Arhive zilnice: 13 decembrie 2019

Serbările de Crăciun

Standard

Cred că am declarat public că nu sunt fan serbări de Crăciun. Sigur, unor copii le plac. Mbon, poa să meargă la nuș, Palatul Copiilor sau ce vor ei de le place să fie vedete. Altora însă nu le plac deloc. Și anul trecut și anul ăsta a fost un băiețel (nu-mi dau seama dacă același) care a plâns pe scenă.

Sara e mega rațională cu serbările. As in a pus piciorul în pragul învățătoarelor la orice înseamnă rochițe și tutu-uri de prințesă, dar s-a băgat la un dans de elfi și pitici. În primul rând că iubește colindele, duamne cât le iubește (mă rog, muzica în general), cântă non stop iar din octombrie basically numai Deck the Halls se aude prin casă (which is nice) și apoi că s-a amuzat la dansuri. Dar tot nu mi se părea genul ei să se producă pe o scenă, so am întrebat-o cum de. Și mi-a zis fuarte clar: Tu ce-ai face în locul meu? Ori mă bag la dansuri și colinde ori fac lecții.

Pe principiul no brainer.

Și mă gândeam așa, după serbarea de ieri alaltăieri (care de altfel a fost delicioasă pentru mine ca părinte, m-a durut burta de cât am putut să râd, micofoanele n-au mers, s-au împiedicat, încurcat, au fost mega mega simpatici, infinit mai simpatici decât dacă toate ar fi mers șnur, m-aș fi plictisit îngrozitor) că e o grămadă de energie, și a copiilor și a adulților (învățători și părinți) care intră în chestia asta. E ok, mi se pare că chiar au nevoie de proiecte din astea care să îi scoată din ritmul normal de învățat (fie el Montessori au ba), dar nu înțeleg de ce trebuie să irosim toată energia asta într-o chestie ca o serbare care nuș, nu produce nimic cu adevărat bun, poate doar nuș, orgolii personale mângâiate temporar (dar poate sunt eu Grinch).

Mă gândeam că plozii ar fi egal de încântați (sau mă rog, a mea ar fi sigur) să chiulească de la lecții ca să meargă săptămânal la un cămin de bătrâni să le citească povești sau să le cânte cântecele. Sau la un adăpost de câini să îi plimbe. Sau ambele, copiii de la o școală să meargă să ia câini de la un adăpost și să meargă împreună cu ei să petreacă ziua la un adăpost de bătrâni. Doamne câtă fericire ar fi pe toți trei, și pe căței, și pe plozi, și pe bătrâni. Sau să construiască singuri, fără ajutor, pe echipe, cu blueprints și all câte un vehicul de some sort. Sau să facă curat în parcul din fața școlii și să primească la final gogoși calde în loc să stea la ore într-o zi. Toate mi s-ar părea, de altfel, timp câștigat și lecții învățate, nu pierdute. Ba chiar ar putea chema și părinții la oricare dintre astea, la fel cum fac și cu serbările.

Care naiba o fi faza cu serbările astea? Unde de-a lungul istoriei cineva a decis că să vadă plozii pe o scenă în sezonul cu temperaturi negative face parte din magia sărbătorilor de iarnă?

Mda. Mi-ar plăcea tare să ne gândim cu adevărat la motivul pentru care facem repetitiv același lucru și dacă găsim că nu prea e un motiv bun pentru asta să ne oprim. Sau dacă găsim un motiv să facem altceva în schimb, să facem aia. Mnu? Dar oamenii au așa o predispoziție (evoluționistă, urât cuvânt) să prefere acțiunile repetitive doar pencăs mai sigure. Pe de altă parte, nici evoluția nu s-ar fi întâmplat vreodată fără că unii să calce strâmb. Iar eu mă încadrez cu brio în categoria celor care insistă să calce strâmb, indiferent câte bârne-n cap și-ar lua in the process 🙂

Voi sunteți fani serbări de Crăciun? Sau dracu știe, poate greșesc eu de nu reușesc să văd ce e așa minunat la ele.

IMG_8390-001