Arhive zilnice: 27 august 2020

Viața în vremea covidului

Standard

Probabil s-a dat titlul ăsta de zeci de mii de ori până acum, și cumva e urât că îl folosesc și eu, dar la naiba, mi-a plăcut cartea aia, probabil e preferata mea de la GM, așa că o să îl folosesc și poate chiar o să recitesc cartea (tocmai ce am scos-o din bibliotecă).

Mă gândeam să vorbim, acum, la 5 luni plus după ce ni s-a schimbat viața din cauza coviduțului, cum e.

În primul rând, viața noastră, a majorității, chiar s-a schimbat (există sate din România în care viața trece la fel, nu sunt măști și nici griji, dar nici protecție, alta decât izolarea). Dar pentru noi, restul, s-a cam schimbat.

Unele persoane sunt încă în denial. Am înțeles denial-ul prin martie, când stăteam la o cafea cu colegii pe FB și mă întrebau de deplasarea aia de o aveau planificată pentru septembrie și eu le ziceam că anul ăsta nu prea, iar ei râdeau și îmi spuneau că la vară trece.

Acum, în august, însă, e puțin târziu să negăm existența sau impactul domnului coviduț (deși încă se întâmplă, gen tanti de la peco din penultimul articol).

Apoi, am trecut prin faza enervare. Că ne-au izolat în case două luni (parcă atât a fost, nu?) că trebuie să completăm declarația, că se dau amenzi prea mari, că s-a dus dracu economia, că sunt două zile de vid legislativ, că trebuie să purtăm măști.

Normală și asta.

Ulterior, am început să testăm limitele. Ok. A venit coviduț și trebuie să purtăm măști, dar mergem la birou, putem să mergem la mare la greci dacă avem rezistența să stăm cu 50% mai mult pe drum în mașină, mergem la cumpărături dar doar cu măscuță aso. Ne-am negociat, cumva, viața în noile condiții de coviduț.

După asta, eu am picat sincer în depresie sau un soi de tristețe teribilă, asta undeva prin iunie, dar la fiecare vine într-un moment diferit. În mai/iunie mi-a devenit clar că anul ăsta și cel mai probabil și tot anul următor vom trăi așa. Sunt infinit de mult mai multe chestii nasoale care s-ar fi putut întâmpla, și ăsta nu e un virus ultra periculos, în care să moară juma din populație sau ceva. Dar asta nu înseamnă nici că e de neglijat. Voi sta cu botnița aia pe bot când sunt în spații închise (pentru că e realmente util să stau cu botnița pe bot și aleg să o fac) și nu mă voi mai sui în avion de două ori pe săptămână dacă am chef. Oamenii din jurul nostru, uneori chiar apropiați, vor suferi din cauza acestui individ virus numit coviduț. Îmi pare rău, da e destul de căcat, dacă nici acuma nu suntem oleacă triști că viața ni s-a schimbat, nuș când să fim.

La final, previzibil deja, urmează acceptarea. Asta e. N-o să avem vaccin în românica prea curând, poate cu ceva speranțe la finele anului viitor. După asta, realistic vorbind, cel puțin încă un an, o vom duce tot așa (e nevoie de timp, chiar și de ar exista un vaccin funcțional să se vaccineze o masă critică de oameni). Apoi, și acest apoi e deja finele lui fucking 2022 și între timp, o să mai sufere milioane (la propriu) de oameni, unii din cauza virusului, alții din cauza foamei, o să putem începe să uităm. Unele chestii o să rămână probabil (telemunca, digitalizarea, sper), unele, din fericire, o să dispară (purtatul măștilor, distanțarea).

Nu mă încântă viața cu acest coviduț. Mi-aș roti de două ori bagheta magică și l-aș trimite înapoi în pădurile din China dacă aș putea. Dar nu pot. Trebuie să accept că viața mea, a noastră, va rămâne așa în urmtătoarele luni, poate chiar ani.

Și atunci, a trebuit să stau să mă gândesc care sunt chestiile pe care le voi face în viața mea, chiar dacă ar impune un risc suplimentar și potențial periculos (momentan în context coviduț).

Am ajuns la două. Nu că a trebuit să mă gândesc prea mult la bec pentru asta, mă aştepta răspunsul sub formă de panou de lemn lângă o plajă destul de pustie. Nu o să renunț niciodată să îmi văd marea sau oamenii pe care vreau să îi văd. Astea, dragă coviduț, sunt nenegociabile. Și dacă erai de 10 ori mai nasol, tot nu aș fi putut renunța la ele. Altfel, viața pe care o trăiesc ar ajunge la un grad de tristețe mult mult prea mare. Cumva, nu ar mai fi viață.

Mda, știu că e cam tristuț articolul ăsta, dar, cum spunea și Andrei săptămâna trecută (e pe FB, nuș cum draci să dau link că aș da), tristețea e uneori și necesară și frumoasă.

Voi? Care sunt lucrurile fără care nu puteți trăi și pentru care ați accepta cam orice risc?

IMG_6130