Arhivele lunare: decembrie 2019

Crăciun

Standard

Mă tot strigă Radu că nu îmi place Crăciunul și m-am gândit că poate s-a înțeles într-adevăr așa.

E fals. Îmi place mult Crăciunul. Nu îmi plac serbările.

Crăciunul mi-a plăcut întotdeauna pentru că ne strângem toți și lumea are tendința să fie mai bună ca de obicei, chestie drăguță by default. Nu m-aș supăra să ne țină tot anul, dar atunci ar pica mai-ul de la Crăciun.

Îmi place făcutul bagajelor, 10 cărți Sara (și e panicată că nu o să îi ajungă), 10 cărți eu plus încă vreo 5 din cele pe care le-am citit, aduse pentru ceilalți citicioși din casă. Ferestrele mari din hol se transformă automat în bibliotecă.

Îmi mai place că împărțim hainele, respectiv gecile groase de iarnă, când ieșim afară pentru drumuri scurte: să aducem ceva din beci, să plimbăm câinii, să căutăm cine știe ce. Rareori nimerim gecile proprii, luăm pur și simplu ce ne vine la îndemână, chiar dacă-i cu 6 numere mai mare sau puțin mai mic. Ca atare, întotdeauna e cineva care caută câte o geacă (pentru că cei cu 6 numere peste mine nu intră la fel de ușor în geaca mea xs).

Și papucii. Andrei umbla ieri cu niște papuci albaștri cu fundiță fără aparținător, eu port cizmele maică-mii șamd.

Îmi mai place haosul absolut al zilelor în care suntem toți împreună, nimeni nu mănâncă niciodată la ore fixe, fiecare la o altă oră și totuși niciodată nimeni nu mănâncă singur, întotdeauna e cineva pe acolo care spune sau ascultă o poveste. Niciuna din chestiile de făcut nu se face cu vreun program sau după vreo logică. Cineva se apucă de gătit, se găsesc vreo doi care să ajute. Altcineva pregătește pachetele pentru colindători, se găsesc vreo doi care să ajute și acolo. Dacă nu se găsește nimeni, e bine și așa, nimeni nu se supără.

Îmi plac poveștile din zilele de Crăciun, când e mult prea cald în casă, amintiri din copilăria bunicilor Sarei sau când râdem de pozele cu mine sau Andrei de când eram mici. Îmi place când unchi-miu ne spune poezii, cred că doar lui i-au plăcut atât de mult poeziile încât să țină minte o grămadă și să ni le spună când ne nimerim împreună.

Îmi place când vine bunică-mea și taică-miu îi pune un pahar mic de țuică și maică-mea o roagă cu mâncare iar bunica refuză întotdeauna (nici ea nu înțelege mâncarea și rostul ei pe lume, mănâncă foarte rar și extrem de puțin). Ne povestește în fiecare an câte ceva nou, anul trecut ne-a povestit cât de mult l-a iubit pe cel de-al doilea ei soț (nu și pe primul, tatăl copiilor ei, cu care s-a căsătorit obligată la 15 ani) iar anul ăsta ne-a ajutat să îi facem arborele genealogic Sarei.

Ne certăm întotdeauna de Crăciun, nu pe chestii lumești ci mai întotdeauna pe chestii imaginare, îmi amintesc de un Crăciun în care au discutat vreo 3 zile despre nuș ce categorie de film. Ne mai certăm și când jucăm cărți (whist în general). Nu s-au amestecat bine cărțile, nu s-a licitat bine, nu s-a ieșit bine șamd. Întotdeauna cel cu nu e cel care pierde. Mie îmi plac și certurile astea, mi se par tare amuzante :D. Tot la cărți pe mine și pe mama lui Andrei ne apucă întotdeauna, dar întotdeauna foamea și fugim în pauzele de făcut cărți să aducem repede ceva de ronțăit, chestie care îl scoate din minți pe Andrei.

Îmi place colțul de citit (2 fotolii uriașe, de-alea moi și cu puf) de sub scară, de unde se văd munții, și unde Sara stă aproape tot timpul. Citește în majoritatea timpului, dar se mai și joacă și pe telefon. Se mai joacă și jocuri cu noi. Nu e niciodată singură, chiar dacă noi facem altceva prin casă, Charlie sau Bubu, cățeii părinților lui Andrei sunt întotdeauna cu ea.

Îmi mai place și obiceiul ăsta vechi din sat, când seara, la lăsarea întunericului, iese toată lumea afară și pleacă la colindat din casă în casă, unde primește colaci, portocale sau mere, uneori un pahar de vin fiert. E despre comunitate și despre a dărui. Se fac niște felinare din coji de copac care iau foc ca niște artificii și pe care bărbații din sat le rotesc deasupra capului. Sat mic, de altfel, cu toate rudele venite acasă satul ăsta nu numără mai mult de 50 de suflete și rămâne, din fericire, la fel de izolat de civilizație ca atunci când era tata copil.

Îmi place și când lumea își desface cadourile, întotdeauna înmânate de Sara. Îmi place că văr-miu și eu luăm întotdeauna cărți, ca atare după Crăciun sunt chiar și mai multe prin casă de citit (chiar dacă cartea a fost făcută cadou cuiva anume, de obicei o citește primul altcineva, care e mai curios de subiect în secunda aia).

Îmi plac mult Crăciunurile astea. Pentru mine sunt despre haos, despre lene, despre împreună.

Gata că plec la lume, prea mult timp pe calculator, ne vedem la anul, poate nu neaparat putin mai buni, dar poate doar mai putin rai, da? 🙂

 

Castles in the air

Standard

Știu oameni care parcă trăiesc doar în trecut, voi știți? Cei care povestesc de fiecare dată același moment plăcut în care s-au simțit cumva mai bine și unde aleg să se întoarcă de fiecare dată, râzând ca niște copii, făcându-le plăcere să îl povestească și altora, deși și ei l-au mai ascultat de mult prea multe ori.

Cel mai departe sunt de oamenii ăștia. Trecutul a fost, nu se mai întoarce, nu văd de ce am încerca să-l mai retrăim, parcă am insista să luăm cina cu un cadavru cu mâinile aranjate pe cuțit și furculiță.

Nostalgia, desigur, rămâne un sentiment dulce-amărui, și mă ascund uneori în el, dar e o chestie personală și trecătoare.

Prezentul apoi, of, cel despre care strigă toată lumea că ar trebui să-l trăim, că doar în prezent trăim și nicicând altcândva.

Eu una de ar fi să trăiesc doar în prezent nu aș mai călca veci pe la birou, că nu m-ar interesa ce se întâmplă pe 15 ale lunii dacă eu trăiesc doar pe 3 sau 11. Și probabil aș fi o persoană mult mai diferită decât cea de acum, uneori mai bună, dar de multe ori mai rea, dacă ar fi să trăiesc doar în prezent.

Mi se întâmplă prea des să trăiesc exclusiv în lumi imaginare, și asta știu că nu e bine, dar zău că e plăcut, deci e o chestie la care nu prea văd cum am putea să renunțăm, noi ăștia care ne-am născut cu un picior în real și altul în imaginar. Nu aduce nimic bun pe termen lung, ba chiar posibil rele, dar na, asta e, ăștia suntem.

Viitorul. Well, nici trăitul exclusiv în viitor nu mi se pare o fericire, ne-am transforma toți în Hagi Tudose, am rata o grămadă de ocazii prezente pentru unele mai bune pe care le așteptăm, deși riscăm să rămână doar ipotetice.

Și atunci cum? Ce-i de făcut, niciuna din fantomele Crăciunului nu-i cea potrivită.

Mi s-a părut de când l-am citit prima oară că citatul ăsta din Walden, care apare dacă îmi aduc aminte corect la final, conține răspunsul:

”If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”

Cred că doar așa putem să trăim. Cu gândul la castele din nori, din viitor, pe care ni le construim fiecare așa cum vrem, dar care nu rămân acolo, veșnic îndepărate, ci spre care construim fundații, aici, pe pământ, zi după zi după zi.

Cu picioarele pe pământ și mâinile în nori. Nu prea cred că altfel avem cum să fim fericiți, nici cu picioarele doar pe pământ, nici cu capul doar în nori, nici cu castele lângă noi. Rămânem captivii esenței noastre de visători, și singura modalitate în care ne putem păstra o vagă sănătate mentală e să încercăm să clădim drumul până la ele.

Cam asta îi doresc și Sarei în viață. Nici să aibă totul nu mi-ar plăcea, nici să nu aibă nimic (deși asta se întâmplă uneori), ci să viseze la castele ei, fie ele albe, mov sau verzi, mici, medii sau uriașe și să adune cărămidă după cărămidă pentru ele, pentru nimic altceva. Și cred că asta am putea face și noi în 2020, nu? 🙂

Vă las o melodie care e destul de siropoasă și probabil despre dragoste așa dar mie mi-a adus aminte la modul cel  mai sincer de Crăciun și familie. Și n-am mai pus muzică demult, deși încă face parte din castelele mele. Am dat de ea din greșeală, într-un film. Jingle Bells kinda song.  Not in a bad way.

 

Domnul Vicky

Standard

Îmi fac cumpărăturile întotdeauna la același Mega, chiar dacă e puțin mai departe de locul unde stau. Mainly pencă are parcare și nu îmi place să car plasele până acasă. Știu unde-s toate lucrurile și are mărimea potrivită, suficient de mare cât să găsesc tot ce îmi trebuie și yet suficient de mic ca să mă pot mișca rapid printre culoarele pe care deja le știu pe dinafară astfel încât să pot să termin toate cumpărăturile în maxim 15 minute (urăsc să fac cumpărături, știți deja, nu se aplică doar la haine ci și la mâncare). Iar lângă e un nene știrb care vinde legume și fructe și de care îmi place tare rau că e urâcios cu toată lumea, dar pe mine din motive necunoscute mă place și zâmbește larg când mă vede.

Tantile casietițe de la Mega unde merg de obicei sunt plictisite și nervoase, dar nu mă supără, le înțeleg. De ceve vreme însă un nene, care a fost paznic anterior, a trecut la casă.

Și deși se mișcă exact dar exact în ritmul leneșilor din Zootopia, la casa lui aleg să mă așez de fiecare dată, chiar dacă asta înseamnă dublarea timpului pe care îl petrec de obicei în magazin.

Mă așez la el la coadă pentru că e cel mai bine-dispus casier din toți pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Zâmbește tuturor, comentează ce și-a cumpărat fiecare, bate high five cu Sara.

Ieri de dimineață m-am așezat, ca de obieci la el (eram singură). Am cedat loc să intre în fața mea unei doamne care voia să cumpere doar un cub de drojdie. Domnul Vicky (așa îl cheamă, știu că e ciudat :D) fredona ceva și i-a zis doamnei că are de plătit 128 de milioane. Doamna n-a schițat niciun zâmbet, însă mie mi s-a părut funny și am râs. Apoi mi-a trecut produsele mele pe bandă și a început să cânte pe ritm de jazz (aș zice): -Azi avem bucătăr eeee aaa AAA l ĂĂĂĂĂ (cumpărasem ceva legume și carne). Iar eu m-am gândit bine și i-am răspuns înapoi (păstrând ritmul): Păi ce să faaa AAA aaaa c EEEm. Apoi mi-a zis La mulți ani și eu i-am răspuns Paște fericit și am râs amândoi.

Și mă gândeam că nenea Vicky casierul meu preferat de la Mega is doing life right. Cred că mulți dintre cei care nu-l observă și care nu râd înapoi la glumele lui ar avea multe de învățat de la el, spre binele lor propriu.

Așa mi-a plăcut ziua aia și mi s-a părut un început potrivit pentru săptămâna de dinainte de Crăciun so am zis să vă povestesc și vouă. Paște fericit!

img_5333

Serbările de Crăciun

Standard

Cred că am declarat public că nu sunt fan serbări de Crăciun. Sigur, unor copii le plac. Mbon, poa să meargă la nuș, Palatul Copiilor sau ce vor ei de le place să fie vedete. Altora însă nu le plac deloc. Și anul trecut și anul ăsta a fost un băiețel (nu-mi dau seama dacă același) care a plâns pe scenă.

Sara e mega rațională cu serbările. As in a pus piciorul în pragul învățătoarelor la orice înseamnă rochițe și tutu-uri de prințesă, dar s-a băgat la un dans de elfi și pitici. În primul rând că iubește colindele, duamne cât le iubește (mă rog, muzica în general), cântă non stop iar din octombrie basically numai Deck the Halls se aude prin casă (which is nice) și apoi că s-a amuzat la dansuri. Dar tot nu mi se părea genul ei să se producă pe o scenă, so am întrebat-o cum de. Și mi-a zis fuarte clar: Tu ce-ai face în locul meu? Ori mă bag la dansuri și colinde ori fac lecții.

Pe principiul no brainer.

Și mă gândeam așa, după serbarea de ieri alaltăieri (care de altfel a fost delicioasă pentru mine ca părinte, m-a durut burta de cât am putut să râd, micofoanele n-au mers, s-au împiedicat, încurcat, au fost mega mega simpatici, infinit mai simpatici decât dacă toate ar fi mers șnur, m-aș fi plictisit îngrozitor) că e o grămadă de energie, și a copiilor și a adulților (învățători și părinți) care intră în chestia asta. E ok, mi se pare că chiar au nevoie de proiecte din astea care să îi scoată din ritmul normal de învățat (fie el Montessori au ba), dar nu înțeleg de ce trebuie să irosim toată energia asta într-o chestie ca o serbare care nuș, nu produce nimic cu adevărat bun, poate doar nuș, orgolii personale mângâiate temporar (dar poate sunt eu Grinch).

Mă gândeam că plozii ar fi egal de încântați (sau mă rog, a mea ar fi sigur) să chiulească de la lecții ca să meargă săptămânal la un cămin de bătrâni să le citească povești sau să le cânte cântecele. Sau la un adăpost de câini să îi plimbe. Sau ambele, copiii de la o școală să meargă să ia câini de la un adăpost și să meargă împreună cu ei să petreacă ziua la un adăpost de bătrâni. Doamne câtă fericire ar fi pe toți trei, și pe căței, și pe plozi, și pe bătrâni. Sau să construiască singuri, fără ajutor, pe echipe, cu blueprints și all câte un vehicul de some sort. Sau să facă curat în parcul din fața școlii și să primească la final gogoși calde în loc să stea la ore într-o zi. Toate mi s-ar părea, de altfel, timp câștigat și lecții învățate, nu pierdute. Ba chiar ar putea chema și părinții la oricare dintre astea, la fel cum fac și cu serbările.

Care naiba o fi faza cu serbările astea? Unde de-a lungul istoriei cineva a decis că să vadă plozii pe o scenă în sezonul cu temperaturi negative face parte din magia sărbătorilor de iarnă?

Mda. Mi-ar plăcea tare să ne gândim cu adevărat la motivul pentru care facem repetitiv același lucru și dacă găsim că nu prea e un motiv bun pentru asta să ne oprim. Sau dacă găsim un motiv să facem altceva în schimb, să facem aia. Mnu? Dar oamenii au așa o predispoziție (evoluționistă, urât cuvânt) să prefere acțiunile repetitive doar pencăs mai sigure. Pe de altă parte, nici evoluția nu s-ar fi întâmplat vreodată fără că unii să calce strâmb. Iar eu mă încadrez cu brio în categoria celor care insistă să calce strâmb, indiferent câte bârne-n cap și-ar lua in the process 🙂

Voi sunteți fani serbări de Crăciun? Sau dracu știe, poate greșesc eu de nu reușesc să văd ce e așa minunat la ele.

IMG_8390-001

 

2019, mulțumim că ai venit, la revedere mpapapa

Standard

Da. Știu că e abia 3 decembrie (e ziua lui Scooby Doo azi, ziua ei o țin minte, una din puținele, deci azi e o zi frumoasă, deși are o dictai ședința de ziua ei) dar mi-a ajuns din anul ăsta, chiar mi-a.

Nu că s-ar fi întâmplat grozăvii mari, am avut și ani mai răi, băi da a fost greu frate. Și nuș dacă ați sesizat, dar nu mă plâng de din astea de obicei. Mă enervează chestii, dar nu zic că e ceva greu. Frate, anul ăsta a fost greu în moașă-sa pe gheață. În primul rând că am avut mai multe ședințe anul ăsta decât am avut în toți ăilalți ani în care muncesc cumulat. Și zău că muncesc de ceva ani. Și nu urăsc nimic pe lume mai mult la job decât ședințele.

Apoi că parcă n-am prea avut vacanțe. Sau nuș, am avut dar mai voiam. Bine, ăsta nu e un criteriu că tot timpul mai vreau. Dar nu mi-au ajuns frate vacanțele anul ăsta deloc.

Plus nuș, urgențe peste urgențe la birou, acasă s-au stricat toate mașinile posibile. Ce-am vrut de la anul ăsta nu prea mi-a ieșit și zici că am îmbătrânit 10 ani.

Mi-e frig și sunt obosită. E posibil ca frigul să fie de la lipsa căldurii timp de o lună deja (acum avem apa caldă și oareșce căldură, dar cine știe cât o ține). Dar cred că a durat atât de mult că acum îmi e frig tot timpul. Și în casă, și la birou, și în mașină. Îmi e frig. Și sunt obosităăăă, vreau o vacanță lungă în care să nu fac altceva decât note și litere. Atâtea rahaturi s-au adunat că nu mai am timp cât aș vrea de lucrurile care îmi plac. Uite, nu apuc să scriu. Iar asta mă enervează îngrozitor, sunt foarte contra vieților în care facem chestii care trebuie și nu chestii pe care le vrem. Fuarte. Mă enervez pe mine mă. Eu să zic că nu am timp. Am timp, ce dracu, doar că sunt forțată de viață să fac alte căcaturi cu el decât cele pe care le-aș vrea.

Iar mâine am altă ședință, și azi am avut una, și săptămâna trecută și aaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Deci la revedere 2019, călătorie sprâncenată.

Eu mă mut în 2020. Și dragă 2020, nu te uita că mă plâng și că miorlăi că sunt obosită. Oi fi și obosită și cu nasul înghețat dar așa Rudolf leșinat cum sunt tot o să mă încăpățânez să mi te fac al meu. Cu Sara zâmbăreață, cu zile calde și mare și prieteni și ore și timp dilatat și cărți bune și cadouri terorizante pentru oamenii pe care îi iubesc și o să mai gândesc cu ce, dar doar ca să știi. I won’t ever ever give up.

Mvoi? Ați fost prieteni cu 2019 sau vreți cu mine în 2020?

IMG-3507