When one climbs a mountain

Standard

Nu stiu daca voi va catarati pe munti, dar eu ma catar cand am ocazia. Uneori, prea rar dupa gustul meu, e si Sara cu mine. Nu stiu de ce imi place atat sa ma catar pe munti, pentru ca nu o fac cu un scop anume (nu imi doresc sa ajung in punctul X, sa fac poza Y sau mai stiu eu ce). Imi place sa urc pe munti pentru ca imi place sa urc pe munti. Mok, probabil pentru ca am pamant sub picioare si copaci langa mine. Sunt, asa cum imi spunea un prieten din copilarie acum cateva zile, in elementul meu. Am alergie la cladiri si betoane, recunosc.

Intai de toate, cand te apropii de muntele tau, pare mic si facubil. Asta am eu de urcat? Pai deja vad varful, nu pare asa de abrupt, in juma de ora sunt acolo, ce mare scofala?

Insa cand ajungi la baza locului de pornire versantul pare la 90 de grade, nu pricepi cum dracu stau copacii infipti in el si brusc te apuca o dorinta puternica sa te intorci acasa, sa stai sub o patura si sa citesti pana saptamana viitoare.

Dar incepi. Incet, incet, intai un picior, apoi inca unul. Inima incepe sa pompeze sange si iti e frica sa te uiti in spate de frica sa nu ti se faca rau de inaltime. Te uiti doar in fata, si cand te opresti, stai cu spatele la hau, din acelasi motiv. Pe la jumatatea drumului incepi sa te intrebi cine naiba te-a pus sa faci asta, te gandesti ca nu vei ajunge niciodata in varf si de intors nici nu se poate pune problema, e mult prea abrupt.

Deci continui. Si inainte sa iti dai seama, esti sus, pe platou. Respiri. Ti se pare ca ai cucerit lumea, sau cel putin o parte semnificativa din ea. Observi florile, fructele ciudate si iasca pe copaci. Muschii verzi, iarba prea grasa si pasarile care ciripesc. Te relaxezi.

Atata ca nu poti sa stai acolo la nesfarsit, se face seara si trebuie sa ajungi inapoi acasa. Acum trebuie sa gasesti un drum pe care sa cobori, altul decat cel de la urcare, care e prea abrupt. De data asta inima nu mai bate, dar picioarele e posibil sa tremure. Iti faci o nota mentala sa cumperi totusi o pereche corespunzatoare de bocanci cu prima ocazie. Evident, nu o faci niciodata, urci tot in aia vechi de 10 ani.

Pe la apus, ajungi jos. Esti obosit, jegos si nemancat, dar fericit. Ai ajuns la mama dracului, in niciun caz pe unde ai pornit si mai ai o tona de mers pe drum drept pana sa ajungi acasa. Dar a meritat.

Ati rezistat pana aici? 😛 Bine.

Voiam sa spun ca am senzatia ca experienta asta cu pandemia seamana cu urcatul pe munte. Intai, inainte sa ajungi in mijlocul ei, ti se pare nesemnificativa si nu te sperie. O data ce incepi sa te lupti cu ea incepe sa iti bata inima cu putere, sa ti se faca frica, sa crezi ca nu o sa reusesti niciodata sa o depasesti si ca poate chiar o sa ai ghinionul sa mori in the process. Dar inaintezi, ca nu ai de ales. O data ce urci curba, plafonarea pare o recompense nesperata si esti fericit. Apoi cobori curba si ajungi inapoi pe pamant. Atat ca nu in locul de unde ai pornit. Undeva cu totul nou, tot pe teren plat, dar cu siguranta schimbat. Nimic nu mai e la fel. Nici tu. Tocmai ai escaladat un munte si ai supravietuit. 😊

IMG_2528

 

 

Un răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s