Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s