Crăciun

Standard

Mă tot strigă Radu că nu îmi place Crăciunul și m-am gândit că poate s-a înțeles într-adevăr așa.

E fals. Îmi place mult Crăciunul. Nu îmi plac serbările.

Crăciunul mi-a plăcut întotdeauna pentru că ne strângem toți și lumea are tendința să fie mai bună ca de obicei, chestie drăguță by default. Nu m-aș supăra să ne țină tot anul, dar atunci ar pica mai-ul de la Crăciun.

Îmi place făcutul bagajelor, 10 cărți Sara (și e panicată că nu o să îi ajungă), 10 cărți eu plus încă vreo 5 din cele pe care le-am citit, aduse pentru ceilalți citicioși din casă. Ferestrele mari din hol se transformă automat în bibliotecă.

Îmi mai place că împărțim hainele, respectiv gecile groase de iarnă, când ieșim afară pentru drumuri scurte: să aducem ceva din beci, să plimbăm câinii, să căutăm cine știe ce. Rareori nimerim gecile proprii, luăm pur și simplu ce ne vine la îndemână, chiar dacă-i cu 6 numere mai mare sau puțin mai mic. Ca atare, întotdeauna e cineva care caută câte o geacă (pentru că cei cu 6 numere peste mine nu intră la fel de ușor în geaca mea xs).

Și papucii. Andrei umbla ieri cu niște papuci albaștri cu fundiță fără aparținător, eu port cizmele maică-mii șamd.

Îmi mai place haosul absolut al zilelor în care suntem toți împreună, nimeni nu mănâncă niciodată la ore fixe, fiecare la o altă oră și totuși niciodată nimeni nu mănâncă singur, întotdeauna e cineva pe acolo care spune sau ascultă o poveste. Niciuna din chestiile de făcut nu se face cu vreun program sau după vreo logică. Cineva se apucă de gătit, se găsesc vreo doi care să ajute. Altcineva pregătește pachetele pentru colindători, se găsesc vreo doi care să ajute și acolo. Dacă nu se găsește nimeni, e bine și așa, nimeni nu se supără.

Îmi plac poveștile din zilele de Crăciun, când e mult prea cald în casă, amintiri din copilăria bunicilor Sarei sau când râdem de pozele cu mine sau Andrei de când eram mici. Îmi place când unchi-miu ne spune poezii, cred că doar lui i-au plăcut atât de mult poeziile încât să țină minte o grămadă și să ni le spună când ne nimerim împreună.

Îmi place când vine bunică-mea și taică-miu îi pune un pahar mic de țuică și maică-mea o roagă cu mâncare iar bunica refuză întotdeauna (nici ea nu înțelege mâncarea și rostul ei pe lume, mănâncă foarte rar și extrem de puțin). Ne povestește în fiecare an câte ceva nou, anul trecut ne-a povestit cât de mult l-a iubit pe cel de-al doilea ei soț (nu și pe primul, tatăl copiilor ei, cu care s-a căsătorit obligată la 15 ani) iar anul ăsta ne-a ajutat să îi facem arborele genealogic Sarei.

Ne certăm întotdeauna de Crăciun, nu pe chestii lumești ci mai întotdeauna pe chestii imaginare, îmi amintesc de un Crăciun în care au discutat vreo 3 zile despre nuș ce categorie de film. Ne mai certăm și când jucăm cărți (whist în general). Nu s-au amestecat bine cărțile, nu s-a licitat bine, nu s-a ieșit bine șamd. Întotdeauna cel cu nu e cel care pierde. Mie îmi plac și certurile astea, mi se par tare amuzante :D. Tot la cărți pe mine și pe mama lui Andrei ne apucă întotdeauna, dar întotdeauna foamea și fugim în pauzele de făcut cărți să aducem repede ceva de ronțăit, chestie care îl scoate din minți pe Andrei.

Îmi place colțul de citit (2 fotolii uriașe, de-alea moi și cu puf) de sub scară, de unde se văd munții, și unde Sara stă aproape tot timpul. Citește în majoritatea timpului, dar se mai și joacă și pe telefon. Se mai joacă și jocuri cu noi. Nu e niciodată singură, chiar dacă noi facem altceva prin casă, Charlie sau Bubu, cățeii părinților lui Andrei sunt întotdeauna cu ea.

Îmi mai place și obiceiul ăsta vechi din sat, când seara, la lăsarea întunericului, iese toată lumea afară și pleacă la colindat din casă în casă, unde primește colaci, portocale sau mere, uneori un pahar de vin fiert. E despre comunitate și despre a dărui. Se fac niște felinare din coji de copac care iau foc ca niște artificii și pe care bărbații din sat le rotesc deasupra capului. Sat mic, de altfel, cu toate rudele venite acasă satul ăsta nu numără mai mult de 50 de suflete și rămâne, din fericire, la fel de izolat de civilizație ca atunci când era tata copil.

Îmi place și când lumea își desface cadourile, întotdeauna înmânate de Sara. Îmi place că văr-miu și eu luăm întotdeauna cărți, ca atare după Crăciun sunt chiar și mai multe prin casă de citit (chiar dacă cartea a fost făcută cadou cuiva anume, de obicei o citește primul altcineva, care e mai curios de subiect în secunda aia).

Îmi plac mult Crăciunurile astea. Pentru mine sunt despre haos, despre lene, despre împreună.

Gata că plec la lume, prea mult timp pe calculator, ne vedem la anul, poate nu neaparat putin mai buni, dar poate doar mai putin rai, da? 🙂

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s