My reality

Standard

Ascultam în ultima carte un nene care trecea prin mijlocul unei crize pentru că singura persoană care îi adusese bucurie în ultimii ani, un amic, se sinucisese. Motivul pentru care personajul principal era așa de zăpăcit era incongruența dintre experiența sa, care era fericit să descopere o persoană cu care putea să aibă o conexiune reală și experiența prietenului său care, deși părea la fel de entuziasmat ca el în timpul discuțiilor lor săptămânale, era de fapt, se vede, nefericit, întrucât tocmai se omorâse puțin.

Nu e o idee nouă (none is) și de altfel am mai scris despre asta, dar iar mi se învârtește prin tărtăcuță.

Suntem condamnați să experimentăm realitatea unilateral.

Ceea ce, dacă stai să te gândești, e tare înfricoșător.

Colega care îți e simpatică și despre care crezi că vă înțelegeți bine, până afli că te sapă la șef, tipa pe care o placi dar care flirtează cu cine prinde  deși tu ești convins că taman ce ți-ai întâlnit perechea, vacanțele cu prietenii care par fade pentru unii și incredibile pentru alții.

Dar mă gândeam și la copiii noștri, că na, blog de mamă scorpie, că și realitatea lor rămâne, cu precizie atomică, diferită de cea a noastră, chiar în cadrul acelorași experiențe. Copii care se fac mari și care spun părinților că cine știe ce din copilărie i-a marcat pe viață și sunt puțin stricați, de au nevoie să meargă la psiholog ore în șir, deși părinții nu și-au dat seama niciodată că au făcut ceva greșit. Anii din care noi ne amintim vacanțe și valuri și ei o clipă în care am ridicat vocea. Percepția noastră că le place școala vs. percepția lor că e cel mai groaznic lucru care li s-a întâmplat vreodată.

Mnasol, nu vi se pare? Mie mi se și eram gata să înot într-o găleată cu apă albastră de necăjită ce eram dându-mi seama (din nou) de asta.

Atâta că nu cred că experiența eroului din cartea pe care o ascultam e taman corectă. Sigur, fiecare rămânem prizonierii realității personale, și vom face des greșeli despre percepția persoanelor din jurul nostru. Atâta că nu cred că atunci când suntem tare tare tare dar tare atenți la o persoană se pot întâmpla schimbări din astea radicale de situație.

Sara își dă seama că m-a necăjit ceva din felul în care mi se așază gura într-un zâmbet, eu o știu de la sute de km distanță că ceva nu-i în regulă după felul în care îmi spune Alo la telefon. Om mai rata fiecare câte ceva, dar în general, atunci când ești tare, tare, tare dar tare atent la o persoană realitatea se dilată și devine comună, nu mai rămâne unilaterală.

Sigur că avem o capacitate limitată de atenție. O putem acorda șefului sinistru de la birou sau cucoanei de la Mega care ne-a enervat că s-a băgat în față la coadă sau o putem rezerva pentru persoanele care sunt cele mai importante de pe Pământ pentru noi, cele pe care le-am urca pe o navă spațială să salveze specia umană dacă extratereștrii ne-ar invada, cum ar fi de exemplu, copiii noștri.

There is hope, asta voiam să scriu. We can try to bend reality toghether. Nu-i ușor, dar chiar cred că se poate. 🙂

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s