Arhivele lunare: iulie 2020

When I grow up

Standard

La ora de baie (nouă ne place să povestim când face Sara baie, eu stau lângă ea, pe capacul de WC lăsat și vorbim, în general, prostii).

Mai ieri îmi povestea despre cartea pe care o citea atunci și îmi spunea că e vorba de 2 copii de 12 ani care munceau la un târg.

– Ți-ar plăcea să lucrezi undeva peste câțiva ani, să câștigi bani? am întrebat-o curioasă, mai mult pentru că mie mi-ar fi plăcut să fac asta când eram puștoaică, că deh, cititsem în cărți că munca e mișto și toți oamenii buni muncesc (debatable now, 30 years forward).

Ăăăă, nu, nu cred. Poate când mă fac mare.

– Și crezi că îți va plăcea să muncești când vei fi mare? o întreb de data asta mai mult cu disbelief (again, cu experiență în câmpul muncii)

Cred că da, dacă îmi place ceea ce fac cred că mi-ar putea plăcea să muncesc.

Fair enough.

– Și te-ai mai gândit la ce ți-ar plăcea să faci? (pentru mine e important să încerce să descopere ce o pasionează cu adevărat so o mai întreb din când în când din astea :D)

Păi fără supărare mami (pentru că tocmai urma să bată apropos la ce job derulez eu :D) dar în niciun caz nu aș vrea să ajung o băbuță ridată la un birou, cu degetele cârcite, care spune de două ori pe zi cu glas tremurat: “uuuuiiiiteeee cooOOooontraaaAAaactul șeeefulEEee”.

I-am zis că mi se pare corect, nici eu nu-mi doresc așa ceva deși e fix după colț.

Dar tu ce ai vrea să faci mami, dacă ai putea să muncești orice?

Am mai avut discuția asta și i-am zis în trecut vreo două meserii care mi-ar fi plăcut (să fiu fotograf, dar probabil muream de foame, sau să studiez ce se întâmplă prin creier, mi se pare mai facinant ca filmele despre sfârșitul lumii care nu glumesc, sunt fascinante by default). Dar de data asta i-am zis că de fapt mi-am dat seama că dacă banii ar pica de undeva din cer, aș fi perfect mulțumită să nu fac nimic. Să stau acasă, să mă joc cu ea, să hrănesc pisicile care vin în vizită (o să vă povestesc de Clanul Sicilienilor) sau să mă plimb sau să stau pur și simplu.

So Sara mi-a spus, prompt: – Mami, tu aștepți pensia!

Adevărul trist e că altă speranță nu e, iar cel absolut devastator e că mai am 30 de ani de așteptat.

Vouă ce v-ar plăcea să fiți când vă faceți mari? 😛IMG_2528

Ciufută

Standard

Din categora mituri, sau părințeală din cărți sau prea mult mers la psihologi proști (rămași încă în lumea lui Freud de la 1900 toamna), lumea e de părere că un părinte adecvat anului 2020 e cel care nu urlă nicioată la propriul plod, are întotdeauna un ton blând și împăciutor, oferă doar dragoste (dar nu prea multă, că nici așa nu e bine, copiii ajunși adulți le vor reproșa că au trăit doar prin ei și că era o dragoste bolnăvicoasă de care nu aveau nevoie și ba care chiar nu îi lasă acum să adoarmă la timp), nu are niciodată alte treburi (sau alte interese) și la pauza de prânz shit rainbows.

Pe lângă o viață profesională de succes, gătit în bucătărie ca la Topchef, o casă bec și mers în vacanțe (musai cu rulota, în căutarea sensului în viață), desigur.

Și vreau să vă spun că m-am săturat de tâmpenia asta de numa.

Newsflash. Părinții, ca și copiii de altfel, sunt nimic mai mult sau mai puțini decât oameni. Vă anunț pe această ocazie că și Budha se enerva uneori.

Mi se pare cu atât mai îngrozitor să maschezi o stare de nervi cu politețe falsă și tonul ăla de îmi ridică părul pe șira spinării folosit pe copii, care se vrea politically corect.

Sunt zile, momente, clipe în care ne tună și ne fulgeră. Asta e frate. Așa e construit creierul nostru și de altfel nici nu am mai exista azi ca specie dacă nimeni nu s-ar enerva niciodată.

Deci repeat after me: e normal să ne enervăm uneori.

E normaaaaal.

Nu promovez, desigur, descărcatul nervilor pe copii, e de căcat și eu mă simt ca un căcat când o fac.

Atâta că uneori, inevitabil, se mai întâmplă să nu fii atent, să ridici vocea, atunci când n-ar fi taman cazul.

Și știți ce se întâmplă atunci? Îmi cer scuze Sarei. Chiar dacă nu imediat, dar cu siguranță o să îmi dau seama că am fost o vacă imensă și o să îi spun chiar așa, că am greșit.

Plus că treaba asta ne-a făcut pe amandouă conștiente că uneori avem ore sau zile în care suntem ciufute, chiar fără motiv aparent.

Și atunci ne spunem: Mami, sunt ciufută!

Sara știe că la mine ciufuțenia se remediează cu îmbrățișări repetate. La Sara se remediează cu jocuri și râsete. Dar se remediează.

Problema nu cred că e că greșim. E firesc. Problema e că nu reparăm.

Da. So asta voiam să zic. Uneori sunt ciufută. Și îmi pare rău anticipat 😛

IMG_2743

 

Nothing

Standard

Acum ceva vreme vorbeam cu Sara si ma trezesc ca imi spune ceva de genul: Mami, tu stii totul.

So am bulbucat ochii, mi-am mai adancit putin ridurile de expresie de pe frunte si i-am zis repede: Mama, nu stiu aproape nimic, nici nu imi imaginez cate lucruri nu stiu.

Acuma, pentru un copil de 9 ani e firesc sa creada ca parintiilor stiu totul. After all navigam lumea lor, executam joburi care aduc bani si cumpara mancare si vacante, raspundem atotstiutori la intrebari de genul ce inseamna incomprehensibil, tern sau caduc.

Dar apoi m-am gandit la o seama de oameni mari care cred despre ei insisi ce spune Sara despre mine: ca stiu totul. Adica daca mergi la o facultate, ai o parere despre partidul la putere si ai auzit de Trump pare ca this is it, stii tot ce e nevoie sa stii.

Acuma, habar nu am ce e nevoie sa stim. Posibil sa nu fie nevoie sa stim ceva in plus fata de cum sa punem mancare in burta.

Dar totusi mi se pare nu ciudat, ca e normal. Mmmmhhhhhh mi se pare descumpanitor cum oamenii aleg sa creada ca stiu suficient.

Am mai vorbit despre asta cu prietenii mei si le-am zis ca mi-ar placea ca toata lumea sa fie curioasa, sa descopere zilnic ceva, sa caute, sa inteleaga placerea din a afla. Si C. m-a intrebat la ce mi-ar folosi mie, as fi mai fericita cu ceva?

Si stiti ceva, chiar as fi. Imi place sa vorbesc cu oamenii, sa ii ascult (ma rog, nu tot timpul, atunci cand am eu chef), cred ca am mai povestit pe aici ca fata mea are ceva care face ca oamenii sa isi povesteasca viata cand ma vad (ceea ce ramane o onoare si o placere, fiecare om e fascinant si ascult cu inima deschisa, fara sa judec – poate de asta si simt ca pot sa imi spuna chestii 🙂 ).

Dar mi-ar placea sa am mai multi oameni cu care sa pot sa discut idei, nu fapte. O conversatie fara aspecte pratice (unde mancam, in ce vacanta am fost, ce am mai cumparat, cum e la job yaddy yadda) unde se ciocnesc doar ganduri, cu incruntari ca nu intelegem chiar tot si zambete cand reusim sa facem clar ce e in capul nostru, o conversatie care creste si se incolaceste ca iedera pe un zid vechi de casa abandonata ramane portia mea preferata de inghetata intr-o zi calduoasa de vara (sau iarna, se mananca inghetata si iarna, nu?).

Si nu vreau sa zic ca oh boy ce stau eu doar cu nasul in carti. Nu stau, ma uit la seriale mononeuronale pe Netflix cand sunt foarte obosita si omor zombie pe telefon cand sunt nervoasa. Dar raman curioasa. Pentru ca stiu, asa cum ii spuneam si Sarei, ca, de fapt, stiu mult mult mult prea putin. Si as vrea sa stiu macar o bucata mare din tot.

Deci cat de mult credeti ca nu stiti? 🙂

IMG_2308

Life

Standard

Știu că scriu rar. Nici nu mai vreau să inventez scuze, scriu rar. Mă gândeam așa, eu pe șezlongul din stânga, Sara pe șezlongul din dreapta, că zi după zi, trăim. Cu pandemie sau viruși, conferințe online sau telemunci enervante, vară sau toamnă, zi după zi, trăim.

Aș vrea să vă scriu ce facem, dar adevărul e că nu prea facem nimic. Sigur, eu muncesc remote, Sara e în vacanță. Până termin eu își face de lucru singură, mai citește ceva, se mai uită la un serial, se mai joacă un joc, desenează. Când termin, continuăm să nu facem nimic, atâta că împreună. Citim una lângă alta, ne mai ducem în grădină după o roșie dacă ne e foame, mergem pe balcon la șevalet să pictăm, la râu dacă e cald și vrem să facem o baie. Nu avem planuri, activități sau țeluri.

M-am gândit să mergem în vacanțe, dar în avion nu mă urc cu ea for now (m-aș urca dacă chiar am vrea să mergem, dar nu prea vrem), iar în mașină să merg 9 ore până unde ne place nouă ne e lene și cam groază. Deci stăm aici, ca două șarle, pentru că e vacanța noastră (mă rog, mai mult a Sarei) leneșă. Porcușorii au un țarc cât un stadion, două pisici vin în fiecare zi să le hrănim (nu cu porcii de guineea, deși cred că le-ar plăcea), iar câini oh well cred că sunt vreo 5 în fiecare zi pe aici. Am avut și o sumedenie de pui de păsări (vrăbiuțe și încă ceva, am uitat ce), teribil de prostănaci, au căzut din cuib de sute de ori.

Îmi place viața așa. Sunt resemnată că trebuie să muncesc ca să câștig bani, nu cred că se va schimba ceva pe parcursul vieții mele. Rămânem sclavi, captivi în ecrane de laptop în loc de zale de fier. Dar restul din ea, când stau cu Sara fără să fac nimic, e a mea, a noastră. Cred cu tărie în făcutul de nimic.

E o mmmm gentleness, nuș cum să scriu în română că parcă pare fals, dar hai, o tandrețe în viața asta trăită fără grabă și pe îndelete. Mă face să zâmbesc.

Voi ce faceți? Vă grăbiți sau nu prea? Tell me something old. 🙂IMG_5158

PS. două dintre primele noastre tablouri? nuș cum să le zic. Mâzgălituri. Unul al Sarei, unul al meu, ghici care cum. Hint: Sara, e, ca de obicei, way better than me.