A vrea

Standard

Înainte să lucrez în telemuncă eram convinsă că ce urăsc cel mai mult la jobulică e statul în prizonierat 8 ore la birou. Și îmi imaginam că în telemuncă va fi un balet și o fericire. Adică nu speram să muncesc mai puțin, nu eram chiar atât de prostuță, doar speram că o să pot munci când vreau eu. E fals. Suntem în același prizonierat lipiți de ecrane, fie că se numește tele au ba. O prefer însă la orice oră, e ca atunci când votez, nu neapărat că mi-ar plăcea careva, dar dacă tot o fac măcar să o fac cu ăia de mă enervează mai puțin.

Nu mai scriu ce am aflat toți, că uneori muncim mai mult decât la birou și că nu există o baghetă magică care să facă să dispară chestiile enervante. Tot îmi spune o cucoană anostă cu care muncesc că ei îi lipsesc colegii ca și cum telemunca ar fi pe veci compomisă din cauza asta. Mie nu-mi lipsește niciun coleg. Nu în sensul că să stau cu ei 8 ore într-o cameră, sunt aproape inexistenți umanoizii cu care chiar mi-aș dori să stau 8 ore într-o cameră, iar ăia cu care aș vrea să stau 8 ore aș vrea să stau cu ei prin păduri sau pe lângă vreo apă, în niciun caz unul lângă altul cu ochii holbați în ecrane. Dacă am putea munci în telemuncă pentru tot restul vieții noastre, i-aș scoate, de-ar vrea, la o bere o dată la 2 săptămâni. Pe colegi zic. În sensul ăsta îmi e dor de ei, să văd ce mai fac, să râdem împreună, să văd ce îi mai supără, dacă sunt bine. Dar nu mi-e dor să stăm unii lângă alții lipiți la birou.

Sara are catralioane de teme. Ce am urât eu mai mult la școală i se întâmplă ei acum, deși am avut grijă să nu o duc în sistemul de stat ca să evit asta. Singura modalitate în care se poate face teleșcoală apparently e să le dea catralioane de teme. Sincer, unele i-am zis expres să nu le facă (la materiile unde e mult mai avansată decât tema cu pricina). Nu o enervează, doar se plictisește și cască când le face. Și e foarte responsabilă cu ele, prea responsabilă după gustul meu, chiar am certat-o că se stresa cu ele. Orele în teleșcoală îi plac și ei. Nu mi se pare că îi lipsește nimic din mersul efectiv la școală. E fericită cu mine lângă ea.  Și dacă lumea ar funcționa altfel, iar eu aș putea să stau acasă, sunt convinsă că ar învăța la fel de bine și în homeschooling ca la cel mai de top liceu sau la cea mai scumă școală privată.

Cumva, și învățatul și munca funcționează la fel. Sunt eficiente atunci când vrem să le facem, nu atunci când suntem obligați. Sau mă rog, așa funcționăm Sara și eu. Spre exemplu, acum învață ortograme (sau și s-au, la și l-a etc). E stupid să o pun să scrie 10 propoziții cu ele când scrie deja mai corect ca unii dintre colegii mei (nu ăia cu care lucrez direct, mai indirect așa :D). A învățat să scrie corect nu pentru că am stat eu cu bățul lângă ea acum 2 ani, ci pentru că îi place să citească și citind mii de pagini i-a intrat în cap vrând nevrând și cum se scrie corect. Și nu doar că scrie l-a corect, pune virgule corect, nu confundă care cu pe care și toate cele. Pentru că a vrut să citească. Nu pentru că a trebuit să învețe.

Și eu, recunosc, la fel. Muncesc uneori prea mult la birou pentru că vreau (așa funcționează creierul meu, îmi imaginez că reușim să ajutăm oamenii cu ceea ce facem și atunci chiar vreau să muncesc mult dacă asta înseamnă că i-aș putea ajuta, și sper că e adevărat, nu doar o chestie cu care mă mint singură ca să pot să muncesc), nu pentru că șefa mea mi-ar spune că trebuie să fac ceva.

Urăsc termenele și targeturile și Sara urăște temele. Dacă am termene si targeturi e probabil că o să greșesc ceva iar Sara nu aș zice că învață așa mult din teme, mai degrabă direct din ora (fie ea și pe zoom).  În schimb, lăsate libere, poate reușim să facem câte ceva 😊.

Întotdeauna mă suprinde cum ies articolele atunci când nu le gândesc înainte. Multă vreme le scriam în minte, în drum spre casă, dar acum nu mai am drum spre casă și ca atare nu le mai gândesc înainte, deschid o pagină și scriu. Mi-aș fi dorit să scriu ușor altfel, mai mult despre cum oamenii fac bine lucrurile pe care vor să le facă, din diverse motive, poate uneori chiar din simțul datoriei (mai des întâlnit în trecut, mai rar azi, mă gândesc că datorită trecerii de la paradigma predominantă de valoare a comunității la puterea curentă a individualismului) și nu pentru că le spune cineva că trebuie să facă ceva. Datorie. Doamne ce cuvânt sinistru.

Nu cred în trebuie. Asta voiam să zic. Cred că e verbul pe care îl disprețuiesc cel mai mult. Pot să trăiesc doar cu a vrea.

IMG_2308

2 răspunsuri »

  1. Acest „trebuie” va pluti intotdeauna deasupra noastra si va reprezenta adesea o frustrare. Eu cred ca totul tine de fiecare din noi, de cum il gestionam pe trebuie si cum ne stabilim propritatile. In alta ordine de idei, „telemunca” parea intr-adevar o idee buna si pentru mine pana cand m-am prins ca programul mi s-a dublat. Iti doresc o zi frumoasa si energie pozitiva.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s