Arhive zilnice: 23 decembrie 2019

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.