Arhivele lunare: februarie 2020

A matter of choice

Standard

În prima zi de ninsoare de anul ăsta. Ok, singura zi de ninsoare de anul ăsta probabil, s-a întâmplat așa.

M-am trezit după 9 minute de cântat alarma și m-am uitat pe geam.

Reaction 1: Mooooaaaa ce tare că a nins, ce frumooooos eeeee, yupyyyy.

Facut duș, cafea. Trezit copil. Copil care nu se trezește neam, dar neam, dar neam la timp. As in în majoritatea zilelor durează minim 15 minute datul jos din pat.

Acum doar i-am șoptit. Mami, a nins.

În 0.3 secunde parcursese deja distanța de la pat la cel mai mare geam din casă (din sufragerie) și se uita mega încântată.

Apoi m-am apucat să beau cafeaua și să îmi dobândesc înfățișarea vag umanoidă pentru birou. Și am început să mă gândesc că urmează să dau juma de oră la lopată să scot mașina, după care n-o să găsesc loc să o las pe Sara la școală, după care n-o să găsesc loc să las mașina la birou, și am început să mă enervez.

După care Sara a lălăit-o (în ciuda trezirii rapide) mai mult ca de obicei și deja eram în întârziere, chiar fără deszăpezitul mașinii, și am bombănit-o. Chestie pentru care m-am enervat și mai tare (pe mine), că mă enervez rău pe mine mă când bombăn copilul deși nu are neapărat o vină. As in sunt de acord cu ea principial că e mai important să viseze ea la cai verzi pe pereți dimineața decât să alergăm la școală și birou.

Dar Sara a vrut să deszăpezească cu mine. So am coborât echipate tropa tropa și am deszăpezit împreună în vreo 20 de minute. Ne-am distrat amândouă in the process și n-a fost deloc obositor. Și atunci m-am hotărât că o să îmi placă ziua asta.

La Sara la școală era lanț de mașini de părinți și ca atare n-a fost nicio problemă să o las pe avarii în mijlocul străzii până am depozitat copilul, care copil era mega extaziat în continuare de zăpadă.

Apoi m-am băgat pe toate străduțele cu scurtături, în ciuda faptului că erau troienite, și în virtutea faptului că sunt mega relaxată să conduc pe zăpadă pentru că știu cam ce să fac cu mașina când rămâne blocată sau când o ia la plimbare singură. La semafor i-am scris lui C. să îi mulțumesc că a insistat acum douăj de ani să merg în toate iernile cu el să ne dăm cu frâna de mână prin mașini și prin oraș. Că de aici zenitatea de condus prin nămeți.

Am ajuns la birou (infinit mai rapid decât estimasem inițial pentru că străduțe și pentru că lipsă mașini) unde nu găsesc loc de parcare nici vara. Și în secunda în care am ajuns în fața biroului a ieșit un nene de pe un loc deszăpezit și m-a invitat să o parchez în locul lui. Deszăpezit. Invitat. Ba chiar am reușit să mă împotmolesc puțin de emoție și un alt nene a sărit cu o lopată cât casa să mă ajute. Atât. Evident că nu mi s-a întâmplat niciodată asta, dar barem într-o zi cu mega zăpadă.

Până și la birou a fost relativ drăguț (cât poate fi de drăguț la birou, na). Iar Sara s-a întors cu sania de la școală.

Acasă am mâncat și lenevit, iar pe la 8 seara, când deja sforăiam (nu sforăi) pe canapea cu o carte în mână fiecare, Sara a zis: dar eu când fac îngerași de zăpadă? Și eu am stat să mă gândesc câtă lene am în mine, dar am ales să o ignor, so am răspuns: Acum? Și atunci a fost, ne-am echipat în costumele de placă, am făcut îngerași, ne-am bătut cu zăpadă, am râs tone, ne-am dat în leagăn și ne-am uitat la lună printre crengile unui copac, stând întinse pe spate. La final, Sara mi-a zis că sunt cam tare copilăroasă. Până să apuc să mă bucur (cred) mi-a mai zis și că am capul turtit (do I?).

Deci da. Am avut o zi bună în prima, pardon singura zi de zăpadă de anul ăsta. Și cred ca a fost doar a matter of choice. Și o să mai încerc. Sper că și voi. Cum a fost ziua voastră cu zăpadă? Ok, sau fără 😊

IMG_8593

Chaos in my mind

Standard

De când mă știu când mă întreabă cineva ce e în mintea mea primul cuvânt la care mă gândesc e haos. Și chiar asta e, haos. Dacă ar fi să descriu o imagine, ar fi o chestie mare, neagră, unde plutesc diverse chestii, unele lent, altele cu o viteză îngrozitoare, uneori apar unele care nici nu știam că sunt pe acolo.

Însă ieri am descoperit o chestie care mă amuză îngrozitor și m-a făcut să chicotesc mai toată ziua.

So poate voi știați, dar eu nu, se pare că oamenii gândesc în mai multe feluri. Cei mai mulți, din câte înțeleg, au niște dialoguri din astea cu ei înșiși în capul lor.

Acuma, am văzut chestia asta în filme, dar mi-am imaginat tot timpul că e doar o ceva care se întâmplă acolo, as in a voice over care grăiește, pencă altfel n-ai cum dracu să redai în imagini+audio ce gândește Gigel. Și când citeam sau auzeam pe cineva zicând de vocea lor interioară mă gândeam că e o traducere pentru ceva ce nu poate fi descris în cuvinte normale (gen haosul din tărtăcuța mea).

Și holly shit, nu e așa. Chestie care mi se pare fascinantă și mega amuzantă, pencă, desigur, am crezut tot timpul că eu sunt ca toți oamenii și toți oamenii ca mine și deci habar nu aveam că oamenii de lângă mine poartă conversații întregi, as in cu întrebări și răspunsuri în capul lor.

Momentan îmi vine să mă duc la toți oamenii pe care îi văd pe stradă să îi întreb dacă aud o voce în capul lor când gândesc sau nu.

Pentru reciprocitate. I don’t. Nici cea mai mică voce. Gândurile mele sunt în bucăţi amestecate, uneori sunt senzații, nuș cum să explic precis, oricum nimic care să semene măcar vag cu o înşiruire logică. Şi ăn niciun caz nu e nicio voce acolo. Haos, tot ăsta mi se pare potrivit. Și acum mă gândesc că poate de asta sunt eu așa de amețită și cu capul în nori, pentru că în capul meu chiar sunt, la propriu, nori.

Sara (yes, I did ask) aude o voce, dar nu tot timpul, și e vocea ei. Alții înțeleg că aud alte voci, gen a famous voice dintr-un film. Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee. 😊 ,,Și mi se pare fascinant și mega interesant.

Aseară am sondat cu cele patru persoane pe care le pot întreba chestii tâmpite la orice oră şi înţeleg că e, desigur, mega important şi e musai să îmi răspundă instant. 2 aud voci, 1 era la băut şi deci incoerent, iar Andrei mi-s stricat tot fun-ul, zicând că e cu siguranţă la fel la toată lumea, atâta că descriem în feluri diferite. Şi probabil că aşa e, dar mi se pare mult mai amuzant să comparăm golurile din captele noastre. 😛

Deci spuneți-mi, vă rog vă rog, cum cum cum cum cum gândiți voi? Voice or no voice? Și da, vreau detalii, nu neapărat picante.

LE. Dar vocile tuturor prietenilor mei le aud in capul meu, atunci cand port conversatii imaginare cu ei. Si port des. Cvartetul de fete, de exemplu, poate sa confirme ca aud frecvent de la mine: Cum naiba nu v-am zis, ca v-am zis. Si chiar le/am zis, intr-una din conversatiile imaginare din mintea mea 🙂

 

IMG_9738