mii. Dar neoficial, și în realitate, erau și ai mei, și ai Sarei, erau ai noștri.

Prima oară a plecat Ciarli. Despre care am mai scris. Charlie e dragostea mea cea mai mare dintre toți cățeii, pisicile și porcușorii și orice animale am avut și om mai avea. Și da, am scris intenționat la prezent deși Charlie nu mai e de sâmbătă noapte.

Nu l-am iubit pe Ciarli pentru că era creț și moale. L-am iubit pentru că el iubea oamenii mai mult decât orice cățel pe care l-am cunoscut vreodată. Și nu cerea nimic în schimb (nici măcar mâncare, nu îmi amintesc să îi fi dat vreodată să mânânce, deci clar nu de astea mă iubea). Și nu era niciodată nici supărat și nici nervos. Poate doar speriat uneori, când avea nevoie să se lipească de tine sau mai făcea prostii. Și prostănac, l-am iubit că era prostănac, da. Acum vreo doi ani am plecat doar noi doi la plimbare, Ciarli nu se dezlipea de mine când eram împreună la țară. Eu cu bicicleta, el cu alergătura. La un moment dat, aproape de casă, pe drumul de întoarcere, m-am uitat în spate și nu mai era. Deși l-am strigat de numa, nimic. M-am întors cu bicicleta și l-am găsit tare departe, mă pierduse din priviri și începuse să alerge, căutându-mă, fix în direcția opusă. Prostănac. Cum să nu-l iubesc. Ciarli era cel mai fericit când ajungea la țară. Alerga în toată curtea și venea plângând la mine de fericire că ne vedem iar. Iar eu, vă asigur, eram cel puțin la fel de fericită ca el. Întotdeauna era fie la picioarele mele, fie la ale Sarei, când citeam pe șezlongurile noastre alăturate. Și întotdeauna lipit de noi. Nu era mulțumit decât dacă o bucățică de el atingea o bucățică de noi. Și iubea apa, am înotat împreună în fiecare vară. Când simțea că mergem la râu (cu mult înainte să fim gata), începea să sară și să latre.  Deci da, era și teribil de deștept. Amândouă simultan, fix așa. Sforăia ușor în timpul nopților lungi în care jucam noi cărți și mergea în orice plimbare, indiferent cât de lungă sau de grea, deşi era destul de grăsuţ :). Dar cel mai mult îmi plăcea la Ciarli că bucuria lui eram noi. Plus, cred că după tati mami și apă, unul din primele cuvinte spuse de Sara a fost Șiali. Atât de mult l-a iubit și ea. Nu știa niciun cuvânt sau nu le putea pronunța dar Șiali a învățat să spună. În teleșcoala din mai l-a chemat la ea în camera la ora de mate să le arate tuturor colegilor cățelul ei, așa le-a zis, că e al ei, și chiar era. Mândră până la cer și înapoi. De mica îl strângea în îmbrățișări așa de mari și de ferme că întotdeauna mă miram cum naiba rezistă câinele ăla fără să zică nici pâs, ba chiar părea să îi placă. Nu-l îmbrățișa ca pe un câine, ci cum își îmbrățișează copiii de la școală când se revăd. Ca pe un prieten adevărat.

Ciobanu, câinele bunică-mii, era cel mai drept și curajos și demn și mândru și blând și educat câine, desi era crescut la țară. Dacă ar exista aritsocrație în lumea câinilor Ciobanu ar fi fost cel mai bun rege. Când aveam eu vreo 16 ani și el probabil 1 s-a luptat cu un urs. A tărit, estimăm noi, cam 23 de ani. A murit încet, zi după zi toată vara asta. Acum, la bătrânețe, mai voia doar mângâieri. Venea, cu aceeași demnitate cu care sărea poarta de peste 1 m acum vreo câțiva ani, ceva mai nesigur pe picioare, la noi, să își pună capul pe genunchi și să se lase mângâiat. Când Sara avea un an, i-a băgat o boabă de strugure în bot. Apoi s-a răzgândit și înainte să pot reacționa, s-a răzgândit, a luat-o înapoi și a mâncat-o. 🙂

Toate verile astea, amintirile mele și amintirile Sarei din copilărie sunt cu cățeii ăștia doi. Nu știu, sincer, cum vom mai avea veri fără ei.

Mă gândeam că toți am folosit zilele astea expresia asta, de inimă făcută bucățele. Și poate părea exagerat, pentru cei care n-au avut onoarea să fie iubiți de un animăluț și să-l iubească înapoi, dar pentru ceilalți nu e. Ca de obicei, orice dragoste mare, vine la pachet cu inimi făcute zob. Dar asta nu înseamnă că ne pare rău că am iubit.

Deși vom mai avea căței, nu va exista un alt Ciarli și nici un alt Ciobanu. Pentru mine, recunosc, mai mult un alt Ciarli.

Nu cred în viața după moarte să mă consolez că aleargă acum amândoi prin ceva câmpii infinite, dar cred că atâta timp cât au trăit și unul și altul au avut o viață fericită. Cu înot în apa râului rece și alergat printre copaci. Iubiți, și iubind.

Ceea ce ne doresc și nouă. Știu că am scris urât, dar am vrut să scriu de ei doi. Ok, poate și cu scop terapeutic, poate n-o să îmi mai dea lacrimile chiar de fiecare dată când îmi aduc aminte de niște cârlionți galbeni. Și na, sunt lecții în toate astea, în tot ce trăim. Tristețe și fericire.

Deci da. M-am hotărât. Când mă fac mare, nu vreau să fiu nimic mai mult decât Ciarli și Ciobanu.