Arhive zilnice: 25 august 2020

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095