Arhivele lunare: august 2020

Viața în vremea covidului

Standard

Probabil s-a dat titlul ăsta de zeci de mii de ori până acum, și cumva e urât că îl folosesc și eu, dar la naiba, mi-a plăcut cartea aia, probabil e preferata mea de la GM, așa că o să îl folosesc și poate chiar o să recitesc cartea (tocmai ce am scos-o din bibliotecă).

Mă gândeam să vorbim, acum, la 5 luni plus după ce ni s-a schimbat viața din cauza coviduțului, cum e.

În primul rând, viața noastră, a majorității, chiar s-a schimbat (există sate din România în care viața trece la fel, nu sunt măști și nici griji, dar nici protecție, alta decât izolarea). Dar pentru noi, restul, s-a cam schimbat.

Unele persoane sunt încă în denial. Am înțeles denial-ul prin martie, când stăteam la o cafea cu colegii pe FB și mă întrebau de deplasarea aia de o aveau planificată pentru septembrie și eu le ziceam că anul ăsta nu prea, iar ei râdeau și îmi spuneau că la vară trece.

Acum, în august, însă, e puțin târziu să negăm existența sau impactul domnului coviduț (deși încă se întâmplă, gen tanti de la peco din penultimul articol).

Apoi, am trecut prin faza enervare. Că ne-au izolat în case două luni (parcă atât a fost, nu?) că trebuie să completăm declarația, că se dau amenzi prea mari, că s-a dus dracu economia, că sunt două zile de vid legislativ, că trebuie să purtăm măști.

Normală și asta.

Ulterior, am început să testăm limitele. Ok. A venit coviduț și trebuie să purtăm măști, dar mergem la birou, putem să mergem la mare la greci dacă avem rezistența să stăm cu 50% mai mult pe drum în mașină, mergem la cumpărături dar doar cu măscuță aso. Ne-am negociat, cumva, viața în noile condiții de coviduț.

După asta, eu am picat sincer în depresie sau un soi de tristețe teribilă, asta undeva prin iunie, dar la fiecare vine într-un moment diferit. În mai/iunie mi-a devenit clar că anul ăsta și cel mai probabil și tot anul următor vom trăi așa. Sunt infinit de mult mai multe chestii nasoale care s-ar fi putut întâmpla, și ăsta nu e un virus ultra periculos, în care să moară juma din populație sau ceva. Dar asta nu înseamnă nici că e de neglijat. Voi sta cu botnița aia pe bot când sunt în spații închise (pentru că e realmente util să stau cu botnița pe bot și aleg să o fac) și nu mă voi mai sui în avion de două ori pe săptămână dacă am chef. Oamenii din jurul nostru, uneori chiar apropiați, vor suferi din cauza acestui individ virus numit coviduț. Îmi pare rău, da e destul de căcat, dacă nici acuma nu suntem oleacă triști că viața ni s-a schimbat, nuș când să fim.

La final, previzibil deja, urmează acceptarea. Asta e. N-o să avem vaccin în românica prea curând, poate cu ceva speranțe la finele anului viitor. După asta, realistic vorbind, cel puțin încă un an, o vom duce tot așa (e nevoie de timp, chiar și de ar exista un vaccin funcțional să se vaccineze o masă critică de oameni). Apoi, și acest apoi e deja finele lui fucking 2022 și între timp, o să mai sufere milioane (la propriu) de oameni, unii din cauza virusului, alții din cauza foamei, o să putem începe să uităm. Unele chestii o să rămână probabil (telemunca, digitalizarea, sper), unele, din fericire, o să dispară (purtatul măștilor, distanțarea).

Nu mă încântă viața cu acest coviduț. Mi-aș roti de două ori bagheta magică și l-aș trimite înapoi în pădurile din China dacă aș putea. Dar nu pot. Trebuie să accept că viața mea, a noastră, va rămâne așa în urmtătoarele luni, poate chiar ani.

Și atunci, a trebuit să stau să mă gândesc care sunt chestiile pe care le voi face în viața mea, chiar dacă ar impune un risc suplimentar și potențial periculos (momentan în context coviduț).

Am ajuns la două. Nu că a trebuit să mă gândesc prea mult la bec pentru asta, mă aştepta răspunsul sub formă de panou de lemn lângă o plajă destul de pustie. Nu o să renunț niciodată să îmi văd marea sau oamenii pe care vreau să îi văd. Astea, dragă coviduț, sunt nenegociabile. Și dacă erai de 10 ori mai nasol, tot nu aș fi putut renunța la ele. Altfel, viața pe care o trăiesc ar ajunge la un grad de tristețe mult mult prea mare. Cumva, nu ar mai fi viață.

Mda, știu că e cam tristuț articolul ăsta, dar, cum spunea și Andrei săptămâna trecută (e pe FB, nuș cum draci să dau link că aș da), tristețea e uneori și necesară și frumoasă.

Voi? Care sunt lucrurile fără care nu puteți trăi și pentru care ați accepta cam orice risc?

IMG_6130

O pereche de pantaloni.

Standard

Săptămâna trecută era aproape să sărim puțin în aer cu mașina (exagerez pentru dramatism, se stricase ceva furtun și stropea tot motorul cu motorină, dar nenea doctorul de mașini m-a asigurat că nu era pe partea cu săritul în aer, ci pe cealaltă).

Mă rog, nu asta voiam să spun, ci că atunci când m-am prins că e ceva dubios am ieșit la prima de pe autostradă și prima parcare era cea a unui peco. Unde am și stat până am fost salvate.

Și, desigur, am stat la povești cu tanti de acolo de la peco, că na, oamenilor le place să povestească și mie să îi ascult. Nu purta mască pencă nu știa niciun caz de coviduț și deci nu exista (un psiholog ar spune că e mecanism de apărare, un biolog că e gândire tipică animalelor – există doar ce văd), dar eu nu i-am zis nimic, doar că am două colege care l-au făcut și au stat niște zile prin spital. Nu părea să mă fi crezut.

Dar asta nu m-a surprins așa tare (after all citeam pe undeva că 40% dintre români nu cred în coviduț, și ne mai mirăm de ce suntem fruntași în Europa la cazuri noi) ci mai degrabă întrebarea ei de după. M-a întrebat așa (după ce a interogat de unde veneam și unde plănuiam să ajungem, drum lung de altfel): Și aveți curaj să mergeți așa, doar dumneavoastră cu fetița cu mașina?

Io m-am uitat la Sara, Sara s-a uitat la mine și am dat amândouă din cap. Într-al meu erau niște imagini cu niște creste de insulă cu soare unde mi-a plăcut tare mult să mă plimb cu Sara. Și i-am zis că da, cam asta facem tot timpul.

Cred că mai degrabă aș fi reușit să o conving să creadă în coviduț decât că noi două, fii-mea și eu, ne putem plimba hai-hui cu mașina prin lume fără să fim stresate niciuna.

Pe moment, rămăsesem cu imaginile alea cum se vedea marea pe unde ne plimbam noi anii trecuți (dacă pot să iau măsuri să încerc măcar să nu îl luăm, acest virusache nesuferit mi-a dat toate planurile mele de mers prin alte zări peste cap, chestie pentru care nu pot să fac mare lucru, și asta mă enervează îngrozitor) și nu am dat mare atenție.

Dar apoi mi-a rămas undeva în fundal și mă râcâia. Desigur, am stabilit că trăiesc într-o bulă, și nu o neg. O construiesc cu grijă și e a mea (dar am grijă să mă uit constant în exterior). Și chiar credeam că percepția asta că femeile au ceva retard la anumite chestii e de domeniul trecutului (la condus mașina și alte câteva chestii, biologic nu suntem egale cu bărbații și eu n-o să reușesc niciodată să am aceeași forță în mâini ca niciunul din prietenii mei, chiar dacă n-au mai fost la sală demutl). Nu sunt feministă.

Atâta că mi se ridică tot timpul părul pe șirea spinării când aud că e ceva ce nu pot sau nu ar trebui să fac. Tell me more, ca să pot să am grijă că voi face exact chestia aia în secunda viitoare.

Și da, mă enervează. Nu-i așa că era doar o excepție și bula mea nu e chiar atât de opacă? Oamenii chiar știu, chiar și în România, că fetele au același număr de dinți și de neuroni ca bărbații? Ca noi putem să schimbăm un bec sau să ducem gunoiul iar ei pot să…oare ce. Să se îmbrace în roz dacă vor și să schimbe plodul de scutece?

Eu știu lumea asta în care am crescut noi. Cu revoluție și cu Ceaușescu, privatizări, comuniști, furăcioși și birocrație. Nu am cum să o schimb și nici nu regret foarte tare că am trăit vremuri grele (rămân la părerea că mergem înainte când ne e greu, nu când ne e ușor). Dar chiar frate nu se poate să crească fii-mea într-o lume unde avem unanimitate de păreri că femeile pot să conducă mașina (average, really, nici mai mult nici mai puțin de average) și să poarte pantaloni (doar dacă le avantajează, desigur :P)?

img_0095

 

 

 

 

 

Clanul Sicilienilor

Standard

Am promis că vă spun povestea clanului sicilienilor.

Dar mai înainte, inventarul animalelor care locuiesc la noi în curte/casă.

-2 porcușori de guineea (maxim am avut 7)

-un câine care are pe puțin 23 de ani (nu exagerez, documentat, abia se mai târăște, dar trăiește încă)

-Luna (cățeaua salvată de Andrei și botezată de Sara, care suferă de epilepsie).

-nenumărate păsări și cuiburi de păsări din care cad în mod repetat plozii -acum au crescut, deci am scăpat de asta, în schimb încă se înfig în ferestrele mari (nu știu dacă tot plozii care cădeau când erau mici, dar foarte posibil, vă zic)

Vizitatori permenți:

-2 câini de-ai lui bunică-mea

-câinele numit (doar de noi): Vulpi, al vecinei de lângă, care e convins că aici e casa lui, o păzește pe a noastră, nu pe a ei, în fiecare noapte și pentru că nu are voie în curte (se ceartă cu cățelul de 23 de ani de mai sus), doarme sub mașina mea

-un pisoi negru și doi portocalii

Și nu în umtimul rând, Clanul Sicilienilor.

Il capo di tutti cappi (sper că am scris vag bine): pisoiul Fritz. Proprietar în acte (vecina de lângă, stăpâna sus-numitului Vulpi).

Fritz a fost primul care s-a mutat la noi (acum vreo 2 ani), mă rog, nu permanent, doar vine pe aici de vreo 5 ori pe zi. Vrea mâncare, dar mai des mângâieri. Are ochi verzi și nu reușesc să găsesc o poză cu el acum, deși am multe.

Apoi, în primăvară, a urmat Pisa, și ea cu proprietar în acte (vecinul de peste râu). Întâi ne-am văzut pe drum, unde am vorbit și ne-am mângâiat reciproc (noi pe ea pe cap, ea pe noi pe picioare), apoi a depistat cumva unde locuim și prin primăvară, nepăsătoare în ceea ce privește valul de pandemie și restricțiile legate de distanțarea socială, Pisa a început să ne viziteze, tot așa, zilnic, cam de două ori (deci mai rar decât Fritz).

Apoi Fritz și Pisa s-au împrietenit și deși nu au mâncat spaghete lungi împreună cum au făcut cățeii ăia din film, au făcut împreună și niște copii.

Inițial, doar am suspectat, după apariția ei (ca și umanoizii, femelele before and after plozi arata complet diferit, iar Pisa arăta mai nou jalnic, deci am presupus că a ploduit). Pe Fritz l-am suspectat drept tată de drept întrucât a încercat să-i mai lase câțiva urmași Pisei și de față cu noi (dar nu i-a reușit, tot la fel ca umanoidele, Pisa i-a tras două peste ochi de l-a potolit).

Iar apoi, într-o zi, au început să vină tiptil tiptil și copiii: Sicilianul (cel portocaliu, motan) și Siciliana (cea multicoloră, pisică).

Întâi au venit rar, cam o dată pe zi, apoi long story short după o săptămână locuiesc aici, pe perna pusă jos pentru câinele casei (cel de 23 de ani). Sincer, am fost foarte onorată, pentru că practic au ales să locuiască aici, nu de nevoie (pentru că aveau deja, fiecare dintre ei o casă), ci de voie (sper eu, pentru că simt că sunt iubiți aici). Și mi se pare o alegere înțeleaptă 🙂

Acuma, problema e că sunt convinși că țarcul și procușorii de guinea nu sunt altceva decât niște chestii create special pentru distracția lor, iar noi ne-am mutat pe post de apărători (apărăm porcușorii de sicilieni și pe sicilieni de câini – doar cei vizitatori, rezidenții nu îi amenință).

Vă las mai jos niște poze cu ei, mă gândeam că deși sunt sigură că vor fi fericiți aici, dacă vrea cineva să îi ia acasă și să îi iubească, cred că le-ar plăcea mai mult să trăiască așa (noi nu vom fi aici tot timpul anului). Deci dacă cumva, vrea cineva un Sicilian sau o Siciliană, mă găsiți ușor dacă vreți (mesaj pe FB/mail @ sleepyphoto@gmail.com).