Arhivele lunare: octombrie 2019

Geamuri cu lumină caldă

Standard

Am profitat că sunt singură acasă și am făcut ce face orice părinte mok, ușor dus cu pluta. Am făcut curat lună în toata casa, am dormit la prânz, și apoi m-am uitat la un documentar pe Netflix și la Dolor y Gloria.

Documentarul. Tell me who I am. Bun, poate îl vedeți, deși nu-i nimic roz la el. N-o să mă apuc acum să-l descriu, uitați-vă liniștiți.

Însă ceva din documentarul ăsta m-a făcut să mă gândesc la well, la titlu, la ce sau cine suntem noi.

M-a întrebat odată C. cine sunt eu și îmi aduc aminte că prima oară n-am știut ce să răspund, dar apoi, când a întrebat din nou după câteva zile i-am zis că sunt nimic. N-am zis asta la modul mmm lipsă de self esteem, doar că dacă mă gândesc cu seriozitate la ce sunt oamenii cu adevărat în raport de orice altceva în afara lor înșile și a unei sume de oameni care țin la ei (de altfel, la fel de efemeri) rămân cu nimic. Și totul, simultan 🙂

Însă trecând peste gânditul umpic prea la bec din paragraful anterior, cred că oamenii sunt o grămadă dar o grămadă de chestii. Gene în primul rând, oribil de important, fie că ne place au ba ce gene moștenim (și majoritatea dintre noi nu suntem taman happy cred, we all have parents issues) dar nu numai. Mediu, și nu în sensul că mediul ne schimbă ci, cum am mai scris, că mediul apasă butoanele, adică decide care clădiri se înalță au ba din schița cartierului (genele). Iar în mediu oh boy. Aici e totul. Prietenii din copilărie, primul sărut, prima cântare la chitară pe malul mării, prima oară când ai suferit, prima julitură la genunchi, prima trădare, zile, ani, ore infinite de prizonierat la școală, mâncare, temperatură, geografie, zăpadă. Și cărți, desigur. Sunt extrem de sigură că dacă aș fi citit alte câteva sute de cărți față de astea pe care le-am întâlnit ați fi avut o versiune ușor diferită de Sleepy. 🙂

Nu știu dacă cea mai importantă la modul obiectiv, dar pentru mine cea mai importantă bucată din toate astea sunt oamenii. Parcă v-am mai povestit pe undeva că reacționăm diferit la un același mail dacă credem că e scris de un prieten sau de un dușamn, nu? Suntem, at the end of day, (și) ce văd alți oameni în noi și ce vedem noi în ei.

Se observă ușor la copii, când imită ce fac cei din jur, la adolescenții care fumează iarbă sau alte chestii sau mai clasicul alcool pe vrea mea (maică), la hipsterii corporatiști cu bărbi copipastă și așamaideparte.

Până și eu, despre care îmi place să cred că nu prea fac ce se așteaptă neapărat lumea de la mine, ci ce am eu chef cu adevărat să fac (chestie obținută de altfel oribil de greu și mult prea târziu în viață, datorită unor întâmplări nu fericite, ci taman pe dos), sunt influențată de puținii oameni pe care îi las să o facă, pentru că țin la ei și sunt atentă la ei. Se întâmplă fără să îmi dau seama, doar dacă stau să mă gândesc la asta o sesizez cu coada ochiului.

Iar copiii? Oh well, săracii. Pe lângă tonele de scenarii în care joacă rolurile principale, drame sau comedii în cercul relațiilor sociale cu omușori de vârstă egală sau apropiată, mai sunt și cu noi pe cap.

Ce văd în noi e normalitatea lor. Lumea lor. Felul în care noi ne purtăm zi după zi, secundă plictisitoare după secundă obosită. Nu neapărat că îi schimbăm (mai mult decât în felul de mai sus), ci doar le creionăm normalitatea. Cel puțin pentru o perioadă.

Geamuri, nu știu dacă oglinzi, poate mai mult geamuri. Suntem acolo, pe post de protecție față de o furtună cu stropi mari de apă :). Prindem reflecții pasagere în fracțiuni de lumină trecătoare în alți oameni și servim același rol pentru alții, inclusiv pentru copiii noștri.

De atâta ori atâta lume în jurul meu vorbește așa de urât de alți oameni. Mi se pare cea mai obositoare chestie din Univers. Îmi pun căștile și trag ecranul să nu mai aud, dar n-ai cum să scapi de asta, e peste tot. Parcă așa suntem obișnuiți, doar să spunem când vedem ceva rău, nu și când vedem ceva bun, de parcă nu știu, ce e bun ni se cuvine și doar ce e rău ne atrage atenția. Îmi spunea cineva zilele trecute că sunt una dintre puținele persoane pe care le aude vorbind frumos despre alți oameni. Trecând peste faptul că m-a bucurat noah, mai aud și eu chestii bune despre mine că-s obișnuită cu văr-miu care numa mă ceartă, m-am și încruntat tare în același timp. Chiar e adevărat. Oamenii chiar nu spun, în general, chestii pozitive despre alți oameni. Nu știu dacă e de vină această superbă țară în care locuim (sper că temporar, să fiu sinceră) sau e o chestie a vremurilor, dar ne place teribil de mult să fim supărați pe alții.

Știu că nu e foarte clar ce am scris, dar uneori mi-e greu să fiu clară, nu pentru că e ceva atât de complicat în capul meu (nimic nu e cu adevărat complicat, musai să scriu și despre asta), ci pentru că vreau să spun prea multe lucruri deodată și nu știu întotdeauna în ce ordine sau fel să le scot așa încât să se vadă clare.

Mă gândeam doar că ar trebui să fim atenți și cu ce fel de geamuri suntem dar și în ce geamuri ne privim. Un geam cu lumină caldă might just be singura chestie de care e cu adevărat nevoie ca să (re)devenim niște oameni buni. 🙂

IMG-6935

 

A lot

Standard

Am scris despre norii gri care m-au bântuit după nașterea Sarei. Uneori mă surprinde că în ciuda multitudinii de pagini pe care le înghit reușesc să fiu extrem de proastă.

Sigur că citisem de depresia post natală, dar nu mi-a trecut prin cap pentru nicio secundă că ceea ce simțeam eu în lunile alea chiar era depresie post natală, pentru că nu se simțea ca depresie. De fapt nici nu știam cum dracu se simte depresia, pentru că nu cred că am mai avut vreuna înainte, și (debate still out), nici după.

Simțeam doar că sunt un om rău și că e ceva stricat la mine pentru că nu mă puteam bucura de chestia aia de 2 kile jumate pe care taman ce o născusem. Mi se părea că sunt legată, pe veci, cu zale de fier și că toată responsabilitatea din lume e pe umerii mei. Iar eu, am ajuns să recunosc, nu sunt nici foarte responsabilă și mult prea independentă (again debatable dacă există prea mult de asta, dar mi se pare destul de cert că are dezavantaje).

Nu vreau să reiau subiectul, ci doar să scriu că m-am înșelat.

Dar pentru asta trebuie să povestesc altceva. Sara și eu facem lupte caaam în fiecare săptămână (adică sigur în fiecare săptămână, uneori de mai multe ori). Am început cred când avea sub 2 ani și continuă și acum, la aproape 9.

Nu mai știu dacă am citit undeva sau dacă doar mi-a trecut mie prin cap (de obicei e un mix), dar mă luptam cu ea la 2 ani fără ca să îi clădesc încrederea în sine. Cred că e o chestie care lipsește uneori (mie sigur da, deși sunt și arogantă simultan) și care m-am gândit că ar fi bine să nu, mai ales la un copil introvertit ca Sara.

Cum drac clădesc luptele încrederea în sine? Păi, la 2 ani mințeam. Stăteam așezate turcește, una în fața celeilalte, și eu îi spuneam Sarei: Nu o să reușești niciodată, dar niciodată să mă dobori.

Apoi ea venea și se opintea din toate forțele celor nuș, aproape 10 kile iar eu cădeam pe spate, și ea râdea în hohote, crezându-se cel mai puternic toddler din Univers.

La 9 ani, nu mai e nevoie să mă prefac, chiar are forță în ea și ne luptăm pe bune.

Did it work?

Well, eu cred că da. Și mă gândeam că excursia din weekendul trecut dovedește cumva asta. Da, e o legătură. 😀

Weekendul trecut Sara a vrut sa mă ducă la munte, pe un traseu unde ea mai fusese cu școala la începutul lunii septembrie, traseu care ducea la o mică cascadă. I-a plăcut tare și cum face ea de obicei cu lucrurile care îi plac mult, a vrut să le împartă cu oamenii pe care îi iubește, în speța de față mama din dotare.

Așa că am mers la munte. Eu am fost responsabilă de condus și de alimentele din rucsac, Sara a fost responsabilă de traseu. Traseu care era relativ nesemnalizat. As in m-a băgat pur și simplu printre niște rădăcini de copaci și apoi pe lângă un râu și apoi naiba știe … pe niște cărări. Jur că habar nu aveam unde eram și mă bazam în totalitate pe ea. Uneori chiar aveam senzația că ne-am rătăcit așa că o întrebam (ușor isteric) dacă e sigură că pe aici e drumul. Sara zicea că Parcă da. Și da, râdea după, as in făcea mișto de mine. Am ajuns la cascadă și toată excursia a fost o plapumă caldă într-o dimineață friguroasă de iarnă. Sara era tare mândră că și-a amintit drumul și că m-a dus pe el, iar eu tare mândră de ea. Și ne-a fost bine. 🙂

So it hit me, the name tag pentru senzația pe care o am în ultimii ani. Sunt liberă împreună cu Sara, nu legată de ea și nici ea de mine. And that I kinda like. A lot.

 

cu ochii

Standard

Mai plec uneori în deplasări cu scârbiciul. Știu uameni la care e o tragedie la plozi când pleacă un părinte în deplasări, dar la noi nu e. Sara e perfect zen când sunt plecată, nu e supărată, nu nimic. Oricum plec în zilele când ea e la școală. Sincer mă gândesc că e datorită faptului că primii doi ani din viața ei nu am lipsit niciodată mai mult de 2/3 ore de lângă ea, și asta de maxim vreo 5 ori. O investiție care a meritat.

Dar nu despre asta, nu știu de ce naiba încep cu chestii despre care nu voiam să povestesc.

Voiam să povestesc că mă enervează ea pe mine când sunt plecată. Pencă nu suportă (ca și mine, de altfel), să vorbească la telefon. Nici măcar la mesaje nu răspunde. Uneori nuș ce face da nici măcar seen pe amărâtul ăla de whatsapp nu îmi dă. Iar dacă Doamne fer îi trimit un mesaj mai iubăcios (fii-mea îmi reproșează des că-s cam siropoasă cu ea și chiar sunt, aproape doar cu ea, în rest sunt o Zoe dârză) chiar e în stare să nu-mi răspundă veci la el.

Iar eu când sunt fără eaaaaaaaaaaa, well, îmi e dor de ea. Când era mai mică nu era neapărat că îmi era dor de ea, era ca o necesitate, nu puteam să respir dacă nu era lângă mine. Acum nu e așa, pot să respir fără ea, doar îmi e efectiv dor de ea pencă e mișto viața mea când sunt lângă ea și pur și simplu abia aștept să o văd cu cracii ăia exagerat de lungi (serios, nu fac mișto, are cracii de 12 ani și partea de sus de 6) cum baletează prin casă și face mișto de mine.

Ajung să o văd de obicei când termină școala. Avionul meu aterizează (cu tot cu întârzierea de rigoare, deja tradițională) cu fix vreo oră juma înainte să termine ea orele, timp suficient să ies din aeroport, să prind un taxi, să las bagajele și să ajung la ea la școală.

Acuma, v-am mai explicat că la școală (și în general, în public) orice manifestare de afecțiune e strict interzisă. De Sara, desigur. Deci nu pot să o pupăcesc, nu pot să îi spun că o iubesc, nu am voie ni mi cu ța. Și la fel de absolut evident că ei nu îi trece prin cap să mă pupe sau să îmi spună că mă iubeşte.

Dar nici nu am nevoie. Când mă vede așteptând-o toată fața i se luminează și ochii ăia mari și negri strălucesc de numa. Fără pupici, fără declarații, de obicei zice doar Mami. Sau Mami meu. Sau Mami ai venit. Și Mami + ochii ăia fericiți sunt mai mult decât orice aș putea vreodată să cer sau să aștept.

Nu cred că avem nevoie de cuvinte. Nu-i rău nici cu ele, dar uneori mă gândesc că ele sunt necesare între oameni care nu se cunosc așa de bine. Când știi sufletul unui om, e ok și doar cu priviri. Cel puțin cu priviri ca cele ale Sarei când mă vede întorcându-mă dintr-o deplasare.

Și cred că nu e doar ea. Și în ochii mei sunt același luminițe când o revăd. Și nu doar pe ea, probabil de fiecare dată când văd oameni pe care îi simt acolo, în cercul ăla mic mic, cel mai mic.

Deci la zâmbete din ochi. La asta mă gândeam azi 🙂

IMG_0128

Never impossible

Standard

Școala unde merge Sara dezbate zilele astea dacă să continue și la clasele mai mari (5-12) au ba. Toți părinții aparținători sunt consultați. În calitate de purtător de gene responsabile și sociabile, părintele cu 2 cromozomi cu litere diferite (adică tatăl Sarei, pentru cei cărora nu le-a plăcut genetica) a fost la toate ședințele aferente și a studiat problema.

Eu, în calitate de purtătoare de cromozomi cu 2 litere identice și gene iresponsabile și hai să zic introvertite și nu antisociale, nu am fost la nicio ședință și nici nu am studiat problema, în afară de a citi ce mi-a trimis el.

Acuma trebuie să dăm un răspuns. So aseară i-am zis Sarei că we need to talk, cuvințele care o fac să îi vină să o ia la fugă. Am asigurat-o că nu e de rău și am purces la prezentat opțiunile, diferențele între sistem de stat vs. sistem particular și nu în ultimul rând posibilitatea de a pleca la vreun moment dat din țară (la care ne gândim, de s-or alinia condițiile și planetele).

O să o las pe cea din urmă deoparte pentru articolul ăsta, pentru că și afară tot aceleași opțiuni le are.

Între primele două i-am expus ce știu eu.

Option 1 (privat): sistem axat pe proiecte, interdisciplinar, fără teme în principiu, cu posibilitatea de a învăța chestiile care o interesează, cu care ar trebui să meargă în teorie până la BAC, că mai greu să treci de la una la alta printr-a 10, deși nu imposibil. Riscul ca accesul la o facultate din RO (deși i-am zis că noi sperăm să nu facă o facultate în RO) să îi fie dificil. Nu în ultimul rând costurile. Cu banii pe care i-am da pe școală privată până în clasa a 12-a i-am putea cumpăra un apartament, două mașini sau porni o afacere.

Option 2 (stat): sistem axat pe predare și repetiție, lecții cu ascultat pasiv și teme multe. Moca, desigur (minus oareșce bani de cărți caiete și ce-o mai fi). Timp redus. Note.

Nu opțiunile sunt relevante, că dacă ar fi să scriu un articol cu avantaje și dezavantaje între stat și privat ar ieși mult mai lung de atât, ci voiam să povestesc de Sara.

Întâi și întâi m-a întrebat de ce dracu (minus partea cu dracu, ea vorbește frumos în continuare, probabil tot pentru că eu mai înjur, tot în continuare :D) trebuie ea să se gândească acum la ce-o să facă la 18 ani când are numai 8.

I-am zis că dacă nu se gândește ea ne vom gândi doar noi, ceea ce bănuiesc că nu ar coafa-o. A confirmat că nu, cum adică să hotărâm noi pentru ea.

Apoi a întrebat dacă școlile de stat au WC în curte. Jur că nu știu de unde are informația asta, posibil ceva mit urban ce se vântură în școlile private. I-am zis că cele din București nu, posibil însă să mai fie unele prin țară. A întrebat de lista de facultăți pe care le poate urma. Am citit lista, i-am explicat iar despre fiecare, a zis că nu știe încă. I-am explicat (iar) că în ăștia 9 ani de îi mai are (până în clasa a 11-a) trebuie să afle ce pisici i-ar părea interesant să învețe că altfel timpul la facultate n-o să fie very fun, dar că nu trebuie totuși să aleagă facultatea azi. M-a întrebat de ce și i-am zis că uite, ție îți plac cărțile cu aventuri. Imaginează-ți că 3 ani ai citi doar cărți de aventuri vs. 3 ani de cărți cu prințese. S-a strâmbat dezgustată de ipoteza de a citi cărți cu prințese timp de 1000 de zile plus și a întrebat plină de speranță dacă există o facultate unde poate citi doar cărți de aventuri. Am dezamăgit-o răspunzându-i că nu as far as I know. A mai întrebat dacă aș ajuta-o la teme și i-am zis că ofc. I-am mai zis și că ni se fâlfâie de note dacă optează pentru sistemul stat.

A rămas că se gândește, discută și cu tatăl ei și revine cu întrebări.

Ce voiam să scriu cu articolul ăsta e că da. E greu și oarecum complicat pentru un copil de 8 ani să se gândească la lucruri ce o să i se întâmple peste încă 12. E dificil nu doar pentru ea, dar și pentru adulți (deși suntem printre puținele animale care putem planifica pe termen lung, nu excelăm la imaginat chestii de peste x ani). Chiar și pentru adulți orizonturi de timp de un an sau doi reprezintă echivalentul unei discuții despre rai (fiind la fel de îndepărtate și ireale). Nu avem capacitatea de a trăi azi pentru ce se va întâmpla peste 20 de ani (mă rog, majoritatea dintre noi și instinctiv, nu neapărat că e imposibil de făcut).

Dar tot cred că e necesar. Cred că atunci când vine vorba de viața ei ar trebui să fie (măcar) parte din decizie. Și încerc să nu iau hotărâri fără ea. Prezint argumente și contraargumente, explic de ce eu aș alege A vs. B, răspund la nelămuriri, când e vorba de amândouă îi amintesc că trebuie să ia în calcul și partea care mă vizează pe mine, nu doar pe ea (n-aș vrea să fie egoistă, viața e tristă rău când ești așa) aso.

Greu? Da. Imposibil? Meeeh, nu m-am omorât niciodată după cuvântul ăsta 😛

IMG_0128